„Eul real” predomină în defavoarea „eului ficțional”, dar nu înlătură

total prezența acestuia:

- eul real: „De ce îmi plăcea istoria?”
- eul ficțional: „aveam sentimentul că trăiesc de atunci, de pe vremea
egiptenilor și asirienilor”
- eul real: „Aveam cincisprezece ani”
- eul ficțional: îmi simțeam gândirea milenară”
- eul real: „stăteam rezemat și mă uitam fără să-i văd și fără să-i aud”
- eul ficțional: „copleșit de acest sentiment divin care ne face atât de
bătrâni, fiind atât de tineri”.

Alternarea timpurilor verbelor, trecut – prezent:

„Stăteam rezemat și mă uitam...cei patru ani de școală pe
Valoare documentară: este un fragment din biografia care i-am urmat...relief au numai lucrurile negative, lumina
autorului și conține o întâmplare care a existat în viața lui din sufletul nostru e mai puternică...subțiază toate contururile
de elev și pe care a ținut-o minte foarte bine, descriind-o și ne descurajează”
cu amănunte legate și de întâmplarea propriu-zisă, dar și Profesorul „deodată a lipsit. Și atunci am aflat cu tristețe că a
de ce a simțit atunci precum și după cele întâmplate. fost chemat în concentrare. Nu s-a mai întors la noi...și nu
Trăsăturile știu nici azi dacă s-a mai întors vreodată undeva, din războiul
memoriilor care avea să înceapă curând” (viitorul apropiat de prezent)

„Ora de istorie”
(„Viața ca o pradă”, Marin
Preda)

Tehnicile narative specifice:

Evocarea:
„Aveam cincisprezece ani, dar îmi simțeam gândirea milenară”
„Stăteam rezemat de bancă și mă uitam, în timpul orelor, la profesori
fără să-i văd și fără să-i aud”
„Și într-o zi intră în clasă un necunoscut însoțit de directorul școlii”
Omisiunea:
- scriitorul omite să explice cum a reușit profesorul de istorie să-i facă pe
elevi să-l iubească: „Pentru un om pândit de complexul staturii sale
desigur că asta era o victorie pe care o apreciam doar cu instinctul,
ținând la el în mod nejustificat”
- de asemenea, nu mai indică răspunsul la întrebarea profesorului ”Cine
era Colbert?”, dar înțelegem că răspunsul a existat și a fost cel așteptat,
deoarece inspectorul școlar a ieșit din clasă cu o „satisfacție nedefinită”.
Naratorul a fost marcat de întâmplare:
- din simpla rostire a numelui său de către profesor, din glasul lui „al cărui
timbru mă atinse ca o surpriză niciodată trăită de mine”, autorul înțelege
următoarele: „<<Uite, tot ce gândești și simți tu eu știu de mult, dar te-am lăsat
și nu ți-am dat note mari, fiindcă mi-am dat seama că dacă te turbur poate că
nu vei mai iubi atât de mult istoria,care e secretul lecturilor tale, dar acum am
nevoie de tine și trebuie să-mi spui ce știi.>> M-am ridicat în picioare și în
clipa aceea toate culorile pe care le îmbrăcau lucrurile și chipurile celorlalți
parcă s-au intensificat brusc, lumina geamurilor înalte a devenit parcă violetă,
cotoarele albastre ale manualelor de pe bănci au prins dungi roșii...”
- dispariția bruscă a profesorului l-a întristat și l-a preocupat până la vârsta de
adult: „Câteva luni mai târziu, micul nostru profesor deodată a lipsit. Și atunci
am aflat cu tristețe că a fost chemat în concentrare. Nu s-a mai întors la noi
până la sfârșitul anului și nu știu nici azi dacă s-a mai întors vreodată, undeva,
din războiul care avea să înceapă curând...”