LIVIU REBREANU

(27 noiembrie 1885 - 1 septembrie 1944)

Liviu Rebreanu - romancier, dramaturg şi academician român - este scriitorul care a fost preocupat
de tot ce îl înconjoară, de transformările sociale şi politice ale vremii sale, luând din viața de zi cu zi doar
acele clipe care puteau să-i satisfacă spiritul inovator. Criticii literari sunt de acord că Rebreanu este unul
dintre marii scriitori ai literaturii noastre, iar George Călinescu a spus că „Liviu Rebreanu este un mare
scriitor și pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern cu mult asupra ceea ce epoca lui
produsese”.
Pe 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dabaca, parte a Imperiului
Austro-ungar - azi județul Bistrița-Năsăud), s-a născut Liviu Rebreanu, fiind primul din cei 14 copii ai
învățătorului Vasile Rebreanu și al Ludovicăi. În tinerețe, mama sa era pasionată de teatru, fiind
considerată "prima amatoare" pe scena orașului natal - Beclean. Ambii părinți sunt modelele familiei
Herdelea care apare în "Ion", "Răscoala" și "Gorila". Tatăl i-a povestit „miracolul” nopții în care a venit pe
lume, când Pământul a întâlnit resturile cometei Bialla. Stătea pe prispă și aștepta nerăbdător pe cel
dintâi născut, se ridica „și-și tot plimba neastâmpărații pași pe afară, când, dintr-o dată, de sus, e
împroșcat cu stele! Picurau din cer din belșug, cu prisosință, stropi de lumină, scăpărări argintii în noapte
târzie de toamnă. S-a minunat dascălul Vasile Rebreanu de un dar așa de mare. Profetică vestire, a
strigat atunci Ludovicăi: – Bucură-te, nevastă, feciorul meu va fi om însemnat! Afară plouă cu stele!”.
În 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Scriitorul povestea
mai târziu: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să
împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”. În scrierile sale nepublicate, la început în limba
maghiară și apoi în limba română, amintirile sale din copilarie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-
plan. Deși localizate în imaginarul "Pripas" (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a
locuit mai târziu), unele episoade din "Ion", au păstrat caracteristicile Maierului. Despre cursurile școlii
primare începute în 1891, el spune: "Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și științei de carte tot în Maieru
le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul,
vreo cinci volume". Fanny Rebreanu, soția lui, menționează în lucrarea „Cu soțul meu”: „Copil fiind, era
preferatul grofilor de la conac, adesea chemat la ei; acolo intra într-o altă lume și rămânea uimit în fața
bibliotecii uriașe, întrebându-se: - Ce-o fi scris în atâtea cărți? Câte povești minunate trebuie să fie
închise acolo!. O previziune?! Maieru a fost dimineața senină a unei vieți zbuciumate de  peste 58 de
ani! Oamenii, plaiurile și întâmplările de acolo au fost preludiul îndepărtat al unei opere nemuritoare”. Din
1895 a urmat două clase la gimnaziul grăniceresc din Năsăud, până în 1897 când s-a transferat la
Școala de băieți din Bistrița, unde a învățat încă trei ani. Din aceleași meleaguri năsăudene provine și
marele poet George Coșbuc iar la „Gimnaziul grăniceresc (Greco-Catolic)” din Năsăud, au fost și colegi.
Astăzi Școala de băieți din Bistrița (Gimnaziul Evanghelic) se numește Colegiul Național „Liviu
Rebreanu”.
Este perioada începuturilor literare ale autorului, prima dezvăluire a talentului prin poezii în limba
maghiară. Îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie în 1898 „întâia și ultima poezie”. Fermecat de o
tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească („ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit
nebunește”), scrie o comedie după modelul celei văzute. Mai târziu, aflat în Budapesta, a mai încercat
fără succes, același gen dramatic.
După absolvirea liceului, tatăl lui l-a îndrumat spre Teologie, dar el ar fi dorit să urmeze Medicina,
însă situația modestă a părinților nu i-a permis. În 1900 a început „Școala Reală Superioară de Honvezi”
din Sopron (Odenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). Astfel, alege cariera militară
primind în primul an de școală calificativul „eminent” și remarcându-se prin înclinația deosebită pentru
studiul limbilor străine. La sfârșitul celui de-al doilea an, a primit doar distincția simplă, iar în al treilea an
a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Între 1903-1906 urmează Academia
Militară „Ludoviceum” din Budapesta (și aici în primul an, a primit distincția de „eminent”), la încheierea
căreia este repartizat ofițer la Regimentul de Honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei de azi. Este
perioada când îi apar cinci povestiri în limba maghiară, din ciclul „Szamarletra” (Scara măgarilor), satire
ale regulamentelor din armată. Preocupările literare se intensifică, este atras de clasicii francezi,
germani, italieni, ruși, englezi, maghiari, citește multă literatură universală, își formează o cultură solidă
și scrie.
 În 1908 demisionează din armată, sub presiunea unor încurcături bănești, și se decide să se
dedice literaturii. Se înapoiază în ținuturile natale, în Prislopul Năsăudului, unde era acum învățător tatăl
Vasile Rebreanu. Acesta își ridicase o casă modestă pe o bucată de pământ dăruit din pământul Bisericii
de preotul greco-catolic al satului, Belciug (astăzi „Muzeul Memorial Liviu Rebreanu”). Părinții nu au fost
încântați de revenirea lui, considerând că-și pierde calitatea de „domn”, dar scriitorul spune despre
aceasta: „Aici am luat contact cu țăranul roman, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de
toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea ...”. O parte a
copilăriei și adolescența viitorului romancier este legată de Prislop. Aici îl regăsește pe fostul coleg și
prieten de la „Gimnaziul Greco-Catolic”, Ion al Glanetașului (viitorul protagonist al romanului „Ion”), care,
din cauza sărăciei familiei, s-a retras după câteva luni de școală. Contactul cu oamenii locului îi arată
viața țăranilor și puterea dragostei lor pentru pământ. Aici îi vine ideea nuvelei „Zestrea”. Anul 1908 are o
importanță deosebită pentru viitorul scriitor: debutul  în literatură. De acum, începând cu
schița „Codrea” („Glasul inimii”), publicată în revista „Luceafărul” din Sibiu, va scrie în limba română. Va
continua cu nuvelele „Ofilire”, „Răfuiala” și „Nevasta”. Aprecierile lui Octavian Codru Tăslăuanu,
fondatorul revistei „Luceafărul” au menționat: „Îmi părea bine că pe plaiurile  Ardealului răsare un nou
prozator. Dar… nu mi-am închipuit că va ajunge așa de mare”. Pentru  Năsăud și pentru tânărul
Rebreanu, anul mai avea o însemnătate: vizita  lui George Coșbuc (timp de 20 de ani îi fusese interzisă
intrarea în Ardeal). Poetul a trecut pe la  prietenul său drag, învățătorul Vasile Rebreanu,
acum ,,împovorat de necazuri și cu o casă de copii”, și a aflat că Liviu are talent și a început să scrie.
Surprins, Coșbuc i-a spus lui Liviu Rebreanu: „Eu nu te-aș sfătui să te apuci de literatură. Dar știu bine
că sfatul meu ar fi zadarnic și că nu l-ai asculta. Dacă ai să vii la București, treci și pe la mine să mai
vorbim…”.
Nu peste mult timp, Vasile Rebreanu și-a însoțit până la Năsăud băiatul, care pleca la București, în
„țara speranțelor”, l-a îmbrățișat și cu ochii în lacrimi, i-a spus: „Să dea Dumnezeu să ajungi cât Coșbuc
de mare!”. Intelectualii ardeleni din Capitală îl iau în grupul lor, îl sprijină, George Coșbuc îl pune în
legătură directă cu profesorul universitar și criticul literar Mihail Dragomirescu, care îl primește în
cenaclul său literar unde a cunoscut multe din personalitățile literare ale timpului: Emil Gârleanu, Victor
Eftimiu, Mihail Sorbul, Corneliu Moldovanu, Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel. La cenaclu prezintă
nuvela „Proștii” și în revista lui M. Dragomirescu „Convorbiri critice”, îi va apărea nuvela „Volbura
dragostei” („Cântecul iubirii”). Se căsătorește cu Ștefana Rădulescu (Fanny), absolventă a
Conservatorului de Artă Dramatică și scriitoare. De la primele sale scrieri originale, Liviu Rebreanu a
publicat  și traduceri din literatura germană, maghiară și franceză, stăpânind perfect aceste limbi. La
București, lucrează la început ca traducător la Teatrul Național. Este perioada în care îl cunoaște Tudor
Vianu, care îl vizita  în camera săracă, unde Rebreanu scria pentru a cincea, apoi a șasea oară,
romanul „Ion”. Se așeza la birou la lăsarea serii și continua să lucreze până  spre revărsatul zorilor.
Rebreanu și-a scris întreaga operă numai noaptea. În ianuarie 1910, o întâmplare dramatică îi întrerupe
scrisul: Guvernul austro-ungar a cerut extrădarea lui Liviu Rebreanu. Scriitorul a fost  arestat, închis la
Văcărești și extrădat. A fost închis apoi la Gyula (aici scrie "Golanii" și un proiect sumar al romanului
„Zestrea”), fiind eliberat după câteva luni, când s-a întors la București. În Ardeal a avut diverse slujbe
mărunte: funcționar la Primăria Vărarea, ajutor de notar în Măgura Ilvei și în Nimigea, iar la București a
fost angajat la "Ordinea" unde redactor-șef era Ștefan Antim (apare ca personajul Antimiu în
„Răscoala”). Despre greutățile financiare avute la sosirea în București, el scrie: „Am sosit cu 300 de lei în
buzunar... Și aici... aici... aici Începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu
mizeria și pasiunea de scriitor. Am venit în contact cu toți corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales
era marele prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era
înțeles de gingașii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu,
curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic".
Până în 1912, au urmat alte slujbe mărunte: reclamă publicitară, traducerea unor piese, pregătirea
revistei „Teatrul”. Presat de nevoi în timp ce locuia în Craiova, începe să publice în revista "Ramuri",
când notează despre ajutorul cerut conducătorului revistei: „Neavând la cine apela la Craiova, sunt
nevoit să mă dedau la cerșetorie și, cum n-am la altcineva aici afară de tine, sunt nevoit să mă
cerșetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil". „Dezangajarea” (concedierea) soției de la
Teatrul Național din Craiova pe data de 1 mai 1912 l-au determinat să plece la București. Soția a fost
angajată la Teatrul Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinești. În capitală a avut
colaborări temporare la ziare și reviste, fiind copleșit de greutăți materiale. Familia rămasă în Prislop îi
cere și ea ajutorul cu disperare ("acasă suntem 9 oameni"), deși învățătorul Vasile Rebreanu mai lucra
„cancelarist” la biroul unui avocat. În 1913 s-a angajat ca reporter la ziarul "Adevarul".
 Anii primului război mondial pentru România, 1916-1918, au fost ani grei pentru Rebreanu și
familia sa. Prin  ocuparea Bucureștiului, ca ardelean, era considerat ofițer în cadrul Armatei austro-
ungare și declarat dezertor. Ca fost ofițer s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat
cererea. La 6 decembrie, armatele germane ocupă Bucureștiul. „Fugarul” (din Ardeal) se afla într-o
situație dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul „Ion”. În mai 1917, fratele său Emil
Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte
(inspirația pentru nuvela „Catastrofa” și romanul „Pădurea spânzuraților”). În primăvara anului 1918, a
fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar a reușit în cele din urmă să fugă la Iași. Maiorul
austriac venit să-l aresteze, a luat toate manuscrisele găsite la perchiziție. Rebreanu își amintește
despre manuscrisul romanului „Ion”: „Maiorul se întoarse spre mine. Ne privirăm mult, adânc…, fără
clipire, fără respirație aproape. Și deodată, cu aceeași  voce domoală, rosti în limba germană: – Sunt
profesor universitar. Privi din nou pe tânărul din fața lui. Acest om, care nu cruțase nici o hârtiuță, care
ridicase aproape tot avutul literar al scriitorului –cărți, însemnări, notițe, tot – acest aprig mandatar al
trupelor de ocupație, avu o secundă de omenie și, privindu-mă cu tristețe, puse manuscrisul încet în
fundul sertarului, pe care-l închise ușor. Se ridică de la birou, își înclină capul și părăsi casa…”. Liviu
Rebreanu a fost arestat pentru a fi trimis la Budapesta și judecat de tribunalul militar. Reușește să
evadeze, la Comandament, dintr-o încăpere, în timp ce gradatul care îl păzea scria, „cu energia  uriașă a
desperării, se azvârli asupra paznicului său, lovindu-l în plină față…”, a ieșit repede și a răsucit cheia în
urma lui. S-a adăpostit la M. Sorbul și la pictorul J. Al. Steriadi, care l-a ascuns în pivinițele Muzeului
„Kalinderu”, iar apoi prietenii l-au ajutat să treacă în Moldova. În vara anului 1918 a călătorit cu soția în
Transilvania și s-a informat în legătură cu sfârșitul tragic al fratelui său, Emil. Întors la București, a
încercat să scrie la "Pădurea spânzuraților", dar nu l-a finalizat.
În anul 1920 apare romanul „Ion” și odată cu el consacrarea imediată ca mare scriitor. Academia
Română  i-a acordat cea mai înaltă distincție a timpului: Premiul ,,Năsturel”. Romanul „Ion”, cu cele două
părți: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, arată lumea satului în care valoarea umană este determinată
doar de posesia pământului și chiar o dragoste pătimașă a țăranului pentru pământ, surprinsă de scriitor
într-o imagine uluitoare: „la hotarul satului Prislop, un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare sărutând
pământul”. „Pădurea spânzuraților”, apărută în 1922, roman psihologic, este prima operă tradusă a lui
Rebreanu. Este romanul unei drame de conștiință, cea a lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, adică
personajul Apostol Bologa, ofițer în Armata austro-ungară, care în Primul Război Mondial neputând lupta
împotriva românilor, încearcă să treacă la români, este prins și condamnat la moarte prin spânzurătoare.
Moartea fratelui l-a marcat și s-a simțit dator să caute locul execuției, mormântul de la Ghimeș și să
mute rămășițele în țară, așa cum a dorit Emil Rebreanu. Aceste prime două romane vor fi urmate
de „Crăișorul”, „Răscoala” și „Gorila”, romane sociale, de „Adam și Eva”, „Ciulandra”, „Jar”, romane
psihologice, și de romanul polițist „Amândoi”. Până să se afirme însă ca romancier, a publicat
nuvelele: „Catastrofa”, „Ițic Ștrul dezertor”, „Golanii”, „Norocul”, „Cântecul lebedei”, „Cuibul visurilor”,
„Dintele” și altele. Tot în această perioadă scrie piesele de teatru „Cadrilul și Apostolii”, iar după apariția
primelor romane, piesa „Plicul, Metropole, Mărturisiri”, „Amalgam” și „Jurnalul” (perioada 1927-1944).
În decembrie 1929,  a fost numit director al Teatrului Național din București, pentru doar un an. Tot
în 1929, a fost numit de prim-ministru, să lucreze la proiectele de organizare a Direcției Educației
Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Dar în noiembrie, în urma unor mari
dezamagiri în această activitate de conducere a treburilor publice, Rebreanu a demisionat, a cumpărat o
casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde a scris majoritatea cărților sale de atunci încolo. În 1941
revine la conducerea Teatrului Național București și este numit și la conducerea ziarului „Viața”. În 1942
a luat parte la un turneu de conferințe despre cultura românească, la Berlin, Munchen, Stuttgart, Leipzig,
Dresda, Gorlitz, Breslau, Viena, Zagreb si Weimar. În expunerile sale a susținut că „nu vrem nici un fel
de politică, ci numai literatură”.
La 4 aprilie 1944, grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul.
La 7 iulie, Rebreanu scria în „Jurnal”: „Perspective puține de salvare, dată fiind varsta mea, chistul din
plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică”. La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din
viață, la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din
București.
La propunerea lui Mihail Sadoveanu, din partea Secțiunii literare, în 1939 este primit în Academia
Română. Referatul de propunere pentru a primi titlul de academician este un omagiu adus scriitorului, o
cale de a-l răsplăti pentru opera sa de mare valoare.