Romanul doric, văzut drept „roman tradițional” de către Nicolae Manolescu, se manifestă

cu precădere în literatura română începând cu mijlocul secolului al XX-lea și creionează o lume

omogenă, rațională peste care prezidează un narator creditabil, ubicuu și omnipotent care va
prezenta cu acuratețe întâmplările, fiind însuși demiurgul acțiunii. Criticul literar afirmă despre
acest tipar narativ: „Preferă fapta psihologiei, analizei, epicul, deși dorința lui supremă e de a crea
iluzia vieții complete”. Astfel, opera devine pentru autor o adevărată Carte a Facerii, întrucât el
cunoaște încă de la început destinul fiecărui personaj.
După cel de-al Doilea Război Mondial, specia romanului capătă în literatura autohtonă un
nou context social-politic, care respectă temele și convențiile epice ale momentului, sub presiunea
cenzurii totalitare. Marin Preda numește această epocă „obsedantul deceniu”, reușind să se impună
ca scriitor valoros al perioadei postbelice, mai ales prin compatibilitatea dovedită față de problema
țăranului și a universului rural, a raportului dintre individ și istorie. Această tendință tematică a
autorului se remarcă încă din primele sale nuvele, precum „Întâlnirea din Pământuri”, și îi va
anunța lansarea drept romancier cu prima componentă a seriei în cuplu purtând același titlu,
„Moromeții”.
Primul volum apare în 1955, iar al doilea în 1967, la 12 ani distanță, împreună construind
o monografie completă asupra satului românesc din spațiul câmpiei Dunării, aflat în două perioade
istorice dificile. La baza genezei romanului stau episoade din biografia autorului, precum și figura
paternă a acestuia, modelul pentru personajul Ilie Moromete. Mai mult, satul Siliștea-Gumești este
chiar locul nașterii lui Marin Preda, despre care spune că a fost singurul loc în care s-a simțit
„fericit”. La rândul său, aventurile lui Niculae Moromete ilustrează momente ale copilăriei și
adolescenței lui Preda. În încercarea de a-i defini opera, criticul literar Mihai Ungheanu înscrie
cele două volume în categoria romanului de vocație, considerând că, fără să fi fost publicate, forța
lor creatoare ar fi fost atât de copleșitoare încât și-ar fi devorat autorul.
Viziunea despre lume se fundamentează în conformitate cu perspectiva confruntării omului
cu timpul, a umanității cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necruțătoare.
Se asistă, astfel, la o dublă ancorare temporală: timpul vechilor mentalități, care fixează valori
materiale concretizate în deținerea pământului (timpul lui Ilie Moromete) care se materializează
prin acțiunea primului volum, numit sugestiv de critica literară „lumea tatălui” și timpul bulversant
al marilor schimbări istorice care are ca reper cel de-al Doilea Război Mondial. Acesta este timpul
unei generații în care țărani ca Ilie Moromete nu se pot adapta, fiindu-le refuzate nu doar credințele,
ci și principiile călăuzitoare în viață pe care nu le mai pot transmite urmașilor, devenind anacronici,
ignorați de noii făuritori ai lumii prezentului, dar care rezonează însă cu aspirațiile idealiste ale
tinerilor precum Niculae; în această manieră, al doilea volum este considerat a fi „lumea fiului”.
Scrisă la persoana a III-a, cu un discurs epic construit de un narator heterodiegetic, detașat,
putem afirma că opera se înscrie în seria romanelor obiective. Fiind vorba despre un scriitor
modern, care trăiește într-o altă perioadă estetică decât iluștrii săi predecesori (Rebreanu,
Sadoveanu, Călinescu), Preda încearcă să dea discursului său narativ mai multă prospețime și mai
multă veridicitate – motiv pentru care face unele alegeri stilistice foarte curajoase, anume folosirea
personajului-reflector și a personajului-informator (mai ales în cel de-al doilea volum). În această
manieră, aceste construcții narative inedite vor limita rolul pe care naratorul îl deține în economia
textului, mai ales raportat la atributul omniscienței. Astfel, acesta își va folosi funcția regizorală
nu pentru a ne oferi certitudini, ci pentru a ne oferi o experiență imersivă (când Moromete nu poate
adormi pe prispă, în loc să ne explice problemele care îi îngreunează somnul, ni se oferă o
investigare a gândurilor Catrinei – care, ca orice om obișnuit, nu poate avea decât bănuieli despre
gândurile altui om, fie el chiar soțul ei).
În aceeași manieră în care accentul cade pe experiențele tatălui și ale fiului, succesiv, în
cele două volume ale romanului, așa și rolul de personaj-narator este alternat de la unul la celălalt.
Pe de o parte, în primul volum, zbuciumul dramatic al lui Ilie de a menține familia pe linia de
plutire și, de fapt, lumea al cărei reprezentant este acesta sunt observate prin ochii mezinului care
analizează atent deciziile tatălui, fără a-l pricepe însă întotdeauna („tata avea darul de a vedea ceea
ce altora le scapă”). Pe de altă parte, volumul al doilea descrie în mod deosebit aventura „căutării
sinelui” de către Niculae – cu anumite episoade de implicare în politică: băiatul devine activist
comunist, iar această etapă este urmărită îndeaproape de tată care, la început îl privește cu
scepticism și ostilitate, mai apoi cu interes și, în cele din urmă, cu înțelegere.
Un alt element tehnic interesant este reprezentat de maniera în care punctul de vedere al
naratorului asupra lumii descrise se contaminează cu părerile colectivității respective; distingem
acest artificiu de construcție în prima frază a volumului I, referitoare la concepția greșită a
oamenilor cu privire la timpul răbdător. Un narator omniscient ar fi trebuit să știe că această răbdare
a timpului nu este decât o iluzie; însă, nu numai că el va deschide astfel romanul, dar va și construi
prima treime a romanului într-un ritm narativ extrem de lent, inducându-i cititorului ideea lentorii
curgerii timpului.
Această repetată și îndrăzneață renunțare la omnisciență nu este surprinzătoare în cazul lui
Marin Preda, întrucât el declarase în mai multe rânduri că nu este adeptul formulei „clasice” a
romanului obiectiv în care nu credea; de altfel, numeroase elemente din roman surprind un fel de
polemică la nivel stilistic cu „Ion”: hora din ograda lui Bălosu nu are însemnătatea celei din opera
lui Rebreanu, iar povestea de dragoste a Polinei cu Birică, asemănătoare cu cea dintre Ion și Ana,
are un final diferit, fericit, Polina neavând același temperament supus al Anei.
Materialul epic care compune romanul este relatat cronologic, iar principiul simetriei
devine piatra de temelie pe care Marin Preda își clădește opera. Volumul I este cuprins, în manieră
simbolică, între două fraze care cuprind motivul timpului (în relația sa cu oamenii), element ce dă
simetrie textului. Iluzia întâlnită în incipit va fi însă pulverizată în fraza finală, toate evenimentele
cuprinse între aceste două repere marcând etape ale transformării, dar și ale conștientizării.
Chiar și între cele trei părți care compun primul volum se poate remarca un anumit tip de
simetrie: fiecare dintre cele trei este deschisă de un episod colectiv, o imagine de grup care devine
emblematică pentru acea parte a romanului: episodul cinei – care evidențiază simbolic relațiile
dintre membrii familiei Moromete – episodul prispei – care pune în lumină descompunerea tot mai
accentuată a familiei – episodul secerișului.
Titlul are funcție anticipativă și indică faptul că în centrul romanului se află istoria unei
familii, a Moromeților, în sens conotativ, ilustrând evoluția și criza unei comunități simbolice
pentru transformările din satul românesc al vremii. Se conturează astfel unul dintre nucleele
tematice ale romanului, anume familia. O privire mai atentă ne dezvăluie faptul că familia eponim
nu este singura pusă sub lupa naratorului – textul dezvăluie și problemele altor familii: familia
Bălosu (cu revolta fiicei împotriva modelului mental al familiei), familia Țugurlan (apăsată ca un
blestem de moarta a numeroși prunci).
Emblematic pentru viziunea despre lume și pentru această temă este episodul cinei care
oglindește dinamica relațiilor dintre membrii familiei. Aceștia sunt așezați în jurul unei mese joase,
rotunde, vegheați de tatăl situat pe prag, deasupra tuturor – ipostază emblematică pentru un
veritabil pater familias – care sugerează statutul său autoritar, în timp ce Catrina reprezintă statutul
tradițional al femeii, acela de a avea grijă de gospodărie, fiind așezată lângă vatră. Pe partea din
afara tindei, „ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară”, se
află băieții din prima căsătorie a lui Moromete, Nilă, Achim și Paraschiv, marcați prin dorința lor
centrifugă (doresc să iasă de sub autoritatea tatălui, să-și schimbe modul și mediul de viață). Pe
partea opusă a mesei, lângă mama lor, stau copiii din a doua căsătorie a tatălui, Tita, Ilinca și
Niculae. Copiii din cele două mariaje par a fi despărțiți de un zid invizibil; această rivalitate, poate
chiar frustrare, este manifestată preponderent de frații mai mari, instigați de Guica împotriva
copiilor mai mici: „dacă nu murea biata mă-ta, erați și voi în casa voastră, nu ca acum, că n-aveți
loc de puturoasele alea”. Interesant este și statului lui Niculae care, stând direct pe pământ, nu are
loc propriu la masă – fapt care poate semnifica faptul că nu își găsește locul în această familie în
care absolut nimeni nu poate înțelege dorința lui de a învăța, nici măcar tatăl. Devine astfel evident
faptul ca primul volum oglindește încercarea disperată a lui Moromete de a liniști tensiunile din
familia sa, căutând echilibrul între responsabilitate și înțelegere.
Fiind un roman atât de amplu, nucleele tematice vor fi multiple: destrămarea civilizației
tradiționale țărănești, care se contopește totodată cu raportul dintre individ și istorie, dar și cu
timpul, paternitatea, iubirea și criza de comunicare dintre generații, împreună realizând un tablou
reprezentativ vieții rurale inter și postbelice. Se evidențiază, de asemenea, și o latură de
bildungsroman prin urmărirea maturizării lui Niculae.
Fundalul social pe care se întemeiază toată acțiunea este foarte bine detaliat și evoluează
de la un volum la altul, oglindind nu numai evoluția societății, ci și a personajelor. De altfel,
conflictele din familia Moromete sunt cauzate și de această diferență de mentalitate între cei
vârstnici – convinși că lumea cea mai bună e aceea în care au trăit ei – și cei tineri – convinși că
viața poate arăta și altfel: frații mari doresc să trăiască într-un mediu citadin, în timp ce Niculae
vrea să construiască o lume conformă idealurilor sale.
Primul volum reflectă imaginea satului dunărean din perioada interbelică – relațiile
economice sunt de tip capitalist: țăranii trăiesc din vânzarea produselor agricole pe care le obțin
de pe pământul lor (iar cei mai săraci trăiesc muncind pământul altora, deci vânzându-și forța de
muncă). Fiind atât de important pentru bunăstarea unei familii, este lesne de înțeles de ce
Moromete refuză cu îndărătnicie să vândă din pământul familiei, mai ales că îl vede ca pe o
promisiune făcută fiilor, cărora ar vrea să-l lase în întregime.
Deși par să vorbească despre relația omului cu pământul pe care îl deține, între romanul lui
Preda și romanul „Ion” se mai naște o diferență semnificativă. La Rebreanu, raportul cu pământul
este unul calitativ: pământul îi asigură omului existența, dar și respectul celorlalți, fiind indusă
ideea că, dacă deține pământ, omul are toate cele necesare. În „Moromeții” lucrurile se schimbă:
Moromete încearcă în continuare să trăiască din ceea ce produce, dar acest stil de viață nu mai este
posibil: omul creează acum bunuri pentru a le vinde. Consătenii fac drumuri la munte pentru a
vinde cereale cu un preț mai bun decât la alte târguri, însă Ilie, în ciuda încercărilor sale de a urmări
tendințele capitaliste, nu reușește să își depășească ideile tradiționaliste. Se deschide astfel o
ruptură între fii cei mari și tată – cei din urmă avându-l ca model pe Bălosu care, de altfel, se
armonizează perfect cu noul mod de a trăi.
Această scindare este sugerată simbolic, fiind reprezentativă pentru viziunea despre lume,
în scena tăierii salcâmului. Pasajul este sugestiv pentru destrămarea familiei Moromete, cât și a
satului românesc. Corespondentă cu un episod biografic din realitatea autorului Marin Preda, se
constituie, prin tehnica decupajului, a detaliului semnificativ, prin ritmul lent și temporizarea
acțiunii, un moment tensionant. Pasajul debutează cu momentul în care Ilie îl trezește pe Nilă de
dimineață, alegându-l pentru natura sa cooperantă și atașată (Nilă va fi cel care, mai târziu, când
Paraschiv se pregătește să fugă cu caii ca semn de răzbunare, îl va determina să se întoarcă pe
motivul apropierii secerișului). Ironia pe care Moromete o demonstrează față de Nilă, întrebând
uimit de ce trebuie tăiat salcâmul („Ca să se mire proștii”) arată caracterul disimulat, dar și
autoritar, al personajului principal. Decizia grea de luat pentru Moromete este trecută sub tăcere,
tăierea salcâmului fiind o dovadă a situației financiare precare a familiei. Planul era de a folosi
salcâmul pentru a plăti o parte din datorii, excluzând posibilitatea de a vinde o altă parte din
pământ. Operația se va desfășura pe fundalul unui bocet auzit din apropiere, detaliu extrem de
important în sugerarea dramatismului situației. Căderea salcâmului, prezentată cinematografic,
pare distrugerea unui simbol, a unui axis mundi pentru societatea țărănească tradițională: „Parcă
ar fi fost vorba de un animal bolnav care fusese ucis”. Motivația tăierii salcâmului nu este înțeleasă
nici de membrii familiei, nici de săteni, pentru care salcâmul reprezenta un simbol al stabilității.
Gestul pare a fi de neconceput, într-o lume în care schimbarea se acceptă greu sau deloc, sugerat
și de reacția fetiței care îndrăznește să-i spună lui Ilie pe porecla sa – Pațanghel – sugerând o lipsă
de respect, deteriorarea imaginii lui Ilie în sat.
Prin urmare, „Moromeții” continuă moștenirea tradiționalistă deschisă de predecesorii săi,
deși înnoiește formula clasică, prin tematica rurală, o pledoarie pentru păstrarea nealterată a satului
și a țăranului, surprinzând dramatica iluzie a protagonistului că viața își poate urma cursul în
tiparele ei tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile de familie, dar și relațiile din
comunitatea rurală.