Catastrofa

de Liviu Rebreanu
Analiză literară

Liviu Rebreanu a trăit între anii 1885 – 1944 și a fost un strălucit prozator dar și dramaturg din
perioada interbelică. Este considerat inițiatorul romanului modern în literatura română, iar principalele
sale romane sunt „Ion”(un roman al vieții țărănești), „Răscoala”(răscoala țăranilor de la 1907), „Pădurea
spânzuraților” (roman psihologic referitor la situația românilor înrolați în armata austro-ungară în timpul
primului război mondial, nevoiți să lupte împotriva armatei române, aceeași temă având-o și nuvela
„Catastrofa”, apărută în anul 1921). Dintre nuvele, sunt de menționat „Ițic Ștrul, dezertor”, „Ciuleandra”,
„Hora morții”, „Dumnezeu”, „Cerșetorul”, „Proștii”, „Nevasta”, „Răfuiala”, „Norocul”, „Cântecul lebedei”,
iar din dramaturgie, piesele „Plicul”, „Cadrilul”, „Apostolii”.
Curentul literar în care este plasat scriitorul Liviu Rebreanu este cel al realismului, datorită
reprezentării adevărate, nemodificate, a realității din scrierile sale, în care înfățișează doar adevărul, ca
într-o oglindă, cu obiectivitate, observând existența reală a personajelor și arătând un interes deosebit
pentru aspectul social al vieții.
„Catastrofa” este o nuvelă, deoarece respectă criteriile acestei specii a genului epic: are o
întindere medie cu un singur fir narativ, are un număr mare de personaje – inclusiv narator obiectiv,
acțiunea se desfășoară pe o perioadă mare de timp și în mai multe locuri, intriga declanșează conflicte
puternice, personajele au o trăsătură dominantă de caracter, prezintă personajul principal în evoluție.
Ea are ca temă drama unui om obișnuit, David Pop, ofițer român înrolat în armata austro-ungară, care
trece printr-o chinuitoare dilemă și nu poate alege alternativa care să-l scoată din drama pe care o
trăiește din cauză că este nevoit să lupte împotriva armatei române, împotriva propriului său popor.
Așadar, tema este o problemă morală a personajului principal, aceea de încălcare a principiului etic de
a nu lupta împotriva românilor, problemă nerezolvată, deși în conștiința sa personajul încearcă să
rezolve, dar este nehotărât și amână mereu.
Mesajul nuvelei este confundarea de către David Pop a „datoriei” față de un jurământ militar („Dar
datoria... Dar jurământul?”) cu apărarea liniștii sale de fiu de țăran avut și școlit („pe lângă averea ce
era să-i rămână de la părinți, avea și un titlu: sublocotenent în rezervă”), prin adormirea unei
conștiințe slabe: („Ce mă mai necăjesc zadarnic?”), prin ezitări date de un caracter mediocru
(„Adormi murmurând: — Mâine! Cu amânarea aceasta se mai potoli și zilele următoare.”), prin
indiferența sa la problemele comunității („îi părea rău că nu i-a fost dat să rămână până la sfârșit
așa cum începuse. Nepăsarea, răceala, nesimțirea aceea erau atât de mulțumitoare!”). Titlul nuvelei,
„catastrofa", substantiv comun, articulat cu articolul hotărât „-a", semnifică neînţelegerea datoriei faţă de
război, de către David Pop, care cade răpus în acest război în care se află și luptă în tabăra dușmană.
Viața lui este o catastrofă, moartea lui, la fel.
În expozițiune cititorul cunoaște personajul principal, David Pop, aflat în centrul acțiunii și a cărui
evoluție este prezentată pe parcursul nuvelei. Un tânăr țăran în vârstă de treizeci de ani, David refuză
să urmeze calea aleasă de tatăl său – țăran cu avere (avocatura) și alege să facă parte din armată. Se
însoară cu Elvira și împreună, cuplul are un fiu, pe care-l alintă „Titi”. El aude la berăria din Năsăud
(indice spațial) despre începerea războiului între români și sârbi (primul război mondial – indice
temporal), fapt care îl neliniștește, deoarece este sublocotenent în rezervă al armatei austro-ungare și
trebuie să plece pe front, lăsându-și acasă soția și băiatul.
Intriga este momentul în care David Pop primește o telegramă prin care este chemat la regiment,
la Bistrița. A doua zi de dimineată, el pleacă grăbit, uitând să-l pupe pe fiul său Titi, dar se calmează
singur crezând că acesta este un semn că se va întoarce curând. Acolo la Bistrița, pregătirile pentru
plecarea pe front se fac în mare grabă. David scrie o scrisoare soției sale și pleacă hotărât să-și facă
datoria.
Desfășurarea acțiunii cuprinde cele trăite de personaj în acest război. Batalionul lui David pleacă
primul, el fiind foarte liniștit, spre deosebire de ceilalți ofițeri, care erau speriați și nervoși. Nici chiar
după prima bătălie, după ce a văzut oameni din regimentul său căzuți morți lângă el, nu și-a pierdut
calmul, indiferența. După câteva luni, David este avansat în grad, este decorat și primește comanda
unei secții de mitraliere. Îi scrie în fiecare săptămână nevestei lui, Elvira, de care îi era dor. După
avansare, David este mutat într-un regiment unguresc, unde se înțelege greu cu ceilalți comandanți,
pentru că nu vorbea foarte bine ungurește. El privea războiul calm, spre deosebire de ceilalți
comandanți, care erau nervoși și se certau tot timpul. Se întâlnește cu un fost coleg de facultate, Alexe
Candale, cu care poartă o discuție despre nedreptatea războiului, deoarece românii din țară s-au întors
împotriva ungurilor și urma să fie o luptă între români și unguri, Candale plângându-se la fel ca toți
ceilalți. Această discuție îl tulbură pe David. Tulburarea îi mai trece în ziua următoare cu insistentul
gând la „datorie” și lucrurile par să revină la normal. Ceilalți ofițeri se ceartă din cauza înaintării
românilor pe frontul din Ardeal. Disputa îl tulbură din nou pe David, care nu poate dormi noaptea
următoare, gândindu-se la familia sa. În zilele următoare, David simte pentru prima oară dorința să
moară, cu gândul la nedreptatea acestui război. Începe să se întrebe ce este această datorie.
Regimentul lui David este mutat în Transilvania.
Punctul culminant este reprezentat de dezlănțuirea catastrofei: David are de ales între datorie
și uciderea fraţilor români. La Arad (pe pământ românesc), aproape de front, se întâlnește cu un alt
prieten, Emil Oprișor. Cei doi au o discuție, în care prietenul lui pune problema trecerii la români în
timpul luptei, prin dezertare, lucru care îl sperie pe David. Noaptea dinaintea bătăliei trece greu pentru
David, care se află într-o situație foarte grea, trebuia să lupte împotriva fraților săi români. Ajunge în
apropierea Făgărașului, unde urmează să aibă loc prima lui luptă împotriva românilor. În dimineața
înfruntării primește o scrisoare de la soție, care îi sporește frământările și îi trezește dorul de casă. În
final, hotărăște să își facă datoria, pentru a nu fi suspectat de trădare.
Deznodământul ne arată că niciun gând bun al lui David nu are importanță dacă nu este susținut
de acte și fapte concrete asumate. Bătălia începe și David o trăiește cu același calm autoimpus ca și
până atunci. Îi urmărește prin binoclu pe români cum avansează. Ezită un moment să dea ordinul
„Foc !”, apoi îl dă și mitralierele încep să tragă înspre români. În acest moment chinuitor, își dorește să
fie răpus de un glonț venit din vale, de la români. În câteva ore regimentul său este învins, iar el este
lovit în cap cu patul puștii și omorât de către un ofițer român. Realismul deznodământului este
cutremurător: „Cadavrul se rostogolise și rămăsese cu fața în sus, cu mâinile rășchirate, ca un răstignit.
Figura zdrobită parcă mai avea un zâmbet amar, iar ochii holbați priveau spre cer mirați, întrebători și
totuși mulțumiți. În mâna stângă scrisoarea mototolită era muiată de sânge.”
Tipul dominant de perspectivă narativă este cel obiectiv, omniscient (naratorul cunoaște
toate faptele și întâmplările și le împărtășește cititorului), dar apar și monologuri interioare, redate direct
sau indirect, consemnate de narator la persoana a III-a. Discursul epic este prezentat cronologic pe
două planuri: cel al realității exterioare - războiul văzut într-o atmosferă realistă, și cel al realității
interioare - planul conștiintei eroului. Rupt de lumea exterioară, chiar izolat complet în propria
interioritate, ignorând adevăratele probleme, personajul principal își conștientizează fricile și gândurile,
sentimentele contradictorii, vinovăția și neputința de a face gestul hotărâtor, dorința de a muri pentru a-
și regăsi liniștea, prin monolog interior. Tehnica narativă folosită permite concentrarea acțiunii și a
parcursului vieții eroului. Totuși, în părțile semnificative - revenirea in Ardeal, atacul final – monologul
parcă dilată timpul și intensifică evenimentele, îndoielile și frământările lui David. Narațiunea se îmbină
cu descrierea („Casa lui, cea rămasă de la tatăl său, o casă bătrânească, mare, de piatră, cu o curte
în față cât o grădină, parcă-l privea jalnic, iar în poartă Elvira flutura o batistă mică, cât un porumbel
sfios, ținând de mână pe Titi, care se freca la ochi cu pumnul.”; „Cele dintâi bubuituri de tunuri i-au
cutremurat puțin inima, iar sâsâitul gloanțelor care-i alergau pe lângă urechi l-au spăimântat. Mai ales
însă când a văzut pe cel dintâi flăcău din plutonul lui, alături de dânsul, căzând cu fața în jos, ca un sac
de pământ, fără șapcă și cu fața înroșită de sânge, i-a trecut prin creieri, scurt, ca o fulgerare: —
Datoria e moartea.”) și dialogul, mai ales dialogurile scurte și intense dintre David și cei doi prieteni,
Candale și Oprișor: „— Datoria, Alexe! Candale însă izbucni aspru, hotărât: — Datoria?... Orice datorie
are margini!”; „Nu se putu opri și-l întrebă îndată, scurt, cu mult înțeles și puțină răgușeală în glas: —
Tu ce zici? Aștepta răspunsul cu inima ghemuită. Emil Oprișor răspunse însă fără șovăire, repede, cu o
nepăsare uimitoare: — Ce zic, dragul meu?... Zic că trebuie să ne facem datoria.”.
Personajele nuvelei sunt de toate categoriile. Personajul principal este David Pop, cele
secundare sunt Alexe Candale și Emil Oprișor, cele episodice sunt: tatăl lui David, soția lui - Elvira,
fiul Titi, directorul liceului din Năsăud - Traian Hogea, iar soldații români din subordinea sa, ceilalți ofițeri
unguri sau nemți-sași, austrieci, ostașii români din armata inamică sunt personaje colective.
Caracterizarea personajului principal se realizează atât în mod direct - de către autor („Râvnea
liniște multă și muncă puțină sau chiar deloc”; „iubea viața tihnită”), de către alte personaje („N-a avut
încotro bătrânul; s-a dat bătut. Îi era rușine de rușinea lui.”; „— Ce s-a întâmplat? țipară pițigăiat. D-ta
nu știi?... D-ta dormi, d-ta...”), dar și de David însuși („Ce mă mai necăjesc zadarnic? își zicea mereu,
căutând să se potolească. De ce?... Datoria-i datorie.”), cât și indirect - se desprind din faptele („David
pășea grav și mândru, își răsucea mustața, își zdrăngănea sabia”; „el nu se sinchisea de ce zice
lumea”; „Gândul morții, îndată ce s-a ivit, nu l-a mai înfricoșat.”), sau gândurile sale („De ce adică mă
prăpădesc cu firea? De ce mă chinuiesc? Eu sunt de vină că trebuie să mă duc «acolo»?... Eu n-am
vrut... Nu vreau... Mi-e groază... Dar trebuie să-mi fac datoria!”). David Pop este un personaj-simbol,
care arată destinul tragic al intelectualului ardelean, obligat să-și facă datoria față de o altă țară. Drama
lui este reală, însă el nu o simte ca pe o dramă, neavând această capacitate: „David stătea mereu
nemișcat, cu ochii mereu înainte, cu creierul absolut gol. Nici un gând, nici o dorință nu mai avea.". El e
tipul omului lipsit de acțiune, care prețuiește prea mult viața tihnită și liniștită, care devine prizonierul
unei existențe absurde, împotriva căreia nu se poate revolta. Contradicția dintre datorie și sentiment
descoperită în conștiința sa îi distruge echilibrul interior și îi înlătură dorința de a supraviețui. Chiar și
după moarte, trupul lui fără viață rămâne să exprime neputința, iar chipul să arate ironia, nedumerirea,
bucuria și suferința, totul ca o ironizare a unui destin absurd, în care a fost aruncat fără voia sa.
Personajele secundare, Candale și Oprișor, au rolul de a-l evidenția pe cel principal. Alexe
Candale este tipul patriotului, naționalistului extremist, care vrea să treacă cu orice risc de partea
armatei române: „— Eu voi trece la ai noștri îndată ce voi putea… n-am să trag nici un singur foc de
pușcă... Mai bine să mă omoare ei pe mine, decât să lovesc eu pe vreunul dintrînșii...”, pe când Emil
Oprișor este tipul filozofului ce duce tot la extrem respectarea jurământului militar și nu admite
dezertarea pentru a ajunge în armata română: „. Zic că trebuie să ne facem datoria.”. Tipologia lor însă
nu se concretizează în nuvelă, deoarece evenimentele au loc contrar convingerilor lor: Oprișor ajunge
să se predea armatei române, autorul dând de înțeles că urma să lupte de partea poporului său, pe
când Candale moare ucis de un glonț al românilor. Cei doi par să fie vocile conștiinței lui David, dar el
nu este în stare să hotărască de care voce să asculte: „Gândindu-se la vorbele reci ale lui Oprișor, își
aminti cuvintele lui Candale și mai ales privirea lui fierbinte, hotărâtă. Îl usturau creierii șovăind între
amândoi.”
Prin urmare, în această nuvelă autorul ilustrează tipul omului obișnuit, aflat în situații neobișnuite,
extraordinare, pe care nu are puterea și tăria de caracter să le înfrunte, din cauză că nu poate să ia o
hotărâre. Este învins de viață, fără să încerce măcar să schimbe ceva. Își pierde viața pentru un scop
în care nu crede, iar titlul nuvelei arată foarte bine acest lucru.

Cum ai fi procedat în locul personajului principal?

Chiar dacă nu aș fi fost hotărât de la început, aș fi răspuns ordinului de chemare, dar apoi în
urma întâlnirii cu prietenul Alexe Candale, sunt sigur că m-aș fi decis să caut un moment favorabil să
fug din armata austro-ungară și să trec de partea românilor, să lupt mai departe în acest război în
armata română. Îmi dau seama că ar fi existat un risc foarte mare, să fiu prins înainte de a ajunge în
tabăra lor, să fiu împușcat sau spânzurat (cum spunea Oprișor), sau să nu fiu crezut de ostașii români
și să fiu luat prizonier. Aș fi făcut-o totuși, indiferent de pericole. Decizia mea provine din dragostea
pentru țară și dorința de a ieși dintr-o luptă nedreaptă împotriva propriului meu popor, așa că aș fi fost
dispus să-mi asum aceste riscuri, ca să nu trăiesc cu vinovăția că nu am făcut nimic pentru a îndrepta
situația dramatică în care m-aș fi aflat, aceea de a fi obligat să-mi omor „frații români”. David a murit
oricum, dar și-a dat viața în tabăra în care nu trebuia să se afle. Și cred că a murit neîmpăcat cu sine.
Eu nu mi-aș fi dorit să se întâmple tot la fel și cu mine.

Schimbarea finalului nuvelei

Aș alege un final mai optimist, în care David, când ajunge în Ardeal, se hotărăște după lungi lupte
cu sine însuși, să încalce jurământul dat armatei austro-ungare, să dezerteze și să ajungă în armata
română. Apoi să continue să lupte alături de români, dar înainte de terminarea războiului să își piardă
viața. Sacrificiul său ar avea o semnificație puternică, eroică, demnă de admirat. Cu atât mai mult cu
cât nu este un personaj despre care cititorul să-și formeze o idee prea bună, de la care să se aștepte la
astfel de acte eroice. Surpriza acestui final ar fi impresionat cititorul. Însă probabil de aceea eroii sunt
foarte puțini, iar oamenii obișnuiți foarte mulți. Eu nu-l judec pe David pentru cum a acționat, dar cred
că aș fi ales un alt final, pentru ca drama lui, frământările lui să aibă un sfârșit nobil. Și cred că au
existat astfel de „dezertori”-eroi, mulți rămași necunoscuți.