Nu mai înţeleg nimic!

vineri, 30 octombrie 2009

primesc în permanenţă informaţii – până acum sunt peste 10 – pro şi contra

privind „cazul” (?!) Lucian Vasiliu. În privinţa aceasta nu mă pot pronunţa fiind
în absolută necunoştinţă de cauză, prietenia cu el ca şi cu alţii din România şi
restul Europei va rămâne neştirbită. Cine nu a gustat vreodată vin să nu
susţină ca e sec sau dulce!

Totuşi sunt extrem de nedumerit cum de şi acum colegii români se mănâncă

între ei cu situaţii care au trecut de aproape 20 de ani; ce se întâmplă acolo?

Şi aici după cel de-al doilea război mondial vinovaţii au fost executaţi (în
procesul de la Nürnberg), alţii au fost condamnaţi la detenţie iar ceilalţi au fost
„denazificaţi”, un proces care a durat mai puţin de 5 ani. Nu sunt interese sau
răutăţi la mijloc?
Cine nu a trăit acei ani nu poate înţelege sistemul cu care a lucrat securitatea.
Puteai fi colaborator/denunţător şi daca discutai în mod particular cu un
informator despre unul sau altul. Consider că aceste lucruri sunt o mare pată,
pată care se va şterge cu mare greutate din istoria relaţiilor „interscriitoriceşti”
a istoriei literare care se va mai scrie – şi pentru prezent – odată!

Din păcate (eu fiind totuşi plecat din România dinaintea perioadei „teribile”)
cunosc de pe propria mea piele scriitori, mari scriitori şi poeţi -
majoritatea dintre ei deja duşi dintre noi – care au raportat securităţii tot
ce-am discutat cu ei. Nu am făcut acest lucru public, însă le-am
consemnat pentru o vreme, odată cine ştie, când tocmai aceste
aruncături cu nămol se vor termina. Nu e vorba de scriitori minori sau
mediocri, ci de scriitori care-şi au de mult locul în istoria literaturii
române, unii dintre ei chiar de peste 40-50 de ani. Şi aceştia a fost şi unul
dintre motivele (în afară de faptul că scriam –de aici din siguranţă -
articole împotriva urbanizări ceauşiste) pentru care am fost declarat în
anul 1986 persona non grata şi duşman al poporului român cu interdicţie
pe viaţă de a intra în ţară.
Toţi credeam pe atunci ca dictatorul e un fel de Ramses care nu cunoaşte
moartea.

Nu m-am supărat pe nimeni, iar după 1989 am continuat relaţia cu cei care
mai erau în viaţă.
Anii trecuţi am tot auzit de astfel de discuţii şi nu puteam decât sa dau din
cam; ce-mi rămânea altceva de făcut? Tot speram să se termine odată,
România să înveţe doar istoria însă orientarea să devină constructivă, lucru
care din păcat nu s-a întâmplat.

Cu câteva şosele bine asfaltate nu se reconstruieşte o ţară. Şi acum iată-l pe

Lucian Vasiliu care trebuie să-si piardă energia pentru a se apăra iar alţii, cine
or fi aceia – în acest context nici nu mai are importanţă -, introduc forţe
distrugătoare care costă la fel de multă energie.

Eu, fiind atât de ataşat de România şi de cultura ei, sunt total dezamăgit şi
începe să-mi fie ruşine că fac parte (şi) din aceeaşi tagmă de artişti!

Dragii mei, nu ar fi cazul să terminăm odată pentru totdeauna cu trecutul şi să

ne ocupăm de lucruri care au fost neglijate aproape totalmente de peste 65 de
ani? Din 1992 eu am făcut din răsputeri tot ce am putut face; aceste „răfuieli” –
ca nu le pot numi altfel – încep sa-mi cam ia vântul din pânze!

Christian W. Schenk

Membrul al uniunii scriitorilor din Germania şi România

Cetăţean de onoare al oraşului universitar Cluj
Membru al academiei de arte frumoase berlineze