Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA „AL. I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ – FRANCEZĂ

VIAŢA PRIVITĂ DIN PERSPECTIVA


SUFLETULUI ROMÂNESC

PROFESOR COORDONATOR: ABSOLVENT


CONF. UNIV. DR. NICOLAE CREŢU JUGARU CARMEN

IAŞI

1
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

- 2007 -

CUPRINS:

Introducere 2
Capitolul 1 Romanul vietii sociale 5
1.1 O imagine a satului românesc. Epopeicul 5
1.2. Pământul 10
1.3. Individul si colectivitatea 22
Capitolul 2 Drama iubirii 31
2.1. Sub semnul dragostei 31
2.2. Hora destinului 36
2.3. Blesetmul pamântului şi blestemul iubirii 40
Capitolul 3 Moartea 42
3.1. Eroul problematic şi problematica eroului 42
3.2. Ultimul drum 53
Concluzii 62
Bibiliografie 64

2
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

VIAŢA PRIVITĂ DIN PERSPECTIVA


SUFLETULUI ROMÂNESC

„Pentru mine arta – zic artă şi mă gândesc la literatură – înseamnă


creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel, arta, întocmai ca şi creaţia divină,
devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie,
scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire
omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în
cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă
decât toate frazele din lume”

Liviu Rebreanu

3
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

INTRODUCERE

Cu opera lui L. Rebreanu, literatura română a adus încă o notă specifică, puternic
individualizată, în interiorul literaturii universale.
Perspectiva romancierului asupra existenţei umane este crudă, străbătută de un
fior tragic, nelăsându-ne nicio iluzie cu privire la şansele de ameliorare. Opera scriitorului
se încadrează în interiorul realismului, foarte mulţi critici l-au văzut între realism şi
naturalism: „Titlul de realist, în sensul strâmt, care i s-a acordat de la început lui
Rebreanu, trebuie privit cu circumspecţie şi legat oricum de maniera lui obiectivă de a
zugrăvi lumea mai mult decât de viziunea profundă. El are, în Ion, mai degrabă viziunea
unui naturalist”.1
Mediul investigat de Rebreanu este de preferinţă cel al satului ardelenesc, dar el
nu va ocoli nici subiectele din viaţa micii burghezii (sub influenţa lui Cehov din care
traduce).
Scriitorul are o anumită optică asupra vieţii: viziunea ciclică asupra existenţei, în
deplină consonanţă cu aspiraţia spre armonie caracteristică vechilor greci, proprie însă
totodată şi filozofiei naturale a ţăranului român, pentru care viaţa este orânduită după
legile prestabilite ale naşterii, creşterii, morţii şi renaşterii, aşa cum i se dezvăluie
percepţiei acestuia din succesiunea anotimpurilor.
Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze tocmai această viziune pe care a avut-o
Rebreanu în patru dintre romanele sale reprezentative: Ion (1920), Pădurea
spânzuraţilor (1922), Ciuleandra (1927) şi Răscoala (1932).
Datorită marii efervescenţe creatoare a artistului ce a stat la baza reprezentării
vieţii omeneşti, lucrarea nu a putut sintetiza decât în linii mari modul original al

1
Nicolae Manolescu, Drumul şi spânzurătoarea, în Arca lui Noe, I, 1980, p.172-173.

4
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

scriitorului de a privi existenţa umană în două dintre aspectele ei fundamentale: dragostea


şi moartea.
Afinitatea cu spiritul vechilor greci, îl determină pe Rebreanu nu numai să încheie
acţiunea exact în punctul în care o declanşase, dar, mai mult, s-o sfârşească în chip tragic,
adică în funcţie de aceeaşi concepţie a destinului implacabil care impune prin moarte
închiderea cercului infernal al vieţii. De la Ion, roman obiectiv de strictă observaţie
realistă, Rebreanu trece la Pădurea spânzuraţilor, operă de fină analiză psihologică a
unui spirit în contradicţie cu sine însuşi, pentru ca apoi în Ciuleandra să coboare în
abisurile înconştientului, toată această aventură culminând în Răscoala, vast tablou al
unei mişcări sociale.
Criticul E. Lovinescu declara cu mult entuziasm că „În epocă trecutul nu ne oferă
echivalentul lui Ion, nici chiar al Pădurii spânzuraţilor; pe altarul lui Rebreanu jertfim
toată epica română de la Filimon la Sadoveanu”.2
Primul capitol al lucrării, Romanul vieţii sociale, tratează modul specific al vieţii
ardeleneşti, prezintă contactul cu atmosfera rurală pe care Rebreanu l-a redat obiectiv, un
univers epopeic în mijlocul căruia ne este înfăţişat ţăranul, o fiinţă dominată aproape în
întregime de un egoism primar, neînfrânat şi tenace, de o uimitoare capacitate de a-şi
disimula intenţiile şi a nu le dezvălui decât la momentul oportun.
În primatul acesta al vieţii ţărăneşti pământul reprezintă tema fundamentală atât
de dezbătută în Ion si Răscoala, care în primul roman simbolizează mitul supremei
posesiuni, al adoraţiei, al patimii şi al setei de înbogăţire, iar în al doilea reprezintă
„simbolul colectiv al aceluiaşi ţăran, simbol al energiilor de care dispune el în contact cu
pământul”3, după cum afirmă însuşi autorul.
Capitolul acesta tratează pe lângă tema pământului şi raportul dintre individ şi
colectivitate, aşa cum se desprinde din creaţiile romaneşti amintite.
Al doilea capitol dezbate una dintre dimensiunile fundamentale a existenţei
omeneşti, iubirea. Romanele lui Rebreanu ar fi fost lipsite de consistenţă dacă
romancierul nu ar fi acordat destulă imporţantă erosului, atât de vital pentru majoritatea
personajelor sale.

2
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, IV, p. 134.
3
Dan Petraşincu, Cu d. Liviu Rebreanu despre romanul „Răscoala”, în Adevărul literar şi artistic, 1935,
nr. 760, 30 iunie, p. 1-2.

5
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

În cadrul acestui capitol este prezentată hora satului, în Ion şi Ciuleandra, în care
destinul protagonistului este deja trasat fără vreo posibilitate de ameliorare sau de
reîntoarcere. Hora pregăteşte momentul declanşării dramei individuale a eroului.
Am extins această imagine a horei şi în romanul Răscoala cu câteva diferenţe de
interpretare. Hora atrage „blestemul iubirii” dezbătut în subcapitolul al treilea alături de
„blestemul pământului”, cele două „glasuri” care-l cheamă neîncetat pe Ion, ademenindu-
l.
Ultimul capitol, Moartea, este destinat sufletului omenesc, analizei psihologice a
omului până în străfundurile conştiinţei (Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra). Primul
subcapitol, Eroul problematic şi problematica eroului, este extins la toate cele patru
romane în care sunt urmărite: conştiinţa datoriei şi drama conştiinţei (Pădurea
spânzuraţilor), obsesia jocului (Ciuleandra) şi obsesia pământului, a fatalităţii (Ion,
Răscoala).
Subcapitolul Ultimul drum prezintă ultimele momente din existenţa
protagoniştilor supuşi existenţei lor tragice, care vor încerca din răsputeri, până la final,
să întoarcă fatalitatea destinului sau să o accepte cu o iubire izvorâtă din univers
(Apostol Bologa).

6
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

CAPITOLUL 1

Romanul vieţii sociale

1.1. O imagine a satului românesc. Epopeicul


Liviu Rebreanu a reuşit să creeze, prin marile lui romane, un tot organic şi unitar,
„pivotând in jurul temei pământului”4, importantă pentru viaţa socială de până la al doilea
război mondial.
Autorul a încercat să redea o vastă frescă a ţărănimii române guvernată de legi şi
obiceiuri nescrise. Însuşi Rebreanu a afirmat într-un interviu că romanul Răscoala este
continuarea firească a lui Ion: „Am avut viziunea acestui roman încă din timpul când
transcriam pentru tipar Ion. Dacă Ion este simbolul individual al ţăranului român, setos
până la patimă de pământul lui, Răscoala este simbolul colectiv al aceluiaşi ţăran –
4
Al. Săndulescu, Introducere in opera lui Liviu Rebreanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.7.

7
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

simbol al energiilor de care dispune el in contact cu pământul. Toată concepţia mea


creatoare am avut-o formulată în minte încă de când am venit din Ardeal. Omul nu
trebuie să se îndepărteze de pământ, este concepţia prin prisma căreia s-au născut Ion şi
Răscoala şi, în parte, Pădurea Spânzuraţilor – şi se vor mai naşte alte câteva romane
asupra ţăranilor. Aşa că Răscoala e o treaptă spre care visez să mai scriu. Voi descrie
într-un alt roman, intitulat poate: Întunericul, cum s-a comportat ţăranul român în marele
nostru război, şi apoi, ca un corolar deasupra acestora, am ideea unui roman intitulat:
Pacea, in care viziunea se întregeşte armonic, într-un stat român mare şi consolidat.
Bineînţeles că toate acestea nu trebuie să te facă să crezi că aş urmări realizarea unui ciclu
– şi nici măcar vreo apoteoză filozofică a ţăranului. Urmăresc o simplă viziune, atât…”5.
Criticul N. Manolescu a intuit caracterul epopeic al romanului. „Epopeea
înseamnă înainte de orice spirit epic, supradimensionare a personajelor, ce primesc
statură eroică, şi a acţiunii. Nici în cele mai izbutite momente ale Răscoalei viziunea
realistă nu atinge măreţia din Ion. Personajele seamănă aici cu nişte masive forţe ale
naturii, existenţa lor e privită fără relativism şi fără ironie, cuprinsă într-o temporalitate
lentă, ce trece parcă pe deasupra istoriei, înglobând-o în sine.” 6 Lumea ţărănească este
dominată de simboluri simple şi fundamentale: naşterea, nunta, hora, moartea, pământul,
care care sunt înscrise sub tiparul acestei lumi autohtone.
Alexandru Săndulescu dezbate pe larg această viziune epopeică şi redă pe scurt şi
opinia altor critici: „Faptul a fost remarcat, sub diverse forme, de către mai toţi criticii
operei lui Rebreanu, insistându-se, în chip curios, asupra lui Ion, în care Eugen
Lovinescu, de pildă, recunoştea << epopeea ţărănimii noastre prinsă în celula unui sat
ardelean >>. După G. Călinescu, care apăsa prea mult pe tipicitate, înţelegea numai sub
latura generalului, << rostogolirea romanului este epopeică, stilul este al mai marilor
epopei >>. Şerban Cioculescu lărgeşte sfera de cuprindere făcând un pas şi mai ferm
înspre intenţiile scriitorului : << ...dând cea mai puternică expresie psihologiei ţărăneşti în
Ion, Crăişorul, Răscoala, Liviu Rebreanu a creat adevărata epopee naţională >>. Critica
mai nouă va dezvolta ideea, Lucian Raicu, în substanţiala sa monografie din 1967,

5
Dan Petraşincu, Cu d. Liviu Rebreanu despre romanul „Răscoala”, în Adevărul literar şi artistic, 1935,
nr. 760, 30 iunie, p. 1-2.
6
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.171-172.

8
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

caracterizându-l pe Ion ca erou al unei epopei tragice şi observând realismul de o factură


epopeică.
Ceva mai înainte, I. Ianoşi afirmase în esenţă acelaşi lucru, dar disociind între
Ion şi Răscoala, considerând că numai celui de-al doilea roman i se poate aplica formula,
pe care o pun sub semnul întrebării Vladimir Streinu şi Alexandru Piru. S-a ajuns la
disputa dintre roman şi epopee în opera lui Rebreanu, obiecţiile fiind aduse mai cu seamă
lui G. Călinescu, în interpretarea căruia, autorul lui Ion pare aşezat mai aproape << de
poeţii epici, care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii >>, decât de
romancierii moderni. Oricât ar fi de tentaţi să exagereze cei care au susţinut caracterul
epopeic, începând cu E. Lovinescu, ei se găsesc totuşi pe un drum coincident cu acela al
scriitorului. Nu pot fi contestate proporţiile copleşitoare ale dramei pământului [...]
Numai lipsiţi de percepţie auditivă n-am auzi „urletul mării” din Răscoala, scriere în
care, cum dealtfel s-a recunoscut unanim, ţăranii nu apar ca personaje de sine stătătoare,
ci numai în cadrul scenelor de masă, ca mulţime.
<< Eroul epopeii – susţine un teoretician modern al romanului, Georgy Lukacs –
nu încarnează un destin individual, ci cel al unei colectivităţi >>. Este firesc cazul
romanului despre răscoala din 1907. În privinţa lui Ion lucrurile stau altfel şi aici
împărtăşim opinia lui I. Ianoşi şi cel puţin în parte, a lui Al. Piru. Eroii sunt într-adevăr
individualităţi. Dar ceea ce conferă unitate celor două capodopere, chiar dacă ele sunt
diferite ca formulă, este viziunea epopeică de cuprindere a întregului şi a eternului, a
istoriei unei lumi şi naţiuni, în luptele ei pentru afirmare, pentru libertate naţională şi
dreptate socială.”7
Rebreanu este „un romancier care a văzut epopeic viaţa satului românesc, în
centrul căreia s-a găsit mereu drama cea mai veche şi mai adâncă, drama pământului”8.
Autorul construieşte monumental o lume în centrul căreia gravitează eroi problematici,
dar şi mulţimea, ca erou unic, ce luptă pentru existenţă. În finalul Răscoalei: „Glasurile
se amestecau, se confundau, se pierdeau necontenit în zgomotul din ce în ce mai mare al
lumii”. Şi în Ion glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul lumii: „Peste
zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile,

7
Al. Săndulescu, Introducere in opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.8-9.
8
Al. Săndulescu, op. cit, p. 17.

9
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

năzuinţele mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări
plăpânde într-un uragan uriaş.”
La coasă, Ion trăieşte, ca un gigant, încleştarea cu pământul. Naşterea, nunta, moartea
imprimă romanului cadenţa ritmurilor existenţei, iar fiorul miracolului vieţii nu lipseşte,
coexistând cu imaginile cele mai concrete: − Foarfece ... Daţi-mi un briceag, că n-am cu
ce tăia buricul copilului!...” strigă Zenobia Glanetaşu la naşterea copilului lui Ion pe
câmp. Iar ceva mai încolo, „Amândoi bărbaţii stăteau nemişcaţi, în picioare, cu capetele
descoperite [...] şi aveau în suflet uimirea şi smerenia în faţa lumii care se petrece zilnic
sub privirile oamenilor”...
În subconştientul scriitorului se întipăreşte un întreg orizont de viaţă şi gândire
spontană al românilor ardeleni, el se simte înrădăcinat în acest spaţiu autentic românesc
pe care l-a redat în operele sale a căror fundament este cel local, transilvănean: „om al
munţilor şi al pădurilor, natura mi-a intrat în ochi şi suflet de mic copil. Valea Someşului,
atât de bine cunoscută, în cele mai mici cotituri, a fost şi va rămâne pentru mine cel mai
frumos loc de pe pământ”9. Nuvelele inspirate de lumea satului constituie nişte schiţe care
vor pregăti universul românesc din Ion. În nuvele, autorul încearcă în linii mari
reprezentarea vieţii ţăranului care va fi desăvârşită, prin verificări proprii, în romanele
sale. Trecerea de la nuvelă la roman l-a determinat pe Rebreanu să evite situaţiile şi
rezolvările banale, cu un pronunţat caracter literar. Răfuiala reprezintă un punct de
plecare pentru romanul Ion, in care fata iubeşte flăcăul sărac, dar trebuie să-l ia pe cel
bogat, continuă să-l iubească pe flăcăul sărac care în cele din urma sfârşeşte dramatic din
cauza soţului gelos. În Răfuiala este prezentă povestirea unei întâmplări dramatice, iar în
Ion, desigur, se surprinde viaţa în durata ei continuă în care-şi face loc ideea de destin.
Tudor Vianu10 vede in acest roman ,,icoana complexă, vie fără exuberanţă, bogată în
amănunte de observaţie” a vieţii Ardealului.
Incipitul romanului deschide universul satului românesc surprins în detalii
semnificative pentru ilustrarea autenticităţii. Se prezintă drumul ce se desprinde din
şoseaua principală, întovărăşind Someşul când pe dreapta, când pe stânga, conducându-
ne în satul parcă mort, în după-amiaza de vară, unde câinele învăţătorului latră pe drum,
în timp ce sub merii din ogradă se scaldă în praful fierbinte câteva găini, iar pe prichiciul
9
Ion Breazu, Literatura Transilvaniei, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 350.
10
Tudor Vianu, Cronica literară, Viaţa românească, nr. 1, 1921.

10
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

ferestrei străjuieşte o ulcică verde de lut. Romanul Ion se întemeiază, declară scriitorul,
pe impresiile primite în copilărie, in care îşi propunea să creeze „o altă lume, nouă”,
luând realitatea numai ca „pretext”. Liviu Rebreanu îşi aminteşte de o noapte de august
1916, când a început să scrie capitolul I, „cel mai lung din roman, şi începutul celui de-al
doilea”, reuşind să dea după mai multe încercări nereuşite „ritmul şi tonul” romanului
său: „O explicaţie a acestei rodnicii excepţionale cred că aş putea oferi acum, după
consumarea lucrurilor. Aproape toată desfăşurarea din primul capitol este, de fapt,
evocarea primelor amintiri din copilăria mea, voi adăuga însă imediat că nici prin gând
nu mi-a trecut, când am scris capitolul acesta, să-mi scriu amintirile copilăriei; şi cred că
nimeni nu ar putea descoperi, în zugrăvirea obiectivă a tuturor celor ce se petrec acolo,
note subiective. Şi totuşi!
Acţiunea se petrece în satul Prislop, de lângă Năsăud; în roman Pripas.” Şi
adaugă: „Descrierea drumului până la Pripas şi chiar a satului şi a împrejurimilor
corespunde în mare parte realităţii”11. Nicolae Manolescu12 spune că drumul prezentat la
începutul romanului face legătura între lumea romanului şi lumea ficţiunii: „urmându-l,
intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman.[…] cinci sute de pagini mai departe,
Herdelenii îl străbat în sens invers, părăsind definitiv satul. Senzaţia de trecere a timpului
este foarte vie. Ultimul personaj al romanului va fi acelaşi „drum”, înfăţişat însă la o altă
vârstă: bătrân, bătătorit, încolăcindu-se leneş << ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros
>> pe care uruie roţile trăsurii << monoton-monoton ca însuşi mersul vremii >>”.
Manolescu constată suspendarea „timpului vieţii” dat de împrejurimile pustii ale satului
inundat într-o tăcere înăbuşitoare, în care nu se aude decât freamătul frunzelor în copaci
şi, observă criticul, această nemişcare şi linişte sunt „ca o pauză în marele spectacol al
lumii, care permite instaurarea unei durate imaginare”.
Nicolae Manolescu aşează romanele lui Rebreanu în rândul celor dorice spunând
că „în apogeul doricului, astfel de pauze sunt absolut necesare, deşi ele rămân în genere
insesizabile urechii”. „Timpul vieţii” fiind suspendat, „intrăm în timpul ficţiunii”.
„Drumul – spune criticul – ne-a scos pe o altă faţă a realităţii, asemănătoare până la cele
mai mărunte detalii cu aceea din care am pornit, totuşi complet diferită. Suntem în
puterea unei iluzii. Romancierului realist îi plac rolurile de iluzionist. Un câine picoteşte
11
Liviu Rebreanu, Mărturisire, Bucureşti,1916.
12
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.158-163.

11
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

în jur, un altul se apropie în trap leneş, un al treilea roade oase în buruieni. O pisică albă
ca laptele calcă graţios prin colb. Două vaci rumegă, culcate, iar sub mărul din grădină se
scaldă în praful fierbinte câteva găini. Casa învăţătorului priveşte cercetător prin două
ferestre spre inima satului.
Pe o frânghie atârnă nişte cămăşi femeieşti iar pe prichiciul pridvorului străjuieşte
o ulcică verde de lut. Natura fizică, animalele şi lucrurile premerg oamenilor, care
întârzie să-şi ocupe locul în mijlocul lor. Baba de pe prispă << parc’ar fi de lemn >>, face
parte din inventar, împreună cu tot ce o înconjoară. De-abia la cârciumă începe să se
simtă că satul trăieşte, aşadar romancierul îşi ia în stăpânire universul fără intermediari,
zugrăvindu-l meticulos, populându-l de fiinţe şi de obiecte. Nu se întreabă cine vede
locurile, casele, câinii, găinile şi ulcica de lut. Toate acestea sunt pur şi simplu acolo, de
când lumea. Ochiul în care se reflectă este la fel de cuprinzător şi de obiectiv ca ochiul lui
Dumnezeu.”13
In satul Maieru, în prima copilărie, a văzut jocul descris la începutul cărţii „cu
învârtita, cu fetele care aşteaptă să fie poftite, cu nevestele şi bătrânele în grup separat de
privitoare, cu bărbaţii care pălăvrăgesc, cu gravitate”, a văzut lăutarii conduşi de ţiganul
îndemnat mereu să mai zică, să nu stea – şi a fost „negreşit” şi el printre copiii care „se
adună lângă cei ce joacă, se pleacă pe vine şi privesc cu înfrigurare la picioarele fetelor,
aşteptând ca în toiul învârtitei, să se ridice mai sus poalele şi să zărească poate ceva”. Din
amintiri a preluat cadrul, ritmul şi atmosfera lumii ţărăneşti; impresii esenţiale, desigur,
dar foarte departe de a epuiza conţinutul operei. A apărut apoi întâmplarea prin care s-a
cristalizat „subiectul” şi înţelegerea, încărcată de vechile senzaţii de neuitat, şi toate s-au
„frământat” laolaltă şi au dat naştere universului romanesc.
Romancierul „doric” este dornic de a crea o lume care să semene cu realul, însă
aici nu vorbim numai despre imitaţie. Această creaţie depăşeşte imitaţia şi după
Manolescu14, „ţinteşte un trompe l’oeil, , în care importantă este nu atât impresia că
ficţiunea repetă viaţa, cât aceea că viaţa prelungeşte, într-o parte şi în cealaltă, ficţiunea”.
Maniera prin care Rebreanu reuşeşte să surprindă panorama satului, îl introduce
pe cititor într-un spaţiu care capătă uşor un contur şi o delimitare precisă. Tehnica

13
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.158-163.
14
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.158-163.
11
Liviu Rebreanu, Ion, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 5-6.

12
Viaţa privită din perspectiva sufletului românesc

detaliului peisagistic conferă acestui univers o aură mitică, arhaică: ,,La marginea satului
te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de
ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată la picioare.
Suflă o adiere uşoară şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe
lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri”15. La început este aşadar natura fizică,
înfăţişată ca la Balzac sau Zola. Lucrurile şi animalele premerg oamenilor. „De-abia la
cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăieşte”. Realistul Rebreanu descrie întâi
mediul, aşezând apoi pe om în acest cadru. O privire impersonală ia în stăpânire lumea,
de departe către aproape, din afară către înăuntru. În satul Pripas, „ pitit într-o scrântitură
de coline ”, viaţa este orânduită după legile prestabilite ale naşterii, nunţii şi morţii.
Rebreanu crează o lume din haos, un univers logic care seamănă cu realul şi a
cărui esenţă o reprezintă însăşi gândirea artistului. După cum apreciază şi Heidegger 16,
originea operei este artistul iar originea artistului este opera. Opera literară este „o fiinţă
care trăieşte, gândeşte, se exteriorizează în gândurile celui ce o citeşte. Este
convingătoare pentru că este realizată în acest scop dar asta nu înseamnă că în acelaşi
timp poate comunica doar o realitate”. Aşadar, după cum am amintit, romanul lui
Rebreanu nu reprezintă imitaţie a realităţii ci şi o transfigurare a ei. În dezbaterea
problemei adevărului, Martin Heidegger spune că „adevăr este ne-adevăr”, adică adevărul
nu poate fi ceea ce este, el conţine şi un element al fiinţării. Creaţia de fapt este o
producere dar şi confecţionarea unui ustensil este tot o producere. Creearea unei opere
reclamă prin natura ei o activitate meşteşugărească” ceea ce se observă foarte bine la
Rebreanu a cărui dificultate consta mereu în a începe prima frază, primul capitol căruia îi
dă o atenţie deosebită pentru că celui dintâi acord trebuie să-i răspundă, neapărat peste o
sută de pagini, un altul, fapt pe care l-a observat şi Manolescu.
Rebreanu când îşi concepe lumea romanescă depune un efort intens legat de actul creării
şi transpunerii universului pe hârtie.

15

16
Martin Heidegger, Originea operei de artă, traducere şi note de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu,
Studiu introductiv de Constantin Noica, p. 54.

13