Sunteți pe pagina 1din 4

ROMANUL MODERN-SUBIECTIV

„ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI”

De Cămil Petrescu
- Apartenenta la specie-

Adept al modernismului lovinescian, Cămil Petrescu, este cel care,


prin opera lui fundamentează principiul sincronismului, prin aducerea unor noi
principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea
personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste
ale vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi”. Cămil Petrescu opiniaza ca
literatura trebuie sailustreze „probleme de conştiinţă”, pentru care este neapărată
nevoie de un mediu social aparte, în cadrul căruia acestea şase poată manifesta.
Astfel Cămil Petrescu nu face altceva decât un demers în vederea sincronizării
literaturii romana cu cea europeana- principiul sincronismului.
Romanul este structurat în două părţi, cu titluri sugestive, surprinzând două
ipostaze existenţiale: „Ultima noapte de dragoste” -drama
iubirii lui Stefan Gheorghidiu şi „Întâia noapte de război”, care ilustrează imaginea
războiului absurd şi tragic, trăit în iminenţa morţii. Aceste două ipostaze reprezintă
şi două planuri epice distincte (de altfel criticii literari sunt în majoritatea lor de
acord că cele două cărţi ar fi putut uşor fi două romane distincte fără a afecta
comprehensiunea subiectului), astfel în primul este utilizată nararea subiectivă a
unei drame erotice (fictivă din punctul de vedere al autorului care nu trăise
panala momentul scrierii romanuui o mare iubire), în timp ce al doilea
reprezintă un jurnal de război, prezentat obiectiv (o experienţă reală din
viaţa lui Cămil Petrescu, care participase la Primul RM ca ofiţer al armatei
romane).

Perspectiva temporală este discontinua, bazată pe alternanta temporală a


evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-back şi feed-back.
Astfel Stefan Gheorghidiu trăieşte în două realităţi temporale: timpul cronologic
(obiectiv)-intamplarile de pe front şi timpul psihologic (subiectiv)-drama
iubirii.234ad0-sdfsdd334
Romanul este scris la persoana întâi: „eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”
(Cămil Petrescu), naratorul-personaj identificându-se în partea a doua cu autorul.
Modaliatatea narativa se remarca aşadar prin prezenta mărcilor formale ale
naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente,
până la substituirea lui de către personaj=> narator-personaj.

Realitatea romanului este o realitae personală, un punct de vedere interpretabil de


către cititor, căci „să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singură realitate pe care eu o pot
povesti...” (Cămil Petrescu). În această idee discursul narativ poate fi considerat
subiectiv în ceea ce priveşte drama iubirii, dar întâmplările de pe font se prezintă
într-o versiune neromantata, cu date, locaţii şi termeni specifici, fiind
considerate un jurnal de front =>obiectiv.

Stilul lui Cămil Petrescu se caracterizaeaza prin clariate, sobrietate, frază scurtă şi
nervoasă, este artistic şi intelectualizant. Preluând ideile moderniste
ale lui Lovinescu el alege să scrie „fără strălucire artistică”, fiind unul dintre
promotorii de seamă ai anticalofilismului, considerând de asemenea că într-o operă
literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisa „ca într-un proces
verbal”.
În mintea naratorului-personaj unele evenimente nesemnificative iau proporţii
uriate, sunt întoarse pe faţă şi pe dos, dezbătute intens, în timp ce altele, cu o durată
mult mai mare sunt prezentate simplu şi succint „” Eram însurat de doi ani cu o
colegă de laUniversitate şi bănuiam că mă înşeală”.

Stefan Gheorghidiu trăieşte drama intelectualuilui lucid, dominat de incertitudini;


filosoful de seamă care analizează fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare privire
căutând un adevăr absolut, o versiune infailibilă, o explicaţie inatacabila. În mintea
îndoielnică a luiStefan se desfăşoară multe ipoteze, care sunt mai apoi rând pe rând
eliminate, de exemplu el însuşi recunoaşte la Odobeşti, după aprige frământări
provocate de purtarea Elei: „de altminteni, toată suferinţa asta monstruoasă îmi
venea din nimic”.2314m0-sdfsdn334
Gândul mereu indoielnicului Stefan Gheorghidiu se perinda de la vremurile actuale
(războiul şi experienţa devastatoare a acestuia) la vremurile iubirii lui cele dintâi,
vremurile fericite de la început şi al zbuciumului trist şi adânc ce-l cuprinsese după
numai 2 ani, adesea aceste trei planuri regăsindu-se în acelaşi paragraf.

Memoria involuntară, de natură afectiva, declanşată de discuţia de la popotă, este


modalitatea prin care Gheorghidiu aduce în prezent (timpul subiectiv),
prin retrospecţie şi discontinuitate temporală a feed-back-ului,
experienţa să erotică. Momentul istoric al neutralităţii României din timpul
Primului RM este un motiv de frământ al celor încorporaţi, ca şi cum este mult mai
uşor să trăieşti ceva decât să trăieşti în asteptatrea acelui ceva. În această condiţie
de incertitudine timpul se dilata la nesfarsit-colonelul regimentului spune „nu mi-e
casa casă, nu mi-e masa masa [...], acum vine toamna, mai sunt două săptămâni
până merg la scoala [...] fata [...] şi băiatul [...] Aproape ne-am înstrăinat [...] Mai
bine am intră odată în război, să se termine”. Stefan Gheorghidiu trăieşte drama
aceasta a incertitudinii dublu faţă de camarazii săi; el este marcat şi de
incertitudinea ce planează în jurul Elei, sotialui. Concepţiile filosofului Bergson
asupra timpului individual găsesc şi în Cămil Petrescu un adulant şi exponent, ca de
altfel alte idei bergsonieine- a inteligenţei native.
Ideea literară este adoptată de Cămil Petrescu de la scriitorul francez Marcel
Proust, iar conferinţa să despre „Nouă structură şi opera lui Marcel Proust”
constituie un adevărat manifest literar de credinţă. Descrierea în amănunt a
stărilor, senzaţiilor, experienţelor din capodopera proustiana „În căutarea timpului
pierdut” îşi găseşte o corespondenţă în romanul camilpetrescian „Ultima noapte...”:
„Dar m-a iubit? Surâd pentru mine singur...De ce s-ar fi dat unui student sărac? O
partidă, un viitor soţ? Atunci de ce n-au făcut-o şi altele înaintea ei? În orice caz e
singura femeie care a făcut sacrificii pentru mine când mama a fost
gata saporneasca proces pentru moştenire, cu noi, copii. I se cuvine să recunosc că
m-a înşelat doar când am devenit bogat”. „Totuşi «Ultima noapte...» e mai puţin
proustian şi mai mult roman orăşenesc în sensul cerinţei scriitorului într-un articol
antisamanatorist din 1927” (G. Călinescu).
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este raspunsl necesităţii eroului
intelectual în literatura română după ideile moderniste alelui Lovinescu.
Filosof prin excelentă, lucid prin inteligenta, dominat de incertitudinea minţii în
căutarea adevaralui absolut, el sesalveaza prin conştientizarea unei drame mai
puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd.

Sub peniţa lui William Shakespeare, Hamlet devine sclavul incertitudinilor care-l
duc spre pierzanie, căci nu poate trăi după ce şi le dezvăluie, acordându-le un sens
fix. Pe de altă parte, eroul camilpetrescian se remarca prin capacitatea de a trăi idei,
de a trece dela o problemă la alta; cu alte cuvinte rezolvarea unei
incertitudini nu înseamnă pentru Gheorghidiu pierzanie, ci disponibilitatea pentru
o nouă frământare ideatica.
Fire reflexiva şi pasională, Stefan Gheorghidiu diseca şi analizează cu luciditate
situaţiile noi, protagoniştii lor, dar şi propria atitudine şi propriul răspuns, pe care-l
formulează prin monolog interior „nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem
Universitatea”. Aşadar, principalele modalităţi de caracterizare sunt proprii
analizei psihologice (şi implicit romanului modern)- monologul interior,
introspecţia, autoanaliza, memoria involuntară, jurnalul.
Realitatea prezentată în roman este cea a lui Gheorghidiu. În ochii lui fiecare
personaj este analizat, fără a avea însă posibilitatea replicii. Totuşi trebuie
menţionat faptul că autorul nu ascunde acest lucru, dând cititorului posibilitatea de
a-şi forma o idee, o interpretare proprie privind veridicitatea prezentării
personajelor de către protagonist. În contextul în care Stefan Gheorghidiu este eroul
romanului, celalalte personaje nu sunt altceva decât instrumante adiacente, având
rolul de a-l indivizualiza şi mai mult. El vede în Ela idealul lui de iubire şi
feminitate, pe care, la sfârşit îl descoperă inexistent în femeie, un produs al minţii şi
voinţei sale.

Finalul este unul deschis: „A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care
aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit neveste-mi încă o sumă ca aceea
cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui
casele de la Constantă. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preţ la cărţi...de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”. Aşadar finalul
romanului reprezintă demitizarea Elei, care devine din ideal obscur, iar pe
Gheorghidiu îl găsim gata de o nouă experienţă, lăsând în urma trecutul. El este un
învingător, care reuşeşte prin forţa unei drame să şteargă cicatricile sângerânde ale
alteia-una puternică ca şi mintea care a creat-o.