Thanas Medi este un scriitor albanez de origine aromână,

născut în 1958, la Saranda (Albania). A absolvit Facultatea

de Limbă și Literatură albaneză în 1988, iar până în anul
1994 a lucrat ca profesor în localitatea Lunxheri din
județul Gjirokastra, ulterior emigrând în Grecia. Astăzi
locuiește împreună cu familia sa în Atena. De-a lungul
vremii a publicat poezii și povestiri în reviste și gazete,
însă în 2011 publică primul roman la editura „Toena” din
Tirana, „Hjia e mallkuar”(Umbra blestemată), volum
premiat, care îi deschide drumul spre succes. Cu cel de-al
doilea volum „Fjala e fundit e Sokrat Bubës”(Ultimul
cuvânt al lui Socrat Buba), publicat în 2013, tot la editura „Toena” din Tirana, obține premiul
național de literatură ”Cele mai bune lucrări literare din 2013”, acordat de Ministerul Culturii din
Albania. A mai publicat romanul „Koha e djegur”(Timpul ars), la editura „Onufri” și are în
pregătire și alte titluri ce urmează a vedea lumina tiparului. (prezentarea și traducerea: Oana
Glasu)

Lacrima de pe mâna mea

Că aștepta ceva de la mine, asta vedeam în ochii lui împăienjeniți. În lumina care
ieșea din găurile adânci, ca niște scorburi vechi, plină cu supărare, singurătate și
deziluzie. E un om necizelat, se spunea despre el în sat, cel mai nestilat dintre toți,
neghiob, necioplit, născut doar ca să pască vitele. Ca să iasă din casă foarte devreme
dimineața și să se întoarcă pe înserate, noaptea târziu. Ca să culeagă cimbru, păducel și
salvie, pentru câțiva bani. El nu călca niciodată prin clubul satului, nu știa să se așeze la
masă și să cinstească pe cineva, nu le avea cu dansurile și cântecele, iar când mergea la
câte o nuntă, alegea un colț de unde îi privea pe ceilalți. Lui, dacă îi spuneai să facă ceva,
făcea. Nu știa să se certe cu oamenii, să bârfească, întotdeauna ținea capul plecat când
treceau femeile, ca nu cumva să se rușineze vreuna. L-au însurat alții. Cine să-i fi dat lui
nevastă?! Unui consătean de-al nostru îi păruse rău la un moment dat și îi găsise o
femeie, rămasă fată bătrână, dintr-o zonă îndepărtată, uitată de lume. I-a băgat-o în pat,
cum s-ar spune. Toți așteptau ca fata bătrână să-l lase, să fugă dincotro venise încă din
prima noapte, să-l părăsească, să nu accepte ca el să-i savureze frumusețea trupului, să
prefere un urs cu care să se culce, decât cu el. Dar asta nu se întâmplase nici atunci, nici
mai târziu.
 ─ Cum poți măi femeie, în ce te-ai băgat - o întrebau colegele de muncă, la
colectiv - cum te înțelegi cu el?
Ea doar zâmbea, fără a răspunde și totuși la un moment dat deschisese gura:
─ Este om bun, nu are suflet rău!
Întemeiaseră o familie. Aveau două fete și un băiat. Băiat, sprijin pentru bătrânețe.
De aceeași vârstă cu mine, prietenul meu cel mai bun din copilărie, fratele meu de cruce.
El, tatăl lui ne făcuse frați. La sfârșitul clasei a șaptea, ne-a înțepat buricul degetului
arătător cu un spin, ne-a arătat cum să apropiem buzele, unul de sângele celuilalt, apoi ne-
a zis:
─ Sunteți frați de sânge acum, iar eu sunt bucuros pentru că m-am ales cu al
doilea băiat!
De când se căsătorise muncise pe rupte. Râuri de sudoare vărsase ca să își
întrețină familia, iar copiilor să nu le lipsească nimic. Să nu le crape buza și nici să li se
lungească ochii pentru ceva sau să întindă mâna cuiva. Precum copiii lui nu se îmbrăca
nimeni, nu se comporta nimeni, nu învăța nimeni. Îi lăsase pe toți cu gura căscată.
─ Bravo, Lucan - se șoptea pe la colțuri - cine s-ar fi așteptat de la el, bine se
spune, „Mărăcinii fac trandafiri”...
Trandafirii lui crescuseră cu de toate, le oferise tot ce avusese mai bun. S-au
școlit, s-au căsătorit, apoi cu schimbarea timpurilor și venirea democrației, au emigrat.
Au luat drumul străinătății, ca toți de altfel. Eu eram printre puținii care aleseseră să
rămână în sat. Primii care plecaseră fuseseră copiii lui, fetele în America, băiatul pe care
îl făcuse pentru a-i fi sprijin la bătrânețe, mai aproape, în Grecia. La Salonic. O imensă
pustietate se abătuse prin părțile noastre, toți plecau și niciunul nu se mai întorcea.
Singurătatea deplină călcase și pragul bietului Lucan. Soția îi murise, copiii îl lăsaseră, nu
mai avea pe nimeni care să-și fi întors privirea și către el. De acum, toți păreau niște
trandafiri înghețați, rămași pe undeva prin lume. Degeaba aștepta o vorbă caldă de la ei, o
vizită oricât de scurtă, un telefon, un „Tată!” spus la ureche. Îl uitaseră de parcă nici nu
existase vreodată. Îl renegaseră, de parcă le era rușine că sunt copiii lui, sânge din sângele
lui. Îl șterseseră din memorie pentru totdeauna, iar el afla mai multe de la alții, despre ei.
Despre băiat, fratele meu de cruce, toată lumea vorbea cu admirație. Îi mersese bine în
străinătate. Își construise o casă cu două-trei etaje, pentru el și copii. Mare, aranjată, încât
îl invidiau și grecii.
─ De ce mai stai pe aici - îl luau cu vorba de la spate oamenii - uite unde e
Salonicul, la o aruncătură de băț. Du-te la băiat, s-o găsi și pentru tine o cămăruță, ce-o să
facă cu toată casa aia mare!
Și Lucan i-a ascultat. Umplu geanta cu nuci, rodii și smochine pentru nepoții pe
care încă nu-i văzuse, se îmbrăcă obișnuit și coborî în oraș de unde luă autocarul de
dimineață spre Salonic. Era bucuros. Una-două controla pașaportul cu viza obținută în
regulă, privea hârtia pe care cunoscuții îi notaseră adresa fiului, apoi își amintea câte un
cuvânt în greacă, învățat pe când fusese soldat în Bureto. Își imagina și își încălzea
sufletul la gândul mult așteptatei îmbrățișări a nepoților. Parcă simțea brațele lor în jurul
gâtului său. Și parcă îi sunau în ureche vocile lor, strigându-l, „Bunicule!”, cuvânt care
lipsea sufletului lui, rămas al nimănui. Era fericit pentru că nu va mai fi singur, va fi
înconjurat de oameni de acum încolo. De oamenii lui. Din sângele lui.
─ Mă iubește băiatul - își făcea curaj singur - este bun, mă va ține la el. Cine știe
cât a muncit, încât n-a avut timp și pentru mine până acum...
Capul îi rămăsese în sus, ceafa îi înțepenise când ajunsese spre amurg în fața casei
fiului. Pe trotuar, în fața ușii principale, cu sonerie, pe care trebuia să apeși ca să fii auzit
din interior. Studia totul pe îndelete. Balcoane pe toate părțile, multe camere, multe
lumini de care întunericul se temea să se apropie. Stătea departe, acolo unde vântul serii
risipea frunzele toamnei, împingându-le adânc, tot mai departe. Întinse mâna timid, apăsă
lung soneria până ce cei din casă, alarmați, ieșiră: fiul, nora, copiii. De-o parte și de alta a
pragului îl priveau crispați pe omul ciudat venit din trecut, de nu se știe unde!..
─ Cine e ăsta, - întrebară cei doi micuți, nepoții lui, - ce vrea de la noi?!
─ El ne mai lipsea! – zâmbi acru nora.
─ De unde ai apărut aici - vorbi și fiul lui, fără a se mișca un milimetru din loc -
cum ai găsit casa?!
─ Întrebând, - îi răspunse, - se spune că întrebând, nimerești și Istanbulul!
─ De ce ai venit?
─ Să vă văd, mi-era dor!...
─ Bine, - îl întrerupse fiul, - acum că ne-ai văzut și ți-ai alinat dorul, întoarce-te
de unde ai venit! Și nu te amăgi să vii din nou. În casa asta nu e loc și pentru tine!
─ Să vă las o geantă cu rodii și smochine, să le mănânce copiii!...
Auzi ușa cum se închide și parcă simți palme aruncate peste față. Cerul îi căzuse
pe umeri. Cerul Salonicului în asfințit. Îi tremurau încheieturile picioarelor și cu greu se
stăpânea să nu cadă pe jos. Plecă. Se lăsă purtat de vânt. Să îl ducă unde voia, așa cum
făcea cu frunzele căzute, rămase prin noroaie, călcate în picioare...
Pentru o perioadă se închise în casă. Nu avea cum să dea ochii cu cineva și ce să
răspundă când va fi fost întrebat: „Cum de ți-a făcut fiul tău asta?”. Băiatul pe care te
sprijini la bătrânețe? Vându tot ce găsi mai bun și o săptămână la rând, bătu drumul
cimitirului, rugându-și nevasta să nu-l lase, să-l ia și pe el acolo cu ea. Îmbătrânise
deodată, riduri și fire albe peste tot, vorbea singur, li se plângea păsărilor și fluturilor,
pietrelor și pereților reci ai casei: „Ce-am făcut, de ce nu mă vor? Pentru ei am muncit eu
toată viața ca un catâr?!
─ A plecat cu sorcova, Lucan - se spunea - stai să vezi când va pleca cu totul într-
o zi!
N-a plecat de tot. Cu toate umilințele, îi revenise cheful de viață. Lăsase totul în
urmă și își amintise de un vis mai vechi, ofilit înainte de a fi înflorit și reînnodat în acea
perioadă când „ea” rămăsese văduvă. Îi omorâse trăsnetul bărbatul și era singură. Era cu
niște ani mai tânără decât el și locuiau în același cartier. Trecea zilnic prin fața porții sale.
O privea și uita unde pășea, iar dacă exista femeie care să-l zăpăcească mai rău decât se
simțea și părea, aceasta era „ea”. Satul mirosise cum stau treburile și începuse să discute:
 ─ Lucan caută să se recăsătorească, a pus ochii pe Eftimia!
O oprise într-o zi pe stradă și îi spusese:
─ Eu singur, tu singură, n-ai vrea să ne căsătorim?
Nu-i venea să creadă Eftimiei! Cum să fi decăzut în așa măsură, încât să devină
nevasta lui. Își zgâriase obrajii de supărare, intenționase să-l alunge cu pietre și scosese
un par de la gard ca să i-l înfigă în cap.
─ Să mă mărit cu tine? Eu? - îi strigă în față - ce crezi măi, smintitule, te-au lăsat
mințile și cauți să te iei de lume?
Lucan nu renunță. Nu exista o partidă mai bună decât Eftimia, care era și aproape,
și drăguță, și fără obligații. O adevărată doamnă, cum fusese odinioară, cum o vedea în
visul său. Și chiar dacă era un vis pălit, el totuși se ținea după ea. Pe cât refuza ea să-i
vadă și umbra, pe atât îi intra lui mai mult la suflet. Nu-l interesau damnările, înjurăturile
și blestemele ei și îi spunea mereu, de departe:
─ Eftimia ascultă-mă pe mine, este mai bine pentru amândoi! De ce să stai
singură, să te mănânce pereții casei, am bani suficienți, stai liniștită în privința asta.!
Își stoarse mintea, aceea puțină pe care o avea, cum să facă să o cucerească pe
Eftimia. Ba chiar îl învățaseră alții, „Trebuie să te întreții puțin, să te îmbraci mai bine,
deoarece femeile preferă bărbații dichisiți”, iar el îi ascultă, punându-și pe el o haină mai
bună. Și se îngrijea să arate mai bine. L-au sfătuit apoi, „Rupe câte o floare și oferă-i-o,
chiar dacă la noi florile n-au vreo valoare, femeile se înmoaie și se lasă cucerite cu atât de
puțin”. Iar el nu a întârziat să îi asculte. I-a umplut curtea din fața casei cu trandafiri,
nalbă și maghiran. L-au sfătuit să-i cumpere mașină, întrucât așa sunt femeile din ziua de
astăzi, „Tu ai bani, de ce îi ții deoparte, cumpără-i o mașină dintre acelea aduse din afară,
la Durres”, și i-a ascultat. I-a cumpărat Jeep cu roți înalte ca să poată urca drumurile
muntelui, așa cum erau drumurile pe la noi. I-l aduseseră pe comandă și i-l lăsaseră în
fața casei. Nu avea habar să șofeze, dar era dispus să învețe cât pentru a coborî în oraș, ca
să se însoare cu Eftimia.
─ Ți-am cumpărat mașină - îi spuse Eftimiei cu prima ocazie când se întâlniseră
pe stradă - ce mai dorești?
─ Avion n-ai cumpărat- i-o întorsese ea - du-te de aici!
Ar fi putut face și asta Lucan, doar ca s-o ia de nevastă, să fie împreună. Nu
încetase să încerce s-o convingă. Dădea ocol casei ei de cum se înnopta. Se apropia de
fereastră și arunca câte un ochi dincolo de geam și o privea. Cum cosea vreo haină, gătea
sau privea la televizor. Nu se îndepărta de la fereastră nici atunci când ea pleca să se
culce, stingând luminile și înăuntru rămânând doar întunericul. Greu, apăsător. De multe
ori adormea acolo, sub fereastră, până când într-o zi, a răcit. S-a îmbolnăvit și s-a ales cu
o tuse gravă ca a acelora despre care se spune că n-o mai duc mult...
─ E gata și Lucan - se spusese - se duce și ăsta, e bolnav de plămâni, are nevoie
de doctor!...
Rămăsese pe drumuri, umbla când în sus, când în jos. Nespălat, netuns,
nebărbierit, cu hainele ajunse zdrențe, mușcate parcă de câini. Oamenii îi vorbeau, dar el
nu le răspundea. Îl apropiau pentru o cafea, dar el se îndepărta. Câțiva binevoitori se
arătaseră dispuși să-l ducă la doctor, să-i ia medicamente, dar răspunsese cu hotărâre,
închizând orice cale:
─ Încă n-am murit, aveți o grijă mai puțin!
Era obosit, copleșit, amărât, supărat pe toată lumea. Dar mai mult și mai mult, pe
mine... Iar că cea mai mare durere o avea cu mine, înțelesesem în ziua când ne-am întâlnit
intempestiv, față în față. Chiar lângă locul unde cândva mă făcusem frate de cruce cu fiul
său, iar el mă numise „al doilea băiat al lui”. Era o adâncitură de teren, o groapă
înconjurată de garduri, unde odată jucaserăm „Turnurile”. Îl mai văzusem, ajungea des pe
acolo, prin acea zonă. Părea că dorește să păstreze vii câteva lucruri apuse, să înnoade
câteva fire rupte. Ne-am oprit la un moment dat, ne-am încrucișat privirile, deopotrivă
mirați, de ce nu făcuserăm asta mai de mult. În clipa aceea mi-am amintit că eu cu Lucan
nu mai schimbasem o vorbă de ani buni. Nici măcar o dată nu-l mai privisem cu atâta
concentrare în ochi. Iar când se întâmpla ca el să își manifeste deschis dorința de a
schimba priviri cu mine, ca într-un fel de îmbrățișare a ochilor, eu plecam, mă
îndepărtam. Îl evitam, nu voiam acea îmbrățișare, nu aveam nevoie să știu ce se zbate
înăuntrul ochilor lui acoperiți de sprâncene. În adâncul cavităților lui scorburoase nu
puteam privi rana lui sufletească și atunci fugeam. Numai că, de data aceasta, din locul
în care mi-am amestecat sângele cu fiul lui, nu m-am mai îndepărtat.
L-am privit lung, fără ezitare și pe lângă durere, dezamăgire, singurătate, am
întâlnit și acea amărăciune adresată mie. Am înțeles imediat că dorea ceva de la mine.
Ceva ce îi lipsise de mult, ceva ce căuta, dar nu găsea. Era un lucru pe care nu i-l putea
oferi oricine și oricât ar fi făcut-o alții, sufletul lui rămânea rece. Iar din ochi nu i-ar fi
dispărut acel deșert nesfârșit, uscat...
Ne-am despărțit fără să ne fi vorbit. Am luat cu mine puțin din pustiul lui și mai
mult din îndoiala care mă va fi urmărit continuu de atunci înainte: ce dorea acest om de la
mine?! Mi s-a părut firesc să-i întind o mână de ajutor. Am convins-o pe soția mea să-i
fim aproape atât cât putem și cum putem, iar ea s-a arătat binevoitoare. Îi ducea câte o
farfurie cu mâncare caldă, îi spăla hainele, îi mătura casa, treburi la care el nu se pricepea.
Mai rar, dar îl vizitam și eu. Îl găseam la fel întotdeauna. Puteam numai să-i încălzesc
trupul, nu și sufletul. Sufletul nu se schimba, continua cum fusese, un pustiu uscat. Nu
încetam nici eu, singur, să caut și să-mi explic ce ar fi putut dori mai mult de la mine...
Până când, sosi acea după-amiază sumbră de iarnă, când soția mea intră cu fața
căzută în casă și îmi dădu vestea, pe care nu o așteptam:
─ Moare, te cheamă pe tine!...
Am plecat într-un suflet. L-am găsit întins, aproape stins, neputând să plece fără
ca eu să mă fi dus. Mi-a făcut semn să mă așez la capul lui și am stat. Mi-a cerut mâna și
i-am dat-o. Apoi a întins-o pe a lui. În mâna lui mai era foarte puțină viață. M-a privit
drept, direct. La fel am făcut și eu. Pustiul uscat al ochilor lui se umezise într-atât, încât
avea lacrimi...Lacrima strânsă în colțul ochiului s-a desprins și a căzut pe mâna mea,
precum un suspin de adio, o durere neconsolată, un dor nestins...iar eu, chiar în acel
moment m-am luminat complet în legătură cu ce așteptase el atâta de la mine. Era vorba
despre ceea nu îi oferise propriul său fiu. Ceea ce prietenul meu din copilărie îi renegase:
puțină dragoste.