Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud – d.

1 septembrie
1944, Valea Mare, judeţul Argeş) a fost un romancier, dramaturg şi academician român.

Primii ani

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi
judeţul Bistriţa-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi
(născută Diuganu). În tinereţe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată "primă
diletantă" pe scena Becleanului de baştină. Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care
apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someşului. Potrivit afirmaţiei
scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când să
împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, şi apoi în limba română, multe amintiri din
copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deşi localizate în imaginarul Pripas (identificat de
cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul
toponimic şi onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile
publicate de scriitor).

Studii

A început cursurile şcolii primare în 1891. Autorul va rememora aceasta epoca:Cele dintâi plăceri ale
slovei tipărite şi ale ştiinţei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au
pasionat, Poveştile ardeleneşti ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Şcoala
de băieţi din Bistriţa ("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia şi ultima poezie". Fascinat de o
tânără acriţă dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebuneşte),
scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acelaşi
gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Şcoala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul
Ungariei, lângă graniţa cu Austria). La sfârşitului anului I, a obţinut calificativul "eminent". Ca şi la
Bistriţa, a manifestat o înclinaţie deosebită pentru studiul limbilor străine. La Braşov, a apărut povestea
Armeanul neguţător şi fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecţie pentru
copii). În 1902, după abateri de la regulamentul şcolii, a fost retrogradat din funcţia de chestor. La
sfârşitul celui de-al doilea an de şcoală reală, a primit doar distincţia simplă. În cel de-al treilea an a
pierdut şi distincţia simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 până în 1906 a urmat
Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deşi s-a simţit atras de medicină, ale cărei cursuri
presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit
distincţia de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din
Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări
literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat numeroase opere din literatura
universală, specificând, uneori, data lecturilor (25 aprilie, 2, 3, 7, 8 şi 16 mai, 1, 2 iulie). Între scriitorii
excerptaţi au fost clasici francezi, ruşi, germani, italieni, englezi, unguri. Li s-au adăugat câteva proiecte
de literatură dramatică: Vetélytársak - Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul
Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viaţa "intelighenţei" năsăudene.

La Budapesta şi Gyula a scris şi transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra
(Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături
băneşti, a fost forţat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", s-a hotărât să
se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).

A revenit în Prislop, spre disperarea părinţilor, care l-au ştiut domn: Aici am luat contact cu ţăranul
român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferinţele şi visurile lui - lucruri
care aveau să treacă mai târziu în literatura mea ...

Detenţia la Văcăreşti şi Gyula

La începutul anului 1910 era funcţionar la primăria din Vărarea. În luna ianuarie 1910, pe baza
convenţiei cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităţilor româneşti extrădarea gazetarului.
În februarie Rebreanu a fost arestat şi deţinut la Văcăreşti. Într-un Memoriu adresat autorităţilor
româneşti în luna mai, tânărul scriitor a menţionat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în
activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfăşurat-o în slujba românilor de peste munţi. În
închisoarea Văcăreşti, a terminat nuvela Culcuşul.

Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcuşul, criticul Mihail Dragomirescu a ţinut să o prefaţeze
astfel:

Deşi nu admitem crudităţile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi,
totuşi, publicăm această novelă, şi încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de
concepţie puţin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de
observaţie, prin energia decepţiei şi mai cu seamă prin originalitatea limbii.

După o lungă detenţie la închisoarea Văcăreşti, este întemniţat la Gyula. Aici scrie Golanii şi începe să
traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale, Budapesta, 1908) al scriitorului
maghiar Szini Gyula. Autorul îi era prieten şi – după mărturisiri datând din acele zile (epistola lui
Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7 august 1910) – împreună ar fi scris mai multe lucrări (pe când
eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier kepek (Tablouri Biedermeier)
vor fi publicate, peste ani, la Bucureşti, în paginile Universului literar (1913) şi în Almanahul Adevărul
(1914). A întocmit un proiect sumar al romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula. La 16 august,
eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispăşit după cele şase luni
de temniţă.

Greutăţile financiare

S-a angajat ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea. Din Bucureşti a primit vestea că piesa
Osânda va fi pusă în citire, ulterior, însă, a fost respinsă.

În toamna anului 1910 se afla într-o situaţie materială precară. A avut convingerea că nu stăpâneşte cum
se cuvine limba literară românească:

a trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în
sufletul meu şi în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâţia ani de mediu străin, tocmai la
vârsta cea mai accesibilă tuturor influenţelor, şi că aceasta nu se poate împlini cu adevărat
decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură şi ferită de miasmele de
până ieri, adică în Ţară şi mai ales în Bucureşti.
 Întâiul meu contact cu literaţii români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu,
unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am şi trecut dincoace,
la Bucureşti.

La Bucureşti a întâmpinat greutăţi financiare: Am sosit cu 300 de lei în buzunar... Şi aici... aici... aici
începe un capitol întunecat al vieţii mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria şi pasiunea de
scriitor. [...] Am venit în contact cu toţi corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele
prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înţeles de
gingaşii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu, curgător, cu
înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.

A fost angajat la Ordinea unde redactor-şef era Ştefan Antim: în Răscoala apare ca personajul Antimiu.
Anul 1911 şi l-a dedicat teatrului. Până în 1912, a avut îndeletniciri diverse: de la întocmirea
repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoţii de Schiller şi Ofiţerul de Franz
Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul. O lună mai târziu la teatrul din Craiova a sosit şi Ştefana
(Fanny) Rădulescu (viitoarea soţie a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în
spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie).

În data de 15 ianuarie 1912, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în revista craioveană
Ramuri, condusă de Constantin Şaban-Făgeţel, elocventă pentru starea tinerilor căsătoriţi: Neavând la
cine apela la Craiova, sunt nevoit să mă dedau la cerşetorie şi, cum n-am la altcineva aici afară de tine,
sunt nevoit să mă cerşetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil.

"Dezangajarea" soţiei de la Teatrul Naţional din Craiova pe data 1 mai 1912 (cf. Registrul de procese-
verbale, 25 aprilie 1912) l-au determinat să părăsească localitatea, stabilindu-se la Bucureşti. Artista a
fost angajată la Teatrul Naţional, la intervenţia lui Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti. În Capitală a avut
colaborări sporadice la ziare şi reviste, fiind copleşt de greutăţi materiale. Familia rămasă in Prislop îi
cere ajutorul cu disperare ("acasă suntem 9 oameni"), deşi învăţătorul Vasile Rebreanu mai lucrează "ca
cancelarist" la avocatul Tudor Moisil.

Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), s-a angajat ca
reporter la Adevărul (la sfârşitul războiului a fost concediat).

Războiul

În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofiţer s-a oferit voluntar în
armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureştiul.
"Fugarul" se află într-o situaţie dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.

Între 12/13 mai1917, fratele său Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare
şi spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraţilor). În primăvara
anului 1918 a fost arestat şi anchetat de autorităţile de ocupaţie, dar Liviu a reuşit în cele din urmă să
fugă. În luna mai, ajutat de socialişti, a trecut în Moldova şi a locuit o vreme la Iaşi. În luna noiembrie a
revenit în Bucureşti. În vacanţa din vara anului 1918 a călătorit cu soţia în Transilvania, Rebreanu
documentându-se atent în legătură cu sfârşitul tragic al lui Emil. Reîntors la Bucureşti, prozatorul a
încercat să scrie la Pădurea spânzuraţilor, fără să reuşească să finalizeze romanul.

În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o
timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcţiei
Educaţiei Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în
urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din
conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului. A cumpărat o casă şi o vie la Valea Mare, lângă Piteşti, unde
au fi scrise majoritatea cărţilor sale de acum încolo.
La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Naţional. A acceptat numirea de
director al cotidianului Viaţa (fără o participare esenţială). În luna ianuarie 1942, a luat parte la un
turneu de conferinţe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz,
Breslau, Viena. În luna martie a călătorit la Zagreb şi Weimar, călătorii prilejuite de constituirea
societăţii culturale pan-europene. Aici a susţinut că nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură.

Sfârşitul

La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureştiul (un
control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie
Rebreanu scria în Jurnal: Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul
drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică.

La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viaţă la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost
deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Nuvelistul

Înainte de a scrie şi de a-şi publica romanele scriitorul şi-a desăvârşit talentul de prozator scriind
povestiri şi nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Iţic Ştrul Dezertor. Ciuleandra,
nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu.

Marile romane

Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acţiunea avea loc în decorul unui sat din
Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica ţărănească în centrul atenţiei lumii literare, prin
romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Blestemul pământului, blestemul iubirii” şi anunţa
principalul conflict din text, şi a dat unul dintre dintre primele noastre capodopere ale analizei
psihologice.

După această experienţă literară autorul a scris mai apoi romanul Răscoala , supranumit de G. Călinescu
"roman al gloatei". El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.

Un al treilea roman, Pădurea spânzuraţilor, a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său,
locotenent în Armata Austriacă, fiind condamnat la moarte şi executat pentru o tentativă de a dezerta din
armata Austro-ungară şi a trece în tranşeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese
schiţată iniţial în nuvela Catastrofa.

Etapa romanelor târzii

Spre sfârşitul vieţii prozatorul a scris mai multe romane, poliţiste sau cu subiecte care ţin de zona
paraliteraturii, cum ar fi Adam şi Eva, bazat pe tema metempsihozei. Un cuplu(cei doi se cauta pana
cand iubirea lor se implineste si fizic) se reîncarnează în sapte momente istorice diferite( de fiecare data
in pielea altor personaje , cu sfarsit fatal ), iar textul e închis într-o povestire cu ramă.

Alte două romane, Gorila şi Jar, care descriau mediul intelectual şi redacţiile unor ziare interbelice deşi
s-au bucurat de succes de public au fost veritabile căderi la critică, iar Crăişorul, o biografia romanţată a
lui Horia, care fusese poreclit de locuitorii munţilor Apuseni „Crăişorul munţilor”, a însemnat un alt
mare eşec literar. După Răscoala , Rebreanu nu a mai dat nici o capodoperă, toate romanele scrise
ulterior fiind caracterizate de criticul G. Călinescu drept inegale.

În Amândoi Rebreanu a încercat să scrie un roman poliţist, descriind o crimă comisă de o servitoare cu
instincte criminale. Evident scriitorul cunoştea romanele naturaliste.
Liviu Rebreanu, a fost unul dintre puţini autori români care s-a bucurat de succes de librărie şi a avut o
situaţie stabilă din punctul de vedere financiar, s-a bucurat şi de onoruri publice şi de recunoaşterea
valorii sale, atât din partea publicului cititor cât şi a criticii literare, încă din timpul vieţii. Postum această
recunoaştere avea să se transforme într-un veritabil cult, lui Liviu Rebreanu, recunoscut drept un clasic
al literaturii române, i s-au consacrat poate zeci sau sute de studii şi comentarii.

Rebreanu a fost şi autorul unui jurnal intim, foarte interesant pentru datele inedite pe care cititorii le pot
afla din biografia autorului. Postum au fost editate şi alte opere, inclusiv o carte de călătorii în Franţa şi
Germania, Metropole, tradusă şi în limba franceză.

În decembrie 1906 a început redactarea suitei de amintiri din copilărie (portrete din Maieru), scrise la
început în maghiară, reluate, mai târziu, în româneşte, proze nepublicate. A început să scrie un Journal
de lector, cu maxime, cugetări, conspecte din literatura universală: William Shakespeare, Oscar Wilde,
Friedrich von Schiller, Tolstoi, Victor Hugo, din creaţia românească Anton Pann, precum şi cu
însemnări de cultură generală în limbile limba germană, limba maghiară, limba franceză şi limba română
- limbi în care citea şi scria curent.

A reluat vechi proiecte (piese de teatru), precum Ghighi, şi a adăugat altele inspirate din viaţa
ţărănească: Traiul, Osânda. A citit multe cărţi româneşti, urmărind îndeosebi îmbogăţirea vocabularului,
şlefuirea limbii literare. A început să scrie un caiet de Schiţe, între care unele au anticipat eroi şi
episoade din proza matură. Multe subiecte au fost dezvoltate, la început, în cadrul nuvelisticii. Datările
ating limita 28 aprilie 1909.

A scris povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeaşi toamnă, a terminat şi povestirea Domnul Ionică,
reluare a unei proze mai vechi, din ciclul Szamárlétra. Cu aceste pagini se va adresat mai multor reviste
literare de peste munţi (trimiţând scrisori lui Garabet Ibrăileanu la Viaţa românească din Iaşi, lui Mihail
Dragomirescu la Convorbiri critice din Bucureşti, precum şi din Transilvania, corespundând cu
Octavian Tăslăuanu de la Luceafărul din Sibiu).

La 1 octombrie la Blaj, în Revista politică şi literară a apărut povestirea Talerii, ultima tipărită în
Ardeal, înainte ca Rebreanu să se stabilească în capitala ţării. A terminat nuvela Ofilire, sub impulsul
unor lecturi sadoveniene.

Teatru

Anul 1911 şi l-a dedicat teatrului. Astfel pe 15 septembrie/ianuarie 1911 împreună cu dramaturgul
Mihail Sorbul, scoate revista Scena dar aceasta rezistă doar 10 numere. În luna aprilie a aceluiaşi an a
fost numit secretar al Teatrului Naţional din Craiova, şi devine un colaborator de bază al lui Emil
Gârleanu, la acea dată directorul instituţiei. Până în 1912, va avea îndeletniciri diveerse: de la întocmirea
repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoţii de Schiller şi Ofiţerul de Franz
Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul.O lună mai târziu la teatrul din Craiova soşeşte şi Ştefana
(Fanny) Rădulescu (viitoarea soţie a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în
spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie).

Îşi continuă activitatea literară scriind şi publicând nuvele Astfel în luna septembrie la Iaşi, în revista
Viaţa românească, apare nuvela Filibaş Ocrotitorul; o versiune anterioară (Mâna) fusese terminată, la
20 mai, în Bucureşti. Pe data de 11 noiembrie la Orăştie, revista Cosânzeana deschide şirul colaborărilor
cu Liviu Rebreanu (majoritatea retipăririi deghizate). Pentru început Proştii (la un an după tipărirea în
Convorbiri critice), urmată de noi reeditări, în 1912/1913. Inedite: Idilă de la ţară (1912), schiţă
neglijată la alcătuirea volumelor, şi Armeanul, Armeanca şi clubul (1913), pe care o va prelua în volum
cu titlul Idilă de la ţară (fără să fie totuna cu lucrarea amintită mai sus).