1.

Poetul “rupt în trei limbi”

Christian W. Schenk (n. 11 nov. 1951) ilustrează în literatura română cazul cel
mai pregnant al “trilingvismului natural din Transilvania”. Nu voi insista asupra
“cazului” (poetul s-a născut într-o familie în care mama este de origine maghiară,
tatăl - german şi, după ce se formează într-un mediu cultural al revistei Astra,
publicînd poezii proprii în limba română şi traduceri din limba germană, se stabileşte
în Germania unde continuă să scrie în limba germană şi română) întrucît în zona mea
sătmăreană am întîlnit, de timpuriu, multilingvismul etnic şi speculaţiile “europeniste”
nu ne caracterizează. Au scris, de altfel, pertinent despre cazul lingvistic Schenk o
seamă de critici precum Eugen Simion (Limba maternă şi limba poeziei, Ed. Phoenix,
1993), M. N. Rusu (în Adevărul literar şi artistic, an II, nr. 71, 1991), Gh. Bulgăr, Emil
Manu (în C. W. Schenk - o prezenţă poetică în literatura română, Ed. “Doris” S.R.L.,
1993). În ce ne priveşte, am urmărit cu atenţie cazul poetic Schenk conturat tot mai
elocvent, mai ales prin înscrisurile şi “zapisurile” unor nume redutabile precum: Ovid
S. Crohmălniceanu (Alăptat de două mame, Phoenix, 1992), Adrian Popescu (Un poet
bilingv: C. W. Schenk, în Tribuna, V, nr. 2, 1994), Constantin Cubleşan (în Steaua,
XLIV, NR. 12, 1993), Al. Cistelecan (Postfaţă la Semne, gratii şi simboluri, Ed. Dacia,
1995), Dumitru Micu (Postfaţă la Poeme vechi şi noi, Ed. Axa, 2000) etc. Însă cel mai
cuprinzător şi, fără îndoială, cel mai aproape de “experienţa” lingvistică a lui
C.W.Schenk este studiul Umbra cuvintelor (în Xenograme, Ed. Cogito, 1997) al
criticului Ştefan Borbély, el însuşi situîndu-se pe linia unui statut cultural “de
minoritar scriind în limba română” (p.7). Trimit la rafinamentul analitic al acestui
studiu pentru că el sesizează diferenţele dintre poezia lui Schenk şi a celorlalţi etnici
germani din România (Franz Hodjak, Peter Motzan, Richard Wagner, etc.), remarcă
evoluţia sa pornind de la o linie şaizecistă a poeziei româneşti, caracterizată printr-o
subiectivitate reflexivă “aplecată asupra ontologicului în mici concentrate laconice,
cu un sens nu o dată sibilinic, criptic....” (p. 196). Delimitînd cazul “lingvistic” de
cazul “poetic” Ş. Borbély remarcă trăsătura principală a scrisului său: poetul e, artistic
şi lăuntric, “mai aproape de substanţa interioară a limbii şi a culturii române, decît de
aceea a vreunei alte limbi”. De aceea el scrie “recurgînd la pulsiunile interne ale
limbii şi nicidecum trudnic, sugrumat de corectitudine” (p. 164). Dacă te poţi
“insulariza” într-o limbă şi poţi deveni sclavul ei, “robia” pluralităţii nu e, nici ea,
uşoară. Sfîşierea continuă a eului, singurătatea de “cetăţean al lumii”, care refuză să
fie “unealta jucăriei - rupt în trei limbi”, este, fără îndoială, o notă gravă a poeziei sale
care-l personalizează între căutătorii de aur ai cuvîntului: “Îngenunchez şi-i simt
aroma atuncea cînd se-ascunde-n mine/ Ba într-o limbă, ba-ntr-o alta, ba-ntr-o
metaforă, ba-n rime/ Jucîndu-se de-a Fraza Oarba...” (Destinul meu). De altfel, cu
îndreptăţită mîndrie poetul a declarat la decernarea unui premiu primit la Cluj:
“Mulţumesc mamei mele că m-a învăţat limba lui Ady, mulţumesc tatălui meu că m-a
învăţat limba lui Rilke şi, amîndoura, le mulţumesc că m-au învăţat să vorbesc şi să
iubesc limba română”.
2. “Divinul este dincolo de noi”
Poezia lui C. W. Schenk (dintre cărţile publicate în limba română sunt de
reţinut: Testament, 1991; Semne, gratii şi simboluri, 1995; Mandala, 1996; Două
anotimpuri toamna, 1997; Vorbe sugrumate-n aer, 1999) stă sub semnul fascinaţiei
pentru cuvînt. El este singura oglindă care-i poate reda identitatea sfîşiată. Adevărate
arte poetice risipeşte poetul pe această temă recompunînd din cioburi (“negrul
albelor cuvinte”), din “unităţi imagistice”, “unităţi de viziune” (Ştefan Borbély), o
identitate iluzorie a unităţii fiinţei scindate prin naştere: “Cuvîntul îşi cere visul înapoi”
(Lumina cuvintelor); “vocalele-mi vor secunda” (Duelul cuvintelor); “Cuvîntul meu/ s-
a înecat/ în cuvintele altora...” (De mult prea multe ori). Precum altădată poeţii
cîntăreţi ai ruinelor, C. W. Schenk vede în cuvinte “runele” - simboluri ale unei lumi
vechi (“Catargele ruinelor/se-ntind/ spre-un Nu-Ştiu-Când”; Început cu Dharma), încă
neatinsă de alteritate, ne decăzută în timp. Pe piatra cuvintelor, piatră a Vavilonului,
poetul meditează la alienarea omului: “O frunză căzută pe umerii vremii/ a dat de
ştire frazei fugite în crîng/ că litera moare străpunsă de sine/ lăsînd din vocale
suspinul de lut” (Călare pe un veac).
Cuvîntul-oglindă amplifică propriile imagini cu ale lumii (“oglinda lumii se
întoarce în afară”), eu devine celălalt, şi poetul construieşte ample meditaţii (“În noi
s-a cuibărit un filozof/ cu paginile cărţii lui deschise,/ şi-am învăţat ce n-am vrut să ne-
nveţe: învolburarea fluxului din noi”), în care imaginaţia vizionară se preschimbă,
topită, în metafore de o rară plasticitate: “Piatra din umbră ciopleşte lumina”; “Ceasul
e treaz,/ limbile dorm/ iar roţile-i sunt destrămate”; “Lumea curge din silabe”;
“Cuvintele-s tăiate în felii/ din care frazele/ înfulecă doar miezul” etc.
Schenk este şi în aceste recente cărţi - Elegii coliconeze, Ed. Cronica, 2000, şi
Poeme vechi şi noi, Ed. Axa, 2000 - un poet al timpului, heideggerian, al căderii
fiinţei în lume: “Ieri caută imaginea de mîine/ spre-a se afla/ Cum necum azi/ Acum/
prins între gratii se destramă/ şi picură/ dinspre A Fost şi Fi-va...”. Ritmul este
eminescian, el are percepţia acută a trecerii clipei în timp, a timpului în neant. Tema
ciclică, a spiralei şi clipei de origine (“cu faţa-ntoarsă spre izvorul clipei tale”) dau o
notă elegiacă poemelor, de monolog pe tema trecerii. Gîndul extincţiei nu produce
spaimă şi anxietate: vertijul cercului este dependent de regăsirea memoriei: “Ca să-
nţelegi ce-a fost de înţeles/ mergi mai departe-n cerc, nedumerit,/ şi-odată vei ajunge
la-nceputul/ întregului neînţeles de sine/ uitînd că ştii de mult tot ce-ai uitat” (Elegii
coliconeze, II). Pe scara memoriei, fiinţa poetului se regăseşte întregită în imaginea
copilăriei: “Opreşte-te şi cugetă o oră,/ ia cheia Domnului în mîini pentru o clipă/
deschide uşa vieţii şi imploră/ copilăria cheltuită în risipă” (Elegii coliconeze, VI).
Extincţia devine o armonioasă regăsire a imaginii paradisiace a copilului: “Mă dezbrac
de viaţă noaptea/ Ca s-adorm cît mai copil”.
Păstrînd, în permanenţă, contactul cu poezia românească, C. W. Schenk,
urmărindu-i dezvoltarea firească, nu face eforturi de-a părea modern cu ostentaţie
(deşi cronologic face parte din generaţia “optzecistă”), nu este atras de experienţe
ale limbajului cît ale raporturilor ontologice om - lume. Modalitatea sa de a se situa
într-o expresie modernă este conjuraţia dintre o reflecţie de tip heideggerian, glisată
însă pe formulări modulare, care imită mandalele, în care fragmentul articulează,
întotdeauna, întregul. Particularităţile de “creion” arghezian (vezi Dumitru Micu) sau
concentraţia versului bacovian, jocul antinomiilor se constituie într-o artă
combinatorie, a fragmentului, care stochează tensiuni chiar dacă sunt rupte mereu
de întreg: “ferestrele curg/ pe stradă/ unde adastă sufletu-mi de cerşetor/ doar paşii
goi/ umplu fluviile/ şi le cară/ înspre niciunde/ uşile se cramponează de ziduri// fitilul
lunii arde în jos// pompei se-ncenuşă/ vezuviul încă tace/ spre-a-i da un sens păsării
phoenix” (p.92). Există o picturalitate a viziunilor surprinsă gestual-cromatic, în
maniera lui Dali (pe care la ºi cunoscut în 1977) sau Chagall, care crează insule de
poeticitate ca nişte gravuri în care fiecare linie este tensiune: “doi ochi/ se topesc/
pe ziduri albe”; “un ou-al-nimănui/ izvorăşte/ din faleză”; “surde narcise/ veştejesc în
vis”; “priviri smolit-cenuşii/ culeg seara/ şi-aruncă pe stînci/ cadavre roşu-ngălbenite”
etc.
Interesant este să urmărim evoluţia poeziei lui C. W. Schenk pornind de la motivele
utilizate. Ea mi se pare a fi întîrziat, cu voluptate pe alocuri, pe diferite “trepte” ale
înseşi poeziei române contemporane. Putem recunoaşte în perioada de formare, sub
tutela prietenesc-părintească a lui Vasile Copilu Cheatră de la Braşov, un aer
sămănătorist, predilecţia pentru cuvîntul neaoş dar şi o uşurinţă de versificaţie (“N-am
încetat să fiu român/ ca Ion şi/ ca/ Ilie/ la fel ca ei doina o-ngîn/ şi doina tot mă ştie”).
Curios, deşi l-a întîlnit pe T. Arghezi la o vîrstă fragedă şi i-a adus primele poeme,
influenţa argheziană a fost resimţită mult mai tîrziu, mai ales în aerul “psalmic” al
elegiilor. Tot tîrziu s-a lăsat contaminat de ritmurile bacoviene şi de meditaţia despre
fiinţă a lui N. Stănescu (“mă doare salcia”; “Lumea-i o silabă/ scăpată de un înger”;
“dezbracă-te de piele şi de carne,/ adună-ţi sîngele în palme...” etc.) dar a rămas,
totdeauna, un spirit ardelean, de sorginte blagiană, căruia cultura şi filozofia germană
i-a inoculat un simţ acut al ontologicului.
Deşi motivată şi frecvent prezentă, căutarea identităţii la poetul nostru n-a
devenit niciodată o temă a “biografismului” şi nu a fost tratată cu mijloacele
investigaţiei postmoderniste - negaţia, ironia, accentul pe evenimentul prozaizant.
“Biografismul” lui C. W. Schenk este o determinare lăuntrică, radiografie a situării în-
lume şi a devenirii ca fiinţă trăitoare-în-lume, care-şi caută identitatea în-şi prin-
celălalt. În acest sens o poezie precum Oglinda spartă ni se pare un revelator demers
hermeneutic al unui lirism diagonal (raportul Eu-Tu, “revărsarea reciprocă a unuia în
celălalt”), despre care vorbea Martin Buber: “Căci tu eşti eu şi eu sînt tu/ Iar alţii-n
lume nu au loc/ Şi totuşi parcă se păru/ Că fără alţii n-am noroc/ ... / Deci cine-s eu, tu
cine eşti?/ A cui, coperta ce-o citesc?/ A cui e poza ce-o cerşeşti/ Şi-n rama căreia
trăiesc?/...”.
Întemeierea însă, regăsirea, conduce la cuvînt. El este liantul care lipeşte
cioburile oglinzii sparte. El este piatra (motiv cu varii consonanţe la Schenk) “pe care
dunele zidesc/ noi catedrale/ neliniştite”. O catedrală de nelinişti în care solilocviul
poetului este şi propria noastră rugăciune. Pentru că, ne asigură el, “divinul este
dincolo de noi”: “cine a arendat moartea/ de la dumnezeu/ cei vii, nu/ cei muribunzi,
nu/ morţii, nu// poate totuşi dumnezeu/ travestit printre noi// armele îl preamăresc/
glontele arde/ în numele lui/ trandafirii...”
Nu ştiu dacă C. W. Schenk este un caz lingvistic. În faţa cărţilor sale am însă
certitudinea unui caz poetic. Atunci cînd scrie în limba germană el este în limba sa,
iar cînd scrie în lb. română este în limba sa. Şi, cu siguranţă, le îmbogăţeşte pe fiecare
cu catedrale de nelinişti.