Viziune totalizatoare în Cel mai

iubit dintre pămînteni

Marin Preda
• Marin Preda, referitor la înscrierea în modernitate, considera că un scriitor trebuia
să schimbe tehnica și mijloacele de exprimare, precum și punctul de vedere, el
făcând o comparație între Remarque și Kafka. Dacă primul nu reușește să se
detașeze de documente, când încearcă să vorbească despre lagărele de
concentrare, cel de-al doilea creează o viziune de coșmar pentru a reda o istorie de
coșmar. Din acest punct de vedere, Kafka nu mai apare ca un scriitor „de pus în
dulap”, după cum susțineau unii critici la momentul respectiv.- cum face el cu
momentele descrise ce faceau comunistii
• Romanul românesc, prin Preda, atinge o nouă vârstă, este vorba de o vârstă a
viziunii românești. Criticul Valeriu Cristea îi conferă acestei viziuni atributul de
„clasică”, deoarece Marin Preda este „primul scriitor capabil să însumeze cu
adevărat, într-o viziune totală și deci echilibrată, datele unei existențe cu mult mai
complexe decât cea reflectată până la el. [...] Lumea se înfățișează în opera sa în
toată diversitatea aspectelor ei, luminoase și întunecate, neselecționate potrivit
unor obsesii tiranice și limitative. Iar în centrul ei se află omul. Evocat în nota
aceleași tendințe către totalitate, ca și natura, ca și istoria și societatea cu toate
regiunile și treptele activității sale psihice și spirituale”
 Problematica mortii
1. Moartea ca fenomen simplu, ispita, viziune totalizatoare moarte-
natură - „un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de
dragoste pentru el, pămîntul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de
dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blîndă, de a mă culca pe el şi a
rămîne acolo întins pentru totdeauna ”
2. „moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni”
3. Moartea ca ceva acceptat- „Fiindcă aproape de moarte am mai fost şi nu
m-am temut, deşi era o moarte naturală care mă aştepta şi, e adevărat, cu
ea ne împăcăm, e ceva în noi cu care ne-am născut şi care apare în mod
miraculos îndată ce simţim că ea se apropie de patul nostru”
"În asemenea cazuri ţăranul e cel mai evoluat, fiindcă ştie mai multe despre
moarte decît alţii. Brazda aceea pe care o întoarce el în fiecare an îi spune lui
ceva, un lucru tainic pe care orăşeanul nu-l ştie decît în mod abstract. Numai
noi, chirurgii, mai ştim acest lucru: pămînt, materie..."
• Revolta împotriva morții- „Atunci am simtit pentru întîia oara ca pamîntul e
hidos, ca în nici un fel nu e mama noastra, ca e orb si dusman si ca ne hraneste
nu pentru ca vrea el, ci pentru ca noi îi smulgem roadele... ca nu el, ci marele
cosmos a facut apele si soarele, animalele si oamenii, fara de care el, pamîntul,
ar fi ramas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai mort decît moartea...
”
• „Mă străduisem cîtva timp să obţin această corespondenţă, puneam mîna cu
afecţiune pe scoarţa aspră a unui gorun, îi vorbeam, turburam tăcerea printr-un
strigăt, chemam pădurea, dar descoperii curînd că nici gorunul nu simţea mîna
mea vie şi caldă pe trunchiul lui şi nici sufletul pădurii, pentru că, inexistent,
nu-mi va răspunde la chemare... Marea taină era prezentă în mine şi prin ea
înţelesei că natura nu e plină de sufletul nostru, deşi ne naştem cu acest
miraculos sentiment, trăim veşnic cu el credem cu putere în realitatea lui şi în
clipe de disperare ne adresăm munţilor, care nu ne-au făcut nimic, norilor şi
apelor şi pădurilor, să ne redea ceea ce le-am dăruit (investiţie naivă!), sufletul
nostru intact şi pur, ca să scăpăm de cel murdărit de oameni şi de noi înşine.
Strigi, dar pădurea tace”
• Apare moartea ca discurs- "Dacă moartea ar fi sfîrşitul a tot, cei mai în cîştig
ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate... şi tăcerea
care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi".
• Imagiar crestin- „În Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl
suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu tavan în care
dracii înfig furca în tine şi te ţintuiesc cu ea de acest tavan. În primul rînd chiar
cuvîntul furcă ar naşte nedumeriri. Furca are o coadă de lemn şi vîrfurile cu trei
braţe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn şi cine le turna fierul? Iadul
nefiind plasat pe pămînt, unde puteau fi făcute furcile? Nici Dante nu se turbură
de aceste detalii în Infernul lui”.
• Problematica morții se întrepătrunde cu cea a puterii (și, deci, a
comunismului), ele se află în interdependență- teama de moarte te duce la
dorința de a avea putere- „Exista în limba rusa doua cuvinte care au capatat,
dupa mine, semnificatii noi: nicevo (nimic) si sil (putere)ˮ, „pe aceasta ispita a
lui nicevo, apare sil si îl prinde în arcane. Si atunci se supune si, ca sa-si
ascunda înfrîngerea, îl accepta pe sil cu fanatism, lasîndu-se umilit si martirizat,
umilind si martirizînd la rîndul lui pe altii si, daca s-ar putea, întreaga lume”
 Problematica istoriei
• Preda propune sintagma „obsedantului deceniu pe care îl descrie în termenii următori:
„în acest deceniu s-a produs un teribil şoc de conştiinţă. Ceea ce s-a trăit atunci abia
urmează să se scrie, şi să se scrie lucruri care nu s-au scris niciodată în literatura
română, lucruri revelatoare, pe care eu am încrederea că cei care le-au trăit le vor
scrieˮ . Preda însuşi va scrie şi va descrie efectele obsedantului deceniu în romanele
sale (efecte asupra personajelor sale ), începând cu Moromeţii II, apărut anterior acestei
afirmaţii (probabil îşi întărea afirmaţia prin propriul exemplu şi/sau propriile intenţii),
continuând cu Risipitorii, Intrusul sau Cel mai iubit dintre pământeni. Nuvelistul
Preda (avem în vedere volumul de debut, Întâlnirea din pământuri) resimte mai
puţin şocul istoriei (Eugen Simion) chiar dacă transformările sociale erau
prefigurate, dar forţa lor copleşitoare nu era intuită, prozatorul „nu observă
consecvent determinarea socială (istorică) a vieţii sufleteştiˮ . Acesta se
exersează uneori în decuparea unor imagini din viaţă- stranii, înfăţişând, de
exemplu, un flăcău care are vedenii, un bătrân care îşi omoară şi jupoaie calul,
doi ciobani mânaţi de porniri animalice, un om care înainte de a muri sugrumă
medicul aflat lângă el.
• Lumea („era ticăloșilor”) în care trăieşte Petrini devine obiectul satirei sale.
Prima parte a jurnalului dezvăluie tortura rafinată a interogatoriilor din
închisori (cu absurdul lor- de pilda motivul pentru care fusese închis
Petrini), depersonalizarea individului umilit în esenţa lui umană, cinismul
închisorilor, menite să-i facă pe toţi "egali” , umorul devenit "negru” , un
fel de coşmar al comicului, mecanismul destructiv al justiţiei aservite
politicului, în închisoare, el va descoperi cu uimire adevăruri necunoscute
până acum: "nu ştiam că îndată după arestare nu se căutau motive de a
elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar dacă acesta îşi proba
nevinovăţia". Victor Petrini retrăieşte evenimentele propriei vieţi tocmai
pentru a le regândi, vrea să descâlcească misterioasa raţiune istorică el este
un inaderent la lumea nouă. Astfel, romanul se constituie şi într-o aspră
judecată asupra timpului în care spiritul primar agresiv (cum îl numea
Preda în Imposibila întoarcere) are prilejul să se manifeste din plin.
• Lecţia despre "cosorul zis al lui Moceanu" (după numele celui care-1
inventează) înfăţişează universul detenţiei, o imagine grotescă şi dezolantă
intelectualilor deţinuţi, degradarea şi depersonalizarea individului
• "Pentru aceasta, continua individul, cineva s-a gîndit sa vina în ajutorul
taranilor si a inventat acest instrument mai ingenios decît bricegele lor.
Astfel a aparut cosorul zis al lui Moceanu, fiindca asa îl chema pe
inventator. El e compus din doua parti, partea lemnoasa (si ne-o arata) si
partea fieroasa! Deci, sa recapitulam pe scurt: Cosorul lui Moceanu a fost
inventat de Moceanu. El se compune..." "...din doua parti", se auzira
deodata vocile ascultatorilor. Încîntat si surprins, individul surîse în sine.
"Partea lemn..." zise el... "...oasa", îl completa auditoriul... si partea fier..."
"...oasa", se ridicara vocile noastre. "Domnilor, exclama individul (si îsi
propti o clipa barbia în piept de satisfactie), e o adevarata placere sa ai de-a
face cu intelectuali."
• Momentul epic se desfăşoară scenic, construit pe comedia rostirii: prozatorul
urmăreşte gesturile, mişcarea, reacţiile, expresia feţei (adevărate indicaţii
regizorale) : "gâtul miniştrilor, matematicienilor se întinse la auzul acestui început
de prelegere, asemeni şcolarilor cuminţi care încă nu înţelegeau ce li se spune, dar
al căror instinct îi ţine în bancă holbaţi, să se străduiască şi să înveţe totuşi".
Explicaţiile se remarcă prin pronunţarea specială a unor anumite cuvinte ("fie-
roasă,.." „lemn-oasă"). Sunt de asemenea prezente automatismele vorbirii
(însemne ale spiritului redus): pauzele, ironia, expresia feţei (surâsul civilului).
Absurdul la culme pentru că se recapituleaza ce s a spus în cateva propozitii,
pentru ca, în final, să constate- de parca ceilalti oameni, care nu sunt intelectuali,
nu ar putea retine- „ e o placere sa ai de a face cu intelectualii”. Ironia celui care
narează apare prin descrierea situației cu termeni din domeniul culturii- „E
îndoielnic ca împaratul Chinei a avut de-a face cu un mai ingenios maistru care sa-i
desvaluie mai repede secretul producerii revelatiei unei noi constiinte”, „ Nu o
data, dupa ce am redevenit liber, citindu-i, de pilda, pe Samuel Butler sau
pe Heidegger, auzeam foarte distinct o voce interioara care ma facea sa
întrerup lectura: "Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu!"
• Imaginea șobolanului (metaforă satirică fundamentală) e suprapusa ironic
și aluziv peste imaginea comunistului- „Teoriile famenului despre felul
cum traiau sobolanii se verificara din plin; ba chiar aflai ceva pe deasupra,
ca sobolanii, pe lînga organizarea lor de-acasa, socialmente se organizau pe
bresle, zise famenul. "Cum pe bresle, ma strelitule!" zise Vintila rîzînd.
"Da, pe bresle, repeta famenul. Cum era la noi pe vremuri: breasla
macelarilor, breasla cismarilor...'' "Au ramas în urma, reflecta Vintila. Ar
trebui sa se organizeze pe sindicate!" "Asta ar însemna sa-si inventeze și
lupta de clasa, zise Calistrat, si sa iasa la manifestatie..." "Si cine ar fi
dusmanul de clasa?" rîse Vintila. "Treaba lor, zise Calistrat. Exploatatorii
dintre ei...”
• M. Ungheanu în Vocație și aspirație- „Într-o
lume în care reperele intelectuale sunt puține
sau absente, Moromete crede în destinul
politic al intelectualuluiˮ
• M. Spiridon în Omul sub vremi- „cel care
vorbește se pare că se sprijină pe un Cod
particular, pe o Normă general acceptată, care
mrnține un raport univoc între ce de afirmă și,
respectiv, ce se exprimă de fapt”
 Concluzii
• Marin Preda, referitor la înscrierea în modernitate, considera că un
scriitor trebuia să schimbe tehnica și mijloacele de exprimare,
precum și punctul de vedere, el făcând o comparație între Remarque
și Kafka. Dacă primul nu reușește să se detașeze de documente, când
încearcă să vorbească despre lagărele de concentrare, cel de-al
doilea creează o viziune de coșmar pentru a reda o istorie de coșmar.
Din acest punct de vedere, Kafka nu mai apare ca un scriitor „de pus
în dulap”, după cum susțineau unii critici la momentul respectiv.
Marin Preda încearcă să-l ia drept model pe scriitorul german, însă
nu prin imitare- în Cel mai iubit dintre pămînteni nu apare drept
dominantă viziunea absurdului- ci preluînd în anumite părți din
roman diverse tehnici de conturare a istoriei-coșmar.