S

t
ă UIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

n
u Imaginea țăranului român în opera lui
Duiliu Zamfirescu

ţ
a Mihalka Andreea
Istorie
2017-2018

C
R
 Țăranul și spațiul în care acesta trăiește se află în atenția literaților și oamenilor iluștrii de
secole întregi. Această preocupare atât de veche, se pare că a supraviețuit timpului, punând
probleme și societății actuale. Ce este țăranul astăzi? Dar ce ele el în urmă cu un secol și jumătate?
Găsim oare gata formulate viziuni complete cu privire la acest aspect, sau trebuie să le căutăm pe
cele parțiale și prin judecata proprie să creăm una unitară?
Prin cercetarea de față urmăresc să analizez felul în care este ilustrat țăranul român, de la
sfârșit de secol XIX și început de secol XX, în opera lui Duiliu Zamfirescu. Literatura este o ramură
care are în vedere și pasaje istorice, nu tot ceea ce este literatură este neaparat ficțiune, fapt care
permite ca aceasta să fie utilizată ca sursă istorică până la un anumit punct, prin camparație și
analiză istorică reușind să fie chiar de mare utilitate unui studiu amănunțit. Prablematica vieții
țăranilor români este des întâlnită în literatura de secol XIX, sau XX, motiv pentru care merită un
studiu strict pe literatură care să dezvăluie viziuniile oamenilor de cultură ai vremii asupra acestui
subiect.
Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octombrie 1858, în Plainești, județul Vaslui, într-o
familie înstărită, tatăl său, Lascăr Zamfirescu, fiind arendaș și ajutor de primar în Focșani. Se pare
că înclinația sa spre literatură ar fi moștenit-o de pe linia mamei sale, Sultana Mincu, aceasta fiind
ea însăși pasionată de orce tip de artă: artă plastică, literatură, muzică, teatru, iar fratele acesteia
excelând și el în domeniu, ca arhitect, Ion Mincu. Este de menționat faptul că și tatăl său provenea
dintr-o familie care punea preț pe educație și școlarizare, fiind nepot de doctor, meserie pe care o
vor urma și doi dintre frații scriitorului.
Primi ani din viață și petrece la țară, pe moșiile arendate de tatăl său, lumea din jurul său
fiind tipică pentru imaginea de la țară din acea perioadă. În ceea ce privește educația sa, în prima
parte a vieții nu se remarcă la școală, face clasele primare şi primii patru ani de gimnaziu la Focşani,
după care este mutat la București. Ceea ce îi stârnește interes este lectura. În timpul vacanțelor își
dedică timpul cititului și intră în contact cu opera unor mari nume ale literaturii, precum: Hugo,
Musset, Lamartine. Primele sale încercări literere se formează în perioada tinereții, acestea fiind
„romanţioase şi minore”1.
Studiile superioare le termină în 1880, când este licențiat în drept, după aceasta primind
unele funcții publice. În cele din urmă va renunța la cariera juridică. După aceasta se stabilește la
București, unde va colabora cu reviste și ziare literere precum: „Literatorul”, „România liberă”. Prin
aceasta va avea o viață activă în ceea ce privește publicațiile. Încet, încet își face loc printre alți
scriitori în cadrul unor redacții și al unor grupări precum: „România liberă”, Junimea,
„Convorbirilor literare”.

1Stănuța Crețu, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979,
p. 928
 El se va dovedi a fi împotriva monarhiei, pornind muneroase injurii la adresa regalității,
ceea ce va duce la pierderea oricărei șanse de a intra în politică. Prin urmare își va căuta locul în
diplomație și va obține o funcție de secretar de legaţie la Roma, în mai 1888. Va rămâne la Roma
până în 1906. În timpul petrecut la Roma a scris primele sale patru romane din ciclul Comăneștilor,
despre care va discuta, prin scrisori, cu Titu Maiorescu, de care este foarte apropiat. Este fascinat de
ceea ce găsește în Italia, însă nu uită de țara sa. Toate vestigiile pe care le găsește în Italia, le pune în
strânsă legătură cu latinitatea românilor.
Iubirea lui față de țară nu a fost umbrină nici măcar de iubirea pentru soția sa, fiica unui
senator italian, Henriette Allievi. Chiar dacă soția sa este de altă etnie, dorința lui de a se întoarce în
țară rămâne în picioare. Va avea trei urmași: Henriette, Alexandru, viitor scriitor şi diplomat, Lascăr.

După întoarcerea sa în țară, primește funcții tot mai importante: „secretar general în
Ministerul de Externe, membru în Comisia europeană a Dunării, iar după război, deputat, ministru
de Externe şi preşedinte al Camerei deputaţilor.” 2. Dă dovadă de înclinații spre persecuție cu ocazia
unui discurs de recepţie la Academie, prin care îi acuză pe George Coșbuc și Octavian Goga de
falsitate idilică „identifica în mod eronat creaţia unor mari scriitori cu tezismul şi falsitatea idilică,
specifice, de fapt, numai unei anumite literaturi din epocă” 3. Tot în acest discurs se referă la lipsa de
valoare a poeziilor populare, punct care este combătut de Titi Maiorescu, ceea ce va schimba relația
celor doi: „Această confruntare publică dintre cei doi prieteni este începutul unei răciri treptate a
raporturilor lor (la originea căreia se află, se pare, şi motive politice), până la ruptura totală din
1913, când Zamfirescu este pus în disponibilitate — acuzat de antipatriotism — de către Titu
Maiorescu, pe atunci prim-ministru.”4. După aceasta scriitorul se va autoizola, ceea ce va continua
să se petreacă chiar și după reabilitarea sa și reluarea carierei politice.

În ceea ce privește strict opera sa, Zamfirescu a debutat ca poet, după care se remarcă și ca
nuvelist, romancier și critic. Opera sa se îndreaptă, în mare parte în spre oamenii politici sau boieri,
însă găsim și pasaje semnificative referitoare la țăran.

Cea mai însemnată parte a operei sale seste publicată în „Convorbiri literare”: romanele,
numeroase poezii, însemnări de critică literară, începutul unui studiu, neterminat, despre Lev
Tolstoi, traduceri şi încercări dramatice. Această etapă este decisivă în maturizarea sa ca scriitor.

Dar „Convorbiri literare” nu este singura revistă în care a publicat, dintre acestea făcând
parte și: „Familia”, „Ateneul român”, „Literatură şi artă română”, „Revista literară”, „Noua revistă
română”, „Luceafărul”, „Revista idealistă”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Îndreptarea”, „Viaţa
românească”, cu o singură poezie, în 1920.

2 Ibidem, p. 928
3 Ibidem, p. 929
4 Ibidem, pp. 929-930
 Pentru realizarea studiului de față am avut în vedere atât scrierile de mari dimensiuni, adică
romanele, precum și cele mai restrânse ca dimensiune: nuvele, poiezii, scrisori, memorii și
publicistică. În ceea ce privește romanele, am apelat la toate cele cinci cuprinse în ciclul denumit
Romanul Comăneștilor: Viața la țară (publicat pentru prima oară sub formă de foileton, iulie 1894 -
mai 1895, în revista bucureșteană Convorbiri literare și în volum în 1898), Tănase Scatiu (publicat
în foileton, 1895-1896 și în volum în 1907), În război (publicat în foileton, 1897-1898 și în volum
în 1901), Îndreptări (publicat în foileton, 1901-1902 și în volum în 1908) și Anna (publicat în
foileton, 1906 și 1910 și în volum în 1911). În ceea ce privește istoria proprie a acestor romane se
pot menționa următoarele: primele trei au fost publicate în anul 1907 în colecția „Biblioteca pentru
toți”, într-un singur volum intitulat Istoria Comăneștenilor, acesta fiind primul ciclu romanesc din
literatura română, iar în august 1911, după apariția volumului Anna, ciclul întreg de cinci romane a
fost denumit Romanul Comăneștenilor. Urmărind acest ciclu am reușit să descopăr o nouă viziune
literală asupra țăranului de la sfărșit de secol XIX și început de secol XX. Duiliu Zamfirescu aduce
altă imagine a țăranului acestei perioade, prezentându-l pe acesta ca fiind o figură complexă,
tridimensională și totală ce primește mai multe înfățișări: blând și iubitor, puternic legat de
animalele care îl slujesc, necăjit, cu multe lipsuri și greutăți, gata să împartă, sau, dimpotrivă,
lacom, slab, condus de boierime, sau puternic, capabil să își caute singur dreptatea.
În ciclul Romanul Comăneștenilor, Duiliu Zamfirescu caracterizează țăranul și viața
acestuia prin intermediul personajelor sale, oferind astfel mai multe perspective. În ceea ce privește
perspectiva boierului asupra tăranilor, ne întâlnim, încă de la începutul romanului, cu două variante,
cea a conului Dinu -mare proprietar de pământ- și ce a nepotului acestuia, Matei -întors din
străinătate de la studii. Lumea în care cei doi și-au trăit marea majoritate a vieții este clar foarte
diferită, de unde reiese și diferența de viziune cu privire la țăranul român. Astfel, la întoarcerea sa,
nepotul se contrazice cu unchiul său, susținând ideea că viața de țăran este grea și nu permite prea
multă evoluție: „ - Așa e... Cariera de jitar e cam ingrată: nu se prea înaintează repede într-însa. [...]
- Se vede că-i trebuie prea puțin lucru ca să fie fericit.”5. Spre deosebire de acesta, unchiul său
susține un alt punct de vedere, evidențiind faptul că țăranul român trebuie să fie total lipsit de grijă
și într-u totul fericit: „-Fii pe pace, el este adevăratul om fericit, nu tu, nici eu. Dealtfel te vei
încredința prin tine însuți. Nu te grăbi să judeci lucrurile că altfel se văd de departe și altfel sunt.” 6.
Prin acestea autorul aduce în față două perspective des întâlnite în literarură, cu privire la condiția
țăranului, și anume: condiția ideală, a țăranului fericit, lipsit de griji și condiția de țăran chinuit,
necăjit, damnat. Pe parcursul ciclului celor cinci romane viața țăranului român este prezentată ca o
adunătură de necazuri și nedreptăți, paranoie și inconștiență și chiar sălbăticie pură, dar și ca o

5 Duiliu Zamfirescu, Viața la țară, Editura Minerva, București 1970, p. 20

6 Ibidem, p. 21
expresie a fericirii, a generozității și a înțelepciunii. Duiliu Zamfirescu îl surpride pe țăran în cât mai
multe situații și ni-l înfățișează din toate unghiurile, construind mai multe tipologi ale acestuia.
O notă de tristețe se găsește în paginile scrise de Duiliu Zamfirescu când vine vorba de
țăran, destinul acestuia fiind unul prea puțin favorabil, greu de purtat, plin de nenorociri, astfel
avem prezentată îndeaproape o tipologie a unui țăran damnat. Țăranul este prezentat în relație cu
boierul, supus dorințelor acestuia. În cuprinsul primului roman este prezentată mai îndeaproape
viziunea tânărului Matei asupra statutului de țăran, acesta simțindu-se mai apropriat de clasa
țărănimii vorbește cu dulceață despre aceasta și caută să le ofere țăranilor dreptatea pe cât posibil:
„îi era drag baciul, voinic, frumos, cu plete lungi sub căciulă, și mai cu seamă fiincă știa să cânte
din caval și să spuie niște minunate de povești, de le-ai fi ascultat toată vremea.” 7 „Dorea [...] să
ajute pe țărani a ieși din mizerie, se gândea să le facă școală și să-i vadă înflorind;”8.
Autorul se oprește asupra situației țăranilor de pe moșia tânărului recent întors din
străinătate. Din cauză că starea întregii moșii nu era una favorabilă, și cea a țăranilor de pe aceasta
era una grea, lucru care este regăsit și în cazul altor moșii amintite de către autor, la care vom
reveni. Așadar, moșia tânărului Matei se afla în totală dezordine și dejechilibru, deci și țăranii o
duceau prost: „Cîmpul ars de soare, locuințele sărace ale țăranilor, starea lucrurilor de pe moșia lui
nu-l puteau lumina asupra modului cum se poate cineva îmbogăți din agricultură” 9. Aceste aspecte
dovedesc dependența țăranului de boierul pentru care lucrează și de pământul acestuia. Putem
deduce despre țăran că nu poate să se administreze singur, oscilând prea ușor între hărnicie și pură
lene și delăsare. Caracterul delăsător al țăranului este înfățișat cu mai multe ocazii în romanul de
față, și în tot ciclul avut în vedere. Datorită administrației proaste, țăranii își permit să evite munca
și să își ocupe timpul cu tot felul de alte activității. Dacă boierul nu știe să își rânduiască moșia,
țăranul trage de timp cat poate de mult, fără să îi pese de îndatoriri, mai mult decat atât, acesta pare
să uite de importanța roadelor pământului, permițând ca o parte dintre acestea să fie risipite:
„oamenii erau răzleți, unii punîndu-și cărbuni în lulele, alții stînd pe vine la umbra mașinei; trei
perechi de boi, înjugați la tînjele se uitau liniștiți în amurgul serei; numai o tragă lucra, ducînd
cotoarele snopilor către șira de paie, ce parte se înălța în amfiteatru, iar parte erau împrăștiate pe
arie. Nici o regulă, nici o autoritate, fiecare umbla de capul lui, cărucioarele ce duceau grîul de la
treierătoare la hambar erau sparte și lăsau dîră pe urmă.”10.
Multe dintre viziuniile prezentate în acest ciclu de romane sunt contradictorii, antitetice;
uneori prezentate împreună, alteori separat, acestea dezvăluie o țărănime tridimensională, autentică,
nu una plată. Duiliu Zamfirescu ne înfățișează un țăran care a trecut și prin multe nedreptății

7 Ibidem, p. 41
8 Ibidem, p. 43
9 Ibidem, p. 42
10 Ibidem, pp. 50-51
pricinuite de stăpâni, dar care știe și să profite de nepriceperea unora dintre boieri. În acest sens pot
fi înterpretate cuvintele unui personaj al romanului, date ca sfat tânărului Matei, și anume al Sașei
(cea care îi va deveni soție acestuia pe parcursul ciclului celor cinci romane): „Țăranul are să-ți bea
vinul, să joace la horă, să nu-ți plătească datoria, și când îl vei chema la muncă, să nu vie. [...]
Cauzele sunt foarte multe. Mai întâi modul cum a fost tratat țăranul până acum; toți din toate părțile
l-au mîncat și l-au înșelat cum au putut. Arendașul, fie grec, fie bulgar, fie român, e același peste tot:
el nu caută decît să se îmbogățească [...] Așa că boierul este socotit de țăran ca dușmanul lui
firesc.”11. Prin urmare, țăranul este atât cel care a suportat atâtea mișelii din partea boierilor, precum
și cel care caută o portiță de scăpare din acest destin crunt, este cel care a dus o viață grea, dar care
are grijă să nu și-o îngreuneze singur și mai mult. De asemenea, țăranul prezentat de autor este și
unul paranoic, care vede o amenințare în boierime fară a analiza prea mult fiecare situație în parte,
catalogând boierimea ca pe un dușman natural.
Se pare că vechiul obicei al țăranului român, amintit în atâtea alte cazuri, nu este trecut cu
vederea nici de această dată. Mă refer prin aceasta la caracterizarea țăranului român ca fiind bețiv.
În viziunea lui Duiliu Zamfirescu această patimă nu pare să fie, însă, atât de puternic generalizată,
ea fiind mai degrabă prezentată ca situații sau cazuri izolate. Astfel, putem aminti atât un caz al unui
țăran certat de nevastă pentru că își cheltuie banii pe băutură și că aceasta va fi pierzania sa: „ -
Arză-te-ar focul de ticălos, c-așa te-am apucat ș-așa o să te las... To, cotei! Dare-ar boala în voi...
Așa o să te las: tot de râsul lumei. Că de unde pui mâna pe pară, la grec... Băutura o să-ți știe de cap,
vai de tine”12 , precum și episodul în care baciul Micu, omul de încredere al lui Matei se îmbată și
devine violent, dar acest din urmă episod stă în spatele unui fenomen mai complex, care evidențiază
altă trăsătură de caracter a țăranului și nu iubirea față de băutură.
În ceea ce privește relația țăranului cu stăpânii, aceasta poate să prindă mai multe forme.
Erau boieri care doreau să îi respecte pe țărani, să fie corecți și să îi cinstească pe aceștia, dar erau și
o seamă de boieri care urmăreau doar să se îmbogățească pe spatele țăranului care muncea din greu.
Cea dintâi variantă este prezentată în cazul unor moșieri precum Matei și Sașa și înfățișează o grijă
a acestora față de cei care îi slujesc: „pentru a nu se expune cineva să nu piarză prea mult și spre a
nu jefui pe țăran, nu-i rămîne decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibă la
îndemînă mașini, și să știe să lucreze cu ele, la vreme de nevoie.”13.
Cea de a doua variantă va duce la complicații majore, de unde vom putea deduce noi
trăsături de caracter atribuite țăranului. Tocmai această luptă dintre boier și țăran va da naștere unor
caracteristici neașteptate ale țăranului și unor atitudini de neînchipuit. Lipsa de grijă a boierilor față
de țăranii de pe moșiile lor și asuprirea acestora sunt acele situații care vor da o nouă dimensiune

11 Ibidem, pp. 46-47

12 Ibidem, p. 52
13 Ibidem, p. 47
tipologiilor țăranului prezentate de Zamfirescu. Astfel, vorbim despre un țăran care suportă pentru o
vreme toate nedreptățiile stăpânilor, dar care sunt capabili să riposteze atunci când este cazul: „Unul
din ei scoate din sînul cămășii un mototol de basma și, desfășurându-l cu mîinile lui crăpăcioase,
dete de o citație. Tănase se făcu roșu. - E o cetație, zise el. Nu știți dumneavoastră că așa am vorbit:
să ne căutăm fiecare dreptatea la judecată. - Păi ghine, coane, așa ne-a fost vorba?... zise cel mai
bătrân dintre țărani. Noi ți-am spus că la judecată nu mergem. Mai ghine-ți facem vo povară[...] - Ai
dracului, mi-au lăsat cetația... Bre! A ajuns țăranul mai șiret ca boierul” 14. După cum se poate
observa, țăranul lui Zamfirescu este conștient de poziția sa și luptă pentru puținele drepturi pe care
le are, reușind să îl pună pe boier în dificultate, conturându-se, astfel, o nouă tipologie a țăranului,
cea a țăranului echitabil, aflat în căutarea dreptății.
Tot din pricina acestui conflict, care se continuă în al doilea roman al acestui ciclu, Tănase
Scatiu, țăranii români dau dovadă și de o puternică unitate și sprijinire între ei, dar și de capacitatea
de a împleti demnitatea cu agresivitatea și acțiuniile legitime, bine argumentate, cu cele pur violente
și lipsite de judecată, cum sunt episoadele în care îi atacă pe judecători, sau chiar pe propriul boier,
Tănase Scatiu: „ - Acum, domnule judecător, să vă mai judecăm și noi o dată! Zise unul dintre
țărani; ați mâncat și ați băut la ciocoi, ha!... Președintele încearcă să le mai vorbească: - Fraților!...
Oameni buni!... noi nu suntem vinovați... - Jos! Ia-l, mă! Un țăran se ridică pe la spatele trăsurei și
puse mîna în părul advocatului. Acesta începu a plînge și a se tîngui că are nevastă și copii, să le fie
milă...”15 ; „Scatiu, care înțelese primejdia, zise lui Chiru să tragă un foc în vînt, iar vizitiului să dea
gură cailor. Însă sperietura puștii, în loc să le fie de-a bună, mai rîu le strică. Băltenii aținură drumul
cailor, strigând. Scatiu apucă hățurile din mîna vizitiului și voi s-o ia peste cîmp- dar unul din
înaintași, dînd în șanțul șoselei, căzu. Atîta fu destul ca să pună mîna oamenii pe el. Calul se sculă,
tîrî pe un flăcău prin zăpadă, însă fără spor. Repede, sania fu înconjuratî din toate părțile. Scatiu sări
jos, luă pușca din mîna lui Chiru și dete să se apere. O lovitură de ciomag peste braț, venită ca din
cer, îl făcu să scape pușca și să o rupă la fugă. Lumea după el. Fu ajuns și culcat la pămînt, fără să
se știe de căzu singur sau îl răsturnară ceilalți. Ce se petrecu atunci nimeni nu-și putea da seama.
Într-o clipă, îl făcură fărîmele, fără zgomot, fără vaiete. Ancheta judecătorească găsi în creierii lui
turtiți, pietre, cuie, o basma ruptă, pe care furia poporului le adusese cu o apă mare.” 16. Astfel ia
naștere un al treilea tip de țăran întâlnit în romanul lui Zamfirescu, tipul țăranului sălbatic, mai mult
decât un justițiar, acesta dă dovadă de cruzime și încredibilă agresivitate.
Aceste evenimente spun multe despre țăranul lui Duiliu Zamfirescu. Îl pun pe acesta în
categoria oamenilor cruzi, dispuși să își facă dreptate cu propriile mâini, care așteaptă doar un
impuls pentru a-și descărca toată furia adunată de-a lungul anilor. Mai mult decât atât, caracterul

14 Ibidem, pp. 76-78

15 Ibidem, pp. 154-155
16 Idem, Tănase Scatiu, Editura Minerva, București 1970, p. 267
acestora este atât de sălbatic, încât îngrozește pe cititor. Avem în față un tip de țăran care nu se
conformează cu situația care îi este dată, fiind vorba, mai degrabă, despre un țăran care abia
așteaptă o portiță pentru a lua situația în propriile mâini. Aceste comportamente sunt de mai multe
ori explicate de către autor, prin intermediul personajelor sale. Așadar, ceea ce l-a împins pe țăran în
acest punct extrem este soarta nedreaptă pe care a trebuit să o suporte dintotdeauna, nenorocirea sa
umplându-l pe acesta de furie și de paranoie. Gestu extrem descris în ultimul citat dat este chiar
apogeul acestui tip de comportament agresiv, acesta fiind explicat prin faptul că, în ciuda luptei
țăranului, nimic nu se rezolvă, nedreptățiile continuând, mai mult decât atât, ele fiind extinse. Citind
romanele lui Zamfirescu, aproape că ești cuprins de un impuls de a le da dreptate țăranilor care
năpustesc asupra boierului lor, mizeria cauzată de acesta din urmă fiind atât de mare, iar alte
mijloace de pedepsire a acestuia fiind inexistente.
Am adus în discuție paranoia țăranului lui Zamfirescu. Cu privire la aceasta, autorul
sublinează faptul că este mereu prezentă și este, totodată, și bine argumentată, prin urmare putem
vorbi despre o altă tipologie a țăranului în opera avută în vedere, țăranul paranoic. Boierul, în
general, nu caută decât propria bunăstare, iar sistemele de justiție sunt tot de partea boierului, lucru
pe care țăranul îl știe cu siguranță. Nici promisiunile unui boier nu sunt credibile pentru țăran, el
care a fost de atâtea ori înșelat de aceștia. Prin urmare, relația ditre țăran și boier este pusă sub
semnul neîncrederii și al paranoiei: - D-apoi parcă n-o să ne judece tot boierii. „- Corb la corb nu-și
scoate ochii”17 ; „- E foarte cu putință să fi fost otrăvi: o să cercetăm cine a putut să-l omoare și-ți
făgăduiesc să-ți răzbun pe bietul Corcoduș. Micu dă din cap, tăcut. Părea sceptic, cum sunt toți
țăranii, cînd e vorba de dreptatea boierului.”18.
Cât despre furia strânsă în inima țăranului, scriitorul nu declară nimic în mod direct, dar
felul în care sunt prezentate evenimentele, pare să îl lase pe acesta curat, fără vină; situațiile din
jurul său fiind cele care îl fac pe acesta să reacționeze în felul în care o face. De asemenea,
hotărârea țăranului prezentat de autor este una pe care nu o putem pune la îndoială, el ținând la
cauza sa chiar dacă este rugat să se potolească, sau chiar dacă este torturat.
Dar țăranul lui Zamfirescu este unul complex, care dă dovadă de anumite valori în anumite
situații, el pliindu-se pe cerințele unui eveniment, răspunzând de fiecare dată diferit. Astfel, același
țăran violent, sălbatic, este prezentat în alte situații ca cel mai blând om, care suferă pentru cele
apropiate lui și care dă un alt sens lucrurilor pe care celelalte clase sociale le-ar fi văzut ca fiind
nesemnificative. În acest sens amintesc legătura strânsă a țăranului cu animalele care îl slujesc,
acesta fiind dependent de bunăstarea lor. Tonul pe care vorbește țăranul despre acestea este unul
cald, plin de iubire și de respect, iar legătura dintre cele două părți fiind atât de puternică încât la
moartea unui animal jalea este atâta de mare și poate să îl facă pe țăran să simtă că și-a pierdut
17 Idem, Viața la țară, Editura Minerva, București 1970, p. 76
18 Ibidem, pp. 136-137
sensul vieții: „- Ce cîini mai ai? - Apoi am unu, coane, de plătește cît toți ciobanii. - Cum îl cheamă?
- Corcoduș. - Voinic? - Pii!... Voinic nevoie mare! Omoară lupu cu chieptaru.”19; „- Nu mai pot sluji,
mi-au omorît cîinele, s-a isprăvit și cu mine. Era un accent de așa adîncă descurajare în vorele
acele ... - Așa: mi-a murit câinele, mor și eu.” 20. Țăranul se lasă puternic afectat de evenimentel
precum cele descrise anterior, retrăgându-se în singurătate pentru a-și descărca sufletul. Astfel, și
baciul se retrage de la casa boierului său și va reveni mult mai târziu, cănd suferința sa era deja
bătătorită de trecerea timpului.
Dedicat boierului său, țăranul îl slujește pe acesta până la sfărșitul vieții, cu bunăcredință și
bucurie în suflet, trăgând după el toată tristețea unui om bătrân, care le-a văzut pe toate, fără să-și
piardă, însă, din vitejie: „Baciul îmbătrînise. De cînd se întoarse a doua oară în curtea lui Matei
Damian, nu se mai dusese de la el. Cam trist, cam singuratec se ținea încă drept bătrînul. Fusese
ridicat la rangul de morar, apoi de îngrijitor de moșie, iar acum, de cînd curtea de la Comănești
rămînea tot mai singură, la acela de pușcaș. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe
suferise baciul.”21.
De asemenea, generozitatea de care țăranul dă dovadă în fața celui care îi oferă respect este
fără limite. Țăranul împarte din puținul pe care îl are și, mai ales când vine vorba de stăpânul său,
oferă tot ceea ce are mai bun: „- Nu iei niște pepeni să-i duci acasă? Tot ești cu trăsura. - Ba da.
Lipoveanul alese ce avea mai bun în groapă.” 22. În aceste situații putem discuta despre o altă
tipologie a țăranului lui Zamfirecu, și anume cea a țăranului generos. În antiteză cu aceasta, întalnim
la autor, tipologia țăranului lacom, care vrea să își depășească condiția cu orice preț, calcând în
picioare orice demnitate, furându-l pe boier și trădându-i încrederea.
Dacă în unele cazuri țăranul dă dovadă de nepricepere și se pripește, sunt altele în care se
arată ca un adevărat înțelept, cunoscând sensuri ale vieții pe care nici cei mai învățați boieri nu știu
să le stăpânească, astfel făcându-și prezența tipologia țăranului înțelept. El cunoaște astrele și timpul
mai bine ca stăpânii și deține o legătură mult mai strânsă cu natura: „ - Tîrziu să fie oare? - Păi...
cam pe la miezul nopții. [...] - De unde ști tu că e miezul nopții? - Da' cum, Doamne, să nu știu! Că
doar am petrecut o tinerețe întreagă la munte. - Ei, după ce cunoști? - După cer, coane. Că ajungi să
citești în zodie mai ghine ca-n carte.”23. De asemenea, și în căutarea sa de a-și rezolva problemele,
țăranul nu este întotdeauna sălbatic, latura sa violentă declanșându-se doar în momentul când
celelalte variante par să nu funcționeze. Inainte de a apela la agresiune, țăranul dă dovadă de
înțelepciune și încearcă să rezolve problemele pe cale pașnică, discutând cu boierul, sau căutând
ajutor în rândul conducerii statului. Astfel, avem cazul, prezentat și anterior, în care țăranul refuză

19 Ibidem, p. 57
20 Ibidem, pp. 136-137
21 Idem, Îndreptări, Editura Minerva, București, 1982, pp. 17-18
22 Idem, Viața la țară, Editura Minerva, București 1970, p. 83
23 Ibidem, p. 59
judecata, cerând boierului să se înțeleagă între ei, care degenerează doar când acesta din urmă
refuză învoiala. Și, de asemenea, mai există o situație care dovedește înțelepciunea țăranilor, în care
aceștia fac o reclamație împotriva abuzurilor boierului și o adresează ministerului: „erau vreo sută
de țărani ce se grămădeau spre ministru cu o hîrtie în mînă [...] Era o reclamație a țăranilor de la
Ciulniței. Sătui de angarale, de nelegiuiri, de dobînzi, oamenii veniseră, disperați, să se plîngă
ministrului.”24.
Nu putem, desigur, să vorbim despre țăran și să uităm despre viața sa spirituală. Pe lângă
strânsa legătură cu natura și cu toate viețuitoarele acesteia, țăranul român posedă și o atenție
deosebită pentru cele bisericești și pentru legătura cu Dumnezeu. Aceast aspect nu este descris de
autor îndeaproape, însă există pasaje care vorbesc cu claritate despre importanța divinității în viața
țăranului lui Zamfirescu. Acesta nu uită să își pună speranța în divinitate în momente de cumpănă și
alege să ceară ajutor de la oamenii Bisericii atunci când se află la nevoie: „Cu capetele goale în
soare, cîteșipatru la linie, preoții se rugau, îngenunchindu-se și sculîndu-se necontenit. Țăranii
făceau cruci mari, zicând din când în când „dă Doamne ploaie”; femeile stau plecate la pămînt. [...]
- În fond, nici eu nu știu cine a adus sfânta. - A adus-o lumea dimprejur, și țăranii de la Comănești
au cerut Sașei să o treacă și pe la dînșii.” 25. Țăranul își pune în mâinile lui Dumnezeu ce are el mai
de preț, și anume recolta și însuși pământurile pe care le lucrează și este conștient de faptul că fără
ajutorul lui Dumnezeu nu este posibil să aibă un an bun, motiv pentru care cere ploaia, îl roagă pe
acesta să aibă milă și să înceteze seceta care face atât de mult rău recoltelor.
Dar adevărata mărturie a credinței țăranului lui Zamfirescu, o găsim în romanul Îndreptări, în care
ni descrie pe țărani înfățișați în casa lui Dumnezeu într-un număr surprinzător de mare: „Gătiți de
sărbătoare 700 de poporani umbleau biserica: bărbații în față, femeile în fund, iar fetele sus în
balconul corului. De cînd era el, Comăneșteanu nu văzuse ceva mai măreț. [...] Se îndoiau trupurile
puternice înaintea preoțior, care slujeau cu glas mare, iar gîndurile se ridicau către Domnul, într-un
singur dor, dorul renașterii în patria comună.” 26. Scriitorul nu doar că vorbește despre adevărata
credință a țăranului, cea dătătoare de speranță, mai mult decât atât, el aduce în discuție și aspirațiile
țăranului transilvănean, și anume acelea de a se elibera de sub tiranie și de a se vedea unit cu frații
de peste Carpați, într-o sigură patrie. Observăm aici o patimă a țăranului ardelean, o dorință
arzătoare a acestuia, pe care nu poate să o lase decât în baza lui Dumnezeu, întrucât el singur
dispune de prea puțină putere pentru a o putea duce la bun sfârșit.
În fața stăpânilor, țăranul poate să se înfățișeze în diferite variante, plin de demnitate și de
mândrie sau, dimpotrivă, cerșind de la acesta. Astfel, avem prezentate variante în care țăranul își
cere drepturile fără a deranja și fără a-și depăși atribuțiile, de asemenea ocazii în care țăranul își uită

24 Idem, Tănase Scatiu, Editura Minerva, București 1970, p. 228

25 Idem, Viața la țară, Editura Minerva, București 1970, pp. 94, 97
26 Idem, Îndreptări, Editura Minerva, București 1982, pp. 97-98
condiția și se răstește la boier, dar și situații în care acesta se umilește în fața stăpânului său. Din
prima categorie face parte cerința baciului de a fi eliberat de îndatoririle sale: „- Nu mai pot sluji,
mi-au omorît cîinele, s-a isprăvit și cu mine.” 27; din a doua categorie fac parte ieșirile țăranilor
revoltați pe Scatiu că nu și-a îndeplinit îndatoririle față de ei: „ - He! Păcatele noastre , d-apoi cine-
ți muncește pămîntul, coane?... - Banii mei, bade. - I-auzi, mă, zise unul, eu pînă azi n-am pomenit
ban de la el. ... Să nu-ți calce piciorul pe ogorul meu, că te zburătuiesc!” 28, „ - Parcă ăsta nu-i tot
ciocoi, zise unul care nu cunoștea pe Matei.” 29; iar din ultima categorie face parte ruga unui țăran la
adresa lui Scatiu de a-i da bani: „- Hai, cară-te. - Mă rugam să-mi dai și mie niște parale... - N-am
mă. - Că vine Crăciunul și n-am nici de unele... - Ei, al dracului! - Zău, boierule. - Măăă!...”30.
Nu lipsește viziunii lui Zamfirescu tipul țăranului erou, cel care lupta în războiul pentru
independență, acesta fiind prezentat pe parcursul romanului În război. Trăsătura eroică a țăranului
român este mai degrabă văzută ca una colectivă, pe care o resimte țărănimea în întregul său: „Gara
de la Filaret, ca și Gara de Nord, ca și toate gările din țară erau pline de trupe, de material de război,
de lume venită sa-și ia rămas bun de la soldații ce plecau.” 31. Țăranii, deveniți soldați, dau dovadă
de acte de vitejie, dar și de puternică frică: „fantasmagorica licărire a fanalului, - făceau pe soldați
să se creadă pe lumea cealaltă. La unii li se părea că visează; la alții le venea să chioie. Toță
strângeau pușca cu nădejde. La o depărtare de vreo sută de pași, cîinele care latrase se repezi furios
spre oameni. O descărcătură de pușcă hui pe văi, iar cîinele, străbătut de un glonț, sări în sus și căzu
jos mort. La moment o altă descărcătură răspunse de la turci.”32.
Chiar și la bătrânețe, țăranul descris de Zamfirescu nu își pierde din calități, acesta
rămânând harnic și plin de energie, cu suflet tânăr, bucuros că poate să se facă util și dornic de
muncă. „- Ce mai faci, baciule? Îl întreabă Alexandru cu glas voios. - Ce să facem, coane! Cu
pustiele astea de bătrîneți... - Tot voinic, tot harnic! Baciul zîmbea, dînd din cap: - Ia, de azi pînă
mîine. - Ce-ți fac ogarii? Văd că i-ai înmulțit. -Se înmulțesc ei, bată-i vina lor... Apoi fluieră într-
aiuri ca un șarpe, și deodată ieșiră de prin toate găurile o puzderie de ogărime, lungi în picioare,
cocîrjați de mijloc, pe care săreau cățeii cu labele groase. [...] - Mulți ai, baciule? - Tot sunt, coane. -
Hai să ieșim la câmp. - Cum ăi porunci. - Strigă la grajd să ne puie caii. Baciu păru întinerit. Își
trase ciubotele după el mai din plin, șuierînd la ogari și se duse spre grajd să ajute vizitiul la pusul
cailor.”33.
Vitejia țăranului descris de autor nu poate să fie pusă la îndoială, acesta veghează asupra
stăpânului său și îl apără pe acesta chiar cu riscul de a ajunge el însuși rănit. Prin faptele sale de un

27 Ibidem, p.136
28 Ibidem, pp. 76-77
29 Ibidem, p. 156
30 Idem, Tănase Scatiu, Editura Minerva, București 1970, p. 196
31 Idem, În război, Editura Minerva, București 1970, p. 306
32 Ibidem, p. 337
33 Idem, Îndreptări, Editura Minerva, București, 1982, pp. 25-26
adevărat curaj, el câștigă încrederea stăpânului său fiind considerat om de nădejde și de mare
nevoie: „Era baciu Micu. Alerga bătrînul cît îl iertau puterile, plin de zăpadă de spate, îngrijurat. De
îndată ce putu vorbi își dete drumul necazului. - Sărac de maica mea, cocoane! Că gîndeam că nu
mai văd zi albă!... - De ce , baciule? - Păi se poate să te las eu între lupi? Tînărul rîdea de plăcere și
de dragoste pentru bătrîn: - Ai sărit din sanie! - Da bate-o-ar Dumnezeu de tîrlie, că nu știam cum să
mă arunc jos... - Și cum te-ai aruncat? - Da parcă eu știu!... Comăneșteanu rîdea cu plăcere: - Ei,
acum ce ne facem? - De asta nu mă tem eu, coane, că om merge spre al de Ieremia Mocanu... Mă
gîndesc numai ce-o să zică boierul, cînd o vedea sania goală. - N-o să zică nimic, că doar știe că nu
sunt singur. Cu baciul Micu unde nu mă duc eu!... Bătrînul păru mulțumit. Își adună cîinii de pe
dealuri, cîți mai erau, și o porniră pe creasta muchii, înspre Ieremia Mocamu.”34.
Tipul țăranului ideal se face prezent în opera lui Duiliu Zamfirescu în romanul Îndreptări,
cu ocazia vizitei în zonele de peste Carpați, în Transilvania. Felul în care este prezentat țăranul de
dincolo de munți evidențiază latura pitorească a vieții acestuia, ne înfățișează un țăran bucuros și
fericit cu viața pe care o duce, lipsit de grijile unei minți rătăcite, urmându-și liniștit îndatoririle de
zi cu zi. „Pe o muchie, stîngeau cosașii fînul încă verde, adunîndu-l în vîrful furcei și-n vîrful
limbei, cu munca și cu cîntecul. Minunați erau! În nepăsarea lor harnică, păreau deplin fericiți, cum
de alminteri par totdeauna cei ce muncesc și cîntă celor ce gîndesc.” 35. Stilul de viață dus de acești
țărani transilvăneni pare atât de diferit de cel practicat peste munți, ei par mult mai veseli, se bucură
de viață mult mai aprins și țin mult mai strâns la legăturile dintre ei ca societate, fiind de-a dreptul
uniți și atenți la binele comun: „Sub un șopron deschis, se grămădea o mulțime de lume tînără,
agitată de ritmul strident al unui trombon și al unei clarinete. Se juca un joc național, Învîrtita.
Grupuri de cîte trei, două fete și un flăcău, prinși cu mîinile pe după mijloc, se răsuceau pe loc, ca
un inel, cînd la dreapta, cînd la stînga, fără alt farmec decît al repeziciunei. Trebuie însă să fi fost o
nespusă voluptate în iuțeala cu care se învîrteau, deoarece fetele, cu rochiile umflate de vînt, cu
spetele aruncate înapoi, cu ochii închiși, se lăsau pe brațele flăcăilor ca pe răzemătoarea moale a
unui leagăn.”36. „Drumul se urmă mai departe, în liniște, pînă ce ajunseră acasă. Aci ca și la Poiana,
lumea era adunată la joc.”37.
Dar, tot acest colț de lume care pare să fie un perfect rai al țăranului român, scoate la iveală
și unele dintre cele mai triste condiții ale acestuia evidențiate de scriitor, și anume asuprirea pe
motive etnice. Prin urmare, idealismul lasă loc și tipului țăranului damnat, asuprit, de această dată,
de către o altă etnie, care dispune de mai multe drepturi, deci de putere. Acestuia îi este furată
libertatea și chiar identitatea, fiind strâns la colț cu fiecare ocazie, fără a i se lăsa cale de acțiune și

34 Ibidem, pp. 29-30

35 Ibidem, p 79
36 Ibidem, p. 102
37 Ibidem, p. 108
revanșă. „Cînd se uită înapoi, trăsura se oprise, iar de aripa ei sta rezemată o femeie, care vorbea
domnului notar. [...] - Rogu-mă frumos, domnule notar, a născut noră-mea un prunc, și alde bunică-
su ar vrea să-l boteze de Mihai, dar ne e frică de unguri că nu-l scrie în cărți pe numele de Mihaly. -
No, că bine, leleo. Iată aici o listă de nume ce nu se pot schimonosi pe ungurește: Pompeiu, Drusu,
Cicerone, Tiberiu, etc. și pentru fete de asemenea: Lepida, Rubria, Plautia, Marciana, Plotina și
celelalte. Femeia zîmbea nedomirită: - Bine, rogu-mă, domnule notar, dar apoi noi am vrea să-l
chemăm Mihai pe băiat. - Cheamă-l tu, leleo, cum ăi vrea acasă, numai în condica ungurului nu.
Acolo să-i zici Pompeiu... - Păi, așa să facem. [...] statul maghiar inventase și laicizarea registrelor
stării civile, al cărui scop nu era altul decît de a maghiariza numele românilor” 38. Neputința
țăranului român în fața nedreptăților maghiare îl dezgustă pe acesta, îl face să sufere cumplit, să se
vadă inutil și să înjure în zadar. Cu fiecare ocazie în care este supus unor asemenea încercări,
țăranul își pierde din răbdare și din calm, fierbând în sinea sa știind că în aceste cazuri vitejia sa o
are în zadar. „tânărul voinic, ce răsucise fetele la horă, rămas palid în mijlocul curții, își luă căciula
din cap și o aruncă în pămînt: - I!... măi vere!... scoate-mi-ar corbii ochii!... Că de ce mai am brațele
astea dacă nu-s de nici o treabă. Apoi se așează lîngă un perete pe vine și scuipă în lături. În
dejgustul flăcăului, în nepriceperea femeilor ce clătinau trist din cap, în seriozitatea copiilor ce se
opriseră din jocuri, se citea disperarea mută a unui popor ajuns la marginea răbdării.”39.
Nu găsim la Zamfirescu diferențe majore de la roman la nuvelă, poezie sau chiar
publicistică și corespondență. Viziunile sale cu privire la țăranul român se dovedesc a fi destul de
constante și puternice, cu fiecare pagină acestea fiind întărite.
În nuvelele sale, Zamfirescu ne prezintă un țăran plin de energie, încrezător, dar totodată
încărcat de frici și de prea multă supunere, maltratat de clasa boierească, umilit și batjocorit.
Tipul țăranului echitabil este prezent și în nuvele, cu dorința sa de a-și face dreptate el este
cel care se apără cu toate puterile în fața boierilor și a funcționarilor publici pe care îi percepe ca pe
inamicii săi. Mai mult decât atât, acesta dă dovadă de o puternică încăpățânare când vine vorba de
soluționarea unor dispute între el și clasa de sus, susținându-și puternic punctul de vedere și
principiile: „- Hai cu mine, cucoană, la judecată, să vedem eu pe ce dreptate omori dumneata ghitele
oamenilor, ha? Și pui pe dezmățatul asta de ciocoi să mă bată, ha? [...] - Nu, bade, zise vinovata,
devenind deodată serioasă, n-am dat eu: vizitiul a greșit... Îți vom plăti... - Că nu-mi trebuie plată!
Adăugă ciobanul răstit. - Îți vom da o oaie de la curte... - Că nu-mi trebuie oaie...”40.
Cinstea și omenia țăranului sunt și ele trăsături descrise în nuvelele lui Duiliu Zamfirescu.
Autorul aduce în lumină situații în care țăranul primește loc de cinste, devenind om de încredere
pentru superiorii săi, fiind mereu dispus să ajute și să ofere înțelegere acestora: „Acest Dumitru

38 Ibidem, pp. 96-97

39 Ibidem, pp. 104-105
40 Idem, Opere vol. III – Nuvele, Editura Minerva, București, 1972, p. 182
devenise, încetu cu încetu un fel de nevoie pentru subprefect. Îl înțelegea într-o mulțime de lucruri
și-l slujea cu îndemînare și cu bunăvoință.”41; „Cât face o oaie Dumitre? - Da, boierule, zise
căprarul, scăprpinîndu-se după ureche și lovind oaia cu piciorul,o mioară ca asta să tot facă o
jumătat' de pol...”42.
Totodată, nuvelele autorului tind să nu uite nici de condiția blestemată a țăranului, de tipul
țăranului damnat, prost tratat de către boierime, umilit și chiar bătut, acesta pierzându-și din dorința
de a obține dreptate pentru sine. În fața boierilor care abuzează de autoritatea pe care o dețin,
țăranul devine o victină. În aceste situații, nu mai rămâne nimic din țăranul puternic și vocal, descris
anterior, care își cere dreptatea cu toate puterile sale. El ajunge să fie doar o coajă goală, un biet om
care se resemnează cu soarta ce i-a fost dată, fără a încerca să mai facă vreun demers pentru a se
elibera de sub tiranie. În asemenea situații, parcă însuși viața este stoarsă din el; nu mai dă dovadă
de forță, de tărie de caracter, rămânând o umbră față de cel ce fusese cândva. Astfel, țăranului îi este
asumat cel mai groaznic destin, nu numai că este călcat în picioare de către boier, dar nici măcar nu
mai vrea să riposteze, își pierde toată demnitatea la care el însiși pare să țină atât de mult. „a aflat
boierul despre istoria cu ciobanul și i-a tras o sfântă de bătaie de l-a lăsat mai mort...” 43 ; „- Scoală,
măi Ioane, c-a venit domnu subprefect să te vadă...scoală, măi! Bolnavul își reveni un moment în
simțiri și, cu toată durerea ce se vedea că sufere, când auzi de domnu subprefect, se-ncercă să-și
ridice capul de jos... dar nu putu. [...] - Să iertați, domnule, zise badea Duțu, el nu face lăcrămație. -
Cum nu face reclamație? Întreabă subprefectul mirat. - Apoi, la ce să mai facă?... știe el că totuna
e... Cu boierul nostru nu se poate pune nimeni. Ș-apoi l-a și mulțimit... i-a trimis prin vichil niște
parale...”44 ; „Ciobanul se afla mult mai bine, deși mîna stîngă îi rămînea aproape paralizată. Îl găsi
tot acolo unde îl săsase cu cîteva zile mai-nainte, singur, încercând să-și lege rana cu pătlagină” 45.
Aici, în nuvele, imagiea țăranului chinuit de soarta ce i-a fost dată este mult mai puternică decât în
romanele autorului. Dacă în romane predomină imaginea unui țăran puternic, care nu doar că își
cere dreptatea, dar este capabil să și-o facă chiar el singur, cu mâinile sale, uneori în cele mai
brutale forme, în nuvele, țăranul este cel care cade victină acestui tip de tratament, unde boierul
folosesțe măsuri violente pentru a-l domina pe acesta. Nuvela lui Duiliu Zamfirescu se
concentrează, mai degrabă, pe acest tip de țăran, care se conformează cu propria nenorocire și se
supune nedreptățiilor boierului fără a riposta.
În relația sa cu țăranul, boierul, nu doar că apelează la astfel de abuzuri, mai mult decât atât,
el încearcă să atragă de partea sa și administrația publică și funcționarii publici, pentru a fi sigur că
dreptatea este de partea sa indiferent de situație. Tratamentului atribuit țăranului i se mai adaugă și

41 Ibidem, p. 186
42 Ibidem, p. 183
43 Ibidem, p. 187
44 Ibidem, p. 189
45 Ibidem, p. 194
injurii și acuzații referitoare la modul în care acesta își îndeplinește sarcinile. „- Am să mă plîng
contra sătenilor... urmă Maxențian. Nu vor să iasă la seceră... conform învoielilor.”46.
Cât despre țăranul erou, acesta este nelipsit nuvelelor lui Zamfirescu, el fiind cel care duce
pe umerii săi lupta pentru independență, dorind din răsputeri să fie util țării sale și superiorilor săi.
Pentru ilustarea acestei laturi a țăranului, autorul nu utilizează individualizarea personajelor, el
apelând, mai degrabă, la o analiză colectivă, vorbind despre eroismul țăranului, devenit soldat, la
modul general. Mai mult decât atât, în descrierile referitoare la război, diferența dintre clasele
sociale pare să se atenueze, țăranul și superiorii săi fiind mai apropriați decât în alte situații. În
momentele în care individualizează pe câte un soldat, evidențiază dorința acestuia de a se face util,
de a fi de ajutor superiorilor și de a respecta ordinele întocmai, motiv pentru care rămâne veșnic
apreciat de către ceilalți. Într-una dintre nuvelele sale, Zamfirescu privește mai îndeaproape viața de
soldat și evidențiază fricile țăranului aflat pe front, dar și puternica dorință a acestuia de a-și sluji
țara: „mult e urât să dezertezi. D-nu sublocotenent spune că are să vie și domnitoriu, și e mai mare
ocara să fugi de lîngă tun cînd turcii trag tot în noi. [...] De trei zile trage turcu-n noi parcă ar bate
nuci, și stă ascuns după metrez ca un guzgan de munte. D-apoi lasă-l că nici lui nu e moale. Cînd îi
trimitem cîte o metralie vîjie moartea pe deasupra lor ca un zmeu cu dinți. [...] Măriucă fată, urît e
omu ucis de război! Dacă mi-o fi scris să mor p-aici, spune bietii mamii să nu mă caute prin
stărvurile astea, că din fșăcău zdravăn cum mă știe o să mă vadă un trup de căpcăun, chinuit și
mîncat de ciori”47.
Tipul țăranului religios se remarcă în nuvele, prin intermediu puținor cuvinte, dar care se
dovedesc a fi de mare impact. Legătura țăranului cu divinitatea se face simțită în toată activitatea
acestuia, el căutând să fie om pe placul lui Dumnezeu, cinstit și generos și iubitor de toate creațiile
divinității, după cum îl cunoaștem și din romane. În mod direct, însă, această legătură nu este des
invocată de scriitor, ea lăsându-se a fi citită printre rânduri, fiind ascunsă în spatele acțiuniilor de tot
felul și a diferitelor replici. Este de remarcat faptul că, autorul le dă personajelor sale replici care
amintesc de divinitate, care includ adeseori referire la Dumnezeu: „Să vede că așa ne-a fost dat de la
Dumnezeu”48. În nuvele, însă, stă ascunsă o cugetare care cuprinde în ea toate legăturiile și
înclinațiile țăranului spre divinitate, care dovedește cât de aproape se simte acesta de Dumnezeu:
„Omul se uită la toate și, fiincă era cu frica lui Dumnezeu, i se păru că acareturile din curte, crama,
leașa, coșarul, căpițele de fîn și de ciocan, zăplazurile, viișoara din fund erau prea multe pentru
zilele lui trecătoare. Își facu cruce, se sculă se duse la puț și se spălă pe ochi” 49. Țăranul, om simplu,
înțelege că toate câte le are el sunt un dar de sus de la protectorul său căruia nu va putea vreodată să

46 Ibidem, p. 191
47 Ibidem, pp. 541, 543, 544
48 Ibidem, p. 540
49 Ibidem, p. 428
îi mulțumească pentru atâta nesfârșită bunătate. Prin urmare, alături de credința sa, acesta dă dovadă
și de modestie, fiind de părere că nu merită ceea ce a adunat cu muncă grea și neîncetată. Prin
urmare, avem în față tipul țăranului cu frică de Dumnezeu, modest și mulțumit cu ceea ce are,
considerând tot ca fiind un dar de care el este nedemn.
Acest tip de țăran se remarcă și în scrisorile autorului, unde acesta declară că viața țăranului român
nu numai că este nelipsită de raportarea la divinitare, dar și că aceasta îi dă sens și identitate
țăranului și stă la baza tradițiilor sale: „Cîtă parte din folclorul nostru nu este legată de religie:
cîntecele de stea, vicleim, urările, strigăturile, botezul, nunta, - toată viața țăranului e în cel mai
intim nex cu religia ortodoxă română.”50.
Un aspect pe care romanul lui Duiliu Zamfirescu nu îl are în vedere cu privire la țăranul
român, dar pe care nuvelele îl privesc mai îndeaproape, este cel al țăranului în rolul de părinte. În
nuvela intitulată Bușcă ne este prezentat un țăran al cărui bucurie este fiul său și care se simte
devastat la plecarea băiatului de acasă. Nuvela ne înfățișează un părinte grijuliu și iubitor, care pune
bunăstarea copilului său ca prioritate. „Lui Voinea i se umpleau ochii de ceață când încăța băiatul
geografia, ... Ce-i drept lui Voinea îi lipsea băiatul, grozav. ... Omul își dete cu pumnul în căciulă, de
o cîrmi pe o ureche. Apoi, disperat, se uită la cîine, lung. - Unde-i Ilie, măi Bușcă?”51.
Țăranul lui Zamfirescu este mereu preocupat de casa și gospodăria sa, precum și de cei
dragi lui. Nuvelele ne dezvăluie un tip grijului al țăranului, care caută să știe de bunăstarea celor
dragi și de rânduiala gospodăriei sale chiar și în momentele cele mai dificile ale vieții sale. În acest
sens avem exemplul unui țăran aflat pe front, care în scrisorile sale adresate soției, se intertesează de
situația celor pe care i-a lăsat acasa. „Măriucă, am primit ieri leafa pe trei luni și am făcut un grop
de 45 de lei noi, pe care i-am dat lui brigadieru Niță să-i trimeață părintelui pentru baba mea, că
atîta mamă am și eu pe lumea asta și urgisită a fost și aia. Spune, fată, părintelui să alerge la curte,
să dea în genuchi boierului să-mi lase juganii, că m-ai vîrî rob la dănsu după ce m-oi elibera.”52.
Cât despre țărancă, scriitorul ne-o descrie pe aceasta ca fiind ieșită din comun de harnică.
Aceasta dă dovadă de tărie de caracter și de o energie ieșită din comun, urmându-și sarcinile de zi
cu zi cu ușurință, deși acestea nu par deloc simple. „Nevasta îi era harnică, ce-i drept e drept. ...
Muierea era slabă și rea. Din zori pînă în noapte nu se punea jos. Spăla, freca, pregătea de mîncare
la muncitori, pînză la țesut, saci la moară, bombănind pururi.”53. Cu privire la relația dintre țăran și
nevasta sa, aceasta pare să fie una destul de rece, fiecare fiind preocupat de propriile îndatoriri,
uitând să fie cald cu celălalt: „Cît era el de simplu, femeia i se păru proastă ca un porumb guțan.
Niciodată nu vorbea de băiat. - Ia mai lasă dihăniile, bre Tinco. Uite, acu, la Sfînta Mărie cea mică,

50 Idem, Opere vol. VII- Corespondența, Editura Minerva, București 1984, p. 444
51 Idem, Opere vol. III – Nuvele, Editura Minerva, București, 1972, pp. 429-430
52 Ibidem, pp. 541-542
53 Ibidem, p. 429
se face un an de când n-a mai venit Ilie. Ea țipa cât o lua gura: - Uti, uti, uti! Bii, bii, bii! Huși
cucoș, 'ză-te focu!...”54. Țăranca se dovedește a fi rece chiar și cu propriul copil, fiind preocupată de
alte aspecte, ea se îngrijește de toate trebuințele acestuia, dar uită să îl ofere iubirea necesară unui
copil, ajungând în punctul în care pare chiar nepăsătoare.
Tot la adresa țărăncii, în romane, autorul construiește o altă imagine, cea a unui tip de femeie
extraordinar de frumoasă, încântătoare pentru privire: „Îmbrăcate în portul lor național, fetele
păreau alese dintr-o împărăție întreagă, toate frumoase, cu ochii mari, îmbrumați de gene răsfrânte,
cu mîne mici și albe, cu mijlocul strîns voinicește în cingătoarea tricoloră.”55.
Vorbind despre relația dintre țăran și țărancă, ne putem aminti și un episod din romanul
Viața la țară, de această dată referitor la presupuși amanți, și nu la soț și soție, în care se
accentuează, la fel, răceala dintre aceștia, lucru care îl face pe boierul Matei să se minuneze de felul
de a fi al acestora. „- Tu n-ai auzit nimic de el? [...] - Să-l ia dracu! [...] - Da' parcă voi erați dintr-un
sat- de ce vorbești așa de el? [...] - Ia, îi abătuse de însurătoare, coane, se îmbuibase de ginere, și s-a
dus să-și vâre capul la stăpân. Las' c-o vedea el pe dracu!... [...] Toate acestea erau zise cu căutătură
în pământ și cu un aer serios și trist. Matei ar fi vrut s-o vază mai sentimentală, mai aprinsă, cum
citise el în cărțiile ce se ocupă de țăranii noștri.”56.
Tot în nuvele ne este prezentată și o altă formă de relație între țăran și țărancă. Cu acazia plecării la
oaste a unui țăran, acesta corespondează cu soția sa, scrisorile celor doi fiind de o căldură puternică,
scrise cu atât de multă patimă și iubire. Cei doi își fac griji unul pentru celălalt și își declară iubirea
și dorul pe care îl poartă cu atâta amărăciune. „”Tu, dragă fată, te roagă lui Dumnezeu să mă ție
sănătos, că zău, uite, cînd mă gîndesc la voi parcă-mi vine să-mi iau lumea în cap, și mult e urât să
dezertezi. [...] Deșcă Ghelbereață mi-au dat astăzi o scrisoare de la voi care mi-a mai pus sângele la
loc, că fierbeam, fată dragă, ca o gropniță cu var [...] Măriucă taică, dacă cumva mi-o fi dat să mor
mîine, fie-ți milă de sufletul meu și nu mă uita de tot, de tot că tare mi-ai fost dragă.”57.
În publicistica sa, Duiliu Zamfirescu tinde să îl idealizeze pe țăran chiar mai mult decât în
restul scrierilor sale. El îl vede pe acesta ca pe un adevărat erou, care duce o viață dintre cele mai
demne și care ține pe umerii săi patria. Astfel, în unele dintre însemnările sale, autorul evidențiază
superioritatea satului, a țăranului și a vieții la țară, acestea fiind considerate mai trainice decât orice
învenție a noii generații. „Viață generaților trecute era mai întinsă, oamenii erau mai harnici, boalele
mai rari sau mai puțin primejdioase.” 58; „raiul în cer trebuie să fie la munte și pe marginea vreunui
rîu, repede și rece ca Trotușul, pentru ca să poată crește într-însul niște făpturi atât de pline și de

54 Ibidem, p. 430
55 Idem, Îndreptări, Editura Minerva, București 1982, p. 108
56 Idem, Viața la țară, Editura Minerva, București 1970, pp. 144-145
57 Idem, Opere vol. III – Nuvele, Editura Minerva, București, 1972, pp. 541, 543, 545
58 Idem, Opere vol. V – Publicistică (1881-1908), Editura Minerva, București, 1982, p. 78
sănătoase.”59. De asemenea, Zamfirescu îl descrie pe țăran ca pe un caracter puternic, care ține la
tradițiile sale și care este capabil să își vadă poziția pe care o are în societatea din care face parte: „-
Cată-ți treaba, bre!... Să lași tu cocoșu berc ca să te faci de rîsu satului!... Asta-i bun pentru boieri,
da' pentru niște mocofani ca noi... numai cînd te ia la oaste-ți pune pană de curcă la căciulă.” 60.
Totodată, țăranului nu ți vine greu să apeleze la tot felul de ironii, fiind foarte bun la acestea. Chiar
dacă sufletul său este bun și este întotdeauna dispus să ajute și veșnic recunoscător celui care la
rîndul său i-a oferit ajutor, acesta poate în alte circumstanțe să fie răutăcios și răzbunător, căutînd
mereu să i se facă dreptate. Eo teribilă ironie în chipul în care grăiește țăranul despre noi, cei de la
orașe. „Nimeni nu știe mai frumos decît dînsul să grăiască o porecșă nemerită celui pe care-l urăște.
Dar, în schimb, nimeni iarăși nu are un suflet destul de mare spre a purta într-însul recunpștința pe
care o poartă țăranul pentru cel ce-i face bine.”61.
Scriitorul nu uită nici de strânsa legătură a țăranului cu natura, pe care o invocă în toate
operele sale. În acest sens, el vorbește despre cât de dragă îi este țăranului natura, cât de mult
înseamnă aceasta pentru el: „cînd e vorba de a cînta frumusețea, sau de a-și spune dorul sufletului,
ce de imagini vii găsește în închipuirea sa bogată și cîte comparații duioase și atingătoare știe să
tragă din priveliștea naturei!”62. De asemenea, iubirea și respectu pe care țăranul le poartă pentru
țara sa, pentru neamul său și pentru satul său sunt nemărginite, acesta spunănd că este român cu cea
mai mare mândrie și bucurie în suflet, iar prin cuvintele sale preaslăvind veșnic poporul din care se
trage: „respectu și dragostea pe ce o are munteanul pentru satul său. Pentru ca mai multe case la un
loc să merite numele de sat, ele trebuie șă fie locuite de români neaoși. Cum s-ar vîrî printre dîmșii
zece familii de străini, satul cel mai sat și mai mizarabil devine tîrg.”63.
Nu sunt uitate de autor nici caracteristici ale țăranului precum: omenia și ospitalitatea, bunul
simț și dorința de a trăi din muncă cinstită. Țăranul român a lui Zamfirescu este prezentat cu cîteva
ocazii ca o figură pitorească, de o moralitate nemaivăzută, de o mare bunătate și cinste. În ceea ce
privește relația acestuia cu celelelte nații cu care este obligat să conviețuiască, șăranul român ia
două atitudini: cea specifică țăranului din Transilvania, care îl urăște pe ungur din cauza asupririlor
și a nedereptîților, dar care nu reușește să facă nimic cu privire la acest lucru, ceea ce îl chinuie și
torturează „- Apoi, știi d-ta, îi zice tîrg precum că se află într-însul și oameni li unguri... da altfel e
sat gol. - Cum și oameni și unguri? Da ungurii nu-s oameni? - Ba sunt, dar... orișicum tot nu
sunt.”64; și cea specifică țăranului din Regat, acesta fiind mai deschis față de străini, prezența celor
din urmă fiindu-i indiferentă, sau poate chiar plăcută: „Țăranul privește pe ovreu cu un fel de

59 Ibidem, p. 226
60 Ibidem, p. 167
61 Ibidem, p. 167
62 Ibidem, p. 167
63 Ibidem, p. 227
64 Ibidem, p.227
nepăsare, care e mai aproape de prietenie decît de ură [...] Românul, și mai cu seamă țăranul, e prea
grav pentru ca să-și încordeze spiritul în socoteli meschine de comerț, și fiindcă așa-zisa civilizație
i-a adus și lui noi trebuințe, e încîntat că și le poate îndestula în dugheaua lui jupăn Purăț, fie chiar și
pe prețul sucmanului din spinare.”65. Mai mult decât atât, țăranul nu pare să fie nici el scutit de
avansul civilizației și nu reușește să se sustragă consecințelor acestuia.
Dar, nici condiția damnată a țăranului nu lipsește din publicistica lui Duiliu Zamfirescu,
acesta făcînd referile la soarta grea pe care o duc țăranii, la destinul greu de suportat ce i-a fost dat
acestuia, la asupririle de tot felul pe care este nevoit să le treacă cu vederea. Vorbește, astfel, despre
situația satelor din ardeal, unde ungurii sunt tot mai puternici și românul tot mai asuprit. Țăranul
român a ajuns la concluzia că soarta lui este să nu obțină vreodată dreptatea. Atât de mult a fost
asuprit și chinuit, încât nici nu mai speră să găsească o modalitate prin care el să își facă dreptate, se
simte condamnat să trăiască în teroare și nedreptate, într-o lume în care cuvântul său este luat în
derâdere și în care doar clasele de sus au justiția de partea lor. „imaginea Justiției mînjită. Tocmai
așa o vede țăranul român. Fără a se ridica la cauzalitate el știe un lucru hotărît: că pentru el nu există
dreptate. .[..] Pentru țăran, apoi, procedura și fiscalitatea sunt o adevărată mizerie: de la cel mai de
jos zgîrie-brînză pînă la domnu aucat, timbrul fisc, timrul mobil, timbrul de ajutor; termenul de
apel, termenul de opoziție, termenul de recurs; citația, somația, afiptele. Cînd a intrat în proces, își
vinde găina, vita, căciula, și cu asta se alege.”66.
Spre deosebire de alte scrieri, în publicistică, Zamfirescu îl face pe țăran direct responsabil de
situația sa, și anume de faptul că acesta este condus cu atâta brutalitate. Respectiva soartă îi stă
scrisă în felul său de a fi, stă în natura sa să fie condus, întrucât este inferior altor clase, acest sistem
fiind normal și perfect explicabil: „Poporul de jos a fost întotdeauna condus și exploatat. [...] dintr-o
necesitate socială a cărei origine stă ascunsă în însăși rațiunea de a fi a societății, și anume:
individul de jos este pompat de necesitățile sociale, tocmai pentru că este slab iar el se lasă pompat
tocmai pentru că numai așa se întărește. Pe calea selecțiunii, el ar dispărea.”67.
Revenind la imaginea țărăncii în opera lui Duiliu Zamfirescu, observăm un puternic
idealism în publicistica acestuia, el oprindu-se asupra imaginii unei țărănci frumoase și nu mai puțin
harnice decât cele descrise în nuvele: „femeile sunt de o frumusețe și de o vigoare rară. [...] Adesea
ți se întâmplă să vezi o ocneancă mergînd la fîntînă cu copilul în brațe și scoțînd apă numai cu o
mînă. [...] Nouă, oamenilor de la orașe, învățați cu trupurile pipernice și rahiticoale ale doamnelor
noastre, ni se pare că ființele acestea trebuie să se coboare dintr-o rasă de căpcăuni. Ele sunt
adevăratul tip al Evei”68.

65 Ibidem, p. 219-220
66 Idem, Opere vol. VI partea a II-a- Publicistică și memorialistică (1917-1921), Editura Minerva, București, 1987, pp.
40-41
67 Ibidem, p. 74
68 Idem, Opere vol. V – Publicistică (1881-1908), Editura Minerva, București, 1982, pp. 225-226
 Tipul țăranului erou este des amintit în publicistica lui Zamfirescu. Acesta este mai mult
decât încântat să lupte pentru patrie, plin de demnitate și putere de sacrificiu, el nu cere
recunoștiință în schimbul loialității și implicării sale, fiind pentru el, mai mult decât suficient șă știe
că a putut să fie de folos patriei sale. Este unul dintre persoanele cele mai demne de apreciere, cu
toată noblețea și simplitatea sa: „Chiar în partea eroică a bărbăției sale, acolo unde toți oamrnii
devin la un moment vano-glorioși, poporul nostru rămîne o încîntătoare simplitate. Cine nu știe cum
au murit în războiul de la 77 atîția eroi ai neamului nostru, fără furlandiseală, fără dramaturgie,
mergînd inainte și pururi înainte [...] Nu mă pot niciodată gîndi la smerenia cu care au murit
dorobanții noștri, țăranii și răzeșii care de veacuri nu se bătuseră cu nimeni- fără ca să numă simt
mișcat”69.
Admirația autorului față de acest țăran care a știut întotdeauna să se sacrifice pentru țara sa este
nemărginită. Chiar dacă este o adunătură de oameni fără școală și analfabetă, țărănimea este o forță
demnă de respect, iar înțelepciunea sa care se trage din datinile, tradițiile și obiceiurile care îi oferă
identitatea. Lipsit de carte , acesata nu este lipsit de înțelepciune, el fiind capabil să suporte mai
mult decât poate duce oricare alt om și gata mereu să se sacrifice pentru principiile, iubirile și patria
sa: „Poporul nostru, care, timp de 1800 de ani, a trecut prin toate furtunile, a îndurat toate
calamitățile, și totuși s-a strecurat prin veacuri atât de frumos- pădtrîndu-ne limba neolatină,
tradițiile daco-romane, tipul și poezia unei rase aparte- poporul acesta a dat o nouă dovadă, în
războiul de astăzi, de calitățile sale fundamentale și mai cu seamă de înțelepciunea sa. El a oferit
patriei un milion de luptători, cari au trecut prin cele mai incredibile suferințe, fără să crîcnească.”70.
Țăranului erau i se adaugă cel care tânjește după unire, cal care este capabil de enorme
sacrificii doar pentru a ajunge să trăiască alături de frații săi de peste munți. Acesta este un caracter
complex, îndreptat spre sacrificiu, cu o puternică credință și iubire de Dumnezeu, mereu pregătit să
lupte cu toate armele pe care le are la îndemână, pentru a-și atinge scopul. „De ce este capabil să
facă poporul acesta, prin dor de românime, nimeni nu-și poate închipui, dacă nu l-a văzut în
biserică, rugîndu-se Dumnezeului lui românesc, cu ochii iluminați de speranța mîntuirei; dacă nu l-a
văzut înflăcărîndu-se la vorba patrie; dacă nu l-a văzut purtîndu-și portul lui național;”71.
De asemenea, țăranul este un personaj care știe să dea dovadă de maximă discreție, fiind
prezentat ca superior chiar și al oamenilor de cultură care se lasă pradă narcisismului. „Țăranii
vorbesc rar și cu măsură”72. Țăranul în simplitatea sa înțelege toate că toate câte îi este dat să
trăiască sunt argumentate de la sine și nu are nevoie de aprobare și apreciere de la ceilalți, el însuși
apreciază viața și nu acțiuniile sale. El este conștient de faptul că lumea în sine este minunată și

69 Ibidem, p. 441-442
70 Idem, Opere vol. VI partea a II-a- Publicistică și memorialistică (1917-1921), Editura Minerva, București, 1987, p.
18
71 Idem, Opere vol. V – Publicistică (1881-1908), Editura Minerva, București, 1982, p. 420
72 Ibidem, p. 449
merită apreciere, dar plin de modestie la adresa sa proprie, nu este capabiul să își vadă acțiuniile ca
fiind demne de admirație, el este mai degrabă de părere că că acestea fac parte dint-un ciclu normal
al vieții: „poporul nostru este cel mai puțin reclamangiu din cîte sunt pe lume. Țăranului nostru nu
numai că nu-i place să se vorbească de el prin sat, dar are încă pudoarea și respectul fiecărui act al
vieții sale familiare.”73.
Și în publicistică, la fel ca și în roman, tipul țăranului echitabil, care își caută propria
dreptate, este nelipsit. Referindu-se la situația de după Primul Război Mondial, autorul ne prezintă
un țăran puternic și dornic să își obțină drepturile, care înțelege că în baza și pe umerii săi stă greul
întregii țări, el fiind cel fără de care aceasta nu ar mai funcționa: „”țăranul începuse să se deprindă
cu ideea că, într-un sat eminamente agricol, pămîntul se cuvine celui ce-l muncește, iar votul
hotărîtor despre soarta șării, celui ce o apără. Și, cu el crede că pământul îl muncește el, țăranul, cu
palmele lui noduroase, iar soarta țării tot în grija lui e lăsată – se așteaptă, acum, după război, să i se
facă dreptate – cu atît mai mult că votul universal și împărțirea pămîntului erau înscrise în
Constutuție, iar șeful statului dăduse poruncă slugilor sale să împartă moșiile între săteni.”74.
Contrar tipologiilor prezentate în operele literale, în publicistică, scriitorul îl înfățișează pe
țăran ca fiind mai puțin capabil să facă față unei noi lumi, și chiar propriilor cerințe. Acesta este fără
școală, nu știe să citească și să scrie, inferior altor clase sociale: „Țărănimea noastră, 70 la sută este
analfabetă; prin urmare, dacă a ști să-ți mâzgălești numele pe un buletin de vot este o dovadă de
înțelepciune, țăranul nostru nu e înțelept.”75. Trebuie menționat faptul că autorul nu redă cu răutate,
sau dispreț aceste rânduri, el fiind doar în situația de a menționa o stare existentă, chiar cu părere de
rău vorbește acesta astfel la adresa țăranului.
Se poate observa, în publicistică, o diferență majoră a felului în care Duiliu Zamfirescu
vorbește despre țăran înainte de Primul Război Mondial și după. Autorul se raportează la situațiile
societății românești din perioadele în care publică, motiv pentru care, dacă înainte de război părea
să le țină într-u totul partea țăranilor, după acesta, când se schimbă cadrul, se schimbă și viziunea sa,
devine mai atent la toate aspectele care îl plasează pe țăran în același loc de foarte mult timp și
începe să înțeleagă că emanciparea acestuia nu trebuie grăbită, fiind necesară o schimbare lentă, de
lungă durată.
În corespondennța sa, Zamfirescu nu abordează foarte des subiecte legate de țăran și de
viața acestuia, el fiind mai puternic îndreptat spre viața de oraș și de intelectual. Atunci când face
referire la țăran se leagă în mod direct de scrierile sale, și în special de romane. Ne întâlnim, astfel,
cu o serie de scrisori trimise lui Titu Maiorescu în care discută cu acesta despre viitoarele sale

73 Ibidem, p. 441
74 Idem, Opere vol. VI partea a II-a- Publicistică și memorialistică (1917-1921), Editura Minerva, București, 1987, p.
17
75 Ibidem, p. 18
romane și îi cere sfaturi cu privire la acestea. În cadrul acestor scrisori dezvăluie aceeași imagine
paradox a țăranului damnat, dar fericit. Țăranul din scrisori este unul care își cunoaște condiția tristă
a vieții sale, dar care se lasă în mâinile destinului și preferă să nu își plângă de milă, fiind convins că
el are o soartă dinainte scrisă, pe care nu o poate schimba indiferent de cât de mult s-ar împotrivi.
Autorul mărturisește că este atât ceva trist în condiția țăranului, cât și ceva senin, aproape fericit. De
asemenea, el nu uită de strânsa legătură pe care o are țăranul român cu pământul, de dorința acestuia
de a avea pământul său, acesta fiind sensul vieții unui țăran.”având ca inspirație morală un realism
trist, o viață uniformă, dar senină a muncitorului de pământ. [...] pe cînd țăranul nostru fatalist și
aproape imaginativ și el, se răsfrînge deopatrivă înlăuntru și-n afară [...] Crime groaznice, cazuri de
mustrări de conștiință nu se văd la noi decît pe cale cu totul excepțională. Iată într-u ce drama lui
Caragiali, acolo unde e pusă e falsă. În țăranul nostru o singură noțiune este clară și se poate ridica
pînă la un adevărat motor sufletesc: posesiunea pămîntului.”76.
Țăranul român este văzut de scriitor ca fiind dator să se integreze maselor, să îndeplinească
tipologii, nu să fie individualizat. După el, individualizarea țăranului înseamnă o distrugere de
sensuri, acesta neavând nimic de individualizat, fiind mai degrabă puternic îngropat în acțiuniile de
masă, decât în luarea deciziilor pe cont propriu. Astfel, țăranul este prezentat ca o forță de masă. „În
desfășurarea întâmplărilor țăranii se mișcă numai ca mase colective, fiindcă așa îi cred eu
interesanți, așa sunt ei o putere și numai așa psihologia lor poate da nota caracteristică a unui țăran.
Astfel, individual, ei nu pot forma subiectul unui roman, decît numai dacă vei face țărani de
carnaval sau ființe histerice și neromînești, cum sunt ale lui Slavici sau cum sunt ale lui Caragiali
din Năpasta, cari vorbesc și se agită ca la țară, dar ale căror resorturi sunt false.”77.
În concluzie, Duiuliu Zamfirescu ne prezintă în opera sa un țăran autentic, cât se poate de
real, el oprindu-se asupra elementelor esențiale pe care le citește pe chipul și în sufletul unui țăran.
Figură completă și complexă, țăranul lui Zamfirescu oscilează de la bunătate la ironie și cruzime, de
la lăcomie la generozitate, de la înțelepcine la înferioritate, de la eroism la frică, de la fericire la
condamnare. Prin tot ceea ce este el și prin tot ceea ce face, țăranul prezentat în opera studiată este
un păstrător de tradiție, un iubitor de natură și animale, un justițiar înăscut, un bun creștin și, nu în
ultimul rând, un iubitor de pământ.

76 Idem, Opere vol. VII- Corespondența, Editura Minerva, București 1984, pp. 284-285
77 Ibidem, p. 334
 Bibliografie

1. Duiliu Zamfirescu, Opere vol. I - Poezii, Editura Minerva, București, 1970

2. Idem, Viața la țară, Editura Minerva, București, 1970
3. Idem, Tănase Scatiu, Editura Minerva, București 1970
4. Idem, Îndreptări, Editura Minerva, București, 1982
5. Idem, În război, Editura Minerva, București 1970
6. Idem, Opere vol. III – Nuvele, Editura Minerva, București, 1972
7. Idem, Opere vol. IV – Lydda. Scrisori romane. Teatru, Editura Minerva, București, 1974
8. Idem, Opere vol. V – Publicistică (1881-1908), Editura Minerva, București, 1982
9. Idem, Opere vol. VI partea a II-a- Publicistică și memorialistică (1917-1921), Editura Minerva,
București, 1987
10. Idem, Opere vol. VII- Corespondența, Editura Minerva, București 1984
11. Stănuța Crețu, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1979