Liviu Rebreanu 

(n. 27 noiembrie 1885, Târlișua, Bistrița-Năsăud, România – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare-

Podgoria, Ștefănești, Argeș, România) a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române.
Este considerat, în tradiția critică românească, întemeietorul romanului modern în literatura română și unul dintre cei
mai mari scriitori români din secolul al XX-lea.[8] Romanele sale cele mai cunoscute, Ion și Răscoala, reprezintă o
amplă frescă a vieții rurale dinainte de Primul Război Mondial.

Biografie

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii
române

Evul mediu

Secolul 16 - Secolul 17

Secolul 18 - Secolul 19

Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura
română

Umanism - Clasicism

Romantism - Realism

Parnasianism - Simbolism

Naturalism - Modernism

Tradiționalism - Sămănătoris
m - Avangardism

Suprarealism - Proletcultism

Neomodernism - Postmoderni
sm

Scriitori români

Listă de autori de
limbă română

Scriitori după genuri abordate

Romancieri - Dramaturgi (pie
se de teatru)

Poeți - Eseiști

Nuveliști - Proză scurtă

Literatură pentru copii

 Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

 v   d   m 

• •

Primii ani

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul
Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu (1863-1914) și ai Ludovicăi (născută
Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865-1945) era pasionată de teatru, fiind considerată „primă
diletantă”[necesită citare] pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care
apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Scriitorul oferă el însuși o
mărturie despre acei ani: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să
împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie aduc în
prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat
Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au
păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile
publicate de scriitor).

Studii

A început cursurile școlii primare în 1891. Despre această epocă oferă el însuși o mărturie: Cele dintâi plăceri ale
slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile
ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, în limba română. În 1897 s-a transferat la
școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (astăzi
Colegiul Național "Liviu Rebreanu"), unde a urmat încă trei clase, în limba maghiară.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia și ultima poezie". Fascinat de o tânără actriță
dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil, în limba
maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei,

lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul "eminent". Ca și la Gimnaziul din Bistrița, a
manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov a apărut povestea Armeanul neguțător și
fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la
regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a
primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la
"purtare". Din 1903 până în 1906 a urmat, ca bursier al statului austro-ungar, Academia militară
"Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli
inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi
regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi,
conspecte, proiecte dramaturgice. După 17 luni de serviciu militar este radiat din cadrele militare pentru "gestiune
nepricepută a bugetului popotei ofițerilor."[9] În 1907 a conspectat numeroase opere din literatura universală,
specificând, uneori, data lecturilor (25 aprilie, 2, 3, 7, 8 și 16 mai, 1, 2 iulie). Între scriitorii excerptați au fost clasici
francezi, ruși, germani, italieni, englezi, maghiari. Li s-au adăugat câteva proiecte de literatură
dramatică: Vetélytársak - Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul
cu personaje inspirate din viața "intelighenței" năsăudene.

La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor),
satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze
din armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest
moment).

La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre disperarea părinților, care l-au
știut un domn realizat: "Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de
toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea..." La 1 noiembrie 1908 a
debutat în presa românească la Sibiu, unde în revista "Luceafărul" îi apare nuvela numită Codrea.

Detenția la Văcărești și Gyula

Pentru o scurtă perioadă de timp din anul 1909 a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea, actualul Nepos.
Participă la serbările Astrei de la Sibiu. Trece munții și se stabilește la București unde participă la cenaclul lui Mihail
Dragomirescu, unde va prezenta nuvela "Proștii".

În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești
extrădarea gazetarului ardelean. În februarie, Rebreanu a fost arestat și deținut la Văcărești. Într-
un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a menționat că adevărata pricină a cererii de
extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfășurat-o în slujba românilor de peste munți. În
închisoarea Văcărești, a terminat nuvela Culcușul.

Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcușul, criticul Mihail Dragomirescu a ținut să o prefațeze astfel:

Deși nu admitem cruditățile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi, totuși,
publicăm această novelă, și încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de concepție
puțin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observație, prin energia
decepției și mai cu seamă prin originalitatea limbii.După detenția din închisoarea Văcărești, este transferat la
închisoarea din Gyula, Imperiul Austro-Ungar. Aici scrie Golanii și începe să traducă volumul de povestiri Lelki
kalandok (Aventuri spirituale), apărut la Budapesta, 1908 sub semnătura scriitorului maghiar Gyula Szini. Autorul îi
era prieten și – după mărturisiri datând din acele zile (epistola lui Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7
august 1910) – împreună ar fi scris mai multe lucrări (pe când eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din
ciclul Biedermeier képek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la București, în paginile Universului
literar (1913) și în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit și un proiect sumar al romanului Zestrea, datat în
închisoarea din Gyula.

La 16 august 1910, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel a considerat că delictul a fost ispășit după
cele șase luni de temniță. S-a angajat ulterior ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea, în zona lui de
baștină. Din București a primit vestea că piesa Osânda va fi pusă în citire, ulterior, însă, a fost respinsă.

Greutățile financiare

În toamna anului 1910 se afla într-o situație materială precară. A avut convingerea că nu stăpânește cum se cuvine
limba literară românească:

"A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în
sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta
cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde
voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și
mai ales în București.""Întâiul meu contact cu literații români s-a efectuat cu prilejul unui congres al
Astrei la Sibiu, unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am și trecut
dincoace, la București."

Liviu RebreanuRevenit intre timp la București întâmpină o serie de greutăți financiare: Am sosit cu 300 de lei în
buzunar... Și aici... aici... aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și
pasiunea de scriitor. [...] Am venit în contact cu toți corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele
prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înțeles de gingașii
povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar
fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.

A fost angajat la publicația "Ordinea", unde redactor-șef era Ștefan Antim: în Răscoala apare ca personajul Antimiu.
La 25 octombrie 1910 a debutat în București, în revista Convorbiri critice. Împreună cu Mihail Sorbul, în acea
perioadă scoate revista "Scena", dedicată teatrului și muzicii. Anul 1911 și l-a dedicat teatrului. Până în 1912, a avut
îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoții de
Schiller și Ofițerul de Franz Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul. În iunie, 1911, este numit secretar literar
la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu. O lună mai târziu, la teatrul din Craiova a sosit și Ștefana
(Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului, cu care se va căsători în 1912); ca artistă, va debuta pe scena
teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie). Între timp devine membru al
Societății Scriitorilor Români.

În data de 15 ianuarie 1912, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în revista craioveană Ramuri,
condusă de Constantin Șaban-Făgețel. Pe 19 ianuarie se căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu,
adoptând-o și pe fiica acesteia, Puia-Florica. Elocvente sunt rândurile adresate lui Constantin Șaban-Făgețel despre
starea materială a tinerei sale familii: Neavând la cine apela la Craiova, sunt nevoit să mă dedau la cerșetorie și,
cum n-am la altcineva aici afară de tine, sunt nevoit să mă cerșetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil.

„Dezangajarea” soției de la Teatrul Național din Craiova pe data 1 mai 1912 (cf. Registrul de procese-verbale, 25

aprilie 1912) l-au determinat să părăsească orașul, stabilindu-se la București. Artista Fanny a fost angajată la
Teatrul Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. În Capitală a avut colaborări sporadice la ziare
și reviste, fiind copleșit de greutăți materiale. Familia rămasă în Prislop îi cere ajutorul cu disperare ("acasă suntem
9 oameni"), deși învățătorul Vasile Rebreanu mai lucrează "ca cancelarist" la avocatul Tudor Moisil.

Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), s-a angajat ca reporter
la Adevărul dar la sfârșitul războiului a fost concediat.

Primul Război Mondial

În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofițer, s-a oferit voluntar în armata
română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureștiul. "Fugarul" se află într-o
situație dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.

Între 12/13 mai 1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj,
fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraților). În primăvara anului 1918 a fost
arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de
socialiști, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași. În luna noiembrie a revenit în București. În vacanța din vara
anului 1918 a călătorit cu soția în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui
Emil. Reîntors la București, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraților, fără să reușească să finalizeze
romanul.

În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an.
În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei
conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri
înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului. A
cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au fost scrise majoritatea cărților sale de atunci încolo.

La începutul anului