Recapitulare. Textul literar.

Genurile literare

Citiți cu atenție textele următoare. Comentați fiecare text în parte, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind
particularitățile genului literar în care se încadrează.

Textul 1
În dosul șurii era o livadă mărișoară, presărată cu pomi, tăiată în două de o cărare ce cobora până la Gârla
Popii și se oprea chiar în spatele cârciumii lui Avrum. Fânul cosit de curând, adunat în câteva clăițe proptite cu
pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător. Ion merse pe cărare doi-trei pași, apoi coti în stânga și se așeză
sub un nuc bătrân și scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilț. Fata sosi tremurând de emoție, dar cu o
strălucire bucuroasă în ochi.
— Aici erai? murmură Ana așezându-se fără să se uite la dânsul.
— Că parcă-i mai bine aici, făcu flăcăul încet; apoi îndată ridică sticla: Să trăim, Anuța!
— Să trăiești, Ioane! răspunse ea privind neliniștită spre cărare, pe unde treceau mereu oameni, care la
cârciumă, care înapoi.
— Bea și tu, Anuță, că pentru tine l-am luat și l-am făcut dulce ca gura ta!
— Despre mine poate să sece rachiul, zise fata mai potolită. Mi-e silă și când îi simt mirosul, că taica nu mai
lasă să treacă nici o ziulică fără băutură și fără beție... Nu știu, zău, ce s-o mai alege de noi.
— Apoi așa bea omul la supărare, zise Ion, adăugând pe urmă cu alt glas: Bea, Anuță... Mi-a cășunat și mie așa
o dată...
Ana își înmuie buzele în rachiu, se strâmbă și dădu repede sticla înapoi, tușind și râzând:
— Avai de mine... nu pot... parcă-i otravă...
— Ba-i bun, zise Ion ducând iarăși sticla la gură. Tăcură amândoi un răstimp, fără să se privească. Apoi flăcăul
își trecu brațul pe după mijlocul ei și oftă:
— Hei, Anuță, mult aleanu-i în inima mea! Fața Anei, lunguiață, arsă de soare, cu o întipărire de suferințe, se
posomorî.
— Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea, gemu dânsa. Că tata și-a pus în gând să mă mărite cu
George a Tomii și o ține morțiș cu George. Și, Doamne, greu îți mai vine să taci și să înghiți când nu ți-i drag
omul...
Ion se uită lung la buzele ei subțiri care se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele, și
gingiile trandafirii de deasupra. Știa dânsul că Vasile Baciu e într-o ureche și că, de o apucă hăis, apoi hăis o ține
să știe de bine că dă cu carul prin toate șanțurile. Dar tocmai aceasta îl întărâta și pe el.
Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o
vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede,
obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar
Ana avea locuri și case și vite multe...
Îi asculta glasul plângător și-l cuprindea mila, în același timp însă se gândea la Florica. Apoi deodată tresări, o
strânse la piept și, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu brațele gâtul lui Ion,
moleșită și aprinsă, și inima-i bătea atât de năvalnic, încât el o auzea.
Liviu Rebreanu, Ion
Textul 2

Ce schimbătoare e la munte Cu fruntea de lumini brăzdată

Lumina; cât ai scăpăra, Să urc tăriile cereşti
Un curcubeu a-ntins o punte Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Din casa mea pân’ la a ta. Să-ţi bat cu degetu-n fereşti...

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine! Dar când să urc, frumoasa punte
– Aşa-s poeţii uneori – S-a dărâmat, - ş-acuma norii
Să mă avânt până la tine Au tras perdeaua cătră munte:
Pe puntea asta de culori. Nebuni sunt, Doamne, visătorii!
Dimitrie Anghel, Curcubeul

Textul 3
Actul I, Scena VII
TIPĂTESCU, ZOE, apoi CETĂȚEANUL TURMENTAT
ZOE (ieșind din stânga repede)  : S-a dus?... Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Și Ghiță nu mai vine... Fanică, Fănică, ne
amenință o nenorocire grozavă...
TIPĂTESCU: Taci! vine cineva. E Ghiță desigur. (se repede la ușa din fund prin care apare Cetățeanul turmentat.)
CETĂȚEANUL (șovăind) : Sluga! (în tot jocul sughite și șovăie)
ZOE: Cine e ăsta?
TIPĂTESCU: Ce poftești d-ta?
CETĂȚEANUL: Eu?... (sughite.) Eu sunt alegător...
TIPĂTESCU (nervos) : Cum te cheamă?
CETĂȚEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă... vorba e, sunt alegător? (șovăie.)
ZOE: E turmentat?
TIPĂTESCU: Dracul să-l ia! nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toți nebunii, toți bețivii... 'Aide, ieși!
CETĂȚEANUL: Nu sunt turmentat... (zâmbind) coană Joițico... Las' că ne cunoaștem... Mă cunoaște conul
Zaharia de la 11 Fevruarie... Nu e vorba, ținem la d. Nae Cațavencu... e din Soțietate... dar vorba e, eu
alegător... eu... (sughite) apropritar, eu pentru cine votez? (sughite) d-aia am venit. (șovăie.)
ZOE: Trimite-l, Fănică, dă-i drumul... e amețit de tot...
TIPĂTESCU (luându-l cu binișorul) : Fii bun, cetățene, du-te. Aldată mai vorbim.
CETĂȚEANUL: Dar ce să vorbim aldată?
ZOE: A!
CETĂȚEANUL: Acu ce treabă avem?... Nu vă uitați la mine că sunt așa de... Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-
ta cum de a devenit la băutură... (sughite) că a fost lată de tot...
TIPĂTESCU (necăjit)  : Fii bun, omule, și-nțelege. (vrea să-l apuce.)
CETĂȚEANUL: Eu am găsit (sughite) o scrisoare…
TIPĂTESCU și ZOE: O scrisoare!
CETĂȚEANUL: Da. (cătră Tipătescu) A d-tale cătră coana Joițica... Am găsit-o alaltăieri seara pe drum, când
ieșeam de la întrunire... Fă-ți idee, (sughiță) de alaltăieri seara până azi-dimineață s-o duci într-un chef!...
TIPĂTESCU (răpezindu-se și apucându-l cu amândouă mâinile de gât)  : Mizerabile!
CETĂȚEANUL: Nu mă-npinge, că amețesc... (sughite)
ZOE: Lasă-l, Fănică, să vedem.
CETĂȚEANUL: Lăsați-mă să vedeți. Când am găsit-o, de curiozitate am deschis-o și m-am dus subt un felinar, s-o
citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine... și haț! pe la spate, d. Cațavencu dă să mi-o ia.
TIPĂTESCU: Și (desperat) ți-a luat-o?
I.L.Caragiale, O scrisoare pierduta