Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu este primul romancier modern din literatura română. Viziunea sa este una
realistă, cu influenţe naturaliste şi a şocat iniţial lumea literară atât prin duritatea şi cruzimea lumii
rurale pe care o descrie, cât şi printr-un limbaj expresiv şi direct. O viziune aşadar mai apropiată de cea
a lui Emile Zola şi Guy de Maupassant, decât de cea a lui Balzac sau Flaubert. Din literatura română,
Rebreanu îi are ca predecesori pe Slavici şi Agârbiceanu, satul din proza sa fiind unul în care primează
relaţiile sociale şi economice şi în care sunt devoalate pas cu pas toate problemele acestei lumi,
reprezentate prin destine individuale sau colective. Astfel, lumea rurală la Rebreanu este una bine
ancorată în istorie, fără nicio urmă de idealizare sau de mitizare atemporală, la antipodul viziunii unui
Creangă sau Sadoveanu.
De altfel, forţa sa romanescă se concentrează în jurul lumii şi problemelor pe care le cunoaşte cel
mai bine, le experimentează şi se documentează asupra lor: satul transilvănean din Imperiul Austro-
Ungar de la începutul secolului XX, satul românesc din aceeaşi perioadă, pe care îl reconstituie în
romanul Răscoala după o minuţioasă documentare, problematica războiului şi destinul tragic al unui
ofiţer român inspirat de cazul real al fratelui său. Romanele citadine, deşi cu reuşite parţiale, nu reuşesc
să se ridice la valoarea, forţa şi expresivitatea celor rurale, deşi prezintă medii cu care scriitorul avusese
legături, precum cel gazetăresc sau cel politic bucureştean.

Repere biografice
Liviu Rebreanu se naşte în satul Târlişiua (Imperiul Austro-Ungar, comitatul Solnoc-Dăbâca,
actualmente în jud. Bistriţa-Năsăud) la 27 noiembrie 1885. Este primul din cei 14 copii ai învăţătorului
Vasile Rebreanu şi al Ludovicăi Diuganu, modelele care vor servi pentru familia Herdelea din romanele
de mai târziu. În 1889, familia Rebreanu se mută în comuna Maieru, locul în care copilăreşte Liviu
Rebreanu şi pe care îl va avea ca reper şi în scrierile sale, precum unele nuvele şi romanul Ion. După
clasele de gimnaziu şi liceu în Năsăud şi Bistriţa, Rebreanu va urma Şcoala Reală Superioară de
Honvezi din Şopron şi se va înscrie apoi, ca bursier, la Academia Militară din Budapesta (1903-1906),
deşi îşi dorise să studieze medicina la care renunţă din cauza costurilor foarte ridicate şi pe care familia
sa nu şi le permitea. După absolvire, în 1906, este repartizat la Gyula, în cadrul Regimentului al II-lea
de Honvezi din armata austro-ungară. Atât la Budapesta, cât şi la Gyula îşi dezvoltă preocupările şi
interesul pentru limbile străine (maghiara şi germana în special) şi pentru literatură, citeşte şi începe să
scrie în limba maghiară.
 În 1908, Rebreanu, care nu era făcut pentru o viaţă cazonă şi intră în conflict cu autorităţile,
demisionează din armată şi se întoarce acasă, la Prislop, spre dezamăgirea familiei, care îi vedea un
viitor strălucit în armată. Ocazia este extraordinară pentru Rebreanu să reia contactul cu lumea satului
şi să-l observe mai bine. Tot în 1908 va şi debuta cu povestirea Codrea (Glasul inimii) în revista
Luceafărul (condusă de Octavian Goga) din Sibiu, oraş în care va şi pleca anul următor pentru a
desfăşura o activitate de gazetar în sprijinul cauzei românilor din Transilvania. Va trece munţii şi va
căuta o afirmare naţională în capitala României, la Bucureşti, unde pentru început încearcă să-şi câştige
traiul colaborând la diverse gazete, corectând, redactând şi traducând diverse texte. În 1910, Guvernul
austro-ungar cere autorităţilor române extrădarea lui Liviu Rebreanu, care va fi arestat şi va sta în
detenţie în închisoarea Văcăreşti. Motivul invocat de scriitor este caracterul subversiv al textelor sale
publicistice. El va fi ulterior transferat în închisoarea din Gyula în care-şi va ispăşi pedeapsa de 6 luni.
În toamna aceluiaşi an, se va reîntoarce la Bucureşti.
În scurtul răstimp petrecut în capitala României, se făcuse remarcat de criticul Mihail
Dragomirescu, acesta publicându-i şi o nuvelă, Culcuşul, în revista Convorbiri critice, pe care o
conducea, urmată de alte texte în proză. Va duce o existenţă marcată de privaţiuni materiale, fiind
nevoit să colaboreze intens la diverse publicaţii. De asemenea, împreună cu dramaturgul Mihai Sorbul,
înfiinţează revista Scena. În 1911, va accepta un post de secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova,
condus la acea vreme de scriitorul Emil Gârleanu. Va continua să scrie în presă şi va începe şi o
colaborare la revista craioveană Ramuri. Tot acum o va cunoaşte pe actriţa Ştefana (Fanny) Rădulescu,
cu care se va şi căsători anul următor şi pe care o va urma la Bucureşti, după ce aceasta îşi va încheia
contractul cu teatrul craiovean, fiind angajată la Naţionalul bucureştean. E o perioadă foarte grea din
punct de vedere financiar pentru Rebreanu, care este nevoit să îşi continue colaborările gazetăreşti,
fiind angajat chiar reporter la „Adevărul” pe parcursul celui de-al doilea război balcanic (1913).
În 1912, debutează cu volumul de nuvele Frământări, urmat de alte volume – Golanii (1916) cu
prefaţa lui Mihail Dragomirescu, Mărturisire (1916), Răfuiala (1919), Norocul (1921) – care, în
general, reiau cam aceleaşi texte, în variante modificate şi sub titluri diferite. Sunt scrieri care nu
impresionează critica şi nu reuşesc să îl impună pe Rebreanu ca scriitor important în aceşti ani.
În 1916, România va intra în Primul Război Mondial, iar în timpul ocupaţiei Bucureştiului,
Rebreanu va fi anchetat de noile autorităţi, reuşind să fugă în Moldova, la Iaşi, în mica regiune în care
se retrăsese administraţia şi guvernul României. În 1917, fratele său, Emil, ofiţer în armata austro-
ungară, va fi acuzat de trădare şi tentativă de dezertare şi va fi condamnat la moarte prin spânzurare,
episod care va constitui punctul de plecare în scrierea romanului Pădurea spânzuraţilor. În 1919, va
publica un micro-roman sub formă de jurnal intitulat Calvarul, în care va povesti greutăţile prin care a
trecut în timpul războiului.
În 1920 finalizează şi publică romanul Ion, plănuit încă dinainte cu zece ani şi început, într-o
variantă nesatisfăcătoare, încă din1913, pentru care va primi Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei
Române. Urmează, în 1922, Pădurea spânzuraţilor. Ambele reprezintă momente importante ale
romanului românesc şi îi aduc rapid recunoaşterea meritată. Conduce mai multe reviste, printre care
Mişcarea literară şi România literară şi va deveni preşedintele Societăţii Scriitorilor Români. Publică
romane de o mai mică importanţă decât cele anterioare, precum Adam şi Eva (1925), Ciuleandra
(1927) şi Crăişorul (1929), cât şi câteva piese de teatru mediocre. Revine în forţă în 1932 cu romanul
Răscoala, dramatică desfăşurare de forţe despre unul dintre cele mai atroce episoade din istoria
modernă a României. După acesta, urmează câteva romane cu subiecte citadine, inferioare valoric: Jar
(1934), Gorila (1938), Amândoi (1940).
În timp ce România alunecă spre fascism şi se afundă în dictatură, Rebreanu simpatizează şi el la
început cu această mişcare, fără să participe în mod direct şi distanţându-se apoi de ea, refuzând să intre
în mecanismul de propagandă al acesteia. Totuşi, va accepta în timpul războiului postul de director, mai
degrabă onorific, al ziarului Viaţa. În 1939, va fi ales membru al Academiei Române. În 1941 i se va
oferi din nou direcţia Teatrului Naţional, pe care îl mai condusese în perioada decembrie 1929 –
noiembrie 1930. În anul 1942, va face un turneu de conferinţe în spaţiul germanic, devenind un
ambasador neoficial al culturii române.
Bolnav de plămâni, se va stinge din viaţă la 1 septembrie 1944, înainte de a împlini 59 de ani. Va
lăsa neterminate două proiecte literare, romanele Păcală şi Tândală şi Minunea minunilor, o utopie
satirică despre regimurile totalitare.

Nuvelistica lui Liviu Rebreanu este una bogată şi variată, constituind un şantier de explorare
iniţială a unor teme care vor constitui nucleul primelor romane ale autorului.
Printre cele mai importante nuvele sunt cele care prezintă diverse aspecte din lumea satului,
problemele şi destinele dramatice care traversează acest spaţiu social. În Răfuiala, întâlnim o situaţie
asemănătoare cu cea din romanul Ion: o fată frumoasă, dar săracă (Rafila) se căsătoreşte cu un fiu de
boier (Toma Lotru), deşi iubea un alt băiat (Tănase), dar care nu avea avere. La o nuntă, cei doi foşti
iubiţi joacă împreună, iar Toma, gelos, plănuieşte să-l omoare pe Tănase, ceea ce se va şi întâmpla la
întoarcerea de la nuntă, sugrumându-l sub un plop găunos. În altă nuvelă, Fapt divers, punctul de
plecare este similar: doi flăcăi, unul bogat (Haramu) şi celălalt sărac (Boroiu), iubesc aceeaşi fată
(Ileana), care sfârşeşte prin a se căsători cu cel bogat. Ambii vor fi trimişi pe front odată cu venirea
războiului, iar Ileana îl roagă pe Boroiu să aibă grijă de soţul ei. Acesta însă plănuieşte să scape de
rivalul său în luptă şi să o recâştige pe Ileana. Nuvela se va termina tragic, ambii protagonişti murind pe
front. Nuvela Proştii aduce în discuţie condiţia precară a ţăranilor, care, pe lângă faptul că fac cu greu
faţă provocărilor modernităţii, mai sunt şi dispreţuiţi şi batjocoriţi de funcţionari. Deşi treziţi de
dimineaţă şi cu grijă să nu întârzie la gară, ca să ia pentru prima dată trenul, Nicolae Tabără şi fiul său
sunt duşi cu vorba şi insultaţi permanent, catalogaţi de la început drept „proşti” şi, în ciuda faptului că
îşi cumpăraseră bilete, nu reuşesc să urce în trenul care pleacă fără ei şi îi lasă şi fără bani şi supuşi
abuzurilor reprezentanţilor autorităţii publice.
Tema războiului este şi ea prezentă în nuvelistica lui Rebreanu încă de la început, anticipând
romanul Pădurea spânzuraţilor. În nuvela Glasul inimii, bătrânul Codru, fost toboşar în armata
imperială şi încă nostalgic după acea perioadă, nu poate înţelege cum fiii săi trimişi pe front să lupte
pentru Împărat dezertează toţi. În Iţic Ştrul, dezertor, eroul principal este un evreu care, aflat pe front,
îşi depăşeşte teama şi neîncrederea în forţele proprii, ajutat de camarazii săi, ţărani simpli, dar care nu
au nicio problemă cu el. Mai mult de atât, el este un cetăţean fidel statului din care face parte, deşi
acesta nu este nici pe departe unul favorabil etniei sale. Totul se schimbă atunci când noul comandant
este un antisemit care nu vede în Iţic Ştrul decât un potenţial trădător, drept pentru care îi dă ordin
caporalului Ghioagă să plece într-o misiune cu el într-o pădure şi acolo să-l ucidă, înscenându-i o
tentativă de dezertare. Acestui însă îi este milă şi nu poate să îşi omoare camaradul şi îl lasă să fugă,
declanşând totodată o criză morală în mintea eroului principal: prins între datoria de onoare de a-şi
servi statul ca abstracţiune, fapt care face imposibilă dezertarea în mintea sa, şi realitatea opresivă a
antisemitismului, Iţic nu poate alege şi se spânzură. În fine, nuvela Catastrofa este şi mai apropiată de
romanul de mai târziu: David Pop, un intelectual provenit dintr-o familie înstărită, pleacă pe front ca
ofiţer în armata austro-ungară, pe care este mândru să o reprezinte. Dar faptul că trebuie să lupte cu
români, să omoare indivizi de aceeaşi etnie îi creează probleme de conştiinţă şi se trezeşte prins şi el
între două lumi: cea a datoriei faţă de Imperiul în care românii sunt cetăţeni de mâna a doua şi „fraţii
români”, pe care, deşi se simte legat, îi omoară din datorie. Deşi îl macină gândul că ar putea dezerta,
nu o face, iar în final este ucis de soldaţii români, care se răzbună pentru uciderea camarazilor lor.
Condiţia femeii este şi ea prezentă, ca şi în romanele ulterioare. Astfel, în nuvele precum Ofilire,
Nevasta, Dintele, ca şi în Răfuiala sau Fapt divers, Rebreanu aduce în discuţie diverse ipostaze ale
condiţionărilor sociale la care sunt supuse femeile. În Nevasta, o văduvă este compătimită de întreaga
comunitate, deşi nu-şi iubise niciodată soţul, care o exploatase toată viaţa, iar când aceasta se revoltă şi
îşi mărturiseşte ura pe care o nutrea faţă de el, nimeni nu înţelege reacţia ei şi mai degrabă încep să
creadă că e pe cale să îşi piardă minţile. În Ofilire, o fată săracă are o relaţie cu băiatul preotului, care
însă se zvoneşte că se va căsători cu altă fată, cu zestre. Disperată de acest fapt şi ruşinată de situaţie,
Saveta se aruncă în iaz. După cum se poate observa, contradicţiile şi determinările sociale din interiorul
lumii patriarhale rurale, profund conservatoare şi în care funcţionează ierarhii economice stricte şi
absurde, sunt o constantă încă de la început în proza lui Rebreanu şi un punct de interes central.
O altă serie de nuvele ale lui Rebreanu abordează tematică citadină, de târg provincial, sub
influenţa prozelor cehoviene. Asemenea lui Cehov, personajele sunt funcţionari mărunţi, ale căror
drame sunt declanşate de evenimente minore ce se desfăşoară în universul cotidian: Ocrotitorul,
Norocul, Numărul câştigător, Pozna etc. Alte nuvele, precum Culcuşul sau Golanii, sunt plasate în
lumea interlopă, măruntă şi pestriţă, dominată de hoţi de buzunare şi prostituate. Anumite aspecte
psihologice au făcut critica literară să lege unele dintre aceste nuvele şi de universul prozei lui I.L.
Caragiale.

Romanul Ion (1920) inaugurează în mod excepţional perioada interbelică, deschizând o „epocă a
romanului” fără precedent în literatura română. Romanul a scandalizat încă de la început prin viziunea
frustă şi brutală, lipsită de orice latură idilică a universului rural. Romanul, care cuprinde două părţi,
Glasul pământului şi Glasul iubirii, distilează încercările din nuvelistică, creând o poveste mai
complexă şi mai intensă decât cea din Răfuiala, Catastrofa sau Fapt divers. Ion al Glanetaşului, ţăran
muncitor, inteligent şi atrăgător, dar fără pământ şi fără avere, este îndrăgostit de Florica, o fată
frumoasă, dar săracă. Ion îşi doreşte pământ pentru că doar acesta i-ar aduce o poziţie respectabilă în
societate şi nu ar mai fi privit ca un paria. Planul său, care va şi reuşi, este să o seducă pe Ana, fata lui
Vasile Baciu, care are şi o zestre bună şi ar moşteni şi pământurile tatălui său. Acesta şi-ar dori să o
mărite cu George, fiul unui alt ţăran cu avere, Toma Bulbuc. Ana însă rămâne însărcinată cu Ion şi
atunci Vasile Baciu se vede obligat să o căsătorească cu acesta, împotriva voinţei sale, dar refuză să îi
transmită lui Ion partea de moştenire a Anei. Maltratată şi de tată, şi de soţ, Ana este victima absolută
şi, disperată şi sătulă de viaţa chinuită pe care o duce, se sinucide. După moartea şi a copilului, Ion
încearcă să o recucerească pe Florica, măritată între timp cu George. Acesta însă îi descoperă planul, îl
pândeşte într-o noapte şi îl omoară. George va fi prins şi condamnat, iar pământurile vor trece în
posesia bisericii.
Pe lângă această tramă narativă centrală, se desfăşoară o mult mai complexă perspectivă asupra
satului, cu toate relaţiile de putere din interiorul său: o lume stratificată, în care respectul şi importanţa
socială sunt date de nivelul de avere. Într-o astfel de societate, ambiţia lui Ion este una firească, deşi
mijloacele sale sunt condamnabile. Ion se află într-o capcană socială din care nu poate ieşi: lipsit de
posibilitatea unei educaţii solide, lipsit de mijloacele materiale şi de relaţiile care să-l propulseze pe
scara socială, se vede condamnat la o existenţă precară, din care nu poate ieşi prin propriile puteri:
indiferent cât de mult ar munci şi cât ar încerca să fie de chibzuit, pentru ceilalţi va rămâne un „hoţ” şi
un „golan”. Astfel, soluţia imorală la care ajunge, situaţia dezumanizantă în care este împins de
societate îl transformă în agresor, deşi este totodată o victimă a contextului social. E. Lovinescu va
vedea în Ion o inteligenţă calculată, care pune în aplicare un plan minuţios, pe când Călinescu,
dimpotrivă, îl va considera „un animal plin de candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, dacă n-ar fi
străin, cu ingeniozitate, de orice noţiune de scrupul… Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din
viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse. Un om inteligent s-ar fi informat asupra
formalităţilor întocmirii actului dotal, ar fi vârât pe socru într-un cerc de fier, procedural. Dimpotrivă,
Ion, naiv, se mulţumeşte cu simpla făgăduială şi cade într-o bucurie de proprietate nebună”. (Călinescu,
1941) Călinescu nu are dreptate când îl consideră doar instinctual pe Ion, deşi Rebreanu are în vedere şi
această latură de psihologie profundă, în care există o atracţie atavică pentru pământ. Totuşi, ceea ce îi
lipseşte lui Ion este mai degrabă de domeniul cultural şi procedural, nu de inteligenţă, având în vedere
că refuză să o primească pe Ana până ce socrul său nu semnează actul dotal, aşa cum observă bine
Ovid. S. Crohmălniceanu (1967: 292-293).
Dacă situaţia lui Ion este una grea şi complicată, condiţia femeilor din această societate
patriarhală este una şi mai crudă: nu numai că nu au nicio posibilitate să-şi depăşească în vreun fel
condiţia, dar sunt şi victimele unei mentalităţi patriarhale, conform căreia ele nu sunt decât o posesiune
care trece din proprietatea tatălui în cea a soţului. Florica are noroc că este atrăgătoare, dar este săracă,
iar frumuseţea ei va declanşa drama finală. Ana, deşi situată cel puţin teoretic mult mai bine social, este
condamnată de momentul de slăbiciune şi iubirea ei pentru Ion, care o vulnerabilizează şi mai mult şi o
face să fie o victimă dublă, atât a tatălui, cât şi a soţului. Drama ei este cu atât mai dureroasă cu cât este
lipsită de afecţiune şi abuzată atât fizic, cât şi psihic, sinuciderea venind ca o soluţie salvatoare pentru o
viaţă trăită fără nicio bucurie.
Familia Herdelea deschide problematica intelectualilor în opera lui Rebreanu. Deşi mai bine
situaţi social, nu sunt lipsiţi de probleme, atât economice (încercările de măritiş ale fetelor), cât şi în
relaţiile de putere din interiorul comunităţii, mai ales cu preotul Belciug, cealaltă autoritate rurală.
Învăţătorul Herdelea încearcă să fie un mediator, să ofere sprijin şi sfaturi tuturor, să îl salveze pe Ion
de situaţia spre care se îndreaptă ireversibil, dar eşuează în această încercare. În contrast cu căsătoria
forţată a lui Ion şi a Anei, căsătoria Laurei, fata învăţătorului Herdelea, se petrece într-un alt orizont:
mica burghezie transilvăneană, amestec de aparenţă de bunăstare şi probleme reale. Problema naţională
nu lipseşte nici ea din roman, tensiunile dintre români şi maghiari fiind izvorâte tot din relaţii de putere
şi de dominaţie care se consumă într-un univers în care ar trebui să primeze mai degrabă solidaritatea
umană.
S-a afirmat, de asemenea, caracterul monografic al romanului, prin care se realizează o sinteză a
obiceiurilor, mentalităţilor şi principalelor evenimente din viaţa comunităţii rurale: hora, nunta, botezul,
slujba religioasă, toate sunt prezente, dar nu pur decorativ, ci organic şi integrator, toate fiind strict
legate de viaţa şi psihologia personajelor. Nu e nimic artificial în aceasta frescă socială, ci toate sunt
parte integrantă a vieţii comunităţii. „Există un fel de contrapunctare simfonică, urmărită cu rară artă de
Rebreanu în desfăşurarea vieţii eroilor. După formulele mai noi ale romanului, corespondenţele
neaşteptate, ca şi contrastele, dau ideea multiplicităţii vieţii şi totodată a cadrelor ei omeneşti comune.”
(Crohmălniceanu, 1967: 290)

Romanul Răscoala (1932) trebuie citit în relaţie cu romanul Ion. Dacă în Ion aveam expusă o
problemă individuală, iar personajul central constituia un „caz”, poate nu unic, dar oricum redus ca
relevanţă, în Răscoala problema este una a grupului social, a întregii comunităţi. Practic, în fostul
Regat, toţi ţăranii sunt Ion, adică lipsiţi şi de pământ, şi de perspective, şi de posibilitatea de a-şi
schimba statutul de semi-sclavi pe moşiile boiereşti. Această situaţie este descoperită pas cu pas de Titu
Herdelea, fiul învăţătorului, sosit la Bucureşti cu gândul să devină ziarist şi scriitor, unde îl cunoaşte pe
Grigore Iuga, fiul boierului Miron Iuga, proprietar al unor întinse moşii. La invitaţia sa, el vizitează
aceste moşii şi ascultă cu atenţie povestirea fiecăreia dintre ele. La final însă în minte îi încolţeşte o
întrebare care rezumă, în fond, întreaga „problemă ţărănească”: „Dar pământurile oamenilor unde
sunt?”
Rebreanu îl introduce încă de la început pe cititor în problema ţărănească, printr-o discuţie ce are
loc în compartimentul unui tren în care se află diverşi reprezentanţi ai claselor privilegiate – boieri,
arendaşi, politicieni, intelectuali – şi care au diverse moduri de înţelegere a situaţiei ţăranilor. Titu
Herdelea va fi martorul frământărilor sociale de dinaintea izbucnirii răscoalei, a modului gradual în
care evoluează cererile ţăranilor, cât şi tensiunea care se acumulează din confruntarea dintre cele două
clase sociale, aflate într-un dezechilibru de forţe care duce la abuzuri şi umilinţe.
Deşi Grigore Iuga are o altă conştiinţă şi ar dori să introducă reforme care să vină în ajutorul
ţăranilor, inclusiv prin mecanizarea procesului de exploatare a pământului, se loveşte de
conservatorismul tatălui său, Miron Iuga, care se prezintă ca un boier de viţă veche, al cărui unic vis
este refacerea marii moşii Iuga, în prezent fărâmiţată şi micşorată. Viziunea sa asupra ţăranilor este una
pur patriarhală, în care aceştia sunt văzuţi ca incapabili de a fi independenţi, asemenea unor copii mici
de care trebuie să ai grijă, ale căror necesităţi le cunoşti cel mai bine şi pe care trebuie să-i aperi de ei
înşişi. De aceea, atunci când Nadina, soţia lui Grigore Iuga, intenţionează să vândă moşia Babaroaga,
dorită de Miron Iuga, şi pe care ţăranii, naivi, se oferă să o cumpere, deşi nici nu aveau bani şi nici nu
exista vreo posibilitate să facă rost, bătrânul boier este uluit de această idee pe care nu o crede nici
măcar imaginabilă. Evident că în acest orizont, toate autorităţile statului – primar, jandarmi – îi sunt
subordonaţi boierului Iuga, iar când acesta reclamă un furt sau un act de nesupunere, ţăranii sunt
abuzaţi, chiar şi nevinovaţi fiind, şi condamnaţi dinainte de a avea vreo dovadă împotriva lor.
Pe de altă parte, Nadina reprezintă un contrapunct în toată această lume rurală: ea trăieşte la
Paris, unde abia aşteaptă să se întoarcă, iar satul o plictiseşte şi viaţa la ţară i se pare insuportabilă.
Totuşi, este conştientă că aceasta este sursa venitului uriaş pe care se bazează viaţa ei pariziană de lux şi
petreceri. Frumoasă, rafinată, mondenă, ea descinde în mijlocul ţăranilor în zdrenţe dintr-o maşină care,
ca un simbol al nepăsării şi distanţei de destin, accidentează un copil aflat pe drum şi care nu era
conştient de pericol. În imaginarul masculin ea declanşează un amestec de intangibilitate şi erotism
refulat. Mai mult decât oricare alt personaj, ea este prezenţa vie a unei lumi necunoscute şi inaccesibile
pentru ţăranii condamnaţi la sărăcie, suferinţă şi nedreptate. De aceea şi sfârşitul ei va fi cel mai
dramatic şi mai violent dintre toate.
Deşi se desprind mai multe figuri de ţărani, mai ales aceea a lui Petre Petre fiind bine conturată,
opinia comună a acestora se naşte din dialog, la adunările comune la care fiecare participă cu câte o
idee, sugestie, completare şi în cele din urmă discursul devine coerent şi unitar. Este o extraordinară
capacitate a lui Rebreanu de a construi această atmosferă în care comunitatea se încheagă şi adevărul se
naşte din dialog. Soluţiile însă dovedesc o naivitate şi o cunoaştere superficială a realităţii atunci când
sunt depăşite graniţele unor solicitări derivate din nevoile directe, precum necesitatea împroprietăririi.
Când îşi propun să cumpere moşia Babaroaga, sătenii îşi imaginează că o bancă de la oraş le va acorda
ceea ce numim astăzi un credit agricol, dar fără să ţină cont că nu aveau nicio garanţie de oferit băncii
şi niciun venit real pe care să-l poată dovedi şi astfel nicio şansă de a primi un credit bancar. Chiar şi
atitudinea lor în privinţa boierilor este una naivă, imaginându-şi că Nadina va fi înţelegătoare şi le va
vinde moşia chiar pe datorie. Iluzorie este şi credinţa în nişte călăreţi îmbrăcaţi în alb care ar străbate
satele şi ar răspândi ideea că însuşi Regele ar fi de acord cu împroprietărirea ţăranilor, fără să se
gândească de unde ar trebui să fie luat acel pământ ca să li se împartă lor. Şi în acest timp, ei suferă de
boli, de foame, din cauza opresiunii autorităţilor statului.
Conflictul escaladează şi, ca orice spirală conflictuală, odată depăşit un prag, întoarcerea este
imposibilă şi produce şi mai multă iritare, în loc să calmeze spiritele. Astfel, dacă la început ţăranii
voiau ca „învoiala” să se schimbe şi să li se ofere posibilitatea să poată trăi din munca lor, momentul în
care realizează că situaţia lor nu se poate schimba decât dacă vor fi proprietarii pământului pe care
oricum tot ei îl muncesc este definitorie pentru începutul revoltei. Problemele individuale puse laolaltă
nasc o opinie comună potrivit căreia rezolvarea acestor probleme nu poate fi alta decât
împroprietărirea. De aceea, atunci când în sfârşit guvernul trimite emisari care să anunţe îmbunătăţirea
traiului prin măsuri care să le uşureze povara cotidiană, deja este prea târziu. Răscoala izbucneşte
spontan, iar reacţia din partea autorităţilor este una absurdă – Miron Iuga îi primeşte în curtea conacului
cu puşca, imaginându-şi că ţăranii se vor speria la primul foc de armă, cu care îl şi doboară pe unul
dintre ei. În fapt, este scânteia care declanşează haosul, boierul este omorât, conacul ars, Nadina, care
scapă într-o primă fază de agresiune, este urmărită de cel care o protejase iniţial, Petre Petre, violată şi
apoi ucisă. Este un episod psihanalizabil, toată frustrarea acumulată izbucnind sexual în acest act de
răzbunare complet.
Ca şi în alte locuri, şi pe moşia boierului Iuga ţăranii îi alungă pe asupritori, devenind ei înşişi
stăpâni ai locului. Dar atunci, după beţia revoltei, se instaurează o stare de confuzie, deoarece ţăranii nu
ştiu ce sa facă în noua situaţie. Răscoala nu se transformă în revoluţie. Mai mult, nici nu apucă bine să
îşi dea seama ce se întâmplă cu ei şi guvernul trimite armata care înăbuşă în sânge revolta. Rebreanu
descrie cu maximă acuitate şi fără menajamente maniera în care ţăranii, neînarmaţi, sunt vânaţi, hăcuiţi,
ucişi în pragul caselor. Împotriva lor se folosesc chiar şi tunuri. Operaţiunea nu este doar una de
restabilire a ordinii şi de stabilire a vinovaţilor pentru distrugeri sau crime, ci este o operaţiune de
pedepsire exemplară, în masă, pentru îndrăzneala de a se revolta şi de a-şi cere dreptul la o viaţă mai
bună.
Rebreanu reuşeşte extraordinar să confere o coerenţă internă acţiunii şi să sugereze acumularea
graduală a tensiunii. Titu Herdelea este ghidul care ne poartă atât prin diversele medii bucureştene –
redacţii de ziar, burghezia cu pretenţii, lumea frivolă în care experienţele erotice se ivesc la tot pasul,
lumea politică dominată de demagogie şi interese financiare. Dar tot episoadele care se petrec în lumea
satului sunt cele mai puternice, mai autentice şi mai bine conturate. Şi din punct de vedere stilistic
Rebreanu accelerează acţiunea şi frazele devin mai dinamice pe măsură ce răscoala se apropie şi
izbucneşte în cele din urmă, pentru ca în final să se instaleze liniştea calmă ce urmează represiunii.
În nonconformistul său eseu Nu (1934), Eugen Ionescu califică Răscoala drept „de departe cel
mai bun roman românesc”, „grandioasă şi bogată ca o epopee”, lăudându-i forţa narativă, „acceleraţia
în progresie geometrică a acţiunii” şi impresia pe care o lasă „de furtună, de vuiet asurzitor, urmat de o
linişte mortuară”. (apud Crohmălniceanu, 1967: 309)
 Pădurea spânzuraţilor (1922) concretizează romanesc problema conflictului psihologic dintre
datorie şi descoperirea identităţii naţionale. Important este aici atât contextul biografic, povestea
fratelui său, Emil Rebreanu, condamnat la moarte prin spânzurătoare în 1917 ca dezertor, dar şi
contextul istoric al realităţilor complexe ale Imperiului Austro-Ungar, un conglomerat de naţiuni
servind unei idei abstracte şi care, mai devreme sau mai târziu, era condamnat la disoluţie. Rebreanu
însuşi nutrise sentimente contradictorii atât în timpul formării sale de militar, cât şi în timpul războiului.
Romanul se concentrează asupra evoluţiei interioare a personajului Apostol Bologa, un român
care, ca ofiţer în armata austro-ungară, este un adept al datoriei faţă de Imperiu şi al respectului faţă de
jurământul militar. De altfel, el face parte din completul de judecată care îl condamnă la moarte pentru
dezertare pe cehul Svoboda şi supraveghează îndeaproape aplicarea sentinţei. În discuţia ce are loc
ulterior la popota ofiţerilor şi la care participă cetăţeni de diverse etnii, Bologa apără sentinţa acordată,
dar începe să îşi pună întrebări şi să aibă probleme de conştiinţă în momentul în care căpitanul Klapka,
ceh şi el, îi descrie pădurile pline de spânzuraţi de-a lungul frontului. Aceste dubii interioare privind
moralitatea luptei împotriva propriilor conaţionali se transformă într-o obsesie în momentul în care
Bologa este trimis pe frontul românesc din Transilvania şi obligat să lupte împotriva românilor. Această
obsesie capătă valenţe stranii în momentul în care, întors acasă în permisie, rupe logodna cu Marta
Domşa doar pentru că o vede vorbind cu un ofiţer maghiar. În schimb, se logodeşte cu Ilona Vidor, o
ţărancă de origine maghiară, fata groparului din satul unde campase unitatea sa.
O primă încercare de dezertare are loc pe frontul rusesc, în momentul în care află că va fi
transferat pe frontul românesc, dar un incident în care este rănit îl face să renunţe. Decizia finală de a
dezerta este luată în momentul în care este numit în juriul Curţii Marţiale care trebuie să judece nişte
ţărani români din Ardeal, învinuiţi de fraternizare cu inamicul român. Deşi planul dezertării este atent
construit, acesta eşuează, Bologa este prins şi condamnat, la rândul său, la spânzurătoare. Rebreanu
înregistrează ultimele gânduri, senzaţii, frământări interioare chiar înainte de moarte, în care atmosfera
sumbră şi de o calmitate funerară este dublată de un zbucium adânc în fiinţa eroului.
Dacă Apostol Bologa realizează absurditatea şi atrocitatea războiului atunci când trebuie să lupte
cu cei pe care îi percepe ca fiind fraţii săi, prin prisma identităţii naţionale care se activează din ce în ce
mai puternic pe parcursul acţiunii, totuşi el nu face saltul definitiv spre constatarea absurdităţii generale
a războiului, de a lupta împotriva unor indivizi pe care nu îi cunoşti şi cu care, dimpotrivă, în alte
împrejurări, s-ar putea să-ţi descoperi diverse afinităţi. Această revelaţie pe care o dezvoltă, mai târziu,
un Loius-Ferdinand Céline, în Călătorie la capătul nopţii, nu îl vizitează pe Apostol Bologa nici măcar
la final, el rămânând interesat doar de identitatea naţională, nu de un umanitarism generic. Cu toate
acestea, atitudinea lui Rebreanu este una comprehensivă şi adânc umanistă, de condamnare a
absurdităţii războiului şi de evidenţiere a contradicţiilor sale. Alături de Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război, de Camil Petrescu, de Întunecare, de Cezar Petrescu sau de Balaurul, de
Hortensia Papadat-Bengescu, Pădurea spânzuraţilor este una dintre mărturiile cele mai profunde şi mai
cutremurătoare ale Primului Război Mondial din literatura română interbelică.

Romanul Adam şi Eva ambiţionează să construiască o naraţiune parabolică, realizată pe tema

metempsihozei, folosite şi de Eminescu în Avatarii Faraonului Tlà. Iubirea devine aici principiul
unificator, personajul principal, Toma Novac (un alt personaj eminescian se numea Toma Nour), îşi
caută dublul feminin, cu care să refacă acel cuplu primordial, mitul androginului fiind activat şi în acest
caz. Personajul trece prin şapte existenţe (număr simbolic), plasate în diverse epoci istorice şi diferite
stări sociale: păstor indian, nobil egiptean, scrib caldeean, patrician roman, călugăr medieval, doctor în
timpul Revoluţiei Franceze de la 1789, iar în prezent, profesor universitar în Bucureşti. În fiecare dintre
cele şapte situaţii se desfăşoară un ritual erotic similar, cu aceeaşi finalitate. În plus, epocile vechi şi
crude în care se desfăşoară aceste existenţe predispun la scene de violenţă construite cu voluptate:
carnagii, masacre, flagelaţii şi decapitări. Deşi Rebreanu îl considera cel mai important roman al său,
Adam şi Eva rămâne un roman tezist, cu o construcţie artificială, repetitiv şi care nu reuşeşte să
depăşească un scenariu previzibil.

Dintre prozele psihologice, interesant este şi romanul Ciuleandra, în care se observă şi mai bine
influenţa naturalismului şi a teoriei tarelor genetice. Puiu Faranga este un fiu de boier care, precum
aristocraţii din prozele decadente de la sfârşitul secolului al XIX-lea, are „sângele stricat” de păcate
vechi ale strămoşilor săi. Ereditatea încărcată îi marchează psihicul obsesiv şi nevrotic. El se
căsătoreşte cu Mădălina, o fată simplă de la ţară, de care se îndrăgosteşte la horă, ritmul şi melodia
jocului numit Ciuleandra obsedându-l şi devenind un simbol al dezlănţuirii instinctuale şi a vitalităţii
viguroase pe care sângele său subţiat a pierdut-o. Soţia sa este trimisă în străinătate pentru a se educa şi
a deveni o adevărată doamnă Faranga. Într-un acces de gelozie, Puiu Faranga îşi omoară soţia,
sugrumând-o. Datorită poziţiei sale sociale, tatăl său încearcă să-l scape de condamnare, internându-l
într-un sanatoriu de psihiatrie. Obsesia sa îl macină în continuare şi dacă la început doar simulează
nebunia, în final, el îşi va pierde complet raţiunea. Deşi nu se ridică la coerenţa primelor romane
ţărăneşti, Ciuleandra aduce cu sine o temă nouă, puţin speculată în literatura noastră de până atunci.
 Celelalte romane al lui Rebreanu, cu tematică citadină, sunt mai puţin reuşite decât cele cu
subiect rural. Romanul Jar este construit în jurul unei poveşti de dragoste între Liana Rosmarin, fata
unui funcţionar ministerial, şi un ofiţer, care o seduce şi o părăseşte, totul terminându-se dramatic, dar
convenţional, cu sinuciderea eroinei principale. Din păcate, îi lipseşte acestei poveşti ideea generală,
simbolistica, dar şi autenticitatea vieţii cotidiene, care nu reuşeşte să iasă din sfera banalităţii. Un
roman mai interesant ar fi putut fi Gorila, care-şi propune o descriere a societăţii româneşti în perioada
de avânt a extremei drepte. Mediul predilect este cel politic, dar se observă că Rebreanu nu-l cunoştea
foarte bine sau nu avusese timp să-l aprofundeze suficient, astfel încât să îi dea viaţă dincolo de nişte
linii generale şi artificiale. Şi aici romanul cade în tezism, personajele fiind îngroşate până la caricatură.
În fine, Amândoi este un roman poliţist care se concentrează în jurul unei crime ce are loc într-un oraş
de provincie. Şi aici trama este neverosimilă, iar finalul voit senzaţionalist, autoarea omorului fiind o
servitoare de o frumuseţe angelică, în contrast cu psihicul ei contorsionat dominat de instincte
criminale.

Stilul lui Liviu Rebreanu este unul tipic pentru prozatorii ardeleni, cărora li se reproşează de
multe ori expresia greoaie, lipsa supleţei şi a eclatanţei stilistice. Cu toate acestea, Rebreanu excelează,
în romanele sale rurale, prin soliditatea construcţiei, articularea pertinentă a viziunii despre lume, ştiinţa
dozării ritmului narativ şi construcţia personajelor, atât individuale, cât şi colective. Unul dintre criticii
acerbi ai stilului lui Rebreanu a fost Arghezi, care-l acuza de „platitudine stilistică, de „mediocritate”,
catalogându-l drept „ochi mort şi minte somnolentă”. Nici Cezar Petrescu nu avea cuvinte de laudă la
adresa calităţilor scriitoriceşti ale lui Rebreanu.
Cu toate acestea, stilul simplu, frust, fără intruziuni lirice, fără artificii poetice, face ca realitatea
romanescă să fie mai veridică, mai obiectivă şi mai realistă, aşa cum îşi propusese autorul încă de la
început. Ca şi Eugen Ionescu, şi toţi criticii importanţi au observat caracterul epopeic al romanelor Ion
şi Răscoala. G. Călinescu este cel care sintetizează cel mai bine calitatea esenţială a stilului lui
Rebreanu, printr-o figură critică devenită celebră: „Frazele considerate singure sunt incolore, ca apa de
mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării.” (G. Călinescu,
1941)