Relația Ion-Ana

-fragmente –

A. Ion strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie, dar și mai prelung.
— Dă-mi drumul, Ionică! murmură fata ușor, cu mulțumire în glas.
— Să vii, Anuță... știi tu unde! zice Ion domol. Ana nu răspunde, privirea ei însă lucește de
bucurie. Se smucește să scape din îmbrățișare, șoptind întruna moale:
— Dă-mi drumul, Ionică... zău, dă-mi drumul!...
În dosul șurii era o livadă mărișoară, presărată cu pomi, tăiată în două de o cărare ce cobora până
la Gârla Popii și se oprea chiar în spatele cârciumii lui Avrum. Fânul cosit de curând, adunat în
câteva clăițe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător. Ion merse pe cărare doi-
trei pași, apoi coti în stânga și se așeză sub un nuc bătrân și scorburos, pe o rădăcină încovoiată
ca un jilț . Fata sosi tremurând de emoție, dar cu o strălucire bucuroasă în ochi.
— Aici erai? murmură Ana așezându-se fără să se uite la dânsul
. — Că parcă-i mai bine aici, făcu flăcăul încet; apoi îndată ridică sticla: Să trăim, Anuța!
— Să trăiești, Ioane! răspunse ea privind neliniștită spre cărare, pe unde treceau mereu oameni,
care la cârciumă, care înapoi.
— Bea și tu, Anuță, că pentru tine l-am luat și l-am făcut dulce ca gura ta!
— Despre mine poate să sece rachiul, zise fata mai potolită. Mi-e silă și când îi simt mirosul, că
taica nu mai lasă să treacă nici o ziulică fără băutură și fără beție... Nu știu, zău, ce s-o mai alege
de noi.
— Apoi așa bea omul la supărare, zise Ion, adăugând pe urmă cu alt glas: Bea, Anuță... Mi-a
cășunat și mie așa o dată... Ana își înmuie buzele în rachiu, se strâmbă și dădu repede sticla
înapoi, tușind și râzând:
— Avai de mine... nu pot... parcă-i otravă...
— Ba-i bun, zise Ion ducând iarăși sticla la gură. Tăcură amândoi un răstimp, fără să se
privească. Apoi flăcăul își trecu brațul pe după mijlocul ei și oftă:
— Hei, Anuță, mult aleanu-i în inima mea!
Fața Anei, lunguiață, arsă de soare, cu o întipărire de suferințe, se posomorî.
— Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea, gemu dânsa. Că tata și-a pus în gând să
mă mărite cu George a Tomii și o ține morțis, cu George. Și, Doamne, greu îți mai vine să taci și
să înghiți când nu ți-i drag omul... Ion se uită lung la buzele ei subțiri care se mișcau ușor
dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele, și gingiile trandafirii de deasupra. Știa dânsul că
Vasile Baciu e într-o ureche și că, de o apucă hăis, apoi hăis o ține să știe de bine că dă cu carul
prin toate șanțurile. Dar tocmai aceasta îl întărâta și pe el. Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-
și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea,
simțea că tot o mai iubește.

B. Ion se uită la dânsa și-i cântări burta cu o privire triumfătoare.

C. De-aci încolo nu trecea zi să n-o bată, până ostenea. Vecinii se obișnuiră și cu răcnetele
lui și cu gemetele ei, încât nici nu mai săreau să o scape, mai ales că Baciu acuma o
snopea în casă, cu ușa zăvorâtă, să nu-l mai poată tulbura nimeni. Fata se jigări ca o
scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ținea pe picioare. Numai pântecele îi creștea zi cu
zi, bombându-se neîncetat, parcă în ciuda lui Vasile.

D. Din clipa când Vasile Baciu, în fața pețitoarelor, îi făgăduise tot, Ion fu cuprins de o
adevărată beție de fericire și de încredere. Era atât de plin de sine însuși încât se gândea
numai la pământurile lui, plănuia cum să le muncească mai bine, cum să lăzuiască un
petic de pădure, și habar nu mai avea nici de Vasile și mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi
ținut de zestre... Doar când îi pomenea numele cineva, își aducea aminte că și ea mai este
pe lume, și se încrunta ușor. În schimb Ana nu se gândea decât la dânsul. Uitate erau
rușinea și bătăile și suferințele. Ea nu știa nici de planuri, nici de vicleșuguri... Sufletul ei
dornic de iubire aștepta împlinirea visului ca o mântuire și gura ei șoptea numele lui cu
aceeași nerăbdare plăcută ca și în nopțile bune de odinioară.
De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea,
n-ar fi dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nici o vorbă de câteva luni. I se părea
o străină și nu-i venea să creadă că în pântecele ei se plămădește o ființă din sângele lui... O
privea și se mira c-a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de
plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și mai
urâtă.
Ion jucă iar cu Florica și în vălmășagul asurzitor se pomeniră curând aproape de ușă, unde era
mai întuneric. Nu deschisese gura nici unul din ei; fata chiar nici nu îndrăznea să-l privească în
ochi; el însă fierbea și-și încleștase degetele în șoldurile ei pline, uitând de tot pe Ana,
închipuindu-și că Florica e mireasa lui... Deodată apoi îi șopti răgușit, cu ochii înflăcărați:
— Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?... Auzi? O strânse năvalnic la piept,
scrâșnind din dinți încât fata se spăimântă și se uită rușinată împrejur. În aceeași clipă Ana tresări
ca mușcată de viperă. Simți că nădejdile ei de fericire se risipesc și că ea se prăvale iar furtunos
în aceeași viață nenorocită. Se porni deodată pe plâns amar care să-i alunge presimțirile
nemiloase... Cine ia însă în seamă lacrimile unei mirese?... Ion, așezându-se mai târziu lângă ea,
îi zise nepăsător:
— Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare...
— Norocul meu, norocul meu! murmură Ana mai îndurerată.
— Oare cât s-o fi strâns? întrebă apoi Ion încet, fără să se mai sinchisească de plânsul ei,
uitându-se lacom la farfuria cu bani.
E. Fiindcă se fixase ziua înfățișării lor la judecată, Ion începea să aibă visuri urâte: ba că s-
a bătut cu socrul său și a rămas dedesubt, ba că Ana a cerut despărțenia și s-a mutat la
tatăl ei, cu copil cu tot, lăsându-l pe el cu buzele umflate... Mai ales cel cu Ana i se
înfipse în cap ca un șurub. Iar când Herdelea îi spuse c-ar fi rău dacă Ana s-ar despărți de
dânsul, își schimbă purtarea față de ea, trecând deodată de la bătăi la mângâieri și
răsfățuri, încât și vecinii se întrebară: ce-o mai fi plănuind feciorul Glanetașului? Pe Ana
însă dragostea lui n-o mai putea încălzi. Între dânșii parcă se ridicase un zid de piatră așa
de înalt că nici o mână omenească nu l-ar mai fi putut dărâma. Acuma era pătrunsă până
în măduva oaselor că ea nu e decât o unealtă în mâinile bărbatului în care-și pusese toată
iubirea și chiar viața.
Ion pășea rar, suflând pe nări ca un taur lacom, cu capul în vânt pe care căciula stătea țanțoșă ca
o creastă neagră de cocoș. Mergea parcă pe ea nici n-ar cunoaște-o, fără să-i arunce o privire...
Amărăciunea o sugruma. Se pomeni zicându-i tare, fără voia ei, încât se minună singură,
auzindu-și glasul:
— Am să mă omor, Ioane! Bărbatul nu se uită la ea. Se înfurie însă deodată, ca și când l-ar fi
trezit dintr-un vis dulce.
— Da, omoară-te dracului, că poate așa am să scap de tine! mormăi apoi nepăsător, scoțând pe
gură și pe nas fuioare albe de aburi, ca un balaur întărâtat. Ana se cutremură.
F. Când văzu Ion pe Ana moartă, simți parcă o lovitură de ciocan în moalele capului. Stătu
în fața spânzuratei, uluit, strângându-și gura cu palma, și o durere necurmată îl apăsa pe
creieri, ca un bolovan. Acuma își aduse aminte amenințarea ei din noaptea nunții lui
George cu Florica. Mila stranie, alcătuită din groază și mirare, ce te cuprinde instinctiv în
fața morții, îl zgudui o clipă. Dar pe urmă, obișnuindu-se puțin cu fața schimonosită
cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi aproape un an în același pat cu ea
și sfârși zicându-și că bine a făcut că s-a omorât... După un răstimp însă se răsti la
Zenobia, aproape fără să-și dea seama:
— Unde-i copilul, mamă?... Vezi de copil!... Ia du-te la copil!... Grija de copil îi umplu toată
mintea și nici nu-l mai părăsi. Vasile Baciu veni spre seară, găsind pe Ana așezată pe masă,
scăldată, îmbrăcată, cu mâinile încrucișate. Se uită lung la ea, înghiți un nod ce i se urcase în
piept și apoi schimbă câteva vorbe cu Ion, dar fără să se privească în ochi. Zenobia însă îi povesti
amănunțit cum a venit Ana din sat, cum a pus copilul pe pat, cum a ieșit afară, cum nici n-ar fi
dat peste dânsa dacă nu plângea copilașul...