1934. Margareta Moldovan Numy Floare de Cucutا

Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1933-1947, inițiat de Revista
Transilvania, organizat de Complexul Național Muzeal ASTRA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Sugestie de citare a arhivei:

Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun,
Teona Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-
Maria Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. Muzeul Digital al
Romanului Românesc: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.
This novel was digitized for the project The Digital Museum of the Romanian Novel 1933-1947, initiated by Revista
Transilvania, organized by ASTRA National Museum Complex and co-financed by The National Cultural Fund Administration.
Citation suggestion:
Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun, Teona
Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-Maria
Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. The Digital Museum of
the Romanian Novel: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.
Ls»
Jfc
I
'Z У? Л . -
■ •
• ' А
■ .
*
;
- j
?
-■ 2012
zz/z
MARGARETA MOLDOVAN
NUMY
FLOARE DE CUCUTA
r
Г
EDITURA ADEVÉRUL S. A. BUCUREȘTI

nu my
floare de cucută v
I
In cartierul depărtat al orașului se afla

strada Aurorei, denumire ironică pentru nefe
ricita stradă, de fapt o uliță mică, strâmtă,
cu case pipernicite și murdare, cari adăposteau
familiile micilor negustori ambulanți sau me
seriași; cele puțin mai răsărite, erau casele
de toleranță sau de întâlniri discrete.
Zărind pensionarele, copiii își dau coate
zicând: „uite una d’alea" sau îi spuneau epite
tul trivial. înțelegeau, micuții, ce ocupație are
femeea aceia, deseori atât de tânără, violent
fardată și mai mult desbrăcată, ce șade la fe
reastră sau în prag, atrăgând bărbații, flue-
rându-i sau înjurând pe cine-și batea joc de
ele?
Da, sau nu..., cine se întrebase cândva?
Tatăl, în cel mai bun caz, venea istovit de
muncă și de abea aștepta să se culce, sau de-i
plăcea băutura, numai grija copiilor n’o avea.
Dimpotrivă, asistau la scene oribile provocate
de el; certuri nesfârșite, bătăi, scandal...
Mamele? Oh! mamele lor... Vite de muncă
fără preget, muncă de dimineață până seara
Ia gospodăria lor, sau a altora. Peste drum
de una din casele de toleranță, era proprietatea
Coanei Ana, fosta spălătoreasă, actualmente
patroană de „odăi mobilate cu ora“ de pe
8 Margareta Moldovan
urma cărora își cumpărase acest șir deț camere

mici și dărăpănate, intercalate de magazii de
scânduri, cari țineau loc de dependințe, în
conjurând curtea mare, pătrată, pe cele trei
laturi; a patra, avea un fel de gard ce abia se
ținea, știrb cam multicel în locul porții inexis
tente. In mijlocul curții, era un păr bătrân cu
ramurile tare întinse, de parcă ar fi vrut să
ocrotească sub el, toată lumea ce forfotea în
preajma lui.
In aceste case, care păreaul cu neputință de
locuit, igiena era inexistentă.
i---- întregul șir de
locuințe aveau o înfățișare ciudată, amestec
de mizerie și de suferință, care presupunea
sărăcia din lăuntru. Camere mici, cu ferestre
la fel prin care soarele intra cu sgârcenie...
Igrasia era până sus la tavan, păstrând aerul
veșnic umed și cu miros de mucegaiu. Unele ca
mere aveau și scânduri pe jos, altele numai pe
jumătate, căci fiind putrede se măcinau. Ploș
nițele, puricii, gândacii de tot felul mișunau
pretutindeni. Apa o aduceau „din apropiere":
cam delà două sute de metri, delà un puț
antideluvian. Lumina? Flacăra gazului lampant.
Cine erau locatarii acestor hrube ale mize
riei?
*
*
— Săru’ mâna, Coană Ano!
— Oh! bată-te focul, iar ai venit beat! ce
dracu, nu ți-e rușine daca nu de copii, cel puțin
de noi, că acum știu că iar ai să faci scandal
și o să bați pe biata de nevastă-ta, copiii, cine
ți-o veni mai la îndemână.
— Eu, Coană, să știi, eu beau de necaz!
— De ce necaz, sau de al cui?
Nu m y 9
— lac’așa de necaz...
— Mai bine decât să-ți bei banii, ți-ai plăti
chiria la timp.
— Chiria, lasă Coană, am eu grijă și de
ea... am eu grijă...
— Ai, pe dracu! Ai grijă să bei, să-i bați
pe nenorociții ăia, de asta ai tu grijă! Ai îm
bătrânit degeaba, că minte tot n’ai.
— Eu, Coană, care va să zică am băut banii
munciți de mine...
— Și pentru aia trebue să-i bei?
— Ași putea să-i și strâng, sau să cumpăr
ce-mi trebue, dar îi beau așa fără să vreau;
mi-e mai lesne, nu știu cum...
— Ți-e mai lesne! păcatele tale!
— Coană Ano, nu fii supărată, că ce-i al
d-tale, dreptul d-tale adică, ți-1 dau... Săru’
mâna.
Plecă împleticindu-se.
Femeea îl privi câtva timp cum mergea
anevoie, ridică din umeri și-și văzu de treabă.
* *
Coana Ana, proprietăreasa, ocupa, împreună
cu domnul lancu, două odăițe, mai curățele,
lângă poartă. Omu’ ei, cu care trăia fără cu
nunie, n’avea nicio meserie, în afară de aceea
de „inspector" și supraveghetor al curții.
D-l lancu era un om de patruzeci și cinci
de ani, înalt, bine făcut, aproape frumos. Om
rău nu era, dar nici prea bun. Iute la mânie
„ca ardeiul", cum îi spunea ,,nevastă-sa“, căci
de prea multe ori a făcut-o să-i simtă usturi
mea. Cu chiriașii cari nu plăteau la timp, dea-
semenea nu era prietenos. „Mușterii" fetelor
și ele îi știau de frică. încolo, om bun, prea
bun, mai ales cu fetele drăguțe... Paul Seroff

nu a plătit chiria. Nu face nimic, are două fete
frumușele și cam prostuțe. Bani siguri...
Coana Ana nu era nici ea pâinea lui Dumne
zeu. Trecuse de multișor de patruzeci de ani,
dar se ținea încă bine. Nu era înaltă, în schimb
era grasă. Părul i se cam „decolorase",
aproape că era alb, și-l cănea. Și tot cănindu-1
prea mult, chipul ei grăsun arăta și mai alb
decât era. Avea ochi căprii, neastâmpărați,
ca de vulpe, nas cârn, gură mică, două șiruri
impecabile de dinți... falsi, și vrednică de nu
i se găsea pereche. De dimineață până seara
robotea prin casă, prin curte; scutura, spăla,
cârpea, gătea; și gura... nu se poate spune că
se odihnea și ea cât de puțin. Toată ziua
vorbea, cicălea, înjura, țipa, certa pe copii,
pe d-1 lancu, pe vecini și când mj avea pe
cine, vorbea singură, căci nu se putea stăpâni.
„Coana Ana nu-i dușmancă la inimă, dar
gura ei e mai rea ca mușcătura de viperă
veninoasă" așa spuneau toți câți o cunoșteau...
Șezând lângă poartă, vedea pe cei ce intrau
sau eșeau și fiecăruia avea să-i spue câte
ceva, ,,îi blagoslovea". Nimeni nu scăpa de
gura ei.
Ce avuse ea cu Nea Mitea? căci el era be
țivul de adineaori.
Mitea Alexe, de profesiune — adică avea
mai multe — era misit, negustor ambulant,
jucător de cărți și bețiv. Din toate, pe cea
din urmă o agreea mai mult. Treaba lui! La
vârsta de aproape patruzeci de ani câți avea
el, omul se poate conduce singur, mai ales
că avea mâini sănătoase, picioare de asemenea,
ochi buni. Înalt era cât o prăjină, voinic, fața
plăcută, luminată de doi ochi mari albaștri.
N u m y 11
Era însurat și avea trei copii; doi băeți și o

fată. Ce-avea ea cu el? Ce? Dacă-i bate, nu-s
ai lui? așa vrea, așa face. Ce-i treaba ei?
Omul s’a dus liniștit acasă, ora prânzului
trecuse cam de mult — e drept — dar pen
tru asta nu dă voie nimănui să-l întrebe ,,de ce
a întârziat iar“, nu! deaceia, pac, pac și gata!
Gura care grăise, acum scâncea înăbușit.
Nevastă-sa nu e deloc de invidiat, sărmana !
Dar e o vorbă: „Се-și face omul singur, nu-i
face nici dracul!" Căci ea, Gina Alexe, ar fi
putut avea un altfel de traiu. Părinții ei, oa
meni cu stare și cu vază într’un mare oraș
din sudul țării, dăduseră o bună educație ce
lor cinci copii, patru băeți și o fată, fără să-i
ție prea mult prin școli. Ea nu învățase decât
vreo două clase superioare într’un pension. O
guvernantă, femee mai în vârstă, cunoscând
câteva limbi și posedând, în genere, o cultură
superioară, îi complectă educația intelectuală.
Averea îi permitea să ducă o viață îmbelșu
gată. Au cerut-o mulți tineri. Dar nu se mă
rită cu niciunul. Fiecăruia îi găsea câte-un
cusur. Dacă nu i-1 afla dânsa, îl găseau pă
rinții ei și astfel nunta tot nu se făcea.
Fără să știe cum, se amoreză de ajutorul
de contabil al tatălui ei, de acest Mitea
Alexe. Cine era acest Mitea, al cui, de unde
venea, — nu se știa. Dădu, el, niște infor-
mâții vagi despre familia
J lui, aproape dispă-
rută în întregime prin meleaguri îndepărtate,
cari puteau fi și crezute; reeșea net, dealtfel, din
înfățișarea, accentul și numele lui,căe de ori
gine rusă. Asta nu este deajuns ca să fie ales
de ginere. Pe îndrăgostiți însă, ca și pe copii,
împotrivirea îi face mai încăpățânați.
Gina plânse, se rugă, se rugă atât, până ce
obținu învoirea părintească; se căsătoriră cu

mult alaiu. Din zestrea primită, bărbatul își
înjghebă o afacere, care fie din nepriceperea
lui, fie din lipsă de noroc nu reuși. Cu pu
ținul ce-1 putu salva și cu sprijinul socrului,
începu o alta, dar și aceia nu avu o soartă
mai fericită. Toate acestea se întâmplară nu
mai în decurs de un an. Pe atunci, nu bea
încă așa ca azi, dar nu-i displăcea un pahar
și chiar mai multe. Demoralizat de nereușita
afacerilor, sau alcoolic prin ereditate, nu se
poate ști, fapt e, că începu să bea din ce în
ce mai mult. Socrul fu foarte supărat și-l
certă, obținând promisiunea fermă că nu va
mai bea până la... prima ocazie. Numai dădu
nimic, sperând că-1 va lecui de patimă, „ne-
având, nu va fura“ zicea el. In adevăr nu
fură, dar făcu o mulțime de datorii pe cari
tot socrul trebui să le plătească. Toate astea
merseră până într’o bună“ zi, când le încărcă
bagajul în camioane cu direcția spre un oraș
cât mai depărtat și astfel nimeriră aci. Le
dădu o sumă mai mare de bani și sfaturi
multe; de azi înainte să se descurce singuri
cum vor vrea. Se săturase!
* * *
Inchiriară o casă frumoasă cu trei încăperi
și dependințe, curate, luminoase, mari, sănă
toase; apa nu era un lux și becul electric o
dorință irealizabilă. Aproape la un an după
mutare, avură primul copil, pe Tody, căruia îi
urmară, din doi în doi ani, Numy și Ricu. Cât
va timp afacerile merseră bine, pe urmă da
torită neglijenței lui Mitea care voise numai
să dovedească socrului că se poate întreține
N u m y 13
și singur, regresară și la un moment dat,

cerințele nu mai putură face față cheltuelilor.
Se văzură nevoiți să se mute în altă locuință,
cu o chirie modestă. Casa era totuși destul
de încăpătoare și plăcută. Dar aceasta nu ajută
la nimic și în curând rămaseră cinci guri fără
hrana zilnică. Făcură datorii, dar creditorii
trebuesc achitați. Erau mult în urmă și cu
plata chiriei. Cât a plâns, cât s’a sbuciumat
singură, căci Mitea parcă trăia pe altă lume.
Sub pretext că se duce în căutarea unui ser
viciu, pleca dimineața și venea noaptea târziu,
de cele m: ' multe ori beat, peste măsură.
Cu cine era să vorbească, să se sfătuiască?
Dacă încerca s’o facă rareori, ieșea un scandal
îngrozitor, la care copiii, bieții copii nevino-
vați, luau parte îngroziți. Din ce în ce mai
des, totuși, trebuia să-i spună bărbatului ei, tatăl
copiilor ce sufereau tot felul de lipsuri și pe
deasupra vedeau și scenele creditorilor ce
voiau bani, nimic altceva, de nu toate lucru
rile ce le aveau trebuiau transformate în bani!
Amenințată cu vânzarea lucrurilor din casă,
pierzând cu desăvârșire orice speranță de sal
vare de-aiurea, le scrise părinților, cărora până
atunci nu îndrăznise să le mai ceară nimic.
Ajutorul sosi, repede. Era, chiar, mai mare
decât se aștepta să fie. Dar odată vechile da
torii achitate, altele noui se îngrămădeau, fără
veste.
Amărîtă că fusese nevoită să apeleze, iar,
la părinți, femeea se străduia să-l determine
pe soț să muncească.
Era așa de tânăr, sănătos, putea să mun
cească, nu să aștepte să-i vie de-a gata totul,
fără ca el să ridice un deget, singura lui
grijă fiind să bea.
Ea nu știa să facă nimic altceva decât gos

podărie, atât! Să se fi băgat servitoare? Dar
copiii, casa?... El trăia ca în nori, de parcă nu
vedea tot ce se petrece în juru-i.
*
El? Nu voia munci! De ce ar fi făcut-o?
Socrul le da, dacă nu ajungea, ~ ce vină avea
el? Că n’o să le mai dea, asta n’o admitea!
Cum o să rabde el ca ei să moară de foame,
cum? Sunt rudele lui, copiii lui, sângele nu-1
va lăsa. In socoteala sa nu intra și nepre
văzutul: ca azi, mâine, toate au un sfârșit
oarecare. Ce importă că vine din nemărginire,
din noi....
Fapte, lucruri, ființe, totul e supus unor
legi, legilor lor, făcute de ele, prin ele, sau
pentru ele. Când socrul, comoara nesecată,
muri, simplu, așa cum o face orișice sgârie-
brânză oarecare, Mitea fu nedumerit. Și dacă
a murit socrul, a rămas soacra!...
Dar au fost nevoiți să constate cu groază
că omul, despre care se credea că e foarte
bogat, n’a lăsat mai nimic. A lăsat atât, cât
să-i îngădue văduvei să ducă un traiu foarte
modest.
Mitea fu obligat să-și caute o slujbă. In
postul de ajutor de contabil nu mai putea
fi numit: uitase contabilitatea. Găsi o altă în
deletnicire anume parcă făcută pentru unul
ca el, — misitia. Din puținul ce-1 câștiga, jumă
tate dădea în casă, dar acel ,,ceva“ nu era mereu.
Erau zile în șir când nu aducea nimic. Din
ce trăiau? Sărăcia te învață ce să faci.
N u m y 15
începură peregrinările, retrăgându-sc încetul

cu încetul în cartiere accesibile pungii și situa
ției lor. Cu cât sărăcia era mai mare, cu atât
cartierul și locuința erau mai sărăcăcioase.
Nu se îndepărtau prea mult, pas cu pas cedau
terenul care, părăsit, știau că niciodată nu-1
vor mai recuceri. Atunci, pentruce s’ar fi
grăbit? Ce importă că acolo, dincolo de strada
asta mai bună, era o alta unde puteau găsi
o locuință cu mult mai eftină? Acolo, știau
că vor avea timp mâine să ajungă. Azi, azi
încă nu voiau. Sacrificară, pentru această în
târziere, lucrurile, unul câte unul. Ele tot ar
fi fost jertfite, altădată, când nevoia le-ar fi
impus-o. Au făcut-o mai devreme, de dragul
unui culcuș în care nu vor mai sta. Azi un
pat, mâine o oglindă, un covor; bagajul de
fiece dată când se mutau era mai puțin. Dar
proprietarul nu știe, nu vrea sau nu poate să
știe că odată cu fiece buleandră oprită în
schimbul chiriei datorate, nenorocitul lasă
acolo, o părticică din suflet, din el...
Lucruri frumoase, încărcate în camioane mari
ce scârțăiau din încheeturi sub greutatea lor,
destinate a mobila camere multe, mari... îm
puținate, împuținate mereu, o mână de boarfe
iau calea periferiei în odăi mici, joase, rău
mirositoare.
Această evoluție, această tragedie omeneasca
se petrece sub ochii noștri mereu, pe tăcute,
încet, încet, ca acțiunea unor cari ce rod ne
văzut lemnul în care au isbutit să pătrundă.
Ii auzi cum rod, rod inima lemnului. Dacă
i-ai urmări, i-ai descoperi și ucide atât de
ușor. Nu o faci însă, nu, carii rod un lemn, îl
nimicesc, li iau vlaga... căr, hăr, hăr... carii

rod un lemn și lemne sunt berechet.
De cealaltă parte a curții, în dreptul locuinței

familiei Alexe, ședea Coana Irina. In tinerețe
fusese tare frumoasă și a dus un timp o viață
cam liberă, apoi se mărită cu un funcționar
de stat. După moartea lui, întâmplată în urmă
cu zece ani, văduva care avea acum cincizeci
de ani, se mută în aceste două odăițe mai
eftine, din care una o dădea cu chirie. Mai
lua și de lucru acasă, ba o rufă de dres, ba
un ciorap de împletit și altele, cari îi aduceau
de asemeni un mic venit, căci numai cu mica
pensie ar fi murit de foame. Fiind femee tare
îngrijită și bună la inimă, gata oricând să
sară în ajutorul fiecăruia, chiriașii erau mul
țumiți. De cinci ani, avea în gazdă pe „un
domn" Theo Carelly cunoscut în mahala sub
numele de „Domnul Doctor11. Coana Irina ză
rise scris pe o carte de vizită de a lui „Theo
Carelly, Doctor în Drept" și spuse vecinilor
ce o întrebaseră ce e chiriașul ei:
— E doctor, am văzut eu cu ochii mei
scris pe carta lui de vizită „doctor11. Nu dă
consultații, că e foarte bogat.
Poate că voise să se laude cu asta. II cre
deau toți cam țicnit, de vreme ce venise să
locuiască aci în fundătura asta mizerabilă.
Lucrurile nu erau tocmai așa.
Theo Carelly era dintr’un mic orășel de pro

vincie. Rămase de mic orfan de tată, așa că,
Numy 17
terminând cele patru clase la gimnaziul din

localitate, maină-sa care nu era prea bogată,
dar l-ar fi putut totuși întreține mai departe,
stăruia să-i găsească acolo un post oarecare de
conțopist, și gata, căci nu voia să se des
partă de el, fiind unicul ei copil. Băiatul, însă,
o convinse să-l lase să plece în alt oraș să-și
termine liceul. După aceia nu mai avu pentru
ce să se ducă acolo, în orășelul acela mic,
decât ca să-și îngroape pe scumpa lui măi
cuță, ce murise nemângâiată că-și lăsase „co
pilul" neisprăvit.
„Copilul" avea atunci nouăsprezece ani și-și
luase cu succes bacalaureatul. O plânse mult
timp, azi încă o regreta și-și amintea cu drag
de felul duios și dragostea nemărginită ce i-o
purtase, renunțând de a se recăsători, cu toate
că nu avusese, când a rămas văduvă, mai
mult ca douăzeci și trei de ani, numai ca să
nu sufere „bietul mititel". Ea îi lăsă o rentă
viageră care îi putea ajunge să trăiască fără
să facă nimic, bine înțeles mărginindu-se să
ducă un traiu modest. Mai moștenise delà
mamă-sa un suflet bun, Înțelegător al sufe-
rinții omenești și o mare sensibilitate; simțea
ca o durere fizică, durerea altora.
*
Scuza multe greșeli ale semenilor, — gre
șeli pe care el nu și le-ar fi iertat.
Lui nu, altora da !
„Cei ce greșesc, spunea el, nu-s vinovați
în întregime; dacă s’ar căuta cauza pentru
care greșesc, de jumătate, altcineva va fi găsit
vinovat. Vina lui e deci înjumătățită și se
poate întâmpla ca în acea jumătate să fie
Numy, Floarea de cucutl. 2

partea cea mai mică din întreaga greșală“.

Adesea mizeria înarmează mâna nenorocitu
lui care ucide, mizeria totală: materială și
morală.
Lipsa educației și a mediului sănătos sunt
vinovatele principale. Câte nu se întâmpla da
torită acestei mizerii cumplite?
ft
*. *
După ce Theo își luă doctoratul în Drept,

intră ca al cincilea secretar la un mare avocat.
Nu se bucura de leafa ce o avea, în alt sens,
decât că-i permitea să nu se atingă de venitul
rămas moștenire; erau primii bani câștigați
de el. La avocatul acesta făcu cunoștință cu
Mihail Seroff, Milly, cum îi spunea mai pe
urmă pe scurt, care era și el secretar acolo
d!e vreo doi ani.
Milly era un tânăr de vreo douăzeci și opt
de ani, înalt, mai mult slab, osos, cu umerii obra
jilor ușor eșiți în afară, frunte lată, nas acvi
lin, ochi negri ca și părul ce-1 purta în
plete. Vorbea puțin peltic, repede, având
totdeauna un aer preocupat. Era un funcționar
ireproșabil, iar ca om, incapabil să facă un
rău cuiva, fără să fie, însă, prietenos. Timid
din fire, Theo se simțea stingherit în mijlocul
acelor tineri ce depășeau cu un an, doi, vârsta
lui. Vedea că e- supus unui examen amănunțit
dar nu pentrucă s’ar fi purtat sau ar fi fost el
anormal, din contra. Frumos, corect îmbrăcat,
se degaja din întreaga lui persoană un aer fer
mecător, tineresc și matur totdeodată. Avea o
fire prietenoasă și îndatoritoare. Dar pentru
ei, era încă un bobocel ieșit de abia din gă
oace și cum se cuvine față de un atare ins,
N u m y 19
trebue să-l faci să simtă că a luat contact cu

viața, chit că asta dacă nu doare, sâcâe; o
știau dealtfel din experiență, dar...
Milly însă nu-i lăsă. II luă oarecum sub
ocrotirea lui, simplu, fără să-și dea aere de
autoritate asupra colegilor care-1 stimau pentru
corectitudinea și priceperea sa. II iniție în
noua sarcină ce o avea, explicându-i în amă
nunt totul, însă nu ca un profesor față de
un elev, ci ca delà egal la egal. Theo îl aprecie
numaidecât, văzu că băiatul acesta era un „om",
unul din aceia ce-i întâlnești foarte rar. In
scurt timp deveniră prieteni, avansul, însă, îl
făcu el, căci Milly avea oroare de a-și exterio
riza sentimentele. Și el îl simpatizase delà
început, dar prietenia nu s’ar fi legat nicio
dată între ei, dacă Theo n’ar fi făcut primul
pas. Rămase încă mult timp foarte rezervat,
primind după multă insistență, mici lucruri
dorite sau invitații la masă.
— Dragă Theo, apreciez gestul tău frumos,
dar eu nu-ți pot răspunde la fel și te cred
îndeajuns de inteligent, ca să judeci în ce
postură mă pui pe mine. Refuzându-te te-ași
mâhni, o știu, și pentru asta primesc. Dar te
rog, nu mă forța să primesc un lucru când
inu o fac din toată inima.
Devenind apoi prieteni nedespărțiți nu mai
fu vorba între ei de asta.
Mâncau împreună, după sfatul lui Milly, la
un mic birt unde găseau la un preț modest
mâncare simplă, dar bună și curată. Eșind
de acolo, seara, mergeau la câte un spec
tacol, de cele mai multe ori rătăceau ore în
tregi departe de sgomotul din centrul Capi
talei, ajungând pe străzi lăturalnice, fundături
luminate de câte o lampă anemică, pline d>e
gropi cu maidane, de gunoaie ce răspândeau

mirosuri urâte.
Milly îl întreba adesea ori de viața lui de
copil, de părinți, de casa în care locuise, de
prieteni. Ii asculta atent și deseori ofta. Când
i se puneau și lui aceleași întrebări, se eschiva
să răspundă, sărind numaidecât la alt subiect.
Lntr’o seară, după ce părăsiră birtul, Milly
refuză să meargă la vreun teatru — ca de-
obiceiu. Pretextă că-1 doare capul și spuse
că pleacă deadreptul acasă.
— Știi ce? propuse Theo. Merg și eu! Voiam
să știu unde stai. Pân’ acum nu știu despre
tine decât că te cheamă Milly!
Celălalt nu răspunse nimic. Să meargă cu
el, acasă? Fără să vrea, îl strânse tare de
braț.
— Ce-i asta? făcu Theo.
— lartă-mă, fără să vreau. Bună seara.
— Milly, stai, merg și eu cu tine doară.
— Nu, nu, lasă-mă singur!
— Aha, am înțeles. îmi pare rău că am fost
fără voia mea indiscret, lartă-mă Milly!
Celălalt tresări violent.
— Ce, Ce?...
— Damicela te așteaptă. Bună seara.
Lui Milly răsuflarea îi primeni numai aerul
din plămâni, dar rămase acolo o greutate. Iși
strânseră mâna și se îndreptară în direcții
contrarii, Theo spre un teatru din centrul ora
șului, și Milly...
Hai să mergem noi cu Milly.
* *
După ce lăsă în urmă multe străzi, ocolind
un maidan, eși într’o stradă, de acolo mai
N u m v 21
merse prin câteva, apoi dădu într’o alta. In

ulicioara ei făcu doar câțiva pași și intră în
tr’o curte mare pătrată. Da, acolo era Strada
Aurorei și proprietatea Coanei Ana; Milly
locuia aci. Curtea era pustie. Toată lumea
dormea acolo, cu toate că nu erau încă zece
ceasuri. Mergând încetișor, străbătu curtea
până în fund, unde bătu într’o ușă. Așteptă
puțin, apoi auzi cum se trage zăvorul și o
umbră îi deschise.
Aci unde intrase era un antreu, cu o ușă
laterală ce dădea în altă odaie.
Acestea și încă o magazioară erau tot apar
tamentul ocupat de familia Seroff. Paul Se-
roff, tatăl lui Milly, era de meserie coșar.
Afară de el, mai avea încă doi băeți, două
fete și pe nevastă-sa. Familia Seroff număra,
deci, șapte guri ce trebuiau să trăiască de pe
urma funinginei. Dar, pentrucă, și funinginea
asta are și ea sezonul ei, să fie cu iertăciune,
d'-lui Seroff nu-i prea displăceau băuturica și
fetițele; cecace aducea dumnealuinu-i prea ajun
gea, așa că trebuia să muncească și Maria Seroff,
nevastă-sa. Era spălătoreasă cu ziua, pe unde
o chema, și cu bucata la ea acasă. Totuși și
cu ce aducea dânsa nu prea prisosea, dar fe-
meea se bucura că îi mai dădeau cucoanele bune
câte ceva : ba o hăinuță veche, o rochiță, încălță
minte, sau alte lucruri mai bune, mai rele, potri
vite sau nepotrivite. Unele le refăcea, le cârpea
și-și îmbrăca cu ele plozii nepretențioși,
din contra foarte mulțumiți de fiece lucru
adus. Iși amintește Milly, odată, era iarnă
grea și el nu avea nicio încălțăminte. Mamă-sa
adusese delà o cucoană bogată niște pantofi
liliachii dte mătase, cu tocul mare cât ciocul
berzei. S’a bătut cu o soră mai mică pentrucă
ea voise pantofii. După ce mâncă și el mai

întâi o porție de bătaie, îi încălță triumfător.
Nu primi să i se taie un centimetru din tocuri,
asta era doar mândria Iui...
— Nu vreau să mi le taie! Ce, cucoanele cum
poartă așa, pantofii? Apoi o să vedeți cum or
să crape copiii de necaz când m’or vedea cu ei!
Avea atunci vreo șapte ani.
Ca îmbrăcăminte purta niște pantaloni ce
erau de două ori cât el tot, și ca haină, o ro
chiță groasă ce ținea loc și de cămașă. In cap
avea o pălărie bărbătească. Ceilalți copii erau
și ei îmbrăcați cam în felul Iui, exceptând
fetițele care nu purtau pantaloni...
* « *
Fiind cel mai în vârstă el trebuia să îngri
jească de ceilalți copii când mamă-sa era dusă
la lucru. Nu avea mai mult de trei ani când
îngrijea de o surioară de un an. Micuța se
simțea așa de bine cu el că nu scotea toată
ziua un scâncet, măcar. Milly era de o pre
cocitate uimitoare! La șapte ani îl considerau
un om și plecau fără nicio grijă de acasă. El
spăla copiii, le dădea să mănânce, mătura,
spăla vasele, le făcea jucării să se distreze,
nu-i răsfăța dar nici nu-i bătea ; felul lui puțin
autoritar impunea micuților cari erau obișnuiți
cu bătaia. Ii băteau dacă râdeau, dacă vor
beau sau se jucau; casa era prea mică și ei
erau prea mulți.
Să zicem, tata nu poate să sufere gălăgie,
dar mama? Ei, de ce nu am spune-o drept,
Maria spălătoreasă nu refuza un pahar de vin
sau un rachiu în plus!...
Când venea seara delà muncă, găsea copiii
N u m y 23
așteptând-o cuminți. Milly se uita atent la ea

și deseori spunea micuților: fiți cuminți și
tăceți din gură, altfel vă bate țuiculița.
Asta însemna că mamă-sa băuse. Și copiii
I» ședeau nemișcați câteva momente, înțelegând
К din tot ce le spusese el, cuvântul ,,bătaie" și
•’erau speriați de acest avertisment. Uitau însă
curând, erau doar copii, încă; atunci „țuicu-
lița“, sub chipul mamei lor, îi astâmpăra, iar,
împărțind darnică tuturor palme, pumni, pă-
rueli. Era un tărăboi de nedescris și toate
astea se spărgeau tot în capul lui Milly.
— Milly, mânca-te-ar vermii, ce-mi stai ca
un lemn? Vezi ca dracii ăștia să tacă din
gură, de nu, vă strâng pe toți de gât să mă
scap de voi. M’am săturat până peste cap.
Ea se trântea, îmbrăcată, pe pat, unde ador
mea numaidecât iar el îi chema într’un colț,
le da câte o coajă de pâine ce le ținea loc și
de masa de seară și începea să le spună basme.
De unde le scotea, nici el nu știa. Nu i se spu-
sese lui niciodată, îi veneau așa în cap fără
să se străduiască prea mult. Copiii se uitau în
------- fiece mișcare ca nu
gura lui, îi urmăreau
cumva să le scape vreun amănunt, ascultau
până ce somnul îi toropea și adormeau cu
toții.
Tatăl era bine dispus întotdeauna și când
venea, aducea ceva în buzunare și pentru
„plozi11. Câte un măr, un covrig, zahăr, nu
era mare lucru, dar însemna o atenție, pe care
o savurau pe îndelete. Dându-le aceste nimi
curi le întovărășea de un cuvânt bun, o mân
gâiere drăgostoasă ; pentru asta copiii îl divi
nizau; pe când „țuiculița" furioasă îl certa că
„iar a venit afumat" sau că s’a dus la fete unde
a cheltuit banii, copiii îi luau în sufletul lor
apărarea, neîndrăznind să-și arate sentimentele

cu glas tare. Milly încercase odată.
— Ia lasă-1 mamă! Tata e un om destul de
bun, nu vezi ce de bunătăți ne aduce? Apoi,
nu ne bate niciodată! Și dacă bea, cui, ce
strică? Tu nu bei?
Cine te-а pus omulețule de o șchioapă să
iei apărarea unuia ce se poate apăra și singur?
Dacă te-а bătut, de ți-a învinețit fața și tot
corpul, apoi nu a fost decât ca să-ți arate ea ce
poate face unui mucos ca tine, când nu-și
ține gura.
La școală, s’a dus singur, singurel. A lăsat

copiii să se joace; nenea Milly are „treabă".
A intrat într’o odaie mare, marc, cum nu mai
văzuse el încă, o odaie curată, ca în vis, cu
tot felul de lucruri în ea. Acolo mai intrau o
mulțime de boieri și de oameni cu copii de
mână. A intrat și el cu pălăria sub braț și
a așteptat, a așteptat de i se urîse; nimeni nu
se uita la el, care lăsase copiii acasă, singuri.
Dacă se vor bate? Ii auzea, parcă, plângând...
Și domnul cu ochelari căruia i se spunea ,,D.
• Director", nici nu se sinchisește de toate astea.
Iată că pleacă toți de acolo și rămâne doar
el, un pui de om, mic, desculț cu o pereche
de pantaloni rupți, cu o cămașă mare pe el
și cu o pălărie de domn sub braț.
Câte nopți și câte zile nu s’a închipuit el
aci în fața „profesorului" cerându-i să-l lase
să vie la școală. De ar fi știut mamă-sa unde
e el acum, bine nu i-ar fi mers! De câte ori
nu o rugase plângând:
— Mamă, vreau să merg și eu la școală.
N u m y 25
M’am făcut mare, vreau să învăț și eu carte.

— Ce? Carte? ba pe dracu să te ia. Cine
să vadă de copii?
— Tot eu!
— Taci spurcăciune, îți dau eu carte de
n’ai s’o poți duce în spate. Carte! Ce are
tat’tău dacă are carte? El nu a învățat două
glase și pentru asta nu poate să fie bețiv?
— Nu vreau să învăț două. Eu vreau să
învăț mult, să mă fac un domn mare: per
ceptor, gardist!...
— Tu și perceptor! Oh! trăsni-te-ar Dum
nezeu, pe tine or să te facă perceptor!?
Tatăl după ce îl mângâie pe cap, ii dădu un
ban în mână și-i zise:
— Milly, lasă băiatule cartea, că e a dra-
cului, că și cu ea poți muri de foame și să
fii un pârlit!
Dar el nu se lăsase. Venise acum să se roage
să-1 primească.
Domnul Director ridicând ochii de după un re-
gistru, îl zări stând acolo, neîndrăznind să se
miște.
— Ce vrei, puștiule? Ce-i cu tine?
— Săru’ mâna, Domnule Director. Am venit
să te rog să mă lași să viu și eu la școală la
dumneata!
— Tu nu ai părinți?
— Ba am, dar ei... nu vor să mă dea la
școală. Spune...
— Ce spune?
— Că s’o dau dracului de carte!
— De ce? #
— Păi, zice că și cu ea poți să...
— Spune, spune...
— Poți să fii un pârlit și să mori de foame!
— Asta cam așa ar fi!
Directorul începu să râdă.

— Ia vino mai încoa!
Milly se apropie sfios.
— Cum te cheamă?
— Mă cheamă Milly, adică nu, Mihail Se- Й
roff. Й
— Și tatăl tău ce este?
— Tata? Coșar.
— Bine! Și mama?
— Ea? E spălătoreasă.
■— Și... sunteți mulți copii?
— Cinci.
La amintirea copiilor, Milly tresări. Apucă
mâna Directorului, i-o sărută și-i spuse:
— Domnule Director, te rog. lasă-mă să viu
și eu la școală. Ai să vezi ce bine am să învăț!
— Bine, Milly, bine, să vedem!
— Va să zică să viu mâine? Dar... eu nu am
nici ghiozdan... nici cărți.
— Stai, nu te pripi; nu vii încă mâine. întâi
să vie părinții tăi să vorbesc cu ci. Tu ești
copil de școală și trebue să înveți carte. Cărți
dacă nu au ei cu се-ți cumpăra, îți dăm noi,
de asta să nu duci grijă. Du-tc acum acasă
și spune mamei sau tatălui tău, că am spus
eu să vie până aci.
Milly îl privi îngrozit. Intervenția lui nu nu
mai că va fi zadarnică, dar mama îl va și bate
„să-i scoată prostiile din cap“, iar tatăl, pe
el nu știa când îl va putea vedea, căci venea de
cele mai multe ori, noaptea târziu.
— Nu se poate, Domnule Director, să vie ei!
— A! pentrucă simt ocupați?
— M... m’da, Domnule Director.
— Totuși, fără asta nu se poate! Iți tre-
buesc, apoi acte, ce crezi, așa merge? bați
din palme și ești gata înscris?
N u m у 27
— Va să zică, nu mă primești?
Plânsul îl înnecă. Șiroaie de lacrimi îi curgeau
pe obraji.
— Taci mă puștiule, nu mai plânge că o
să te trimit să înveți și tu carte.
♦
Л *
Când se văzu pentru a patra oară încoronat
ca premiant al clasei, lui Milly i se păru că
visează; ca un vis trecură anii. Ceilalți frați
nu învățaseră decât o clasă, două; el, însă,
prin sprijinul directorului și prin sârguința
sa, intră ca bursier într’un mare liceu. In
sfârșit, la liceu! Puține amintiri plăcute i-au
rămas din toți anii aceia lungi de liceu.
Liceul?!...
Clase mari, coridoare lungi, interminabile
parcă, săli de lectură, de gimnastică, de ex
periențe, de conferințe și câte și mai câte!
Ah! și ce curățenie și ordine era peste tot,
iar iarna era cald, acolo, ca și vara, peste
tot în fiece ungher. Așa era liceul, și se
bucurase mult la vederea acestui „tot“ ce
forma liceul mult dorit, unde putea veni ca
la el acasă, dar o casă mult mai frumoasă!
Se bucurase de învățătură, de laudele tuturor
profesorilor, de laurii ce-i culesese în toți anii,
de atât numai se bucurase, restul, viața în
sine nu-i aduse decât amărăciune. Neștiutorul
Milly! Credea că-i deajuns să te laude profe
sorii, să primești cununi de flori, ca restul,
Itot ce e străin de aceste lucruri să-ți fie indi
ferent.
Văzu aci că te poate face aproape neno
rocit, să nu mai ai plăcere chiar de toate astea,
faptul că costumul e jerpelit, ghetele rupte, că
nu poți da un singur ban unei colecte, că ești

sărac, că tatăl tău e coșar și mama spălăto
reasă.
— Luați exemplu delà Seroff, voi copii ghif-
tuiți de bine, el e sărac, părinții lui sunt niște
bieți muncitori; tatăl lui e coșar și mama spă
lătoreasă, totuși sunt mândru de el eu, direc
torul lui. Un asemenea element face cinste
școalei.
La auzul acestor vorbe, lui îi venea să intre
în pământ de rușine. Nu auzise parcă laudele
ce i se aduceau ; cuvintele : coșar, spălătoreasă,
sărac, îi urlau în urechi. Atunci era prin clasa
doua.
Oh! cum ar fi vrut s’o rupă cu trecutul, cu
prezentul, să fi fost singur, singur, fără să
știe nimeni cine e sau al cui e. Câte nopți
albe nu a petrecut găndindu-se la asta! Să
rupă? Dar cum? Cum să rupă cu ei, frați,
surori, părinți, cu calitățile și defectele lor?
Așa cum erau îi iubea, îi simțea aproape de
inima lui, așa de aproape că nimic în lume
nu i-ar fi putut smulge de acolo.
Ei râd de obârșia lui, de el, de îmbrăcă
mintea lui proastă, de sărăcia lui, o știe! Ah!
și dacă ar ști ei toate! Dacă ar merge la cl
acasă, acolo în îndepărtata mahala, în că
suța lor scundă, igrasioasă și murdară,
dacă ar vedea pe ce masă șchioapă, plină cu
firimituri sau resturi de mâncare, premiantul
Seroff, fala școalei, își face lecțiile noaptea,
ziua fiind ocupat să ajute la gospodărie. Sparge
lemne, cară apă, mătură, are grijă de copii,
cărora le dă să mănânce, îi spală, le face ju
cării, le spune povești, tot ca atunci când nu
avea decât șapte ani. Dacă ar vedea câte zile
șade nemâncat, în schimb câte bătăi mănâncă
N u m y 29
pentru „afurisita aia de carte, care i-a zăpăcit

capul" căci a uitat să facă lampa sau să aducă
apă! Mihail Scroff, premiant în toți anii, pentru
acest merit nu a auzit nicio laudă delà cei
de acasă.
— Mamă, am luat iar premiu! îi spunea
el când o vedea în toane bune.'
— Fi-ți-ar premiu’ al dracului, ce am cu de
acolo că tu ai luat premiu?
Și la drept vorbind ce avea ea?
Premiu!... Această distincție care e dată după
merite strict personale, ar trebui totuși să fie
apanajul bogătașilor. Cu ce bucurie sărbăto-
resc ci acest eveniment; un prilej în plus dte
petrecere.
Ah! draga mea, copilul d-tale e o minune,
un geniu !
— Da, da, nici nu mă așteptam să fie r;~ așa
de bun. Și știi cât a muncit?! Bietul copil,
cât a muncit!...
Milly, Milly, cine te pune pe tine să iei pre
miu? In cinstea ta nu se dau serbări, nu ți se
aduc acasă laude, cadouri. Dar tu nu ești
supărat pentru asta, poate că nici nu știi că
evenimentul ăsta de care numai tu singur te
bucuri puțin, este de o importanță așa de
mare. Dar și când ai știut tot n’ai fost supărat,
ai tu alte supărări mai mari. Că trebue să pri
mești ,,în dar“ costume uzate, ghete, șapcă și
alte lucruri mărunte delà un coleg, care impre
sionat de sărăcia ta, rugându-te să nu te su
peri, ți le-a dat. Și tu primești, fiindcă îți
trebue; nu că „nu te superi" dar fără ele nu
poți veni la școală, nu poți și pentru asta nu
te superi. Că mama bea, că tatăl își petrece
mai toate nopțile în bordeluri, că frații tăi
rabdă de foame, că... oh, sunt atât de multei
Totuși, te încăpățânezi să mergi mai departe.

*
Ai luat și bacalaureatul. In buzunar ai pe
tecul de hârtie pe care stă scris, că tu, Mihail
Seroff, ai luat acest examen cu maximum de
succes.
Acuma ai nouăsprezece ani și în buzunar în
afară de fițuica aceia și câteva mărunțișuri
fără valoare, nu ai nimic. O iei încet spre casă,
căci ai refuzat să mergi la chef cu colegii
favorizați de soartă. Dacă ai fi avut și tu bani,
cât de puțini, ai fi mers. Dar n’ai vrut să pri
mești invitația lor, tu, sărmane Milly, băiatul
lui Paul coșarul, pentrucă în afară de acest
defect, ai atâtea calități! Tu n’ai primi con
știent un lucru de care te poți lipsi, când știi
că nu poți răspunde cu aproximație la fel,
chiar dacă acest refuz te costă o lacrimă ca
un strop de sânge.
*
Iată-1, apoi, pe Milly, care visase odinioară
să se facă perceptor ori gardist, înscris la
Drept și Filosofie. De ce a renunțat să devie
perceptor sau gardist? Poate că, îmbrățișând
una din aceste profesiuni ar fi fost mai bine
de el.
El era slab: voia oare să apere pe cei slabi?
De aceia s’a înscris la Drept?
Fă-te apărătorul slabilor și proștilor, drepții
ar trebui să nu aibă nevoie de apărători. El
care nu a fost nicicând apărat de cineva — și
de multe ori simțise lipsa unuia — el va
apăra, nu cu gestul, cu vorba.
înțelepciunea constă în a spune vorbe pe
N u m y 31
cari și fiarele să le înțeleagă. Avocatul cu

inima înțelegătoare poate apăra pe oricine, cel
cu mintea înțelegătoare doar pe puțini.
El avea o inimă înțelegătoare.
* * »
Din retribuția meditațiilor ce le dădea, putu
să se întrețină la Universitate, să-și procure
multe lucruri trebuincioase și puține distracții
foarte rare, e drept, căci cu mai multă
plăcere da în casă acest așa zis prisos. Locuia
tot cu ei, cu toate că ar fi putut să șadă în
altă parte. Nu voia să plece până ce nu-i va
scoate de acolo și pe toți ai lui, să le facă
viața mai bună. Până atunci va locui și el
în hruba asta, clocitoare de mizerie și viciu.
Când își luă licența tot nu putu să-și împli
nească visul. Cu ce să-l fi împlinit? Cu inima,
cu sufletul lui mare și frumos? Aceste sunt
monete ce nu pot înlocui fermecatul suveran
absolut în fața căruia toți se închină, putând
obține totul după dorință: Majestatea sa banul.
Pentru el ne dușmănim, ne urîm, ne omorîm.
In lipsa lui se mulțumea să făurească planuri
minunate.
Intră ca secretar la avocatul unde era acum
și muncea din răsputeri, luându-și de lucru
mai mult decât toți ceilalți, devenind mâna
dreaptă a acestuia. Iși făcea datoria cu sâr-
guință, cum și-o făcea altădată pe aceia de
elev. Leafa era însă mică, pentru el, căci acum
trebuia să dea mai mult de jumătate în casă,
mama nu se mai ducea la spălat, ne mai având
putefre să șeadă zile întregi în picioare, in fața
albiei. Lua, însă, de spălat acasă, fiind ajutată
de fete, care erau acum mari. Tatăl lui găsea
greu de lucru, în afară că-i făceau concurență

și tinerii, iar frații lui, meseriași buni, unul
zidar și altul lăcătuș, nu se țineau de treabă,
căci le plăcea amândorura băutura.
Din micul lor venit, o parte mergea la câr
ciumă, era apoi chiria, lemnele, iar fetele își
mai luau câte o „cârpă". Mâncarea, erau ne-
voiți de cele mai multe ori s’o ia pe datorie
delà băcan; datoria se face ușor dar se plă
tește greu; așa că, fără bunăvoința băcanului
care mai adăuga și delà el, suma era destul
de mare pentru ei. Cât se străduia el să-i facă
să împartă banul în așa fel ca să-și mai poată
achita din cont și să nu mai ia pe datorie!
Străduință zadarnică.
— Ia lasă, maică, nu ne învăța tu cum să
trăim! ne pricepem noi tot ca și tine, cu toate
că nu avem atâta carte!
Și-i lăsă în pace să trăiască cum înțeleg
ei, dar în fundul sufletului era nemulțumit și nu
avea cui să-și deschidă inima, cu cine să vor
bească despre toate aceste ființe, ce-i erau
dragi, a căror imagine îl urmărea pretutindeni,
pe stradă, la birou, la tribunal, prin codurile
de legi, prin actele ce le întocmea sau le
cerceta.
Prieteni nu-și făcuse niciodată, cu toate că
mulțd încercaseră să i se apropie. El, însă, se
ferise, nu i se potriveau... Când făcu cunoș
tință cu Théo, delà primele cuvinte schimbate
împreună, îl plăcu. Tânărul acesta avea ochi
ce exprimau o nemărginită duioșie și bunătate.
El să fi fost, oare, prietenul dorit în taină,
în ceasurile lui de amărăciune? Ii era frică,
totuși, să nu se înșele, că inima lui nu ghicise
bine în noul venit pe cel căutat. De aceia se
ținu rezervat lăsând ca celălalt să fie eventual
N u m ,y 33
înșelat. Dar odată „ghiața spartă", fu bucuros

că descoperise un prieten. Deși prietenul lui
avea ochii buni, totuși ii era teamă să! i se des-
tăinu iască, să șeadă gol in fața lui, să-i arate
tot putregaiul din care era plămădit și în care
trăise, crescuse; nu, niciodată! Erau din două
lumi fundamental deosebite. El, produsul unei
«cursori sociale, celălalt, odrasla burghezului
ghiftuit. Două lumi cu două concepții diferite.
Destăinuindu-se, nu l-ar fi înțeles deloc, pen-
trucă acela nu putea să-l înțeleagă.
In seara asta chiar, ar fi vrut să spună pentru
ce era neliniștit, nu îndrăznise, însă. Cum
putea acela să-și închipue că el, Milly, care
nu avea familia lui proprie, avea totuși grija
uneia din care făcea și el parte, cu toate că
avea părinți in sarcina cărora cădea această
grijă?
De Theo îngrijise o mamă iubitoare care la
nouăsprezece ani îl considera încă copil. De
;----- 4----------------
când încetase el de a mni fj considerat copil?
La vârsta cea mai fragedă, cine îl menajase
pe el fiindcă cra „copil" ?■ La trei ani era
dădacă, la șapte, gospodar.
Cum să-i fi spus asta?! La trei ani lui Theo
nu i se dădea să mănânce orice, să nu-și
strice stomacul și la șapte ani, măicuța gri
julie il ducea de mână la școală. Pe când cu
dânsul altfel stau lucrurile: Dc curând o soră a
Isa a „fugit" cu un oarecare, alta s’a împrietenit
prea mult cu domnul lancu și asta înseamnă
o nenorocire pentru ea; fratele, zidarul, s’a în-
căcrat la un un chef cu niște prieteni cari i-au
rupt vreo două coaste și i-au spart capul, iar
acum zace acasă în dureri și febră.
Theo, tu nu ți-ai fi putut închipui atari gro
zăvii.
Bietul Milly, frământat de griji și neliniște,
Niftny, FbjMre «ic cuca ti. 3
scăpând delà serviciu, voia cu orice chip să

vie acasă, dar Theo nu l-a lăsat până ce nu
merse să mănânce întâi. Cele câteva înghiți
turi ce le-a luat, forțat, îi rămăseseră parcă în
gât. Voi să ajungă cât mai repede la ei, el care
nu-i putea ajuta. In casă era un miros irespi
rabil de mucegaiu, de sudoare și doctorii. Se
duse lângă bolnav, care dormea gemând înce
tișor. Febra îi mai scăzuse, dar obrajii îi ar
deau ca focul. Șezu mult timp lângă el, pri-
vindu-1 îndelung și fără voia lui, lacrimi grele
îi șiruiau dealungul obrajilor.
Fratelui acestuia, zidarului bețiv, lacrimile ce
le vărsă el nu-i aduceau nicio alinare. Și cât
ar fi dorit să-1 ajute! Se rugă acum ca după
vindecarea trupului bolnav, să revie la viață
nouă, un om nou. Dar cum? Printr’o minune?!
Doar așa...
* * *
Milly și Theo ședeau la masă, în vechiul
restaurant. Așteptând să li se servească mân
carea, răsfoesc jurnalele. Când s’au sculat delà
masă era de abea două.
— Theo, știi ce? fiindcă e devreme, hai să
mergem puțin într’un parc, să ne bucurăm ochii
privând florile!
— Haidem!
Merseră spre parcul cel mai apropiat și se
așezară pe o bancă. Cu toate că era în toiul
verii, totuși nu era prea cald. De dimineață
plouase aproape un ceas, se răcorise aerul puțin
și se înmuiase praful. Iarba încă umedă
părea de un verde mai deschis. Florile înviorate
râdeau, parcă, în soare. Mirosea a flori, a
iarbă, a pământ și era acolo umbră, răcoare,
tăcere...
N u in y 35
Parcul era aproape pustiu. Doar ici colo se

zărea câte cineva.
— Ce idee bună ai avut să venim aci! E
așa de frumos și plăcut să stai în mijlocul
naturii!
— Da, e foarte bine aici, mai ales când ești
și sătul te simți și mai mulțumit. Nu e curios
asta?
■— De ce să fie curios? Fiecare organ își cere
partea lui. Stomacul nu îndeplinește el o func
ție capitală în existența ta? Fii cel mai inteli-
gent om din lume, frumos, bun, să n’ai mes
china asta de mâncare, îmbucătura de pâine,
din inteligent, bun, frumos devii un animal de
pradă!
— Știi că e frumos ce spui tu? Theo, gân
dești tu chiar așa? Sau ți-a trecut numai prin
cap acum?
— Mai mult, sunt convins de asta!
— Tu convins? Când? Cum?
— Știi că mă faci să râd? „Cum? Când?!“
Eu, unde trăiesc? Nu pe pământul ăsta, nu
văd1, nu aud tot ce se petrece în preajma mea?
— Ce poți vedea, ce poți ști tu?!...
Tăcu privind îngândurat înaintea sa. Reluă
apoi:
— Da, ce poți ști tu? Ah! Theo, să te fe
rească cerul să știi din experiență toate astea,
să simți o singură zi foamea, frigul, cum te
înghiață... Numai o singură zi!...
Ia să lăsăm astea la o parte. Oare un su
biect mai vesel nu putem găsi?
— Nu, Milly, lasă, subiectul mă interesează
foarte mult. De multe ori mi-ai spus: ce pot
ști eu „sătul, ghiftuit", de parcă tu nu ai face-
parte dintre ei?
— Eu nu fac parte decât aparent din acei
36 Margacctu Moldovan
sțitui și ghiftuiți. Da, eu sunt un copil al mize

riei. Am știut ce-i foamea, frigul, lipsa,'nevoia..
Am suferit la o vârstă când tu încă mai cre
deai în îngeri făcători de minuni. Nu sunt uh
sătul, nu sunt! Dacă azi după ani îndelungați
de mizerie care mi-au istovit, aproape, puterile,
mănânc însfârșit și eu o îmbucătură mai mare
de pâine, să știi că deși am plătit-o cu vârf șl
îndesat, nu-mi tihnește. Căci nu sunt numai
eu sătulul de rău, dornicul dc bine. Sunt și ei.
frați, surori, părinți. Dacă eu mănânc, ei nu
se satură. Și nu sunt numai ei. Sunt așa de
multi. Eu nu le pot ajuta la toți cu toate că o
doresc din toată inima. Dar cel puțin lor tre-
bue să le ajut și prin asta tot fac ceva, micșo
rez din tristul convoi.
Isbucnise. Fără să vrea. Paharul era prea
plin și numai picătura aceia ce se revărsase
din el, îngrozise pe Thco care ascultase năucit
explozia aceasta de cuvinte. Nu-i venea să-și
creadă auzului că el, Milly, suferise și suferea.
Se găsea acum într’o situație foarte dificilă,
căci trebuia să spue ceva, să facă Ш1 gest oare
care și se temea că n’o să fie cel nimerit. Să
tacă,nu putea; îi luă. deci, mâna și i-o strânse,
cu căldură.
- Dragă Milly, te stimez și te înțeleg mai
mult. Nu uita că în mine vei avea întotdeauna
un bun prieten.
Acum, hai să ne plimbăm puțin!
Se sculară și merseră în tăcere prin minuna
tul templu al naturii. Pretutindeni erau ron
duri de Hori închipuind covoare scumpe, copaci
mărunți și falnici așezați cu măestrie, fântâni
arteziene, boschete, împletitură artistică din
plante agățătoare și trandafiri, cuiburi plăcute
Nu m y 37
de visare și dragoste; aici largi, cu nisip mă-

punt pe jos, drumeaguri tăinuite.
Mâna ojnufûi isbutește să faeă, prin perse
verență, pc pământ, un colț ca al raiului din
eărți.
* * *
Două zile mai târziu, Milly lipsi delà birou.
Theo fu neliniștit de această lipsă și aștepta
cu nerăbdare să treacă ziua aceia, sperând
~~ că
a doua zi îl va vedea iar. El, însă, nu se arătă,
dar venind la masă, birtașul îi înmâna o scri
soare lămuritoare. Desfăcu plicul și citi cele
ее urmează:
Dragă prietene,
Ești prima persoană care afli de hotărirea

mea, a cărei urmare vai fi iun singur gest ce
va curma nu viața, ci chinul unui om. Cred că ai
ghicit despre cc e vorba... Da! dragul meu,
m’am hotărît să mă sinucid! Acum când ci
tești scrisoarea mea, de mult sunt, iar, o fă
râma de lut.
Desigur, te va interesa ,,de ce“ am făcut asta.
In urma răbufnirii mele — fără voia mea, ți-o
jur! — ți-am destăinuit o părticică din viața
mea și mă simt oarecum obligat față de tine
(dar și de conștiința mea) de a explica gestul.
Ascultă, mai întâi, o poveste:
A fost odată un oarecare pe care îl chema
Sim. Acest Sim era tare sărac și avea o spuză
de copii, nevastă, părinți, pe care îi iubea mai
presus de orice în lume. Locuiau intr’un
bordeiu dărăpănat, și Sim întreținea singur
pe toți. De dragul lor și pentru ei, ar fi fost
în stare să facă orice. De lucru găsea greu și

puținul ce-1 aducea nu le ajungea. Era cumplit
de mâhnit din această pricină. Iată că într’o
noapte visează, că vine la el un om tare bătrân
și-i spune : „Sim, știu cât suferi că nu poți ajuta
cu mai mult pe ai tăi și m’a înduioșat devota
mentul tău. Ai să poți, insă, cu o singură miș
care a mâinii, să transformi bordeiul vostru
într’o casă, mare și frumoasă, plină de toate
bunătățile. Trebue, însă, să aștepți un timp
mai îndelungat și când vei vedea că ciobul de
oglindă ce șade acolo pe fereastră se va aburi,
să știi că momentul acela a sosit. Ai încredere
și vei isbuti“.
Sim se sculă foarte afectat de visul acesta,
se uită pe fereastră, oglinda era acolo. O luă
în mână, se uită la ea, un ciob ca toate ciobu
rile de oglindă.
,,A fost numai un vis“ își spuse el.
Totuși, ascunse oglinda într’un loc sigur și-și
văzu mai departe de treburi. Intre timp, cu
toată munca lui istovitoare de dimineața până
seara, nu le putea aduce cât să-i îndestuleze.
Familia, nemulțumită, începu să murmure. Le
spuse și lor de oglindă, o scoase de unde o
pusese și minime! la un colț era o pată mică,
cât gămălia unui ac. Da, dar trebuia să aștepte
până ce toată se va aburi. In fiecare zi pata
se mai mărea cu încă pe atât, dar zilele trec
greu și ai lui erau sătui de sărăcie. Le spuse
să mai aștepte, să mai aștepte puțin, căci abu
reala ajunsese în sfârșit până la trei sferturi.
Asta durase ani lungi... Dar câți nu au nici
măcar o speranță de mai bine?! Când nu mal
era decât puțin timp până la miraculoasa pre
schimbare, familia în lipsa lui de acasă, a plecat
în lumea mare, împrăștiindii-se care încotro
N u m y 39
voi și ca o demonstrație de batjocură la

adresa lui — căci îl credeau cam nebun — dă
râmară și bordeiul unde, sub o grindă, era
oglinda. Când Sim veni acasă, văzu toate astea.
Căută intre dărâmături și găsi oglinda care
era toată aburită. Dar ce era să mai facă cu
ea? Nu pentru el, doară, râvnise palatul! O
puse jos și o sfărâmă cu piciorul.
Nebunul de Sim care credea că e deajuns să
te încrezi în succes ca să reușești, se spânzură
de prima cracă de copac.
Ce crezi despre Sim, de toată povestea asta?
A făcut el rău că s’a sinucis?
E de condamnat sau de compătimit?
Prietene drag, și eu ca și bietul Sim am
avut o oglindă; ea a fost, însă, în mine, a fost
viața mea, a fost creerul, gândul. Oglinda mea
nu făcea minuni! Am muncit, m’am străduit,
suferind totul, de dragul visului meu, adică
dorind să fac fericiți pe cei din imediata mea
apropiere, deocamdată. Singur, ași fi putut de
mult să fiu bine, dar nu am vrut! Conștiința
mea de om nu m’ar fi lăsat. Dar ei nu au în
țeles ce visez eu pentru dânșii. Când eram
aproape să-mi văd idealul realizat, n’am mai
avut pentru cine să-l îndeplinesc! Fratele, zida
rul, a murit acum, o soră nu știu unde se află,
alta e prostituată, mama bolnavă de delirium
tremens, la spital, tata un derbedeu bătrân și
celălalt frate, unul tânăr.
N’au vrut să mai aștepte sau, poate, n’au
mai putut... Mi-au luat-o înainte cu așa de
puțin.
. Am sfărâmat atunci, ca și Sim, oglinda netre-
buincioasă...
Ai vrut de multe ori să mă conduci până
acasă, dar n’am voit să știi unde stau, căci
40 Margareta Moldovan.
mi-a fost rușine, nu pentru mine ci tot pentru

ei! Acum, însă, îți pot spune; mergi de aci
multe, multe străzi, unele fac la dreapta, altele
Ia stânga, tu mergi, însă, înainte. Când ai să
ajungi la un maidan mare cu miros oribil, oco-
Iește-1 și prin prima stradă mergi iar câtva.
л: să
Ai _= intri într’o ulicioară unde praful1 are
să-ți ajungă1 acum până la glesne, iar iiarna
noroiul e Jpână aproape de genunchi; după
colț, mai treci încă vreo câteva case și ai
ajuns! Acolo, pe Strada Aurorei, in curtea
mare, pătrată, intrând prin știrbitura gardului
ce o numeam „poartă ai să vezi multe că
suțe dealungul ei. In șirul din fund, pe dreapta,
dai de o săliță si o odaie. Intră, fără să bați,
căci n’are cine să-ți răspundă. Dacă ai să
găsești pe pat dormind un om mânjit de funin
gine să știi că acela e tatăl meu, iar cel de pe
salteaua de paie din sală, băețandrul căruia
de-abea i-au dat tuleelc, e fratele meu. Atât
mi-a mai rămas din toți!
Casa, așa cum este, e aceia în. care am văzut
lumina zilei și în care am trăit până acuma.
De ea m’am despărțit ușor, de ei însă, cu mare
greutate. Dormeau acolo nepăsători de ce va
fi mâine și-i invidiam. M’am uitat îndelung la
ei. Icoana lor o aveam săpată în mine, acum se
suprapunea celei de acolo. O clipă mă întrebai:
oare nu trebuia pentru ci să trăiesc și să le
ajut? Cum?... Era prea târziu! Viciul îi făcea
incapabili de adaptare la o viața mai bună; de
ar fi avut mai mult ar fi devenit și mai vicioși.
Brutele astea, fiindu-mi atât de dragi, mă fă
cură să vărs lacrimi fcrbinți, gândindu-mă că
nimeni nu-i va mai iubi cu atâta duioșie sau
căutând să le‘facă o cât de mică plăcere, că
eu, carne și sânge, una cu a lor, îi las sforăind
Numy 41
ani fugit
pe saltea și fug... Da, am Fugit dar nu din la
șitate, nu, nu mai puteam altfel! Ei nu o. să
înțeleagă asta, dar tu, iubite prieten, chiar dacă
nu-mi scuzi în întregime gestul, te rog’ ferbinte
fa-i să înțeleagă pentru ce am făcut asta și nu
uita să le spui că i-am iubit prea mult și nu
am putut să-i mai văd suferind.
Te îmbrățișez cu mult drag.
V/Z/Zp
P.S. Iți las ca amintire și licența mea pe
care am obținut-o cu un preț așa de mare,
Privind-o, câteodată, îți va faminti
’ și do bietul
Milly.
♦
* *
Toamna călduroasa se prelungise parcă
anume pentru cei ce nu au lemne pregătite, cum
parate din vară ca să fie uscate, tăiate, gata
doar de băgat in sobă. De curând începuse și
.școala. Dar la școală nu pot merge toți copiii.
Cu capul în mâini, pe un scăunel din fața
casei, Numx, fata lui Mi tea și Gina Alexc,
plânge, așa cum în urmă cu mu Iți ani, tot în
curtea asta, plângea și Milly Seroff pentru
ecelaș motiv, dar mai în fund cu câteva case.
Theo o mângâie ușor pe cap.
Numy, fetițo, nu mai plânge!
Numy, care tresă rise la atingerea mâinilor,
când aude însă vocea mult cunoscută izbuc
nește în hohote mai mari.
De ce nu ești fetiță cuminte? Taci puțin,
că vreau să-ți spun ceva.
Ea, însă, nu-1 asculta.
— Uite-te puțin la mine!
încetinind plânsul și frecându-se mereu cu
dosul palmei la ochi, Numy ridică fața scăldată

de lacrimi spre interlocutorul său, și-i spune
printre sughițuri:
— Lasă-mă’n pace! Degeaba vrei să-mi spui
să nu mă duc la școală. Mi-a spus mie mama
că vrei d-ta să mă înveți carte. Dar ce, d-ta
ești profesor? ești doctor, atât! Ce-i pasă ci
că nu am ce îmbrăca iarna când va fi frig?
Mie nu mi-e frig... și la școală nu se face
focul? E mai bine ca acasă acolo!
Am să-mi pun apoi pe mine broboada ei, și
gata!
— Și ea, cu ce să meargă?
— Ea?... Să nu meargă nicăeri. Să șeadă în
casă până vin eu, pentrucă după masă nu mai
merg.
— Da, dar tu știi mai bine ca mine că nu
are nimic mai gros și nu se poate lipsi de ea
fiindcă în casă nu poate sta Are treabă, mereu,
pe afară.
— Nu vreau să știu, nu! nu!... Vreau să mă
duc la școală...
— Bine, să zicem că ai broboadă. Се-ți pui.
însă, în picioare?
întrebarea asta, vădit, o încurcase.
— Ce?! Ah, în picioare am să-mi pun... am
să-i zic mamei să-mi facă niște târligi.
Se amoreză de ideea asta.
— Da, da, niște târligi frumoși. Știi că târ-
ligii țin mai mult decât ghetele din târg...
— N’o să fii frumoasă. Cu rochia asta
subțirică, cu broboada pe tine care arc să te
acopere toată, și în târligi, fără ciorapi... or
să râdă fetele de tine; or să-ți zică „sdrențe-
roasă“.
— Să râdă de mine?! De ce, că sunt săracă
și nu am cu ce cumpăra o haină, ghete, ciorapi,
Numy 43
tot ce au ele? Am să le arăt eu să râdă de una

ca mine! Și puțin îmi pasă de ce vor spune!
Se mai gândi puțin, apoi spuse hotărîtă:
— Domnule Doctor, dacă nu mă duc la
școală, mă omor!
— Ce? Ești proastă? Cum ai să te omori,
singură?
— Bine !
Theo o privi uimit.
— Cum, bine?
- Da, bine! am să mă spânzur!
— Ai să te spânzuri?! Vai, ее-ți trece prin
cap! Unde ai auzit tu asta?
— Unde am auzit?! Unde am văzut pol să-ți
spun... Maria, știi Maria care trăia cu Sandu și
ședeau cu chirie la Coana Mimy, când Sandu
a înșclat-o cu una d’alea delà Coana Ana, și-a
legat o frânghie de gât, s’a agățat cu ea dc un
cârlig din tavan și a murit. Tot așa am să
fac și eu.
— Numy, ce spui tu mă îngrozește! Ce vorbe
sunt astea, de unde știi tu lucruri pe cari cu,
ca bărbat, ca om mare, nu le știu?
Ea îi răspunse candid:
— Ce să-ți fac eu dacă nu le știi?!
Numy, tu ești deșteaptă și ar fi păcat ca
inteligența, adică mintea ta s’o întrebuințezi
prost. Ar fi păcat! Am să caut să fac și eu
ceva pentru tine. Iți trebue o proptea, un în
drumător, un sfătuitor, asta îți trebue... Cine
se îngrijește de tine? Cine? De toți cei ca
tine? Sunteți mulți, unii sunteți tare buni, dar
aci în mizerie vi se atrofiază calitățile. Dacă
unul ese la lumină, dacă unul se smulge sin
gur de aci, e un Hercule, da, da... Și dacă .
rămâne în el puțin borhot ce tulbură limpe
zimea câteodată, nu e de mirare...
44 \’ÎHrgareta Moldova®.
Vorbea mai mult sie-și căci copilul acesta

nu-1 putea înțelege, nu putea încă. Mâine însă...
— Domnule Doctor, nu prea am înțeles ce
tot ai spus d-ta. Dar știu că ești bun și te
gândești la noi, la mine, cu toate că sunt
mică.
Ce să-i mai fi spus.
spus, ce? Vorbe?
Vorbele cele mai frumoase nu folosesc toate
la un loc, câteodată, cât o îmbucătură de
pâine și un lemn în foc. O vorbă frumos
spusă c bună, la timpul ei. O mâncare caldă,
o lingură de ciorbă când ți-e foame, prsțuește
mai mult și la tine, mare savant, ca și la cel
din urmă linge-blide.
E un adevăr greu de desmințit.
* *
Grație intervenției lui Theo, micuța Numy

se duse in sfârșit la școală, cu ghete, ciorapi,
haină și căciuliță. Când o văzu plecând, radi
oasă, pe poartă, intră în odaia lui și din fun
dul unui cufăr scoase o cutie micuță capito
nată eu mătase albă. In ea era singurul lucru
ce-1 avea deja fostul lui prieten. II luă cu
evlavie in mână și boabe mari de lacrimi îi
curseră pe obraji.
— Milly, scumpul meu prieten, pentru tine
fac toate astea, numai pentru tine dragul meu,
știu că asta te-ar fi bucurat așa de mult!
Tot pentru tine, in amintirea ta, am venit
aci, unde ai locuit tu, unde ai suferit, încă
de a doua zi, după primirea scrisorii tale.
M’am rupt din lumea mea, cel puțin momen
tan, pentru cea de aci, mizeră și flămânda,
aceia care a fost a ta până deunăzi și caut
s’o înțeleg, s’o simt, s’o ajut...
N w mi y 45
Puse apoi Ia ioc petecul de hârtie aproape

ud de lacrimi.
*
Fără să mai aștepte răspuns la bătaia repe
zită din ușă, Coana Irina dădu busna in odaia
lui Theo și-i spuse abea putând să vorbească
de emoționată ce era :
— Domnule Theo, omul lui Dumnezeu, vino
te rog, că moș Lesner trage să moară.
Theo fu foarte surprins.
Cum, Coană Irino, moare? Nu se poate,
ni trimis pe cineva după doctor? Săracii' Moș
I.esner!
„Moș Lesner", cum ii spunea toată curtea, îi
era vecin. Bătrânul suferea de rinichi; cri
zele făcuseră dintr’însul un ghem de om.
Avea dureri îngrozitoare și plângea ca un
copil Când il văzu pe Theo „bunul Domn"
care ’de atâtea ori venise la el, aducându-i
doctorii, mâncare, cu toată durerea, chipul i
se mai însenină puțin.
— Iți mulțumesc... că... ai... venit. Nu... am...
pe... nimeni... care... să îngrijească... de mine.
Puștiul ăsta nu știe altceva decât să plângă
și să se învârtească pe lângă mine...
Au... Au... Afurisită durere. Doamne, ori
ia-mă, ori nu mă mai canoni atât.
—■ Coană Irino, îi șopti femeii de lângă el,
trimite imediat băiatul la primul doctor. Omu
lui îi e tare rău și nu știu dacă criza asta
nu-i va fi fatală.
— Aoleu, maică, Doamne, apără și păzește
de rău. II trimit acușica, cum nu, dacă spui
d-ta.
Ea făcu semn lui Victor să vie afară. Bâ-
ia tul nici nu așteptă să termine bine coana

Irina și o luă la fugă.
Theo se așeză pe un scaun de lângă patul
bolnavului.
— Afurisită boală, doare de te seacă la
inimă !
— Lasă moșulică, ai să te faci bine în cu-
rând și n’o să mai suferi!
— Crezi d-ta asta? Eu nu cred... D-ta ei
fi știind mai multe ca mine de prin cărți,
dar mie îmi spune trupul, mă simt eu că nu o
mai duc mult.
Vorbea abea șoptit și întretăiat. Theo îi făcu
semn să tacă, să nu obosească. Era tare slăbit,
rămăsese aproape un sfert.
Când venise el acolo, în urmă cu trei ani,
Moș Lesner, cu toate că suferea și atunci, era
însă destul de bine și-și vedea de meseria
Iui de sobar. Se împrieteniseră repede, ședeau
dc vorbă până seara târziu, mai toate serile,
și-și povesteau fiecare amintiri din viața sa.
Povestea vieții lui Moș Lesner era destul de
tristă.
Rămăsese orfan de mic, să fi avut trei-patru
ani, și până la zece ani șezu la un unchiu
după mamă. Din cauza deselor bătăi și a traiului
rău de acolo, — îl culcau vara ca și iarna
într’o magazie, pe jos, în paie și, ca mâncare,
îi dădeau resturile delà masa lor —- plecă fără
știrea nimănui și se băgă ucenic la un sobar.
Delà unchiul acela, rămăsese cu o du
rere „de mijloc". La puțin timp, sobarul muri
subit. II regretă foarte mult, căci era un om
bun și-l iubea ca jpe copilul
д '
lui. -
De atunci în-
colo schimbă des patronii. Până la douăzeci
de ani, când începu să lucreze singur, căci
se însurase cu fata unuia din patroni, de care
N u m y 47
se amorezase mai mult din pricina bunătății

și cumințeniei ei. Ea avea numai cincisprezece
ani. Dintr’o naștere anormală muri, după un
an de conviețuire. Mult timp nu mai voi să
audă de însurătoare. Când o luă pe a doua
nevastă, avea douăzeci și opt de ani. Trăi cu
ea, doar, puțin, căci era leneșă, rea și stricată.
Divorțară.
Scârbit, renunță să-și mai lege viața de vreo
femee și iar se scurseră ani.
Iată că întâmplarea îi scoase în cale una
de care întreaga lui ființă se simți robită.
Era o fată drăguță de vreo douăzeci și patru
de ani, deșteaptă, harnică, lucrătoare într’o
fabrică; din micul ei venit mai întreținea și pe
o mamă bătrână. La început nici nu voi să
se uite la el „stâlpul de telegraf", „bivolul".
Pe urmă se convinse că bivolul avea multe ca
lități și consimți să-i devină tovarășă de viață.
El o opri să mai meargă la fabrică, pentru
asta trebuia el să muncească mai mult. Nu-i
păsa. O iubea și pentru ea, ar fi făcut orice.
Mulțumită că scăpase de obsesia făbricii in
care lucrase delà vârsta de treisprezece ani,
femeia se ocupa, cu toată dragostea, de gospo
dărie. Curând se născu Victor, adăugând la
fericirea lui de soț și bucuria de a fi tată. In
căsnicia aceia găsi în sfârșit pacea și fericirea.
Când Victor era în clasa l-a primară, rămase
orfan de mamă. Copilul nu-i simți prea mult
lipsa, căci tatăl, bun și duios, nu-1 lăsa. Cu o
grijă fără margini, îl crescu el. Când avu întâia
criză de rinichi și fu nevoit să stea în pat,
prima grijă fu ca Victor să nu sufere vreo
lipsă. Abea târîndu-se pe picioare îi prepara
mâncarea, îi făcea patul, îl ajuta la lecții;
era atunci în clasa Ill-а primară.
48 Margareta Moldovan*
După cea dintâi criză, bolnavul neîngrijin-

du-se, răul se adâncea. Boala nu e pentru să
raci. Ei nu-și pot îngădui nici o zi de odihnă.
In. ziua in care, răpuși de boală, se odihnesc,
în ziua aceia suferă și de lipsuri, de toate
lipsurile.
De aceia: ești bolnav? Muncește! Te doare?
Muncește! Suferi? Urlă, dar muncește!
Robule, dacă vezi că lanțul te-а ros, ți-a
făcut o rană adâncă, mută-1 alături, și până
ți se va face o alta, aceia e vindecată!
De când e bolnav, s’au întreținut din mila
vecinilor, ce Ic dădeau cât puteau, fiind și ei
oameni nevoiași.
Odaia în care locuia acum era îngustă, mică,
fără fereastră, doar ușa avea două ochiulețe
mici de sticlă. In afară de patul mizerabil,
se mai aflau acolo o masă mică, două scaune
și un dulap în care țineau pe lângă cele câte
va lucruri de îmbrăcăminte, vasele de bucă
tărie și mâncarea. Theo amintindu-și toate as
tea și privind jalnica încăpere unde trebuia să
șadă acest om așa de bolnav, se gândi că
trebuc neapărat dus la un spital. Privi bolna
vul ce se mai liniștise puțin și-i spuse ezitând:
— Moș Lesner, eu cred că ar fi bine să
mergi la un spital.
— Eu, la un spital? Nu merg, domnule Theo,
nu inerg, căci băiatul cui îmi rămâne?
— N’avea grijă de asta, aranjez eu lucrurile
cum e mai bine.
— Știu, dar nu pot, nu pot să mă despart
de el.
— Ei, copilării! Dacă trebue, trebuc! Ce mai
vorbă lungă. Ești doar bărbat!
Bătrânul era grozav de agitat și lacrimile
N u ni y 49
ce încercase să le reție, îi curseră acum îm

belșugate.
— Nu cere asta, nu, te rog, gândește-te că
nu mai am mult de trăit și când voi închide
ochii ultima imagine ce voi lua-o cu mine,
vreau să fie aceia a chipului copilului meu
iubit. Nu-mi cere, te rog, să mă despart de el
acum.
Theo era profund mișcat, totuși spuse:
Dar tot pentru binele lui îți spun asta,
arc să fie mai liniștit și arc să-și vadă de lu
cru. Tâmplarul a venit mai zilele trecute să
întrebe de el și i-am spus că va veni în cu
rând, dar să-i dea și pensiune complectă, îm
brăcăminte, bine înțeles, cu o leală mai mică.
A primit imediat căci îi place cum lucrează bă
iatul. Victor are să vie mereu pela d-ta, acolo.
Când doctorul, chemat, văzu în ce mize
rie stă un om în care viața abia mai pâl
pâia, ca flacăra unei lumânări înainte d'e a
se stinge, în înțelegere cu Theo făcu o cerere
și obținu internarea lui într’un spital. Des
părțirea de copil fu sfâșietoare, li promise că
se va reîntoarce curând, dar niciunul nu o
credea.
Și chiar nu se mai întoarse.
Camera fu ocupată de Dora, o mică lucră-
toarc.
*
* *
- Ce mai e nou, tată Seroff?
la, păcatele mele!
— Dar ce-i?
— Nu știu cum să zic și de unde s’o iau!
— Ia-o cum vrei și zi-o cum poți. Mie mi-e
tot una.
Numy, Floare de cucut2

— Da, da, știu... dar să vezi cum stă cazul.

Vancu, băiatul meu, îl știi doar, câștigase prin
munca lui bani mai multicei. Și ce și-a zis:
hai să beau și eu un pahar de vin cu prie
tenii, așa cum ași fi zis și eu și altul ca mine.
Prieteni are berechet și de-abia așteptau să-i
cinstească cineva. Vine deci el, comandă tot
ce le poftește inima, beau apoi liniștiți câtva
timp până ce unul se leagă de drăguța lui,
că ar fi așa și pe dincolo... mă înțelegi dum
neata! Băiatului i-a sărit muștarul ! Se luară
la bătaie și nebunul ăla care nu-și ținuse gura,
rămase acolo lungit, amuțit pe vecie.
Cine era vinovatul? Căci săriseră în ajutor
și de o parte și de alta.
Care dăduse lovitura? Vancu? altul? Dracul
să-i știe! Ce mai vorbă lungă, el plătește oalele
sparte! L-au și băgat la beci.
-— Cum, l-au și închis?
— Mai e vorbă? Căci, nebunul, crezi că i-a dat
prin cap să fugă și să se ascundă? Nu, dom
nule Theo, a stat pe loc ca un prost.
— Și dacă fugea, îl găsea și era mai rău
de el 1
— Mai rău, cum mai rău?! Are să-i putre-
zească oasele acolo. Băiat tânăr, un boboc...
— Zici că nu știe carc-i vinovatul? El ce
spune?
— El? ce să spue. Că nu el a omorît, ci un
tovarăș de al lui. Plânge, se jură pe Dumne
zeu și sfinți, dar cine îl ascultă!
— Dacă e nevinovat, scapă! Justiția nu i ne-
dreptățește pe nimeni. Fii tu cel maii mare
om și dacă ai făcut un 1 “
rău, ,primești
' /’ pedeapsa
ca și Vancu Seroff.
— Domnule Theo, las’o încolo de Justiție!
In fațaj ei,, eu sunt „eu“ și tu ești „tu“! Dacă
N u m y 51
am parale să-mi plătesc avocați buni, mă

scoate aproape basma curată. De nu, zac în
temniță! Atunci, unde e dreptatea? Se lasă
amețiți de vorbe?
— Stai, nu e așa! Eu, un om care nu-s în
stare să omor o muscă, fac o faptă rea și
tu un înrăit, gata la orice fărădelege, faci
aceiași faptă. Trebue să primim aceiași pe
deapsă?
— Da, căci tu o faci din sburdăciune și el
pentrucă e rău. Fapta e faptă, fie că o faci
pentru prima sau a suta oară!
împrejurul lor făcură roată mai toți vecinii
și urmăreau cu atenție încordată convorbirea.
Gina Alexe se amestecă și ea în vorbă.
— Tată Seroff, nu mai lua apărarea păcă
toșilor ăstora cari beau și la beție își fac de
cap fără să mai ție seama de rușinea și pa
costea ce cade pe capul familiei. El șade
la răcoare, dar d-ta suferi aici mai mult de
cât el. Nu e așa? Da, dar și d-ta ești de vină
de toate astea! Când l-ai văzut că se duce la
cârciumă pentru prima oară, bate-1 de-1 omoară,
ea a doua oară să nu se mai ducă.
— Cap de muiere! De ce să-l bat? Bea banii
mei? Iși bea banii munciți de el și ce zor am
eu ce face cu ei?!
— Ai, că ești tatăl lui! Mai bine să-și fi
luat cu ei alte lucruri sau să-i fi dat în casă!
Acum îți place unde l-a adus beția?
—• Ceasul rău! Asta a fost. Câți nu beau
până nu crapă și nu se mai întâmpla asemenea
istorie!
— Va să zică d-ta îl scuzi, — dai vina pe
ceasul rău și, gata, te speli pe mâini... Copilul
meu să facă așa, l-aș strânge de gât.
’— Zi, Doamne ferește, vecino, îi spuse Fany,
tclalea. Dacă nenorocirea te paște, poți să te

pui cruciș și curmeziș, — ca tot vine peste
tine!
Paul Seroff se învioră la față când auzi
cuvintele astea, căci, oricum, îl scuzau întru
câtva.
— Bine ziseși! e încă tânără și nu s’a lovit
de una de astea. Atunci ași vrea s’o văd!
— Decât s’apuc ziua aia, mai bine să mor
chiar azi.
El clipi șiret din ochi și șopti la urechea
lui Theo: „N’ar pierde cine știe ce chilipir".
Coana Ana nu fusese acasă. Când văzu
cercul acela mare, veni repede să audă și
ea ce s’a întâmplat.
— Dar ce-i, oameni buni?
O voce pițigăiată de copil îi răspunse:
— Vancu a omolît un om!
— Doamne păzește! Cum, tată Seroff?
— De unde să știu cu, vai de zilele mele?
Eu am fost acolo, sau i-am zis: fă moarte
de om?!...
— Nu i-ai fi zis, dar cum a făcut trăsnitul
una ca asta? Auzi d-ta! Fi-i-ar beția a dracului,
iac’așa! Numai ea e de vină! A băut până și-a
băut și mințile.
Vorbea din ce în ce mai însuflețită, foarte
revoltată.
— Dar de ce, domnule, se dă voe cârciuma-
rilor să dea de băut acestor necopți până ce
nu mai pot? Ar trebui ca pedeapsă să le în
chidă prăvălia pentru totdeauna, să învețe
minte pe unul, pentru toți.
— Și acum d-ta ce faci?
—- Ce să facă ? Are să se ducă să bea un
pahar două, apoi va vizita fetele d-talc ca
să-și mai uite de necazuri.
N u ni y 53
Toți priviră înmărmuriți pe Coana Irina, care

Îndrăznise să-i spue cuvintele astea, căci se
fereau de gura ci ca de foc. Ea însă își plătea
chiria la timp și-și permitea...
Fcmeca păru cu totul preocupată de altceva,
ca și când n’ar fi auzit și n’ar fi priceput
nimic din spusele veninoase ale chiriașei. Să
treacă odată și delà ea... Arc să se răfuiască
atunci când i-o conveni ci mai bine!
— Păi ce să facă omul? Trebue să se ia
cu ceva! Dacă s’ar lăsa să-l copleșească ne
cazurile, ar muri înainte de vreme.
Evenimentul acesta fu mult timp, pentru
toată curtea, un subiect de discuție. Fiecare
îl desbătea și-l judeca în felul său. Copiii nu
se mai jucau decât de-a bețivii ce omoară,
apoi sc lăsau prinși, legați de mâini, de pi
cioare și închiși în vreo magazie. Coana Ana
turba de zarva ce o făceau.
- Oh! bătu-v’ar para focului de draci îm-
pielițați! M’ați asurzit cu gălăgia voastră!
Acum, doar, vă jucați, dar când veți fi mari
sunt sigură că o să faceți în serios toate astea,
spurcă c iu ni 1 c d racu Iu i !
Theo suferi cel mai mult de pe urma acestei
neașteptate întâmplări.
Ereditatea era de vină?
Dar Milly? cum răsărise această floare rară
în mijlocul buruenilor otrăvitoare?
* * *
Sc înscrise imediat ca apărător al lui Vancu
și în această calitate ceru o întrevedere cu el.
II rugă să-i spue adevărul; omul susținea în-
tr’una că c nevinovat!
■— Domnule Theo, zău, dac’am făcut cu una
^4 Margai-eta Moldovan
ca asta! E drept, in’am luat la bătaie cu el,

că eram beat, dar nu l-am omorit. Ah! dac’ar
fi trăit Milly, mă scotea din necaz, chiar dacă
ar fi trebuit să meargă până la capul țării.
— Vancule! și eu am să te apăr tot așa,
dacă ești sau nu vinovat, dar vreau să știu
adevărul — ți-o cere omul, nu avocatul.
— N’ai să aperi tot așa pe un ucigaș ca pe
unul nevinovat, o știu, dar nu pentru asta
am să te mint. Sunt nevinovat, nu am altceva
a-ți spune. Ăsta e adevărul curat!
— Bine, am să te cred, dar bagă de seamă,
dacă minți îți încarci mai mult conștiința și
faci mai rău, căci dacă se va dovedi că ești
vinovat, ți se dă o pedeapsă mai mare. Spune,
nu e păcat de tinerețea ta să putrezească în
fundul ocnei? Scăpat de acolo, nu vei fi decât
un ocnaș ordinar, așa se poate ca în cel mai
rău caz să-ți dea câțiva ani de închisoare.
Dai" poate nu ți-i dă, poate te achită!...
In urma strălucitei pledoarii a singurului
avocat apărător, Vancu Seroff căpătă trei ani
de închisoare. Sentința condamna un vinovat.
Theo dormise tot timpul acesta la un hotel
și mânca la vechiul și micul lui restaurant.
Pregătise cu febrilitate pledoaria, studiând în
amănunțime dosarul; după proces se întoarse
obosit acasă și două zile stătu zăvorit în ca
meră, ca să fie singur cu gândurile lui.
Vecinii ardeau de nerăbdare să-l vadă, să-l
felicite, căci auziseră delà bătrânul Seroff care
asistase la proces, ce frumos vorbise!
■— Auzi d-ta, e și avocat, a vorbit de se
uitau toți la el ca la o icoană.
-- Tată Seroff, eu cred că de nu era el, ii
dădea o pedeapsă mai mare.
— Păi cum, Coană Gino, i-o dădeau, dar el
N II in y 55
nu s’a lăsat. A omorît... copilul mizeriei... a

fost beat... Striga de parcă ăia de acolo erau
surzi.
■—■ Și ei ce spuneau, tată Seroff, îl întrebă
o cumătră?
— Ce să spue? Ascultau la vorbele lui; mai
încercase unul să se amestece, dar unde mi-1
repezi!...
— Dumnezeu ni-1 trimise aici, numai el!
Theo primi mișcat manifestațiile de sim
patie ale acestor oameni simpli, pe cari îi
iubea din ce în ce mai mult.
*
Dora, azi nu mergi la lucru?
Dora era aceia care ocupase camera locuită
de Moș Lesner.
— Nu!
■— De ce?
— Așa!
Coana Irina, femee cu experiență, ghici cum
stau lucrurile. Căci Dora, la șaptesprezece ani
câți avea, era o femee în toată puterea cu
vântului și tare frumușică.
— Spune drept, s’a legat cineva de tine?
— Hai, spune, nu-ți fie rușine de mine, sunt

Și eu femee și am pățit in viața mea multe!...
— Așa-i că am ghicit?
Fata făcu un semn afirmativ din cap și se
roși până în albul ochilor.
— Trăsni-l-ar de pârlit! Dacă a văzut o fată
frumușică și știind-o săracă crede că numai
intinzând mâna cu câțiva bani în ea, și gata!
Usca-i-s’ar mâna! Dar acum ce te faci?
•— Am să-mi caut de lucru în altă parte,

nu mor cu de foame. Coană Irino, am crescut
singură. Eram mititică când muri mama,
care mă lăsă pe mâna unui ticălos cu care
trăia. La început se purtă bine, apoi sc obrăz
nici, atunci fugii și intrai la o cucoană să
văd de-un copil. Nenorocirea mea fu, că, trăind
bine, mă desvoltai repede. Fără să le fac
nimic, bărbații se legau de mine.
Primul fu stăpânul, dar îl spusei cocoanei.
Mâneai, pentru asta, delà el o bătaie care o
țiu minte și acum. Mă dusei la oameni mai
bătrâni, dar și acolo babalâcul, nu i-ar muri
multi înainte, nu mă lăsa nici el în pace! La
ateliere pății la fel. Mă blestemam pentru în
fățișarea mea plăcută. Sunt lată cinstită și
vreau să rămân așa până mă voi mărita. Ăsta
care se leagă acum de mine, e chiar patronul
atelierului, om însurat și cu copii. Ce arc
ei cu mine? Eu îmi văd de lucrul meu și el
să-și vadă de treaba iui! Ce? Dacă sunt să
racă, sunt la îndemâna primului venit?
— Bravo, fetițo. bravo, dă-i dracului de băr
bați, că-i cunosc eu! După ce și-au bătut joc
de tine, se fac că nici nu te niai cunosc! Ia
ascultă, tu știi croitoria?
— Da, Coană Irino, croitorie știu!
— Atunci ai să cauți de lucru pe aci și le
dai încolo de ateliere!
— Dar n’am mașină de cusut!
Coana Irina șezu de se gândi puțin, apoi îi
spuse:
— Ai dreptate, îți trebue întâi mașină. Mâine
îți voi da un răspuns în privința asta.
Primul ei gând fu la Théo, delà care aș
tepta salvarea. Mașină în rate găsea, dar tre-
I
N u m У 57
buia de dat, în afară de prima rată, și o

garanție morală.
Dora, candidata sigură la desfrău, deveni o
bună croitoreasă a mahalalei și în curând își
întemeia un cămin, iar copilul ce se născu,
cunoscu o viață tihnită, alături de părinții lui.
muncitori harnici.
lată dar că destinul acestor umili oameni
depindea de capriciul unei întâmplări care în
dreptase într’acolo pașii unuia ce nu era din
lumea lor, mică divinitate care putea cu atât
de puțin să le îndeplinească dorințele lor fără
rugi îndelungi și așteptări obositoare.
Omule, Dumnezeu c în tine și de vrei, poți
să dovedești oricui puterea ta, cu o singură
condiție: să fiii un adevărat om!
* * *
— Nu vreau!
— Atunci, să te duci în lume, căci eu nu
mai pot să te țin!
— Nu? Ești datoare să mă ții pentrucă-mi
ești mamă!
- Datoare?! Dar nu am cu ce! Am să te
las să mergi desbrăcată și să stai flămândă,
atunci ai să fugi singură.
— Nu! am să rabd toate până voi putea
să mă întrețin bine fără ajutorul tău!
— Visezi cu ochii deschiși, fetițo. Bine! Auzi
vorbă, eu nu vreau să trăcsc „bine“? — și dacă
nu pot, o duc rău.
— Ce am eu cu tine? Ție ți-a plăcut așa!
— Mie?
— Da, dacă n’ai fi vrut, te-ai fi dus în
lumea larga și nu mai îndurai atâta mizerie,
l'.u m’am săturat de ea până peste cap! Vrei
să fiu ucenica Dorei căreia să-i spăl copilul

și vasele, iar din când în când să cos câte
un nasture? sau chiar să ajung croitoreasă de
mahala? Iți mulțumesc, ești prea bună!
— Ah,Numy,n'am destule necazuri? mai tre
bue să-ini faci și tu? Destul că Tody na a
vrut să învețe nici o meserie și acum e o
lichea, vrei și tu poate să ajungi o nebună,
să râdă toți de tine?
— Te înșeli! Vreau să ajung intr’o lume de
unde tu ai plecat. M’am săturat de mahala,
de oamenii de aci, vreau să stau în oraș!
— Vrei tu multe! Și mie mi-аг plăcea să
fie așa. Dar să ne facem numai iluzii zadar
nice, e o prostie. Mai departe să urmezi cu
școala, știi doar, nu se poate, costă mult și
noi nu avem cu ce te întreține. Să stai, deci,
cu mâinile în sân și să aștepți norocul să-ți
vie?
— Cine spune că nu voi urma mai departe?
Să știu că va trebui să cerșesc și tot învăț.
Nu voi rămâne cu cele patru clase primare,
niciodată! Și să-ți spun adevărat, domnul Theo
a spus că-mi va plăti taxa, cărțile le iau
gratis delà școală.
-— Dacă el îți plătește, n’ai decât să în
veți. Dar nu știu zău, de-ți va da mai mult,
de mâncare decât croitoria.
— Mâncare, nu știu, dar cinste da!
Așa se ciocneau de un timp, mama cu fiica.
Prima era o realistă, admițând numai lucru
rile practice, a doua o revoltată și o visă
toare.
Toată vacanța cât era ziua de mare nu
ajuta în casă la cel mai mic lucru. Ședea
și citea ce-i cădea în mână, reviste, jurnale,
cărți bune sau rele, fără să aleagă. Impru-
Numy 59
muta delà fiecare, delà biblioteci, nu se mai

sătura.
— Ai să te tâmpești de atâta citit! îi spu
nea mamă-sa. Mai las’o ’ncolo de carte și
ajută-mă și pe mine, că nu mai pot. Sunt
istovită de atâta muncă.
— N’ai decât să te odihnești. Ce, îți spun
eu să muncești?
Pentru palmele ce le căpăta când dădea
asemenea răspunsuri obraznice, plângea o zi
și era supărată o săptămână cu toată casa.
Mamă-sa îi spunea:
— Tot tu ești supărată? de ce plângi că
ți-am tras o palmă, când o meritai?
Dai întotdeauna în mine pe nedrept!
Se poate să dau așa în tine?
— Cum să nu? Eu sunt mică și trebue să
primesc bătaie delà tine care ești mai mare.
Dacă ești supărată îți descarci nervii în capul
meu !
Odată Theo, auzind-o vorbind așa, o certă:
- Bine Numy, așa vorbești tu? Păcat de
cartea ce o știi! Așa vă învață la școală?
— Ei! la școală! Acolo ne spun basme fru
moase, bune pentru copiii ce nu știu nimic.
La doisprezece ani cred că nu mai sunt un
copilaș?! Pentru părinții aceia din cărți sunt
și copii la fel. Dar aci....
Ia las’o păcatelor, domnule Theo, nu ai
cu cine vorbi! D-ta ești prea bun cu ea și are
să-ți sară în cap! îi spunea Coana Gina supă
rată. Și avea de ce să fie. Vedea că Numy,
deși un copil tare inteligent, chiar prea pre
coce pentru vârsta ei, era nepăsătoare de
tot ce o înconjura și neglijentă. Toată casa
putea să fie răscolită, iar ea cu o carte în
mână uita pe ce lume trăiește. Mânca atunci
când i se da și oricât, iară să se gân

dească dacă ajunge la toți. Când tatăl venea
beat și făcea scandal, ea nici nu se sinchisea
dc parcă nu era de-acolo. In sufletul ei poate
că era nemulțumită de aceste scene, dar nu
exteriorizase asta prin niciun gest.
— Doamne, ăsta nu-i copilul meu, e mai rău
ca o vită, e un lemn.
— Dar ce vrei să fac? Să țip și eu ca tine
să mă audă vecinii?
— Taci, să nu te mai aud vorbind, lemnule!
-— Tu mă provoci și tu-mi spui să tac!
— Nu aș vrea să te fac să vorbești, ci să
simți, să-ți deschizi ochii să vezi, asta aș
vrea! Dar inima ta nu poate simți, ochii tăi
refuză să vadă! Trăiești în lumea ta, străină;
aci, privești, judeci și dai doar sentințe. Se
meni cu un om, dar nu ești...
Plângea, adeseori, biata mamă; sperase că
va avea numai bucurii delà copiii pentru cari :
suferise atât.
»
* *
Când absolvi cele patru clase superioare,
Nuiny împlinise șaisprezece ani. Din cauza
multor nevoi ce le avea, fu nevoită să-și între
rupă studiile, căutând să ocupe un post. Ur
mărea cu înfrigurare toate anunțurile de prin
ziar și făcea oferte.
— De ce n’ai ocupat postul acela?
— Nu-mi convine, domnule Theo!
— Dar ce vrei tu?
— Ce? Multe vreau! Deocamdată un post
mai bun!
— Crezi că la început poți găsi ce vrei?
Cu timpul, — nu zic ba!
N ti m y 61
Nu ocup niciunul până atunci.

— Numy, tu ai încredere în sfatul meu ?
— Am!
— Intră la un post oarecare, mai puțin re-
tribuit și pe urmă te voi’ avansa.
— Am să încerc!
Theo îi era cel mai bun prieten, nu făcea
nimic fără să-i ceară și lui părerea, cu toate că
se mutase de aproape un an mai spre oraș,
unde ocupa un micuț apartament și mânca
la un restaurant din apropiere.
Se despărțise cu greu de cei de acolo și
poate că nu s’ar fi decis niciodată să plece,
dacă proprietăreasa lui, Coana Irina, nu se
îmbolnăvea, având singură nevoie de îngrijire.
Ea se mută Ia Dora care se simțea obligată
să vadă de ea, căci mulțumită intermediului
ei avea viitorul oarecum asigurat.
Numy venea la el aproape în fiecare zi,
aducându-i vești delà cunoscuți, flecărea puțin,
fără întrerupere, apoi pleca, parcă, mai ușu
rată și mai mulțumită. Știind că vine, — el
îi pregătea întotdeauna mici surprize sau dul
ciuri.
Era pe la sfârșitul lui Noembric și de o
săptămână începuse să fulguiască, acoperind
cu un strat gros de omăt, străzi, casc.
Gerul iți pătrundea prin haină. Vânzătorii
ambulanți întindeau în mâna sgârcită de frig,
micuțele lucrușoarc atât de eftine, trecători
lor grăbiți.
Numai în pantofi, cu paltonul subțire, Numy
tremura de frig. Mergea însă repede, spe
încălzească. 'Venea
rând să se mai îr.călec. ' 1 acasă
de
unde era ca afară, căci nu mai aveau lemne
de câteva zile. Șezuse învelită într’o cuver-
tură, dar degeaba! Ii era și foame. O foame
Ъ2 Margareta Moldovan
nebună. Nu avea, însă, nimic in casă. Nici

o coajă de pâine. A încercat să doarmă. Frigul,
foamea, n’o lăsau. O ură imensă o cuprinse
contra tuturor. Se sculă în grabă, se îmbrăcă
și fără să spue un cuvânt, plecă. Unde? Ori-
unde, numai acolo să rămâie nu mai putea!
Simțise o istovire ce o copleșea, poate că ar
fi înghețat acolo! Afară va face mișcare și va
alunga amorțeala. înotă prin zăpadă, până ce
ieși din fundătură. Dincolo, forfotcala mulțimii
înegrise de mult zăpada care aproape nici nu
se mai zărea. Doar casele își păstrau semețe
căciulile lor de hermină. Venise iama, aci ca
și la mahala...
Trecu prin fața cafenelelor. La masă, în căl
dură, oameni beau din ceștile aburinde ceai
sau cafea. Ar fi intrat acolo numai pentru
câteva minute să fi avut în mână doar o
ceașcă cu apă caldă cu care să-și încălzească
mâinile și stomacul.
Merse înainte.
La un colț de stradă, o bătrână cocea cas-
tane și alune într’un mic cuiptoraș.
Cât o invidia că putea isă șeadă așa de
aproape de ele.
O invidia ? !
Din adâncuri simți cum urcă tot mai sus
ceva clocotitor ce o о ardea la înghițitoare, în
ochi, în creer.
Ar fi vrut să se ducă undeva unde să fie
cald. La cine, însă? Pașii o aduseră in ne
știre, subconștientul ei o conduse la Theo.
Bătu ca un automat în ușă și când se po
meni în camera caldă, o, așa de caldă! simți
o clipă că totul se învârtește în juru-i. Se
lăsă desbrăcată de palton, așezată pe un scaun
■din fața sobei și multe minute privi flăcările
Nч m y 63
jucăușe. Theo nu o întrebă niciun cuvânt. O

vedea frământată de gânduri, turburată, și aș
tepta ca singură să spue ce avea. Tăcură amân
doi îndelung. Focul ardea, câte un lemn tros
nea împrăștiind scântei ca un joc minunat de
artificii.
Numy se smulse brusc din contemplarea
acestui foc ce parcă o vrăjise și spuse, cu
vocea, aproape dușmănoasă:
— Team deranjat?
Theo fu oarecum atins de tonul ei. Ii răs
punse totuși cât se poate de prietenos:
— Nu! deloc. Mi-ai făcut chiar plăcere ve-
nind, ca întotdeauna.
— Nu mă linguși, lasă-mă, sunt sătulă!
— De ce vorbești așa, Numy?
—'Pentrucă așa cred! Dacă ai ști cât sunt
de plictisită !
— Numy, ce ai? Spune prietenului tău. Ori
mai bine să-ți dau un ceai ferbinte, cu câteva
prăjituri ca să te încălzești și să te mai în-
dulcești puțin. Prea ești ainărue azi.
A 1 4-X ,1 — 4X « '
Altădată, când îi făcea asemenea propunere,
ea primea --------- cu
- bucurie, pentrucă îi plăceau
foarte mult dulciurile.
In clipa de față, însă, i se părea jignitoare
invitația la ceai, li era foame și, desigur, el
o ghicise.
Se înfuriă.
II privi cu foc în ochi și spuse:
— Nu vreau nimic, da, nimic nu vreau! Nu
am venit la d-ta ca să-ți faci pomană cu mine.
N’am nevoe de ceaiul, de prăjiturile d-tale,
de nimic delà d-ta, vreau acasă la mine să
am o bucată de pâine. Asta vreau!
— Numy dragă, n’am vrut să te jignesc!
— N’ai vrut, pentrucă una ea mine trebue
să se mulțumească când i se întinde un blid,

să-1 lingă, hămesită cum c de foame. Dacă
s’ar putea aș băga ghiata în stomac, să-1
umplu și să nu mai simt nevoe de altă hrană!
— Numy, dar cu te iubesc, te cunosc do
când crai copilită mică, ai crescut sub ocini
mei.
— Tocmai pentru asta, aproape că te urăsc,
pentrucă mă cunoști așa de bine, că știi lipsa
ce am îndurat-o și știi că și azi o îndur, că-ți
datorez recunoștință pentru câte ai făcut pen
tru mine, pentru ai mei, din milă.
Se sculă și umbla nervoasă prin cameră.
Theo ar fi vrut să-i spue un cuvânt bun, s’o
mângâie, dar ca, când era mânioasă se ase
măna unei ape furioase care rupând zăgazu
rile ce o țineau încătușată, târăște cu șu
voaiele ci tot cc întâlnește în calc fără ca ceva
să i sc poată împotrivi. O cunoștea destul
de bine. In ea erau două ființe: una dornică
de o adaptare la un alt mediu, gata să pri
mească orice de dragul, unei bune reușite, cău
tând să-și supravegheze vorba, purtarea; înda
toritoare, prietenoasă, supusă.
Alta, o revoltată, rea, înțepătoare, exact pro-
tivnică. De multe ori, prima dispărea cu de-
săvârșire când drojdia
' ieșea
. 1 suprafață,
la ;.... " .
Fata, își spuse Theo, e o floare, clar una
de cucută. De atunci în sinea lui nu o mai
numea decât „Numy, floare de cucută"1.
* * *
Intr’o după masă, Theo, fiind plictisit, intră
în primul cinematograf. înăuntru, lume multă.
Cu greu- își găsi loc lângă un domn bătrân,
care după ce mai văzu un act, plecă, iar locul
Numy 65
lui fu ocupat de o femee. El nu se uită la ea

căci urmărea peripețiile filmului ce era la
jumătate și se arăta destul de interesant, dar
când se făcu lumină și își privi vecina fu
foarte mirat văzând-o pe Numy.
Se priviră, plăcut surprinși, și amândoi spu
seră aproape în acelaș timp:
— Tu?
— D-ta?
— Venind aci am o dublă plăcere: văd un
film frumos și te am pe d-ta alături!
— Serios? Ești prea darnică azi în compli
mente !
Numy râse, dând capul pe spate ca un copil.
— De când nu ne-am mai văzut am atâtea
să-ți spun !
Eu n'am putut să viu să vă văd1, pentru-
că am fost foarte ocupat. Dar tu, Numy, de ce
n’ai mai venit pela mine? Те-am așteptat în
fiecare zi; îmi spuneam: azi cu siguranță vine
Numy! dar ea n’a venit!
Filmul începu; din nou se făcu întuneric.
— Nu pot să-ți spun acum nimic pentrucă
vreau să fiu atentă la film, ai răbdare până
se va ( ermina.
— Bine, am!
Dar nu avea de fapt. Ceva inexplicabil îl
turbura. Cerceta în gând cauza. Avea oare
vreo legătură cu cearta dintre el și un client,
cu firul de păr găsit în mâncare la prânz,
cu... ce anume din toate astea?
— Domnule Carelly, îți plac filmele de că
lătorii?
— Hm! ba da...
E indispus, dar ce are? Doar înainte nu a
fost! Când înainte? Ce indispus? Prostii!...
Totuși, are ceva...
Numy, Floare de cucută. 5

— Pe mine mă distrează foarte mult, călă

toresc cu gândul dacă nu pot altfel.
Nu-i răspunse.
Ce are? Poate că-i plictisit, sau surmenat.
I-аг trebui o schimbare de aer, o călătorie
poate l-ar distra, cum spune fetița asta de
lângă el.
Numy... Nu... my.. Nu... my... N...
m... y....
Patru litere doar, din atât se compunea nu
mele ei. Ce nume frumos, dulce..., și se potri
vește așa de bine cu ea...
Ce?! In ce sens, spune în ce sens? E dulce
ca ea? Asta a vrut să spue?
Da, asta!
Ce are aface? Numy e dulce, asta poate să
i-o spue și ei.
— Numy!
— Ce-i?
— Am vrut să spun că... filmul...
— Spune odată !
— Adică da, e dulce, e frumos... am vrut
să zic... da, e frumos filmul. Nu-i așa?
Ea îi răspunse, puțin enervată de observația
lui cam deplasată, acum, când acțiunea filmu
lui era mai interesantă:
— Da.
Dar Numy e frumoasă? Are un profil mi
eunat și e albă, prea albă! Sau poate că pare
așa din cauza părului negru, negru ca o noapte
întunecoasă; ochii sunt și ci frumoși, dc cu-
loarea ierbii în amurg. Lumina lor ce te face
să crezi că îi poți citi până în adâncuri,A i e
înșelătoare. E o pavăză ce orbește pe în-
drăzneț.
Nasul, gura, dinții... lor ce le lipsește?
Numy 67
Și mâinile... picioarele nu-s nici ele urîte,

nu, nici ele!
Cât o fi purtând?
Treizeci și șase.
Atât. E încă mică și poate are să mai crească,
piciorul.
E mică?!
Ce mică, e destul de desvoltată, are un corp
ca al unei femei, șolduri, bust, umeri rotunzi,
brațe pline, desigur că și pulpele... Da, e o
femee, acum, Numy, micuța Numy! Floarea de
cucută a crescut, s’a făcut mare.
Dar câți ani are?
Are... vreo... optsprezece... nu... e prea mult!
ei, câți ani arc ea? Ea?! Dar el?... El are
vreo patruzeci. Da, atât! ei, și dacă are vreo
patruzeci și Numy numai șaptesprezece, ce
importă?
Ce nerozii îi trec prin cap. Om bătrân...
Bătrân? Nu..., simte in el prea multă sevă
ca să se poată numi așa.
Și filmul ăsta nu se mai termină. Să10iasă la
aer, să facă mișcare, să se trezească din nă-
clăiala gândurilor pline do păcat.
Ce e păcat în asta, că a găsit pe Numy
femee, când el a tratat-o ca pe un copil?
Apoi e destul de bine aci, E cald, lume multă,
întuneric și Numy alături de el e acum sub
ocrotirea lui, chiar a lui cu totul... A lui?
Cum are să fie micuța asta a lui? Ce știe
ea, ce poate tortura pe un mascul când e ală
turi de o femelă?...
Pentru întregul univers, ce reprezintă ei?
Doi infimi atomi fără importanță, însă cu cali
tăți și defecte, cu însușiri separate, indepen
denți unul de celălalt, dorind, totuși, de a fi
veșnic uniți ; două organe, două sexe opuse,
cu funcții puse în seama unor legi divine.

Știe și ea toate astea. Pentru ea nu for
mează o chestie grea de desbătut instinctele
astea firești се-ți răscolesc sângele și-ți fur
nică carnea. Nu i-a spus Iui niciodată, dar
nu-și poate închipui să nu-și fi pus vreodată
această problemă.
Când filmul se termină, Theo răsuflă ușu
rat, i se păru că lăsase in sala întunecoasă
gândurile de adineaori.
— Cum ți-a plăcut?
El nu văzuse decât puțin până la venirea
ei, dar îi răspunse:
— Frumos film, nimic de zis!
Numy avea o înfățișare plăcută și era bine
dispusă. Fără de voc, privi atent la ținuta ei.
Șoșonii erau noui, gulerul de asemeni, dintr’o
blăniță neagră, o eăciuliță cochetă cu un fular
f: ' -
la fel și mânuși de piele.
— Ascult cu atenție tot ce-mi spui.
— Nu, nu știu ce să-ți spun mai întâi.
O întrebă râzând:
— Ce faci?
— Da, ai dreptate! Mi-ai adus aminte eu
ce să încep. Acum sunt funcționară la un
birou ; șefii sunt oameni cum se cade și со-
legii în număr dc cinci foarte drăguți cu mine.
— Ce ocupație ai?
— Dactilografă, momentan!
— Leafă?
— Mizerabilă. Insă mi-au promis formal că
în scurt timp mi-o măresc. întâi să vadă câte
parale fac!
Mergeau încet. El o ținea, ușor, de braț.
Era în amurg. Ici, colo, se aprindeau lu-
mini. Fulguia rar, cu fulgi mari —i ce cadeau
alene, clătinându-se ușor. Nu era frig și stră-
N u m y 69
zile erau animate, la ora aceia, mai mult de

o lume de gură-cască, scoși din casă de fru
musețea acelei zile de iarnă cu ninsoare po
tolită.
— E târziu. Ce repede se face seară! Càt sâ
fie ceasul?
— Nu-i târziu, e deabea cinci!
Știu, dar se întunecă și nu vreau să mi
se spuie acasă că iar viu „noaptea11.
Merg cu eu tine și te scuz in acelaș timp.
De ce să te mai obosești degeaba, căci
pe stradă mie nu mi-e frică să merg singură.
Ar trebui să-ți fie, totuși.
— De ce?!
— Așa! Tu ești fată mare și frumoasă acum,
asta nu scapă bărbaților din vedere!
— Ce am eu cu ei? Să încerce numai unul să
se lege de mine că-i arăt eu!
— De ce, ce ai cu el, dacă ești frumoasă...
și cum să spun... îi placi?
Theo se simți cam încurcat că-i vorbea în
acest fel, și ar fi vrut cu orice chip să schimbe
discuția. Numy, însă, nu-1 lăsă.
li plac? și mie multe îmi plac, dar dacă
nu am posibilitatea să le am într’un chip
demn, mă resemnez.
Asta e altceva. De lipsa oricărui lucru, te
poți resemna, dar de acest anumit lucru, de
a renunța la femeea dorită, nu poți, pcntrucă
animalul din tine nu te lasă.
Animalul? Dar în mine nu există acest
animal? nu există o fiară pe care prin puterea
mea <fc voință o țin încătușată? Căci rațiunea
unde e? Nu e făcută pentru om?
— De ce să facem apel la rațiune într’o ches
tiune pur fizică, la care psihicul ia parte in
conștient? Când ți-e foame, degeaba îți spune
I
rațiunea că nu ai și trebue să rabzi, că ne

voia asta tot o simți.
— O simți, dar ca să-ți potolești foamea nu
trebue să furi și nu numai de frica pedepsei;
acela ce o face e un anormal, cel puțin așa îl
consider, fie că fură numai o pâine.
— Nu ți-am dat un exemplu bun, căci se
deosebește în multe puncte de cealaltă nevoe
sau dorință fizică. Atunci când ți-e foame nu
simți repulsie nici pentru cea mai ordinară
hrană. Conștient, corpul nu primește orice,
îmi placi și te vreau exclusiv pe tine, ori-
care alta cu calități superioare mă lasă indi-
ferent.
— Mă placi înainte de a mă avea și pe
urmă?
— Se poate întâmpla să te doresc și după;
de asta nu pot garanta! Dacă există între noi
afinitatea trupească și sufletească necesară,
atunci nimic în lume nu ne poate despărți.
De nu...
— Va să zică să facem întâi o încercare
în care eu să dau tot ce am și fără de care
nu mai pot exista ca mai înainte, iar tu mani
pulezi doar zarurile acestui joc de noroc; ori
cum va ieși, tu nu pierzi nimic. Poți fi și un
măsluitor, și atunci? E un joc prea riscant
pentru o tânără fată săracă, dornică să urce
măcar o treaptă.
— Admiți însă să te căsătorești cu primul
venit, care îți prezintă prin acest contract mai
multă garanție de stabilitate, cu toate că poate
să fie de o mie de ori mai rău sau mai pervers,
să duci o viață de minciună... căci contractul
nu-ți dă și garanția că ai să te potrivești
cu el...
Căsătoria e cea mai mare minciună conven-
Nu m y 71
țională, căci robii ce-s înhămați la același jug,

ferecat cu această pecete tabù, urmează să
trăiască laolaltă, chiar clacă corpul și sufletul
lor se refuză.
Seara se lăsa încet, încet, și casa era încă
departe. Subiectul îi pasiona pe amândoi. Dă
deau la iveală dorințe, credințe, iluzii, simți-
minte tăinuite în străfundul eului lor, pe cari
nu le spui decât rar de tot, în împrejurări cu
totul speciale. Fără voia lor, se destăinuiau.
— Atunci renegi familia !
-— Nu, deloc! dar ea va trebui bazată pe
alte principii, noui, cari vor fi în ritmul vre-
mii, deopotrivă cu civilizația secolului nostru!
— Pe d-ta, ca bărbat, te aranjează și așa și
altfel!
— Nu, nu, noua organizație nu va avantaja
pe unul mai mult. Bărbat, femee vom fi egali!
— Am citit o mulțime de cărți cari tratau
această chestiune. Sunt toate foarte frumoase,
în teorie. Dar viața nu face teorie cu mine.
Dacă am făcut un copil cu d-ta, momentul
acesta de slăbiciune îl voi plăti cu multe la
crimi amare. Și era, doar, dragostea care m’a
împins în brațele d-tale, auzi? Divina dragoste,
din cauza ei ți-am cedat, nu împinsă de vreun
instinct animalic! De e ceva animalic în ea,
natura are să roșească!
Aveam doisprezece ani când fui elucidată
într’o chestiune care mă interesa încă la vârsta
aceia și mi-a deschis ochii pentru mai târziu,
într’o zi Berthe, știi fata lui Paul Seroff, veni
pela mama și în hohote de plâns începu să i
se destăinuiască. Eu ședeam în cealaltă odaie și
ascultam cu atenție:
„Să fie a dracului viața asta păcătoasă
ce o duc. M’am săturat să mai fiu la cheremul
tuturor nebunilor. Sunt bolnavă și uite ce e

pe corpul meu, numai urme, răni delà dinții
și ghiarele blestemaților de bărbați. îmi vine
să-mi iau viața, dar să-1 omor și pe Conu
lancu, care m’a ademenit cu vorbe promiță
toare și cu bani mai promițători cu cari îmi
făceam multe gusturi. Bani, ochi de drac,, ce
te vrăjesc, amăg'"' 1”
igindu-te. л— fugit .1..
Am de ~sărăcie
ca să am bani câștigați ușor, să mănânc bine,
să beau cât nu pot, și să stau mereu culcată.
Ah! de ce nu am riîintea de azi, dacă eram fată
cinstită altfel răzbeam în viață!"
Auzeam, atunci, o lecție de morală din
gura unei prostituate. Până atunci le invidiam
pentru traiul lor bun, mâncare în fiecare zi,
căldură, îmbrăcăminte, chiar și de mătase;
pentru mine o ambițioasă și care induram
atâtea lipsuri, viața lor mi se părea cea mai
fericită. Când acelaș mijlocitor al viciului a
vrut să mă atragă și pe mine pe drumul
Berthei, îi răspunsei imediat, așa cum i se
cuvenea. Și să nu crezi că nu aveam nevoie de
nimic! Din contră, ne sbăteam atunci în cea
mai cumplită mizerie. Dar, la naiba! Deși
adoratoare a vițelului de aur, nu voiam ca pe
altarul lui să aduc ca jertfă chiar corpul meu.
„Corpul tău îți aparține!"
De adevărul cuprins în aceste cuvinte sunt
adânc pătrunsă, nu-mi păstrez virginitatea ca
să-mi fac din asta o calitate sau pen truca ea
prețuește la mine prea mult. Nu i se poate
contesta că te poate apăra de viciu și atâta
timp cât o țiu la adăpost de viciu, cred că voi
putea mai liberă să râvnesc și să mă avânt
mai sus. Așa cred azi, cel puțin. Mă exprim
greu, dar sper că m’ai înțeles.
— Те-am înțeles Numy — floare de cucută.
N u m y 73
- De ce îmi spui așa ?

Ți
se potrivește de minune!
Bine, dar cucuta e o plantă otrăvitoare.
— Da, miroase urît, nu e frumoasă... totuși
face o floare albă, imaculată. Cueuta înflo
rește și floarea e albă... E o floare, totuși
nu e ea alta, ca rochița rândunicii... O cupă
minunată de cristal, otrăvită, plină eu elixirul
vieții.
E un omagiu și totodată o injurie, trebue
să recunoști! Primesc această denumire azi,
fără să mă supăr, pentrucâ sunt pornită spre
indulgență. Adevărul cuprins în ea e discu
tabil. De dragul acestei asociații de imagini
bizare prin care ai izbutit — mai mult sau
mai puțin —■ să-mi prinzi personalitatea, ad
mit originalitatea acestui nume!
Floare de cucută...
Nu sună tocmai urît!...
Cu vorba noastră, iată că suntem aproape
de casă și încă nu ți-am spus multele noutăți!
Fosta d-tale gazdă a murit zilele trecute.
Da?! Săraca coana Irina, bună femee
a fost !
Tata Seroff e tarç bolnav, cred că n’o
s’o ducă nici el prea mult. Nevasta lui Vancu
nici nu se uită la el. „Dacă e bolnav, n’are
decât să se ducă la spital, eu nu sunt infir
mieră" așa îi spune lui bărbătu-său. La urma
urmei are oarecum dreptate. E foarte greu să
ai grijă de un om bolnav când n’ai bani, și
pe deasupra mai e și însărcinată.
- Oricum, cu bunăvoință sc poate orice.
Bietul om! ce o li având oare? Am să vin să-l
văd în curând.
— Lasă-1 încolo de păcătos, nu merită prea
multă atenție!
— Numy, îmi pare rău că vorbești așa. Su

ferința și moartea trebue să ne înmoae ini
mile. Pe dușmanul tău de moarte, văzându-1
suferind sau trăindu-și ultimele clipe, uită tot
ce a fost între voi și mângâie-1! Bucură-te că
i-ai putut repune pentru o clipă un surâs pe
buze.
— Vorbești ca un apostol... Dragoste de
aproapele, chiar dacă ți-e dușman... îngădu
ință... bunătate... milă... E bine să faci așa, e
frumos, dar pentru cel се-și poate permite
acest lux! D-ta ai milă de Paul Seroff și ești
gata să-l ajuți, eu însă nu, căci nu pot; îl
cunoaștem amândoi, eu însă în alt fel. D-ta îi
scuzi defectele punându-le pe seama unei cauze
scuzabile, eu însă știu că defectele lui te fac
să suferi, te nenorocesc; o știu din experiența
pe care d-ta n’o ai!
E bolnav de beție, de viața desordonată ce
a dus-o, de asta e bolnav și nu pot să mă duc
să-l mângâiu, căci acasă la mine, tatăl meu
e un bețiv, un rău ca el și din cauza lui
suferim toți. Și pentru asta, îl urăsc!
Da, numai ură și silă îmi inspiră!
— Numy, ești femee și ți se potrivește mai
bine bunătatea! Iartă celor ce greșesc, căci
sufăr destul prin însăși greșala lor! '|i-am
vorbit de atâtea ori de Milly, el era așa de
bun !
— Milly!... El a fost un om aparte, ca do
vadă că s’a omorît și desigur într’un moment
de slăbiciune sau de contrazicere cu sine.
— Vorbești astfel fiindcă nu l-ai cunoscut.
Adevărat, a fost un om aparte; un om ca el se
naște rar. Plămădit din noroi a ieșit un diamant
strălucitor. In besna în care trăia, a fost sin
gura lumină, dar ai lui n’o simțeau și de durerea
N u m y 75
de a-i vedea băjbăind mai departe în întuneric,

a stins-o și pentru el.
— „De morți, numai bine“. Nu vreau să jig
nesc sentimentele d-tale frumoase ce le-ai pă
strat fostului prieten, de aceia nu mai spun
nimic în privința asta. De altfel trebue
despărțim. Numai e mult până acasă și vreau
să mă duc singură.
— Dacă nu vrei, nu merg! Acum din cauza
serviciului nu mai ești liberă oricând. Când
ne mai vedem?
— Ce e azi? Sâmbătă? Sâmbăta viitoare!
— De ce nu mâine?
— Nu pot.
— Dar eu tot voi putea să te văd până
atunci, când ieși delà serviciu.
Da, dar atunci sunt grăbită, n’am timp să
flecăresc ca acum!
Nu e nimic. Mi-e deajuns să schimb două-
trei vorbe cu tine!
— Mă simt măgulită. La revedere.
— La revedere Numy, salutări prietenilor.
Iși dădură mâna și se despărțiră.
* #
In adevăr, nu mai avea mult; merse doar
prin două străzi și ajunse. Intră în casă,
înăuntru era aproape cald. Pe mașină, ceainicul
fierbea pufăind ca o mică locomotivă și într’o
tigaie se prăjeau niște cartofi.
— Bună seara!
Iși scoase, într’un colț, șoșonii, se desbrăeă
de mănuși, palton, căciulă, fular și le trânti,
neglijent, pe pat. Se apropie de mașină și-și
încălzi puțin mâinile la foc. Mirosul cartofilor
îi excita pofta de mâncare.
г
■— Mi-e o foame grozavă!

Mamă-sa punea un petec la niște pantaloni
ai lui Ricu, care ședea, cuminte, pe pat, cu
picioarele învelite într’o broboadă și-i ajuta
oarecum: îi băga ață în ac. Cu toate că nu avea
mai mult de treizeci și opt de ani, Gina Alexe
era tare îmbătrânită, părea să aibă cincizeci.
Din frumusețea depe vremuri îi rămăsese urme
foarte slabe, doar ochii mari, albaștri, păstrau
hr ciuda lacrimilor vărsate și a nopților de
veghe, aproape intactă frumusețea lor, dar nu
și vederea. Acești ochi nu isbuteau a face să
pară mai puțin pustiit chipul veșted înainte
de vreme. Din contra, contrastul era isbitor.
Neîngrijite, corpul, mâinile, fața, se stricară,
se lăbărțară și nu pentrucă era neglijentă —
dar nu avea cu ce. Mergea îmbrăcată cu un
maldăr de bulendre vechi și peticite; fiind sub
țiri, trebuia să-și pue unele peste altele ca
să-i ție de cald. Era mulțumită că le arc și
pe astea. Nu o mai interesa acum că îi îngroașe
talia — că-i stă urît.
Ricu avea acum treisprezece ani .și de vreun
an era ucenic la un legător de cărți. Nu era
prea desvoltat, avea trăsături încă imprecise, se
ghiceau, însă, unele de o frumusețe și deli
cateță surprinzătoare. Copil liniștit, ea o fată
cuminte, nu întârzia niciodată pe străzi în
hoinăreală cu băeții de seama lui. O adora pe
maică-sa și-i ajuta cu plăcere la treburile casei.
Era singurul copil care o copleșea cu atenții și
mângâeri.
Venise de curând acasă și văzându-1 cu pan
talonii rupți — îi agățase într’un cui — se
apucase să-i cârpească.
Numy se trânti pe pat, dar îi era foame și
se sculă.
N и га y 77
— Mamă, dă-mi să mănânc, mi-e foame!

— Ai puțină răbdare, uite, să termin aci;
a poi trebue să vie și tata, Tody...
— Cine știe când vor veni! Nu-i mai aștept
eu pe ei. Mâncăm noi și le oprești lor!
Femeea nu-i răspunse imediat. Cosea mereu.
Din când în când vedea și de foc și scutura
tigaia.
— Ești totdeauna fără răbdare! Nu vrei să
știi de nimeni când ți-e foame! Semeni eu
tat’tu !
— Trebue să semăn cu unul din voi doi și ce
vină am eu că tata are acest defect ce ție
nu-ți place? Nu ți l-am ales eu doar de bărbat!
Spune și tu Ricule, n’am dreptate?
Era în toane bune, atunci, altfel s’ar fi luat
la ceartă cu ea. Dar în casă era bine, aveau
ce mânca și se și distrase puțin.
— Ah! am uitat să-ți predau complimente
delà domnul Carelly.
Mamă-sa lăsă acul o clipă și o privi mirată.
— Care Carelly?
— Domnul Doctor, Theo.
— A, da! unde te-ai văzut cu el?
— La cinema!
Iși reluă acul, împungea repede ținând cusă
tura aproape de ochi.
— Și ce mai spunea?
Numy tresări. Ce mai spunea? O, câte nu
spunea! Dar...
— Nimic, ba da, are să vină să-l vadă pe
tata Seroff; i-am spus că-i bolnav!
— Bun om, Dumnezeu să-i dea sănătate.
Mult bine a făcut cât a stat aci. I-ai spus de
Toxțy?
— Nu ! am uitat.
— Am să-i spun eu atunci când va veni pe

aci.
Numy se roși ca focul. Din mândrie nu voia
să-i mai ceară încă vreun serviciu.
— Degeaba ai să-i spui. Ce, are el, birou de
plasare? Te înjosești fără de folos. A făcut
destul pentru noi. Abuzăm de bunătatea lui.
Nu-i frumos.
— Ce-mi pasă mie de ce-mi îndrugi tu? Dacă
are să poată, are să-mi facă un mare serviciu.
Nu pot lăsa băiatul să se strice prin cafenele.
Ii trebue un serviciu, asta va pune capăt unei
stări de lucruri ce mă exasperează. Auzi, să
știu eu că umblă cu derbedei toată ziua, prin
localurile cele mai proaste! Ce o să ajungă?
Când mă gândesc, îmi vine să urlu ca o fiară.
E copilul meu și mă doare să-l știu fără nici
un rost. Orice ocupație îi va face bine! Dacă
îl voiu mai lăsa așa, „mâine" va fi prea târziu.
— Dă-1 încolo, nici n’ar trebui să-l mai pri
mești în casă. L-ai dat la școală, n’a vrut să
învețe! Derbedeu a vrut să fie, lasă-1 așa!
Eu nu am milă de el, ca de un câine, ba mai
puțin. Ce să-i faci, așchia nu cade departe de
copac. Are cui semăna, slavă Domnului.
Pe biata mamă, fiecare cuvânt o durea ca o
rană în care se răsucea cuțitul. Să-l lase de
capul lui? Nu! Nu putea! Se va înjosi, va
cerși oricui sprijin pentru copilul ei. Bun, nu
era! Asta-i drept, dar ce importanță are asta
pentru o mamă?! E al ei, ca și cel bun, îi
iubește deopotrivă. A suferit multe delà Tody,
a durut-o, dar dragostea ei nu a fost cu ni
mic știrbită. Câte nopți nu șezuse trează tră
gând cu urechea la fiece sgomot, așteptându-și
copilul care uitase de casă? Când venea, îi
dădea să mănânce mâncarea păstrată cu grijă,
N u m y 79
caldă, de cele mai multe ori porția ei, apoi

cu voce blândă îi făcea morală, îl certa, ru-
gându-1, plângând, să se corijeze. Mișcat pentru
moment de devotamentul ei, îi promitea și o
zi-două, se ținea de cuvânt, ca apoi iar să
reînceapă ca înainte. Când a fost mai mic, l-a
bătut de multe ori. Dar, fie că obosise, fie că-și
dădea seama că bătaia n’ajută la nimic, renunță
să-l mai lovească. încearcă să-l îndrepte prin
vorbe bune.
Terminând de dres pantalonii, îi dădu lui
Ricu, care-i îmbrăcă în camera vecină. Aceia
era o odăiță cu o singură fereastră. Se afla în
ca un pat de fier acoperit cu o cuvertură roasă,
de stofă roșie, o masă, un cufăraș de lemn;
pe pereți, două litografii fără ramă, cu subiect
mitologic și o oglindă mică. Acolo dormeau
părinții.
Dincoace era, mai curând, un antreu de di
mensiuni reduse și ca mobilier avea un pat
lat de scânduri, așternut cu lucruri vechi —
de cari nu se mai foloseau — în loc de saltea,
iar deasupra un fost covor, acum o sdreanță;
mașina de gătit ce încălzea amândouă odăile,
o altă masă pe care mâncau, înaintea patului,
lângă ușă pe un scăunel găleata acoperită cu
fundul unei lăzi, deasupra sobei într’un cui
atârna lampa. Câteva cuie bătute în perete
încliipuiau cuerul. Cu toate aceste puține lucruri
nepretențioase, casa avea un aspect prietenos,
grație curățeniei. Gina Alexc, neobișnuită cu
munca, dar cu un interior plăcut și curat, se
învățase cu ea de nevoie, muncind singură toată
ziua. Numy nu voia să facă nimic, cu toate
asprele ei dojeni și bătăi. Era leneșă din fire
și desordonată. Ii plăcea să doarmă mult, să
mănânce bine,, să
-ă se plimbe... Nici lucrurile ei
nu și le îngrijea, le trântea unde îi venea mai

la îndemână, pe pat, pe scaun, ca și acum chiar,
dar bietei mame gândul îi era în altă parte,
avea altă grijă decât să-și certe fata.
— Unde or fi? De ce nu vin?
— Întrebi și tu prostii! Unde vrei să fie?
La cafenea, la cârciumă sau aiurea, găsesc ei...
Numy n’o menaja. Poate că și firea ei era
așa, violentă și arțăgoasă, iar răspunsurile le
dă brusc fără să judece prea mult.
Ricu știind însă că vorbele acestea o supără
așa de mult pe mama, interveni el. îndulcind
asprimea răspunsului.
— Cc tot spui tu, Numy? M’am întâlnit eu
cu ei, înainte de a veni acasă. Spuneau că
vor veni mai târziu, pentrucă au puțină
j "treabă.
—■ Au pe dracu, ce treabă la ora asta!
El ar fi vrut sâ-i facă semn să tacă, cu toate
că nu folosea la nimic.
— Mamă, hai să mâncăm! Lui Numy când
îi e foame nu prea știe ce spune.
Poate că femeea înțelesese gândul bun al
băiatului și-l privi zâmbindu-i cu duioșie.
— Ți-o fi foame și ție!
— Desigur, am mâncat azi puțin.
Mințea. Și chiar de i-ar fi fost, ar fi răbdat
oricât, numai să nu supere pe mama lui. Căci
după ce mâncau așteptarea li sc părea mai în
grozitoare, iar timpul că sc scurge mai greu.
In timp ce Numy dormea, de mult, nepăsă-
toare, el ședea treaz ca să-i ție de urît.
Negăsindu-și astâmpăr, ea mergea de colo
până colo.
— Nu mai vin, ce or fi pățit, pe unde umblă
la ora asta?...
— Dar nu-i târziu!
Numy 81
— Cum nu e, de când am mâncat, mâncarea

Iot a scăzut, s’a uscat.
— Ai făcut prea mult foc. Vin ei curând.
Ah! dacă Numy asta n’ar fi atât de nesuferită
și s’ar putea vorbi cu ea ! Ce se sinchisea ea
de el, de ei? Ii era foame și trebuia să i se
dea mâncarea. Și Gina i-o dădu. Puse pe masa
goală dar curată, două farfurii cu cartofi, pâine
și două cești de ceai.
— Dar tu, mamă, nu mănânci cartofi?
— Nu mi-e foame! Am să iau ceaiul cu
puțină pâine.
Ricu insă stărui:
— Mamă, te rog, ia-ți și ție, sunt așa de
buni!
— Nu pot, puiul mamei.
Numy îi spuse cu gura plină:
— Nu te-ai obișnuit cu aceste întârzieri?
ce e atâta nerăbdare pe tine? Ar face mai
bine să uite cu totul de casă, am fi mai liniștiți
singuri. Nu ești sătulă de ei?
Ea, însă, nu o ascultă. Sorbea ceaiul în în
ghițituri mici, îi părea amar. Tody plecase de
dimineață și nu mai venise deloc pe acasă.
Asta mi i sc mai întâmplase până acum.
După ce mâncaseră, Gina strânse vasele și
începu să le spele, fără nicio tragere de inimă,
în vasul cu apă caldă, ce era pe mașină.
Ofta mereu, trăgea cu urechea, tresărea.
Afară sc lăsase un ger grozav. Crivățul șuera
pe la ușă, pătrunzând înăuntru prin crăpături.
Ricu luă un țol și-l puse acolo.
— Păcătoasă ușă, nici nu se închide ca
lumea. Răsbate frigul prin ea. Așa cel puțin
n’o să mai intre.
Prin curte zăpada se auzi scârțâind sub pași
repeziți. Ascultară cu toții. Cineva își scutura,
Numy. Floere de cucuti. S

acum, picioarele, chiar în dreptul lor și imediat

sc auzi o ciocănitură în geam.
— Coană Gino, eu sunt.
— Tu?! Intră.
Lăsând în grabă cana pe care tocmai o spăla,
se duse în întâmpinarea celui ce venea.
Acesta era un prieten al lui Tody, un oare
care Julien, care mai venise de câteva ori pe
la ei. învățase un an, doi, la o școală de me
serii și lucra câteodată la un tâmplar. Nu i-ar
fi plăcut să fie prieten cu băiatul ei, căci nu era
cine știe ce poamă bună, dar acesta nu o în
trebă dacă-i plac sau nu tovarășii lui.
— Ce e, Julien? Unde e Tody?
Avea o vagă presimțire că i s’a întâmplat
ceva.
— Bună seara.
Nu-și scoase șapca, se uită, cercetător, prin
cameră apoi spuse:
— Mi se pare că Tody a fost prins.
— Ce, ce spui?!
Inima îi batea cu putere, o clipă crezu că-și
va pierde cunoștința. Se reculese, îl apucă de
braț, sinucindu-1 cu violență.
— Vorbește, spune cine l-a prins și cu ce,
ce-a făcut?
— Păi, eu... nu pirea știu. Aflai delà un prie-
ten și venii de vă spusei.
— Dar ce spune că a făcut? vorbește, pentru
numele lui Dumnezeu!
— Mi se pare că a furat!
Numy și Ricu veniră mai aproape și ascul
tau înmărmuriți cele ce spunea Julien.
— A luat unui domn, în tramvai, port-mo-
neul din buzunarul delà spate.
Mama și copiii se priviră, nu le venea să-și
creadă auzului. Tody o fi fost el rău, dar
N u ш у 83
până într’atât, capabil să comită o asemenea

faptă, asta nu. Cu greu, mama întrebă :
— Și... acum l-au închis?
— Da!
— Or să-l bată acolo, să-l ție în mijlocul
pungașilor de rând delà cari o să învețe numai
lucruri rele. Ah! Tody, copilul meu!
Vorbise mai mult sie-și, apoi în hohote ne
sfârșite de plâns își boci băiatul, nenorocirea
lui, nenorocirea ei...
Julien plecase imediat, iar copiii, într’un târ
ziu, adormiră. Singură, fără somn, ea plângea
înăbușit ca să nu-și trezească copiii. Amenința,
blestema pe oameni și pe Dumnezeu. In minte
îi veni întâmplarea aceia a lui Vancu, vorbele
lui Paul Seroff și răspunsul ei. Atunci îl în
vinovățea pe el de nelegiuirea fiului, azi cine
era de vină că Tody, oh... Ea! ea, că nu l-a
strâns de gât așa cum spusese atunci că va
face copilului ei de va fi rău. De ce nu l-a strâns
de gât? Pentru asta nu putea fi trasă ea la
răspundere, era doar bunul ei, carnea și sân
gele ci cu care putea face orice. Ei, tocmai
acest sânge nu o lăsase să-și omoare copilul
care nu era bun.
* « *
Pe la miezul nopții veni și bărbatu-său. Cât
îmbătrânise și se schimbase și el! Numele îi
mai rămăsese, restul era ruină. Purta, din ne
glijența de a se rade, o barbă mare ce-i aco
perea fața scofâlcită, galbenă ca un pergament
vechiu, ochii ii erau apoși, spălăciți, deasupra
unui nas roșu ca o pătlăgică. Adus de spate,
slab, avea înfățișarea unui ora istovit de muncă.
Dar nu munca îi dase înfățișarea asta, ei beția.
84 Margareta Moldova»
Bea oricând și oricât, nu menaja pe cel ee-1

invita, dar la rândul lui da toți banii, câți îi
avea în buzunar. La prima ciocănitură, Gina
se duse de-i deschise ușa, dorind să-i spue și
lui vestea ce o primise. Când îl văzu incapabil
să se ție pe picioare și îngânând o frântură
dc cântec, se răsgândi. Mitea, la beție, era un
om arțăgos, pornit pe scandal și bătaie. Plânsul,
o clipă stăpânit, acum o inneca. Suspină în
fundat, ■ ștergându-și lacrimile furiș. Ii puse
mâncarea pe masă, dar el o respinse cu dosul
mâinii.
— Nu mi-e foame!
- Culcă-te atunci, ți-o fi somn !
— M’oi culca eu când oi avea chef. Tu, de ce
nu te-ai culcat până acum, ce ai așteptat?
Dc ce nu s’a culcat... Vită, om fără suflet și
judecată, nu m’am culcat că mi-au închis co
pilul meu, al nostru. Ce știi tu, се-ți pasă ție!
Bei până nu mai poți și cu noi ăștia nu-ți bați
capul! Ar fi vrut să spue, dar cui?
— Parcă te văd plânsă. Pe cine bocești, pe
moașă-ta ?
— Du-tc mai bine de te culcă și ți-oi spune
mâine.
— Ce, mâine?!
Se repezi la ea cu pumnul ridicat.
— Mâine, ai? Azi spune, ce e dacă sunt
beat, sunt și surd ori prost, nu înțeleg ce-ai
să-mi spui?
— Nu, dar lasă pe: mâine.
;
înfuriat îi trase o- palmă și poate că nu s’ar
fi mulțumit numai cu atât dacă ea nu i-ar fi
strigat:
— Stai, nebunule, nu mai da, că îți spun.
Tody a furat și e închis!
N u m y 85
Căscă ochii mari, parcă se mai desmeticise

puțin.
- Ce, ești nebună? Cum era el să fure?!
Cum? eu știu?! De ce n’am murit înainte
de a vedea una ca asta.
Mai bine mureai înainte de te luam, că
tu mi-ai fost nenorocirea mea.
Mitea își luă un scaun și se așeza.
Eu ție? Mă mir cum nu ți-e rușine! Dacă
tu ai fi fost altfel și ai fi tras pentru casă cum
am făcut eu, nu ajungeau lucrurile aci. Dar
te-ai desinteresat de toate, m’ai lăsat pe mine
să mă descurc cum pot și cu grija unei gos
podării dusă aproape cu nimic, să cresc și
copii cari fără autoritatea unui tată, și-au făcut
de cap. Dacă ți-am spus că Numy mă supără și
nu mă ascultă, ai ridicat nepăsător din umeri;
când Tody nu a vrut să învețe nicio meserie,
ai făcut la fel! Eu am făcut tot ce am putut,
dar dacă tu erai alături de mine, poate că se
îndreptau! Dar ce morală au avut copiii de luat
delà tatăl lor? tată care se îmbată ca un porc,
că făceai scandal, că ne băteai și vorbeai urit!
Acum primește, fără un murmur, urmările
acestei desinteresări ale tale.
EI primi fără un murmur, chiar, nu numai
acest eveniment, ci și toată vorbăria nevestei
sale, căci adormise pe scaun.
« *
Cum văzu prima geană d-e lumină a dimineții,
Gina, după ce făcu focul, își puse broboada și
ieși încet pe ușă; nu mai avea răbdare să stea
in casă. Voia să se ducă să afle din gura comi
sarului care îl arestase, cum a fost și ce vor
face cu Tody. Nu știa dacă îl înaintase circum-
scripției lor sau alteia. Se duse întâi la aceia,

dar până a aflat de care fac ei parte acuma și
unde se găsește, a umblat destule străzi!
Ajunse însfârșit pe jumătate înghețată. Intră
sfioasă înăuntru, pe un coridor lung cu uși
etichetate de o parte și de alta. Bătu la prima
ușă unde scria: „Biroul comisarului de servi
ciu" dar nu-i răspunse nimeni. Apăsă pe clanță,
era încuiată. Tremurând din tot corpul, de
emoție și frig, merse mai încolo. Unde să bată?
Ici, colo? Intr’o odaie se auzea vorbă și râs
de bărbați și femei. Iși făcu curaj singură și
bătu acolo. Un comisar fără tunică și cu capul
gol, crăpă puțin ușa și întrebă răstit.
— Ce vrei? Pe cine cauți la ora asta? Nu
știi că serviciul începe abia la ora opt?
— lartă-mă, Domnule, că te-am deranjat.
N’am știut când aveți d-voastră orele dc ser
viciu. Nu te supăra, ași vrea să te întreb ceva.
Omul o măsură din cap până în picioare. In
coridorul puțin întunecos, nu putu distinge pe
interlocutoarea sa. Văzu o siluetă destui de
groasă, înfășurată într’o broboadă, și niște pi
cioare încălțate cu o pereche de pantofi scâl
ciați și rupți. înfățișarea nu-i inspiră cine știe
ce sentiment de milă; o nenorocită ca atâtea
câte vin pe acolo, dar îl impresiona ochii aceia
înlăcrimați și vocea dtiioasă.
— Vino înăuntru, că aci e al dracului dc
frig!
Intră.
Era o cameră, mare, pătrată, cu un birou
într’un colț. Aproape în mijlocul camerei, o
sobă de tuciu în care ardea un foc bun, scotea
puțin fum, căci vântul îl întorcea înapoi. Mi
rosea a tutun prost, a obiele uscate, a picioare,
un aer de cameră neaerisită cam de mult.
N u m y 87
Afară de cel cu care vorbise, mai erau vreo trei

bărbați și câteva femei tinere. Aceia o priviră
o clipă, apoi începură să vorbească tot felul
de porcării, râzând sgomotos fără să se sin sin-
chisească de ea.
— Ei, ce este?
— Domnule, băiatul meu Tody Alexe nu e
cumva aci?
— Tody Alexe? N’am auzit de numele ăsta.
— Dar ce a făcut?
— A... a .
Ceilalți deveniră atenți la conversație.
— A omorît pe cineva?
— Nu, nu... mi-a spus cineva că a furat!
■— Da? și ce anume a furat?
— Bani.
Simția un nod în gât și când înghiți, avu o
durere dc parcă se rupse ceva acolo; ar fi
vrut s’o ia la fugă dar gândul că Tody e aci
și sufere, o opri.
— Și ce vrei d-ta mătușica? Să-l iei acasă?
începură să râdă cu toții.
Ea însă simți și mai stăruitor nodul din gât
și pofta s’o ia la fugă.
— Da... nu... ași vrea să știu dacă e ade-
vărat că cl a furat.
Omul se uită la ea ca la o nebună.
— Nu înțeleg ce vrei să spui!
— Da, vreau să știu dacă el, Tody, copilul
meu, a făcut una ca asta!
Plânsul reținut cu greu îi puse însfârșit
boabe de lacrimi pe obraz.
— A, vasăzică, a furat pentru prima oară și
a fost prins cu mâța în sac!
— Da, da, poate că nici n’a luat el, ci un
altul și i-a pus lui în buzunar.
— Se poate și asta, dar lasă, descurcăm
noi. Eu, mătușica, sunt sergent de: noapte. El

poate c’a fost închis de cu ziuă și inu știu. Iar
registrul de intrare e la șeful.
— Dar nu pot să mă duc ,,acolo" să văd
dacă e sau nu?
Ii era milă de sărmana mamă, care venise
să-și caute fiul, cu toate că știa că nu-i putea
ajuta cu nimic.
— Nu cred să fie, poate că și-a bătut joc
cineva de d-ta.
La ce i-ar fi folosit să-l vadă! Suferea și
așa destul și o compătimea din adâncul su-
fiefului.
— Du-te d-ta acasă și vino mai târziu pe
aci sau poate or trimite pe cineva ca să-ți
spue.
Nu se lăsă convinsă cu nimic. Așteptă până
veni șeful, auzi din gura lui ce făcuse Tody,
își văzu băiatul, dar asta nu-i folosi la nimic. Se
înapoie acasă, frântă, distrusă...
Peste câtva timp, Tody fu judecat de un
tribunal corecțional și i se dădu ca pedeapsă
să șeadă trei luni într’o colonie de muncă. Era
minimum de pedeapsă ce i se putea aplica,
fiind încă așa de tânăr și la primul delict.
* ♦
In cercul de prieteni al unei colege de birou,

Numy făcu, într’o zi, cunoștință cu Liliana
Lucaski, unicul copil al unor oameni foarte
bogați. Părinții colegei fuseseră și ei bine si
tuați; dar în urma depresiunii financiare, să
răciseră. Așa că ea se văzu nevoită să ocupe
un post. Urma, totuși, să meargă în unele cer
curi pe care le frecventase și înainte, unde o
luase și pe ca. La început s’a dus fără să se
,N u m y 89
lase prea mult rugată, din curiozitate mai mult.

Când! a avut cu cine se compara așa de
aproape, abea atunci văzu ce prost era îm
brăcată și refuză să mai meargă în mijlocul
nouilor sale cunoștințe, fără să spue, însă, co
legei, motivul acestui refuz. Ea, însă, nu se
lăsă, până nu-1 află.
— N’ai fost bine primită, de nu mai vrei să
mergi ?
— Ba da !
— Atunci, nu te simți bine eu ei?
— Să-ți spun sincer: nu și nu din cauza
lor! Mi-e rușine că sunt prea prost îmbrăcată.
Liliana, care prinsese imediat simpatie de
ea, o așteptă când ieși delà birou și-i făcu atâta
paradă până ce o convinse că ea "o place ---- așa
cum era!
Familia Lucaski ocupa un frumos aparta
ment intr’un minunat parc de pe o stradă boie
rească. Când Numy intrase acolo pentru prima
oară, fu profund impresionată de mărimea și
luxul camerelor. De pe peronul larg de mozaic,
printr’o ușă dublă de stejar și cristal, intrai
în vestiar. De acolo, în hallul imens. Covoare
scumpe, tablouri minunate, bibelouri, lucruri
de artă, mobilă fină, totul cu mult gust aranjat
în cele zece camere. Citise, doar, în cărți și
văzuse la cinematograf asemenea splendoare.
Baia și biblioteca o încântară cel mai mult.
Admira, însă, totul, cu acea rezervă a oameni
lor obișnuiți a vedea asemenea lucruri, fără
să trădeze prin nimic uluiala ce o copleșise.
Liliana o duse prin toate camerele.
— Acesta e salonul cel mare pentru anu
mite festivități rare, ăsta pentru zilele obiș
nuite de primire, sufrageria, sera, biblioteca,
odaia mamei, odaia tatei .și camerele de mu

safiri.
— Iți spun drept, mă cam plictisește această
însărcinare de ghid sui generis.
Descinse apoi ușa ultimei camere.
— Asta e odaia mea.
Mare, luminoasă, tapisată cu mătase ușor
înflorată, de un albastru șters, la fel ea per
delele fine și covorul persan ce acoperea în
treaga dușumea. Aranjamentul era ultima ex
presie a modei, eleganței, confortului și bunu
lui gust. O trase înăuntru și o așeză intr’un
fotoliu în care Numy se cufundă cu plăcere,
apoi sună. Veni o servitoare căreia îi spuse să
aducă ceaiul, prăjituri și fructe. Nu mai știu
micuța Numy de ce să se mire mai întâi. De
serviciul frumos, de cele ce erau în el, dc îm
brăcămintea servitoarei?...
Mânca din tot ее i se servi fără să mai facă
mofturi, căci față de fata aceia bogată, totuși
atât de simplă și prietenoasă, nu putea fi altfel.
După vizita aceia, casa lor i se păru mai
urîtă, sărăcia mai greu de suportat, purtarea
și vorbele tuturor grosolane.
Mamă-sa, dc cum veni, o văzu că era în
toane rele.
-— Ce ai de ești așa bosumflată?
— Ce să am, mă sufoc aci, în mizeria și
sărăcia asta.
— N’ai decât să-ți cauți o locuință după
gustul tău, în care să duci o viață oa aceia
pe care o citești în romane!
— Numai în romane crezi tu că se duce o
viață bună, luxoasă? Ce știi tu? Am fost azi
la o cunoștință, casa ei întrece cu mult des
crierea celui mai frumos apartament din multe
romane. Auzi? eu nu vreau să fiu bogată,
N u m y 91
să am camera mea luxoasă ca aceia a prietenei

mele, ci una mult mai simplă; să am un pat
cu o saltea pe el, pe care să mă odihnesc ca
lumea, să mă învelesc cu o plapumă veritabilă
nu cu haine și cu toate sdrențele. Odaia să aibă
o fereastră prin care să intre mai multă lumină,
aer, să nu pută cum pute aci a mucegaiu, să
nu mă mănânce ploșnițele și puricii toată noap
tea, iar gândacii să nu meargă pe mine.
Nu vreau luxul lor, vreau, însă, să duc o
viață mai bună. Nu vreau să am pe jos co
voare în care să se îngroape piciorul până la
glesne, dar nici pământul ăsta jilav! Nu vreau
candelabre cu zeci de lumini, ci un singur bec
electric în locul lămpii ășteia, care te orbește!
Nu vreau să duc o viață de fluture insolent,
dar nici de cârtiță, de râmă...
Nu! m’atn săturat! Cer dreptul imeu la viață
în virtutea calității mele de om!
Striga, scoasă din fire, răsvrătindu-se contra
acestei așezări inadmisibile.
Я!
Cu timpul se obișnui cu această deosebire

dintre clasa privilegiată a bogaților și aceia
a săracilor. Știa că cei ce n’au, trebue să rabde
iar cci ce au să mănânce până la suprasatu
rație. Se obișnuise —
cu ~ —* gând,
acest J-- de
-A-J dar -1----- 4~:-
admis,
nu-1 putea admite.
Era bine primită în cercul lor, bine tratată
și... se simțea bine.
Din leafa ce o lua, jumătate o întrebuința
pentru îmbrăcăminte. Tot ce îmbrăca era co
chet, deși lucruri eftine, însă bine alese. Când
se aștepta mai puțin, fu concediată din ser
viciu; nu mai aveau nevoie de ea.
Pe atunci, ca un uragan, se deslănțui marea

catastrofă financiară. Case importante dădeau
zilnic faliment, bănci cu renume închideau ghi-
șeurile, funcționarii erau concediați cu miile,
lucrătorii rămâneau fără de lucru, familii nu
meroase fără pâine, pe drumuri...
Criză — șomaj. Șomaj — criză.
Care era cauza acestor stări de lucruri, poate
fi făcut cineva responsabil? Există un ins sau
mai mulți, e o cauză? O societate construită
pe baze șubrede se clatină ca să-i ia locul o
alta? Lupta surdă între două clase, una în
agonie și alta în stare embrionară, care era
cauza? Care era cauza adevărată care pro
dusese acest formidabil cataclism?
Fierb ca într’un cazan, dorințe, nevoi, ce
rințe imediate, dor de ceva nou, de o schim
bare, de o preschimbare... Se aud murmure
surde, amenințări.
Criză — Șomaj — Sărăcie — Mizerie.
Unde să găsești un post în timpurile astea?
De brațe nu maienevoie! Toate întreprinderile
reduc cheltuelile, fac economie. Totuși sunt și
acum oameni cari duc mai departe o viață de
mari bogătași.
Familia Lucaski nu simțea prea mult criza.
E drept, sera de iarnă nu se mai îmbogățise
cu plante de iarnă, nu mai țineau doi îngri
jitori pentru ea, dădură drumul și la o subretă,
ajutorului de bucătar și feciorului. Casa, însă,
era deschisă tot ca mai înainte, pentru musa
firi. Dar ce făceau aceștia: feciorul, ajutorul de
bucătar, subreta și grădinarul, asta e altă ches
tiune.
Stăpânul i-a concediat pentrucă nu mai poate
avea și această sarcină în buget care nu mai
crește ca pe vremuri. Legăturile dă societate
N u m y аз
trebuesc insă duse mai departe, de aceia pri

mește lume, dă ceaiuri, baluri, dineuri. El nu
poate fi învinovățit.
Dar ei, ce vină au? Se mulțumeau cu viața
lor, cu ocupația, rangul și lumea lor. N’au
dorit casa stăpânului, nici avutul lui, nimic
in afară de ce li se datora ca plată, pentru
serviciul lor de slugă supusă și la ordinele
stăpânului!...
* *
Primele flori de primăvară se veștejiră. Li
liacul aștepta o rază mai caldă de soare ea
să-și deschidă bobocii plini de parfum. Mu
gurii copacilor plesniseră de mult și florile lor
acoperiseră pământul, ca o a doua zăpadă. Nin
soare parfumată de petale de floare. Acum
o verdeață măruntă acoperea scheletul brun
al ramurilor.
Zilele și nopțile erau minunate, pline de o
mireasmă tainică de sevă nouă adusă pe ari
pile călduțe ale zefirului. Ca sub o baghetă ma
gică, natura își schimba decorul, trezind la
viață nouă, întregul ei popor. Ici își ridica sfios
capul o floricică ascunsă în maldărul de frunze
uscate, dincolo o gâză bâzăia în primul ei
sbor de încercare; colo trilul ușurel al unei
păsărele cc-și acorda instrumentul, sus de pe
bolta albastră păsărelele ce se întorc ne trimit
salutul lor de bun găsit.
Primăvară, prin tine natura își arată puterea
ei atotstăpânitoarc, iar omul, o gâză și el, te
privește mereu uimit, bucurându-se intens de
tot ce vede în jurul lui.
«
Numy plecase devreme de acasă, nu numai

pentrucă dimineața aceia era așa de frumoasă,
dar voia să facă o vizită prietenului Thco,
pe care nu-1 mai văzuse demult, înainte de a
se duce să ia masa la Liliana, unde fusese
invitată din ajun. Poate că nu s’ar fi dus nici
azi dacă n’ar fi avut nevoie de sfatul lui îndru
mător. Ezită mult până ce apăsă pe butonül
soneriei, gândul că nu-1 va găsi acasă o decise.
Când îi deschise, îl privi mirată, regretă
aproape gestul.
— A, ce surpriză plăcută! Credeam că m’ai
uitat cu totul. Bună ziua, Numy, și fii bine
venită în sihăstria mea, floricică de primăvară!
— Buna, și iartă-mă că te-am uitat puțin.
Așa sunt femeile, cam uituce.
Intrară în birou și se așezară alături pe ca
napea. Prin fereastra larg deschisă intra o
boare plăcută de aer proaspăt. Intr’o vază de
pe o măsuță, câteva flori ușor ofilite, răspân
deau un miros care aducea puțin a iarbă.
— Ei, ce mai e nou?
— Nimic. Sunt indispusă că nu mai am ser
viciu și-mi trebuiesc multe!
— E foarte greu să mai găsești ușor un
alt serviciu. Și ai dreptate, cerințele sunt mari.
Am fost de multe ori pe la voi, pe la prieteni,
ți-a spus, poate, mama ta ; de fiecare dată mi
se spunea că nu ești acasă, ci la o prietenă.
Doream foarte mult să te văd. De fiece dată
veneam cu mai multe vești rele de acolo. Tata
Seroff e mai bolnav, Tody — iartă-mă că-ți
reamintesc — e un copil așa de rău, Vancu,
la fel, și Bertha, sora lui, s’a sinucis. M’a
impresionat și lipsa în care se sbat mai toți
de acolo, toate familiile acelea de mici negus-
torași și muncitori cu care nu prea am avut
N u m у 95
aface! Doar Victor a ieșit un bun meseriaș

și pe Ricu mi l-a lăudat mama, foarte mult.
— Da, e un copil bun!
— Ia spune-mi: cine-i prietena ta la саге
te duci mereu?
— Liliana Lucaschi.
— Fata marelui bogătaș?
— Da !
— Am auzit vorbindu-se de ea că аг avea
concepții foarte libere, tipul fetei modeme!
— Ea vede viața așa cum e și o trăește cum
o înțelege, nu-i o înapoiată ca mine, care sunt o
sălbatică în societate. Dar ce înțelegi prin
„tipul fetei moderne?" Oare fata modernă e
un tip aparte?
— Desigur, se deosebește cu totul de ceeace
au fost mamele noastre.
Cred și eu! Alte timpuri și alți oameni!
— Se poate să fie așa după cum zici tu!
Eu însă, sunt convins că nu așa trebue să fie.
Poate că am rămas și eu un înapoiat!
Dar cum s’a legat această prietenie așa de
strânsă între voi?
Să-ți spun drept, nici eu nu știu ! De cum
m’a cunoscut în casa fostei mele colege de
birou, mi-a arătat atâta simpatie, încât nu am
putut rămâne nepăsătoare, mai ales că nu pierd
nimic prin asta! Avea desigur dor dc o prie
tenă ca mine. Sunt, poate, cățelușa ei cu care
se distrează, dându-i să mănânce bunătăți și
legându-i sgarda de gât, plimbând-o în mașină
sau pela prieteni cari mă privesc ca atare!
Nu mă jenez, primesc tot, chiar și lucruri delà
ea, pentrucă nu pot altfel. Ii privesc și eu
urît, la rându-mi, și când câte unul mă supăra
puțin, mârîi, rânjind colții... E tot ce pot face!
O! dacă ai ști câtă nevoe am dc o schim- .
bare de decor, cel puțin pentru câteva cea

suri; ea îmi dă puterea să lupt mai departe
cu toți din juru-mi.
— Те-ai schimbat!
— Da, dar ce să fac? In lumea aceia mă
amețesc și pentru o clipă uit multe lucruri
neplăcute și asta e mult! Spune, ce să fac,
să nu mă mai duc?
Theo o privi surprins de tonul cu care-i
vorbise.
— De ce să nu te mai duci? Ai dreptate,
distrează-te și tu puțin, la vârsta ta, ai ne
voie !
Asta era așa dar sfatul lui, căci pentru
răspunsul la întrebarea aceia venise. Să se
ducă? Dar acolo, în umbră, o pândea fiara.
Din zi în zi pașii o duceau spre cursa ce i
se întindea ; știa că se va lăsa prinsă, fără
putere de împotrivire, că susurul cuvintelor
de dragoste pătimașă și pline de atâtea pro
misiuni o seduceau, — un fel de toropeală
punea stăpânire pe ea...
Lux, bogăție, viață bună, dragoste...
Și dacă va avea toate astea prin mijlocirea
unui amant? Carnea ci simțea lipsa mângâieri
lor. Ce grozăvie va face, strângând în brațe un
bărbat în a cărui putință era să-i facă și un
treiu îmbelșugat?!
— Știi, mă plac toți foarte mult. In special
bărbații mă încarcă de complimente.
— Și-ți fac promisiuni...
Câte unii...
Ea râse, în silă, căutând să-și ascundă tul
burarea.
— Numy, bagă de seamă, „pericol de
moarte11!
— De ce, adică?
Numy 97
— Pentrucă ei vor numai să-și bată joc do

tine!
— Da ? Ce mi-ai spus în urmă cu câteva
luni? „Că cel ce te dorește te place și dacă
există între noi anumite afinități, rămânem
nedespărțiți o viață întreagă". Cine riscă, poate
să și câștige! Vreau să încerc și eu!
— E un risc prea mare pentru tine, pentru-
că de nu-ți reușește, rămâi desorientată și
cum ești fată fără sprijin, aluneci pe o pantă
îngrozitoare.
— Atunci să caut mereu posturi, unde, dacă
voi găsi, să se lege șefii de mine; sau să aș
tept să mă mărit? Cine are să mă ia fără
niciun ban zestre? Unul ca și mine, să duc
mai departe o viață de lipsuri; crcde-mă că
sunt prea sătulă de viața pe care am dus-o
până acum!
— Bine, dar părinții tăi, frații?
— Ce-mi pasă mie de ei, sau de ce vor
zice! Să fie mulțumiți că le iau o belea depe
cap. Ce să mai zică? Să-mi dea tot ce-mi tre-
bue și atunci n’o să fac decât tot ce vor ci, —
de nu, fac cum cred că e mai bine pentru
mine!
— Păcat! Tu ești fată frumoasă și poate
se amorezează cineva serios de tine!
— Ia lasă povestea asia cu „amoreza-
rea“. Cu asta se amăgeau fetele depe timpul
bunicii, dar minuni eu nu vreau să aștept,
căci azi nu se mai înfăptuesc; să aștept până
voi îmbătrâni, ca pronia cerească să mă feri
cească și pe mine, smerita martiră. De ce să
mă supun singură acestui martiragiu, să pri
mesc să sufăr, așa, degeaba când pot cu un
singur gest să curm tot acest rău? Ce-mi va
folosi asta, mie sau altora?
Numy. Floare de cucută. 7

Nu vor urma să facă în locul meu acelaș

lucru altele, sute și mii? Să mă lipsesc de o
plăcere, fie ea și trecătoare, numai dintr’un
principiu învechit? De ce eu să țin acest prin
cipiu, și altele, nu?
Sunt atâtea femei ce se dau primului venit
numai ca să-și potolească o poftă oarecare...
Celui ce mă voi da, să știi, că pe lângă
calitatea de a avea bani, va avea și pe aceia
de amant ideal, tânăr și frumos. Și acum te
întreb: în ce constă vina mea?
Venise la el să-i ceară un sfat, dar nu în
această privință. In stare nebuloasă, aceste
imagini și gânduri le avuse poate în cap, dar
acum le dăduse formă, închegându-le in vorbe.
Ea singură încă nu credea un singur cuvânt
din tot ce spusese. Era chiar surprinsă cum
judeca problema ca pe una de mult rezolvată
în cugetul ei; ascundea un sâmbure de adevăr,
totuși, acest sâmbure era încolțit și va crește,
va crește mereu... nu se putea altfel!
Se simțea stingherită, îi era rușine de el,
de ce gândea, de ce vorbise.
— N’am venit să-ți spun neroziile ce le-am
îndrugat până acum! Dacă numai in subcon
știent credeam așa, e tot una pentru d-ta
și pentru mine, desigur!...
Ai avut dreptate, sunt și voi rămâne dca-
pururi o floare de cucută.
Dar eu n’am nici o vină, dacă animalul
din mine pe care mă lăudam că-1 țin încătușat,
își va rupe în curând cătușele. Și să nu crezi
că nu regret! Risc, însă, după cum vezi —
totul, fără să precupețesc tot ce pot da, și
dacă nu voi fi fericită, nu e vina nimănui. De
altfel nu-mi fac iluzii deșarte, fericirea e o
himeră !
N u m y 99
Orice sfat mi se va da, de a ocoli acest

drum, va fi de prisos; nu că hotărîrea mea e
luată de acum, nu, ți-o jur pe puțina fericire ce
o râvnesc ! N’am să fac asta, poate, niciodată,
după cum nu știu dacă nu o voi face chiar
mâine. Nu-ți vorbește copila neștiutoare, care
zărind un licuriciu, fermecată de strălucirea
lui, crede că-și va lumina cu el calea.
Când fructul de cucută ajunge la maturitate,
conține semințe, din ele ies alte plante și flori
otrăvitoare...
Se ridică de pe canapea, îl apucă de umeri
și urmă cu vocea alterată de emoție și ener
vare:
— Cucuta nu e numai tatăl meu, nu e să
mânța din care am fost plămădită; cucuta e
tot ce am văzut acolo: sărăcie, mizerie, viciu...
Ce vină am eu că îmi trăiesc destinul în baza
legilor naturii?! Că sunt puțin conștientă? Pen
tru d-ta, am o mică vină, dar una ca mine nu
mă va condamna, nu, niciodată! Adu-ți aminte
ce am văzut, ce am putut învăța în mediul în
care am trăit. Simțimintele mele cele mai bune
au murit, sufocate înainte de a se naște; nu
puteau trăi acolo, aerul era prea înăbușitor...
D-ta, un idealist, care ai venit să trăiești în
mijlocul nostru împins de un nobil sentiment,
spune, nu te-а îngrozit tot се-ai văzut? Cu
ce impresie ai plecat de acolo? De ce nu avem
tăria să fim și să ne menținem deasupra pa
timilor?
Și bradul falnic crește chircit și strâmb,
colo sus, în iureșul vântului dintre două poteci.
* *
*
Amiază.
Pe străzi, lume multă, copii de școală, fimc-
ționari, sgomot de clacsoane, de voci, de pași.

Numy pășea absentă, pierdută, în acest văl
mășag. Plecase de vreo oră delà Theo și hoi
nărise așa la întâmplare pe unde o duseră
ochii, singurii саге-și mai îndeplineau funcția.
Totul parcă hârăia in ea ca o mașinărie stri
cată. Sunetul unui orologiu apropiat o făcu
să tresară; era prima impresie: din afară ce
-------- —'■
pătrunde* acum în iinconștientul ei. El i se
multiplica în creer, ca un ciocan uriaș ce lovea
mereu: bang... bang... bang...
Străzi, străzi... lume... forfotcală...
Se lăsă dusă de șuvoiul de oameni, ca luată
de niște valuri și împinsă înainte.
Magazine... o florărie, străzi ce se între
tăiau, o cofetărie, alte magazine, cu stofe, cu
mobilă, sticlării, argintării...
Un automat. Prin ușa pe care tocmai o îm
pinse o fetișcană cu păr buclat și cu nasul în
vânt, veni un miros de mâncare caldă.
Mâncare?!
Ii e foame... Ar intra acolo, după fetișcana
aceia cu păr buclat, dar nu are niciun ban.
Trecu mai înainte, în locul ei intrară un grup
gălăgios de tineri cari poate au bani...
Ar mânca ceva gustos. Acasă, ce vor fi
mâncând azi?
Dar ce-i azi?
Luni, Joi, Duminică? Duminică nu e în nici
un caz, atunci ce e?
Ce o interesează, în definitiv, ce zi este?!
Cu ce se deosebește Duminica de Luni și Vine
rea de Marți?
Douăzeci și patru de ore, fărâmă din timp,
г
egală cu durata parcursului pământului în jurul
axei sale... Și asta ține de domeniul astrono-
:
N u m y 101
miei și interesează pe astronomi. Azi e sărbă

toare și mâine nu?
Poate că nu am o bucată de pâine azi; mâine
am; eu îmi fac sărbătoare atunci când am!
Pentru Univers o zi, e o simplă mișcare a
pământului la fel cu cea de erî sau de mâine.
Sfinți?
Pentruce să mă închin lor? ce-mi ajută ei?
Nu vreau să cred prostește pentrucă mi se
spune, pentrucă și ceilalți cred.
Dumnezeu, sfinți, religie?... Minciună, sim
plă minciună!
Aceste reflecții n’au lămurit-o ce zi este.
Familia Lucaski primește Marțea și ea a
fost atunci la ci, acum două zile, da, — așa
dar azi c Joi.
Joi?!
Parcă trebuia să facă ceva...
Thco, explicații... strada... automatul... mân
care...
Exclamă ușurată:
„Dar uitucă mai sunt, azi sunt invitată la
masă, e târziu și eu casc gura pe aci!“
*
*
Respira adânc. Era neliniștit.
După plecarea lui Numy, Theo rămase ca
împietrit. Cuvintele ei îi răsunau încă în urechi.
Se cutremură. Fata era, gata-gata, poate, s’a-
puce un drum greșit. Iși simți ochii umezi.
Plângea.
Se învinovățea pe el de această rătăcire,
căci îi evocase plăceri efemere, prin cedarea
ei totală. Dar simțurile lui aprinse erau de
vină: se simțea întărâtat de dorința nebună
de a o avea, o chema înfrigurat în ceasuri de
insomnie. Mânat de sângele clocotitor, venise

la ei acasă, o așteptase tremurând să iasă delà
birou. Judecata lui rece era învinsă, dar când
îi revenea pentru o clipă, dându-și seama de
ceeace făcea, fugea din drumul ei, blestemân-
du-se.
Brută fără judecată, deghizată în prieten
ideal, stai și pândești prada, momind-o cu
cuvinte mincinoase, cu zaharicale!
Renunță la ea de nenumărate ori, ca apoi
s’o dorească mai înverșunat. Neavând răbdare
să se concentreze mult asupra unui lucru, mu
mai putea să-și vadă de treburi, totul i se
părea zadarnic, fără noimă, din moment ce
nu-și putea satisface simțurile. înfierbântat,
intrase în case Це toleranță, dar pleca scârbit.
Umbla pe străzi, hoinărea fără țintă, până ce
picioarele refuzau să-1 mai ducă; de multe ori,
dimineața îl suprindea tot mergând. Slăbise
mult, mâncareafi se părea fără gust, viața sear
bădă, pustie. Regretă că nu se însurase, că
nu avea o familie în sânul căreia ar ffi fost
ferit de asemenea nebunie; căci era cai o ne-
bunie. Ea ținu aproape un an. Când a trecut,
i s’a părut că fusese doar un vis halucinant.
Era o victimă a vieții sobre ce dusese.
Cât i-a trebuit, însă, până să scape de acea
stă obsesie erotică? Iși spunea:
„Nu-i îndeajuns să fii un om cu senti
mente nobile, bun, cult și mai ales cult, dacă
ai în tine puțin borhot, tot va eși la suprafață".
Borhot... Așa e!
La се-ți folosesc calitățile tale, la ce? Căci,
tu, fără rușine, râvnești o ființă ce crede în
tine, ca într’un Dumnezeu, invocândii-te, im-
N u m у 103
plorătoare, când și în ea patimile dau luptă

și borhotul începe să fiarbă.
înșelătorului Spune-i să-și caute alt Dumne
zeu, că acesta e unul ca și ea, spune-i, nu fi
laș, asta îți va mări vina, că te-ai erijat în
supraom. Coboară jos de pe altarul aurit și
calcă alături de ea în noroiul drumului, în mo
cirlă, acolo e și locul tău. Pentru a fi supra
om ți se cere ca, necondiționat, să dai mereu,
să fii deasupra celor de rând.
Nu voi să coboare, ci rămase la înălțime.
Idealistul acesta plânse, atunci, mult timp,
pentrucă floarea de cucută își trăia destinul.
*
л *
Căutând s’o îngrozească, îi arătase întreg
cortegiul desagrementelor ce va avea curând.
Ii vorbi, când blând, când amenințător. Voise
s’o convingă, s’o facă să-i promită că-1 va
asculta, totul era, însă, zadarnic; și neputința
asta de a o convinge îl exasperase.
Nu era deajuns s’o oprească din drumul
ăsta. Trebuia să-i arate, să-i dea altceva mai
bun de făcut. Formule de morală se găsesc
destule, dar ele nu-ți pot procura mâncarea
și îmbrăcămintea.
„Nu c bine să faci așa, muncește și astfel
câștigă-ți tot ce ai nevoie'1... Dar brațe sunt prea
multe, nu li se găsește o întrebuințare. Și ele nu
vor să știe că o rotiță din complicatul
aparat economic s’a oprit și, fatal, întregul
aparat funcționează prost. Ce valoare au pen
tru ei vorbele de încurajare și de evocare a
unui viitor apropiat, mai fericit, când mașină
ria lor, ce trebue întreținută în stare de func
țiune, vrea dreptul ei? Cred în ele atâta timp
cât organismul lor, relativ, merge ; când vădi

că-i amenințat a se opri, nu mai vor să știe de
nimic, și fac oe le împinge nevoia.
Trebuia să stârpească răul delà rădăcină,
urma deci să întreție toată casa lor; or, asta
era o sarcină peste puterile lui. Așa dar, sin
gura salvare era soluția propusă de ea?!
Dându-i-se medicamentul trebuincios, ea аг
fi putut elimina otrava dintr’însa. împrejură
rile nefavorabile au făcut-o mai rea. In alte
condiții devenea desigur un element bun, ce
putea distruge cu succes, în ea, orice urmă
de cucută.
*
La familia Lucaski, Numy făcu cunoștință
cu tânărul Jim Doris. întâmplarea, zeiță pro
teguitoare și a îndrăgostiților, ce le prilej uise
cunoștința superficială, le dădu ocazia să se
cunoască mai bine, căci se reîntâlni cu el chiar
în ziua când își descărcase la Theo povara
acelei mărturisiri neașteptate. In starea de spi
rit în care se găsea, era incapabilă să mai cu
gete. Iși spusese numai:
„Azi sau mâine, —■ e tot una! Mai bine că
a sosit acum, căci inconștient doream să se
întâmple odată1*.
Totul urmă conform tradiției. O plimbare
cu mașina care stopă parcă cu delà sine
voință în fața unui discret local unde luară o
mică gustare; după care se simți oarecum obli
gata să nu refuze să-i vadă garsoniera. Era o
locuință demnă de fiul marelui om politic, al
cărui nume îl văzuse și-l auzise de multe ori,
la cunoștințe ori în gazetă; de curând, figura
N u m y 105
alături de el și numele lui Doris-junior. După

ce își terminase liceul, Jim urmă câțiva ani la
Universitate de unde nu se alese cu nici o di
plomă, căci nu se prea ținea de carte, fiind
chefliu și mueratic. Din îndemnul și prin spri
jinul tatălui său intră în politică. Pentru el, fe
ciorul de bani gata, având oroare de orice fel
de activitate, cariera asta era cea mai ne-
merită. In politică e nevoie în primul rând să
știi să spui vorbe, cât mai multe vorbe și Jim se
pricepea de minune să le aleagă pe cele mai
frumoase și răsunătoare.
De curând își închiriase această locuință par
ticulară cu tot confortul și de două-trei ori
venea de mânca „la babaci".
Când se mută, tatăl lui îi spuse:
„Nu căuta să-ți faci de cap, cum ți-ai
făcut până acum. Rupe cu trecutul. Demnita
tea cere să te porți în așa fel, încât să nu faci
sgomot în jurul tău și Jim își ducea viața ca
mai înainte, călcând însă în vârful picioarelor...
Mai reduse din orele chefurilor, avea prietene
discrete pe care le schimba des, respectând,
însă, cu strășnicie sfatul patern „cât mai puțin
sgomot".
Numy îi plăcu repede și nu pierdu prilejul
de a i-o spune. Tânără, frumoasă, săracă, o
amantă corespunzătoare dorințelor lui; nu-și
putea închipui că e fecioară. Asta nu!
Destul de încercat în chestiuni feminine, nu
lua în seamă mofturile ce le făcea, surâzând
binevoitor tuturor atacurilor respinse, știind
sigur că tot va capitula.
Fără să-i exagerăm calitățile, Jim era un
băiat destul de convenabil. Nu avea încă nici
treizeci de ani, aproape frumos, pururi bine
dispus și.... cu bani. Ea capitulă, mai înainte de
se aștepta, obosită de a mai lupta cu viața

din juru-i și cu frământările din ca.
Plecară „din întâmplare" împreună. N’o prea
miră când se văzu singură cu bărbatul acela
într’o casă străină; nici că-i dădea să bea din-
tr’o băutură tare dulce, care i se cam urcase
la cap și îi cerea cu destulă delicateță mân
gâierile ei.
— Bea, domnișoară, Numy dulce!
■— Nu mai pot bea, domnule Jim.
— Zi-mi: Jim!
— De ce nu? Jim! Jim, vino-incoa!
începu să râdă cu hohote, căci i se păreau
toate tare nostime. Că e aci, că bea așa de
mult, că se simțea veselă...
El veni de se așeză alături de ea, pe divanul
jos, cu perne multe, și o r “—pătimaș
sărută ~~ pe
brațe, pe gât.
— Numy dulce, frumoasă. Ce mult te iubesc!
— Așa de curând? Nu cred!
— Iți jur!
— Pe ce?
■— Pe tot ce vrei tu!
■— De fapt... nu vreau asta! Vreau să fiu
puțin fericită!
— Vei fi, îți promit!
O strânse la piept și buzele lui sensuale îi
ardeau carnea făcând-o să scoată mici țipete.
Se întunecase de mult. Prin storul lăsat nu
se vedea nimic din frumoasa noapte. Lampa
cu abajur colorat, filtra lumina în camera dis
cretă.
— Lasă-mă Jim, altfel plec.
El nu ornai asculta! Cu mâini nerăbdătoare o
desbrăcă încet, încet, de toate lucrurile lăsân-
du-i pe ea numai cămașa. Aproape beată,case
abandonă în brațele lui. In zori, când se I
1
N u m y 107
trezi, se văzu într’un loc străin, într’un pat

moale cu lengerie fină, albă ca spuma, închise
ochii și dormi înainte. Se simțea așa de bine
acolo!
Jim se sculă cu mult înaintea ei. După ce
își făcu baie și se îmbrăcă, plecă în oraș spu-
nându-i servitoarei să lase scuturatul pentru
mai târziu. Femeea îi zâmbi cu înțeles. Zâm
betul ei îl supăra azi, căci noua lui amantă nu
era ca celelalte.
Se duse la cafeneaua obișnuită, comandă un
ceai cu multă lămâie și începu să răsfoiască
distrat teancurile de jurnale. Nu înțelegea ni
mic din tot ce citea. înaintea ochilor o avea
pe Numy, goală. Dar trupul acela perfect ca
al unei zeițe nu-i dăduse plăcerea ce o aștep
tase. Ea îi încolăcise gâtul cu brațele și îl
strângea ca într’un clește; corpul se sbătea ne
putincios iar gura schimonosită scâncea înce
tișor. Nu înțelese întâi toate astea. Graiul tainic
al trupului ce pentru prima oară știa ce-i dra
gostea, nu-1 auzise încă și toate astea le punea
pe seama plăcerii ce resimțea. Când pleoapele
ce acoperiseră până atunci ochii se ridicară,
țâșni din ei o lumină pătrunzătoare, ca un
fulger, apoi se stinse, pleoapele recăzură; în
margine de gene rămaseră aninate două lacrimi
și un gemăt puternic isbucni din gura larg
deschisă. Abea atunci înțelese, că femeea din
brațele sale era o fecioară rătăcită. Avu puțină
remușcare, dar nu cugetă prea mult, căci fu
dus pe aripile visului in împărăția lui Morfeu.
Acum ea puse stăpânire pe el. Degeaba își
spunea că nu întrebuințase niciun truc ca s’o
decidă și ducând-o la el crezuse sigur că nu
va avea să-și reproșeze o asemenea nerozie.
Ii era teamă apoi de explicațiile ce vor avea
loc între ei. Intrase fără voe într’o încurcătură

саге-i strica tihna ce o avuse până acum. Șezu
acolo până la amiază. După ce cumpără mân
care rece și dulciuri, o luă pe jos spre casă.
Intră cu mari precauții în dormitor. Numy mai
era încă în pat. Dormita.
— Drăguță, e amiaza!
Fără să facă nicio mișcare, ea deschise ochii
și-1 privi zâmbind.
El puse pachetele de o jparte și veni de se ■
așeză pe marginea patului.

Ii luă mâna care se c odihnea
J:l pe cuvertură
.și i-o sărută ușor.
— Cum ai dormit, puicuțo?
— Bine!
— Nu ți-e foame? Am adus o mulțime de
lucruri ce cred că o să-ți placă!
— Mi-e lene să mă scol. E așa de moale aci! I
Se întindea mulțumită, ca o pisică alintată.
— Dacă vrei, poți să stai acolo. Am să aduc
măsuța cu mâncare lângă pat.
— Da, da, vreau așa! Dă-mi, însă, să pun
ceva pe umeri.
Ii dădu haina delà pijamaua lui.
— Vai ce mare e pe mine!
— Lasă, am să-ți cumpăr eu una și pentru
tine!
— Tot de mătase?
— Sigur! și mult mai frumoasă ca asta!
— Atunci... va fi bine!...
După o scurtă reflecție, repetă iar:
— Va fi bine!... Nici nu se putea altfel.
El tresări. Aștepta îngrozit furtuna: țipete,
lacrimi, amenințări, blesteme...
— Jim!
Gata, acum începe!
— Ce e, dragă?
N u m y 109
întoarse doar pe jumătate capul spre ea, aș

teptând, neliniștit.
— Dă-mi mai repi>ede să mănânc căci vede
rea tuturor bunătăților ce le desfaci acolo
mi-au deschis apetitul.
— Cum nu, acum! Sunt cam încet și neîn-
demânatec. Ce vrei? Nu sunt prea obișnuit
cu acest serviciu.
— Nu?!
Se temu să-i răspundă. Aduse in grabă mă
suța; umplu paharele cu vin și ridicându-1
pe al eău îi spuse:
— In sănătatea ta!
Lui Numy îi tremură paharul în mână.
— In cinstea amorului, Jim, și a fericirii
pe care o căutam!
Ciocniră. Clinchetul baccaralei răsuna în
auzul celor doi ca un răspuns tainic: se pri
viră îndelung, înainte de a duce paharul la
buze.
Numy mânca aplecată spre masă, Jim mai
mult o privea pe ea.
— Iți place ce ți-am adus?
— Da! Sunt foarte bune, toate! Tu de ce
nu mănânci?
— Am luat ceva în oraș și m’am săturat.
De ce îi veni să mintă nu știa nici el. Nu
îi era foame.
— Nu e curios asta, Jim? Eri încă eram unul
pentru altul doi străini și azi... și azi dorm
în patul și în haina ta! Numai actul acesta de
posesiune mi-a dat acest drept, altfel niciodată
nu ași fi putut-o face, și în definitiv, nu mi-ai
devenit mai aproape prin asta, cum să zic... mai
rudă! Nu, sunt tot aceiași, străina de eri, care
are drept plată că ai strâns-o în brațe, puțina
stăpânire asupra ta!
110 Majgareta Moldovan
— Stăpânire?!
— Da, dar numai un timp limitat, hotărît
de însăși funcția creatoare.
— Nu înțeleg!
— Nu poți înțelege! Voi avea drepturi
asupra ta atâta timp cât mă dorești. Când vei
înceta de a mă dori, nu va trebui să-mi spui
că totul între noi e sfârșit.
— Numy, cum, tu spui asta, în loc...
Ea îi astupă gura cu mâna.
— Taci, nu-mi vorbi de lucruri pe care din
moment ce ocolesc a le pomeni, înțelege că-mi
sunt neplăcute.
— Dar ești încântătoare din toate punctele
de vedere...
— Asta și vreau.
Se sărutară îndelung și ea nu mai spuse s’o
lase în pace... că pleacă; își cucerise de azi
înainte prin contribuția ei personală, o altă
locuință și nu o îngrozea că e vremelnică, sau
calitativ, relativă. Acum, cel puțin, îi da tot ce
nu îndrăznise să ceară delà viață: îmbelșugare,
lux, dragoste.
Când, cortina se lasă după primul act, spec

tatorul stă liniștit la locul său, așteptând să
urmeze și celelalte, de care s’a îngrijit un
altul: scriitorul.
* *
După câteva zile, Numy luă un taximetru
în care îngrămădi mai multe pachete, apoi se
duse la „ai ci“. Mașina luxoasă ce stopase
în fața casei din mahala atrase în jurul ei o
mulțime de curioși și nu numai copii. Mamă-sa
spăla în curte, într’o albiej niște rufe. Când o
văzu, nici n’o recunoscu numaidecât, căci
I
N u m y 111
arăta ca o adevărată cucoană. De altfel toți

de acolo o priveau mirați...
— Mamă, eu sunt !
— Tu?! Dar ce-i eu tine? De unde vii?
— Hai în casă și-ți voi explica.
Intrară înăuntru. Ea își descarcă brațele de
pachete, punându-le pe masă.
— Numy, spunc-mi de unde vii?
— Prin Liliana am obținut un post strălucit.
— Ce post? Și de ce nu ai mai venit acasă?
— E prea departe de aci; fiind bine plătită,
mi-a convenit să-mi iau cameră mai în oraș.
Mamă-sa își ștergea încet mâinile cu șorțul,
privind-o cu atenție.
— Numy, tu mă crezi prea proastă! Ca să-ți
arăt că nu sunt, că nu vreau să-ți bați joc de
mine îndrugându-mi la minciuni, du-mă și pe
mine la „postul" acela, să văd și eu unde ești!
— Ia ascultă, ce te interesează pe tine unde
sunt?
— Așa, nu mă interesează, crezi?
— Sigur că nu! Mă vezi, doară, sănătoasă
și că duc o viață bună!
— Vreau să știu și eu ce anume viață duci.
Nu poți trăi încă independentă de autoritatea
și voința părintească.
— Nu mi-am închipuit că ai să mă primești
așa! De știam, nu veneam deloc! Nu mă răbda
însă inima să nu-ți aduc și ție ceva bun!
— Numy, lasă astea, spune-mi ce ai făcut
până acum?
— Moarte dc om n’am făcut și nici in puș
cărie n’am stat. Zău !
— N’ai făcut asta, dar ce?
— M’ain plimbat, m’am distrat...
— Va să zică nu ai fost la serviciu?
O privi dârză în fața, înfruntând-o :
— Nu! De ce te-ași mai minți degeaba?

— Nu?!
Cu mâinile amândouă se năpusti asupra ei
și începu să-i dea unde nimerea, pumni și
palme; o trânti jos, o călca în picioare, fră
mântând-o ca pe o cocă. Cu puterea omului
ajuns la disperare, ar fi putut s’o și ucidă.
Numy leșinând, se opri, privind-o cu scârbă.
O ura ! Sentimentul de mamă și-l renega față
de acest copil, care prin purtarea sa o lovise
dincolo de mamă și chiar de om. Șezu acolo
plângând ca la căpătâiul unui mort. Nu-i păsa
că cea de jos sufere, nici nu-și putea închipui
că se poate suferi mai mult decât suferea ea
acum. Sub durerea proaspătă a acestei răni
sângerânde, uita orice datorie.
I se păru o prostie tot ce îndurase de dragul
copiilor și pentru ei. Se revoltă în ea, în fața
acestui copil, care își bătuse joc cu sarcasm!
ca de o nebună visătoare, de tot sbuciumul,
de tot amarul, de tot calvarul îngrozitor al
atâtor ani trăiți cu speranța că odată și odată
copiii ei vor trăi o viață mai bună, nouă.
Un copil era iremediabil pierdut, Tody, —■
acum când trebuia să renunțe și la cestălalt,
să nu-și mai făurească iluzii pentru fericirea
lui, mama gemea scrâșnind din dinți, do
rind mai curând să-și smulgă inima din piept,
inima aceia ce va sângera deapururi, și s’o
arunce.
O disprețuia și o adora. O ura și o iubea.
Complexitatea sentimentului de mamă, dra
gostea aceia nemărginită și desinteresată ce
o poartă copilului ei, în ciuda defectelor sau
relelor ce-i fac, a fost descrisă și cântată de
poeți și scriitori în toate timpurile.
Numy из
Se vaită, varsă lacrimi cu sânge, ~ dar ur-
mează să-l iubească mai departe căci mania
rămâne deapururi mamă.
Numy se sculă de jos cu mădularele grele
ca de plumb. Nu se văită, nu plânse. Iși
aranjă îmbrăcămintea, și fără să-și privească
mama voi să plece. Aceasta se așeză, însă,
în calea ei.
— Unde te mai duci acum? Rămâi aci!
— Lasă-mă să plec, nu pot rămâne!
■— Numy, ești doar copila mea!
— Ei și, ăsta nu e încă un motiv!
— Ba este! Nu te mai las să pleci de capul
tău!
— Mă sechestrezi în casă?
— Nu, dar n’ai să te mai duci așa curând
în oraș.
— Tot o să mă duc, așa dar?! Mă forțezi
să-ți dau unele explicații. Dacă ai fi fost,
într’adevăr, inteligentă, nu trebuia să ți-le dau,
căci mi-c penibil. Am să-ți enumăr aci fapte,
frânturi, din care înțelege ce vrei și cum vrei;
eu nu încerc să te conving de nimic.
— Nu-mi vorbi, prefer să nu știu nimic,
nimic!
— Trebue să mă asculți! Nu te oblig să
crezi sau să-mi dai dreptate. Prin măsura ta
vrei să mă ferești de desfrâu, sau, cum se mai
zice ,,de a luneca pe o pantă periculoasă". Nu
va folosi la nimic și iată de ce: viciul de care
vrei să mă aperi e în mine, în sânge, de acolo
nu-1 poți stârpi nici cu fierul înroșit în foc.
Intr’un moment de clar-viziune, poate, un ne
bun idealist m’a numit „Floare de cu
cută", atunci când eu singură nu o știam
încă și... asta sunt! Drumul meu e de azi
înainte trasat. Se poate să fiu fericită prin el.
Numy, Floare de cucuti. 8

Dar de asta nu trebue să te sperii tu, dacă

nu mă sperie pe mine, a cărei piele e în joc.
Ce vrei să mă ție aci? Scandalurile, bătăile,
certurile, lipsa, sărăcia? Când acolo am tot ce
vreau? De ziua de ,,mâine” care va veni, nu
mă sinchisesc acum. Nu fi o asupritoare zadar
nică a unor sclavi revoltați; ași putea să te
înșel prefăcându-mă că primesc toate condi-
ț-iunile tale și când îmi va veni bine, să fac
ce-mi place. Nu vreau, însă,— dintr’un pic de
mândrie!
îmi afirm sus și tare dreptul meu la viață
și dacă am ales-o pe asta, a fost poate, dato
rită faptului că înclinam mai mult spre ea. Ce
vrei acum să fac, să renunț la ea? Nu vreau
și nu pot!
Ajunge, gata, ți-am spus prea multe! Ești
femee și n’ar trebui să mă înjosești până în-
tr’atât!
Termină, bătând, nervoasă, din picior.
Mamă-sa ridică privirea înourată către ea
și vorbi molcom, ca omul care renunțase de
a mai lupta.
—- Copila mea, cum vrei să pot admite eu
toate astea chiar dacă le-am înțeles pe deplin
înainte de a mi-le spune tu?! Eu sunt pentru
tine mai mult decât ești tu pentru mine! Eu
simt mamă, o mamă ce a dorit pentru copila
ei un drum mai puțin primejdios, ca acela pe
care vrei să apuci acum! Am visat altceva.
Ani de zile gândul ăsta, speranța în viitorul
mai bun al copiilor mei, îmi dădea energia
necesară ca să pot dtice mai departe viața
mea chinuită, îmi usca lacrimile, era singura
bucurie ce mai așteptam, ce mă însenina în
multele clipe de amărăciune. Cum să nu mă
revolt când o mână brutală îmi stinge luminița
N u m y 115
aceia pe care o întrețineam cu sacrificiul tutu

ror dorințelor și aspirațiunilor mele? Ah! Soar
tă blestemată, ce ai luat și aruncat cu amân
două mâinile vălul de pe ochi! Te urăsc atât
cât inima rănită de mamă poate urî!
* *
Din ziua aceia, Numy nu mai veni pe acolo
și nici nu ’voi să audă de ei. Renunțase de
a-i mai vedea, fără pic de ' : regret.
Neputând-o ține la el, Jim îi luă prin apn
■’ ~~ _ bo
aită locuință, unde ducea o viață fără

de nici o g grije, căci el îi dădea tot ce-i tre-
buia. Se vedeau zilnic însă, serile le petre
ceau mai toate împreună într’o strictă intimi
tate, iar uneori mergeau prin localuri sau la
spectacole. El o iubea tot mai mult și se temea
să n’o piardă.
încântată prea mult de schimbarea de viață
ce o făcuse, Numy nu se gândi să se întrebe
dacă c fericită sau nu. Tot ce vedea, era nou
pentru ea. Dorințele i se împlineau; avea blă
nuri moi, bijuterii, rochii frumoase, comandate
la cele mai mari case de confecțiuni. -
Odată, când își comandase o rochie de care
nu avea nevoe și Jim foarte delicat, îi spu
sese să renunțe la ca, îi răspunse supărată:
— Bine, voi telefona croitoresei să nu mi-o
mai facă că nu am bani.
Jim o sărută și o rugă să se împace. -
— Lasă să ți-o facă, dacă ai tu plăcere.
Vreau să-ți atrag atenția că eu nu sunt avar
cum mă crezi tu, ci trăiesc mai mult din ceku-
rile lui papa care delà un timp a început să
murmure !
— Atunci, s’o sfârșim. Ar fi și mult mai fru-
mos acum, când dragostea noastră e la apogeu.

In curând ea va apune și despărțirea lamen
tabilă ne va strica toată impresia ce am avut-o
până atunci unul de altul.
— Țin la tine prea mult ca să fac așa!
-— Ei, atunci rabdă!
— Ce să fac? Am să rabd!
îmbrățișarea ei îi alungă orice grijă; petre
cea ore delicioase la ea, sorbind cu nesaț din
cupa plăcerii.
■— Știi ce însemni tu pentru mine?
............... ?
— Tot ce complexitatea cuvântului „dra
goste" poate cuprinde și cred că te voi iubi
totdeauna.
— Jim, să nu faci mărturisiri pe cari ai
să fii nevoit odată să le renegi.
■— Nu cred, cel puțin mult timp, nu!
— Chiar acum ai atacat integritatea cuvântu
lui „totdeauna". Nu trebue să te scuzi, Jim,
tu ești un băiat bun și meriți multă atenție.
— Numai asta?
— Nu-ți ajunge? Eu, în locul tău, ași fi
mulțumită !
—■ N’ai decât. Eu însă îți cer să mă iubești.
Niciodată nu mi-ai spus dacă ții cu adevărat
la mine? Spune-mi acum! Numy, mă iubești?
Ea îi apucă capul între mâini și-l sărută
pe gură.
— Ăsta e răspunsul tău?
— Da!
— Ceeace înseamnă că mă iubești?
— Ințelege-1 cum vrei?
— Nu, spune-mi cu gura ta : „Jim, te iubesc".
Luându-și un aer de școlăriță ascultătoare,
repetă: „Jim, te iubesc". începură să râdă cu
hohote.
Numy 117
Rămasă singură, Numy își puse și ea acea

stă întrebare. Fu nedumerită de ea. Enumă-
rând calitățile și defectele amantului său, nu-1
găsi excepțional, dar nici nedemn de mângâie
rile ei. Ca să-l iubească, însă, îi lipsea ceva.
Ce anume îi lipsea pentru a inspira acest sen
timent?
Frumusețe, inteligență? Nu!... Altceva!... Ce?
Nimic, totuși... Nu era ea de vină că nu-1
iubea! Iubirea vine chiar dacă nu vrei; Cu-
pidon nu întreabă înainte de a arunca să
geata. Jim îi plăcea foarte mult și-i satis
făcea toate gusturile, așa că începu să se ne
liniștească de ce nu-1 iubea. Căuta să se amă
gească, exagerându-i calitățile, dar cu cât tre
cea mai mult timp se convingea că nu poate
s’o facă. Izolarea începu s’o plictisească, dori
societate. Jim se împotrivi la început, dar
cum plictiseala strica buna dispoziție a prie
tenei sale, îi făcu pe plac. Ii aduse în casă
prieteni, cu cari erau împreună mereu.
După plecarea lor, vorbeau de dânșii.
— Ce încântător e Roger!
— Dar Max, Jean, ce defecte au?
— Toți sunt adorabili. Ce rău ai fost, Jim,
că nu mi i-ai prezentat până acum! Ce scurt
pare timpul cu ei!
— De ce spui așa Numy? De aceia am vrut
să stăm numai noi doi și să mă găsești pe
mine întotdeauna cel mai bine.
— Dar ai rămas pentru mine acelaș!
Și rămăsese, într’adevăr, dar inima ei se
simțea puternic atrasă de imul din prieteni,
căruia nu-i acordase încă nici favoarea unei
mai mari atenții. Era cu toți la fel de înda
toritoare și atentă.
*
*
Numy îl abandonă în scurt timp pe Jim,

devenind amanta lui Max, pe carc-1 iubea. Jim
primi demn lovitura. Jignit, renunță s’o întâl
nească și să-i ceară socoteală de această tră
dare la care nu se așteptase câtuși de puțin,
deși „ruptura11 îl duruse destul. Ea urma să
locuiască în aceiași casă, acum împreună cu
noul ei amant.
Speculându-i dragostea ce-o avea pentru el,
o trata în modul cel mai prost, luându-și aere
de stăpân absolut.
Max Witel făcea parte dintr’o mare familie,
foarte bogată pe vremuri; acuma aveau doar
o moșioară rămasă ca prin minune și trăiau
din micul venit provenit din arendarea ei. Din
tată în fiu, fecior de bani gata, căutând să se
folosească de toate bunurile posibile fără să
ridice un singur pai, vastele domenii ale fami
liei Witel se topiră. Când Max termină liceul
se înscrise „de gura mamei" la Universitate.
Tatăl lui era pe jumătate mort, căci era para
litic și idiot din cauza vieții desordonate ce
o dusese. Până își luă Dreptul, trecură ani...
Se înscrise și la Barou, dar nu pledase încă
niciun proces; nici nu dorea. Avea tot ce tre
bue, căci mamă-sa îi da aproape întreg venitul
lor, care intra prin intermediul său în casa
localurilor de tot felul. El venea acasă și-i
spunea, scurt: „dă-mi“.
— Dar bine, Max, noi nu trebue să trăim?
— Ce vrei să fac dacă am nevoe?
— Cheltuește mai cu socoteală.
— Nu pot!
— Caută de fă și tu ceva!
— Ah! ai început să mă plictisești! Dă-mi
și lasă-mă’n pace.
Acesta era Max Witel, cunoscutul localuri-
N u in y 119
lor de noapte, frecvent jucător la cursele de

cai și al tuturor jocurilor de noroc.
Acum îi suferea și Numy toate. Când auzea
pașii lui, tremura ; mai totdeauna venea in
dispus.
— Ce ai dragule?
— Pe naiba!
— Spune, scumpule, ce ai?
— îmi trebue bani.
— Și?
— N’am de unde să iau!
— Pentru atâta lucru te frămânți? Poftim
banii pe cari mi i-ai dat să-mi cumpăr
o haină nouă de care aveam ncvoe; voi merge
cu cea veche. E încă destul de bună. Fă-ți tu
treaba cu ei și mi-i vei înapoia mai târziu.
— Cât ești de bună, Numy!
El o lua în brațe și începea s’o sărute și
s’o alinte, iar ea era fericită că-1 vede bine
dispus. Sărutările lui îi dădeau fiori nevisați
'încă, i se dădea toată fără gânduri lăturalnice.
El o întrebă odată:
— Ce te-а făcut, Numy, să-l schimbi pe bietul
Jim, care era mult mai bun ca mine și mai
bogat?
— Nu l-am iubit. Voi fi mulțumită să-mi
dai cât de puțin tu, dar să știu numai că mă
iubești!
— Cred că da.
— Simt cea mai fericită!
Din zi în zi vizitele lui începură să se ră
rească. Aceste lipsuri pe ea o dureau foarte
mult și toate pretextele ce le invoca el, nu
le credea, — totuși, se prefăcea a le crede.
De dragul lui îi răbda totul. Râvnise atât a
cunoaște iubirea; acuma, în sfârșit, îi simțea
fiorii ei calzi, dar și gustul amărui...
Intr’o zi Max veni peste măsură de enervat,

intră înăuntru și începu să se plimbe agitat prin
cameră. Numy îl privea în tăcere, cu inima
strânsă; văzându-1 atât de sbuciumat, nu în
drăznea să se apropie de el.
El veni la ea, o privi puțin, voi să-i spue
ceva, dar se răsgândi.
începu iar a se învârti prin cameră.
Numy prinse puțin curaj și-l apucă de mâini.
— Max, mă sperii, stai jos, vreau să te
întreb ceva !
El se mai lăsă rugat; în sfârșit se așeză.
— Spune, ce-i cu tine? Ai nevoie de-bani?
■— Nu, lasă-mă!...
— Max, nu mă mai canoni, te rog!
— Ei bine! da! Am nevoie.
Ea descuia o casetă de unde scoase o bra
țară de aur cu câteva pietre prețioase.
— Uite, ia asta! A costat mulți bani. Ama-
neteaz’o.
El făcu o mină de adâncă suferință.
— Când îți spun eu să mă lași în pace!
— Cum, nu-ți ajunge?!
— Nu!
Numy se mai gândi puțin, apoi îi aduse două
inele și un pandantif.
— Cred că are să-ți ajungă!
El le luă, sărutându-i mâinile, de nenumă
rate ori.
— lartă-mă că trebue să te lipsesc de aceste
lucruri, dar îți promit că ți le voi aduce cu-
rând înapoi!
— Niciodată nu te-am întrebat ce faci cu
banii. Acum te-ași ruga să-mi spui pentru ce
ai nevoie de ei?
— Am o datorie de onoare!
— Contractată la ce și față de cine?
N u m y 121
— Față de un prieten, într’o afacere neno-

rocită!
— lartă-mă că stăruesc, dar ce afacere e
aceia? Vreau să știu și eu. El se enervă de
atâta stăruință.
■— Ce crezi, drăguță, dacă mi-ai dat aceste
bagatele, trebue să mă judeci ca pe dracu?
la-ți-le înapoi, n’am nevoie de ele. Găsesc cu
în altă parte să iau atât cât îmi trebue fără
să fiu nevoit a da vreo lămurire la ce îi
folosesc.
Le aruncă cu dispreț pe jos și-și luă pălăria
să plece. Ea îl opri.
— Max, te rog, ia-le și iartă-mă că te-am
întrebat! *
Le ridică și i le băgă în buzunar. Fără să se
uite măcar la ea, el plecă, făcând pe supăratul.
O duru mult purtarea asta și plânse câteva
ore în șir. începu să-și facă tot felul de planuri.
Iși spuse că ar trebui să-l părăsească. Nu me
rita dragostea și sacrificiile pe care le făcea
pentru dânsul, în chip constant. Vânduse —
numai ca să-i facă pe plac și să nu-1 vadă
indispus — bijuterii, blănuri, rochii, căci el
nu o mai ducea nicăeri. Ce avea ea în schimb?
Nimic! O trata ca pe cea din urmă femee.
Să-l lase, nu putea, nu, mai curând se des
părțea de viață! Suferința asta mărea far
mecul și prețul iubirii. In viață iubești ade
vărat numai o singură dată. Pentru „iubirea
cea mare“, omul e în stare să facă cea mai
îngrozitoare nebunie și care i s’ar fi părut
altădată chiar imposibilă. Dc ce Numy să fi
făcut o excepție?
Când rămase fără niciun lucru pe care să
fi putut lua cât de puțini bani, și cum Max
îi cerea mereu, Numy își luă alt amant pen-
tru a-i procura primului, tot ce dorea. Ii ur

mară alții, mergea prin case de întâlnire, pri
mea și la ea acasă, tremurând de teamă ca
nu cumva să afle Max de viața asta dublă ce
o ducea. Cădea din ce în ce mai jos, nu mai
selecționa, primea pe fiecare,, numai să-i fi
dat cât mai mult.
Când el îi ceru o sumă mai mare, ea îi
spuse :
— Max, tu crezi că eu fur banii, sau îi
falsific?
— Doamne păzește! îi răspunse degajat.
Știa proveniența adevărată a banilor, dar
se făcea că o ignoră. Intr’o zi veni acasă
tocmai când ieșea delà dânsa un băl'bat străin.
Iși îndesă pălăria pe ochi și trecu pe dinaintea
lui. Nu văzuse nimic...
Era o afacere destul de rentabilă, care nu-1
incomoda pe el, deloc.
In scurt timp, Numy se ofilise și avea cear
căne vinete în jurul ochilor. Pentru ea nu se
îndura să cheltuiască un ban mai mult și
să-și procure o hrană așa cum îi cerea viața
ce o ducea. Ea făcea economic, să aibă el a
cheltui mai mult. Puterile începură să-i slă
bească; ca și cum asta nu ar fi fost dcajuns,
se îmbolnăvi. Desnădăjduită, ar fi vrut să măr
turisească totul lui Max, dar teama că-1 va
pierde, o speria acum mai mult ca întotdea
una. Se duse la un medic și convorbirea ce o
avuse cu el o puse pe gânduri.
—■ Sunteți căsătorită?
— Da!
— Cum de n’a observat soțul d-voastră că
sunteți atât de slăbită și serios bolnavă? Mă
miră foarte mult!
N u m у 123
Ii dădu uncie prescripțiuni de urmat, stă

ruind să fie ascultat întocmai.
Cum dc nu se gândise ea până acum, de
ce Max nu observase slăbiciunea, oboseala,
sau lipsurile ei tot mai dese? De ce nu o în
treba de unde lua banii ce-i da, căci știa că
lucruri dc amanetat nu mai are.
El să fi știut, oare, că ea?... Oh! nu! Max
nu putea fi atât de josnic și să consimtă ca
ea să facă asemenea lucruri. Dar... dc ce nu o
întrebase? O bănuială de care se ferea, însă,
încolți în mintea ei. 11 aștepta nerăbdătoare
să vie și să se explice.
Când îl auzi suind scara, inima îi bătea cu
putere; cum intră, îl și întrebă:
— Max, de unde-ți dau eu banii pe саге
mi-i ceri?
- Nu mă interesează! Chiar dacă îi ai delà
alți amanți !
— Cum, tu spui asta?!
— Și ce e? Afacerile nu merg și bani îmi
trebue !
— Și vrei să-i câștig eu, vânzându-mă?
— Spui, doar, că mă iubești cât nu se mai
poate și când îți cer să mi-o dovedești...
— Cum, prin asta ți-ași dovedi-o? Să mă
fac „cocotă", să mă dau primului venit, să
cobor ultima treaptă numai pentru câțiva bani?
— Ha... ha... ha... ha... m’ai făcut să râd!
Ce erai înainte, mai mult ca o cocotă? Ce în
țelegi tu prin „cocotă"? Una din acele care
locucște în bordel? Dar cocote sunt toate
acele ce se dau din capriciu, chiar numai la
un al doilea bărbat, fie ea mamă de copii,
femee respectată în societate. Cocotă este, ca
tine, și mai rău ca tine.
Ce te-ai speriat așa? Nu te numi cocotă, zi
I
că ești o femee emancipată sexualicește ca Și

bărbatul și scapi de expresia aceia.
— Ești, atunci, un pește!
Voise să-1 lovească tot atât cât o lovise pe
ea. Dar...
■— Pește, fie! Vezi, eu nu mă supăr. Știi
de ce? Cuvântul, într’adevăr, e prea tare. Dar
ca să fiu sincer, sub o formă deghizată am
fost așa întotdeauna. Mama ne mai putân-
du-mi da, m’am gândit că iubita va putea
face acest lucru. Fac și eu un sacrificiu: te
cedez și risc chiar să te pierd. Contribuiu
dar și eu cu ceva.
— Așa?! Lipitoare ordinară! N’am nevoie să
fac acest lucru pentru tine care-ți bați joc
până într’atât de dragostea mea. Voi înăbuși
iubirea ce ți-o port, căci prin ca mi-am creat
o armă care se întoarce împotriva mea. Pleacă
dc-ți caută altă victimă, meduză cu chip de
om. In jocul ce l-am angajat nu vreau ea eu
să fiu păcălită.
*
*
După această despărțire, Numy fu ca zăpă
cită. Ședea și aștepta pe Max cu gândul că
poate va veni înapoi. El, însă, răsuflase ușurat
când „scăpase11 de ea.
Era toamnă, târziu. Vântul ducea pe aripile
lui ultimele frunze. De câteva zile în șir, norii
grei cerneau ploaie măruntă. Soarele se arăta
câteodată, luminând acest decor jalnic, apoi,
înduioșat, parcă, se retrăgea grabnic. Era frig.
Prin văzduh, corbii croncănitori prevesteau
apropierea iernii. In stradă, oameni și vehicule
treceau grăbiți, plini de noroiul împroșcat din
băltoacele făcute de ploaie. O treceau fiori că
N u m y 125
va trebui să iasă în sfârșit din casă ; chiria

era neplătită și nu avea niciun ban. Nu știa
ce să facă, era așa de singură, îi era frig,
foame, urît. Avea nevoie de un sprijin. Se îm
brăcă. Pardesiul era subțire, n’avea galoși, um
brelă, dar nu-i păsa. Trebuia neapărat să caute
pe cineva s’o ajute. Merse nehotărîtă pe străzi.
Burnița o muia parcă, toată.
Să se ducă la Jim? De ce nu la Max? Jim
era dator s’o ajute și acela nu! Dator? Prostii...
Ce, dator?! Ea voise astfel și ca să-și ajungă
scopul se folosise de el, atâta tot. Totuși el
era cel mai îndreptățit s’o facă dintr’o obli
gație pur omenească, din milă. Da, va primi
ajutorul lui sub orice formă; Jim era bun,
mărinimos și s’ar lega între ei... nu, nu... nu
se poate așa ceva!
Se duse, totuși.
Când servitoarea îi spuse că ,,boerul“ e dus
în voiaj, de abea atunci simți ea că burnița
îi pătrunsese până la piele, furnicându-i-o.
— Și când vine?
— Nu știu sigur, cred că peste două luni!
— Peste două luni!
Pe Max, unde-1 putea găsi? Să-1 caute, ar
însemna să ia toate localurile la rând; cine
știe pe unde ședea înfundat. El era, de fapt,
mai indicat s’o ajute decât Jim, trăise așa
de bine până îl cunoscuse pe el; fusese mul
țumită, aproape fericită, aproape... da, căci
aflase prin dânsul ce-i iubirea! Ea fusese aceia
ce se agățase de el. Urmările acestei aventuri
trebuia să le suporte.
Singură nu se putea dumeri de ce își amin
tise deodată de Theo. Ce va zice, văzând-o în
halul ăsta? Ce-i pasă, trebuia ca cineva să
se îngrijească de ea; nu o puteau lăsa să moară
ca un câine, in mijlocul străzii... Când ajunse

acolo, era pe inserat. Extenuată, de abea avu
puterea să sune. Gazda, însă, îi spuse că dom
nul avocat se mutase demult de acolo și îi dădu
noua adresă, pe care aceasta, binevoitoare, i-o
notă pe un petec de hârtie. Luă între degetele
amorțite fițuica aceia și plecă tărindu-și cu
greu pașii. Noua adresă era într’o direcție cu
totul opusă. Frigul o făcea să-i clănțăne dinții,
iar foamea îi da amețeli. Ar fi primit să se
dea celui din urmă om numai pentru o felie
de pâine, dar cine să se uite la ea? Era luată
drept o nebună sau o cerșetoare, fiecare se
împiedica și o lovea în treacăt cu coatele. Se
întunecase deabinelea când nimeri cu greu
adresa; crezu că drumul acesta nu se mai
sfârșește.
Era o clădire în trei etaje și el locuia la
primul. Urcă, încet, scările. Deasupra cărții
de vizită cu numele lui, — soneria. Apăsă.
Când femeea de serviciu deschise ușa, zări
jos în fața pragului, o vizitatoare necunoscută,
leșinată. îngrozită, alergă să-și anunțe stăpânul
care tocmai se pregătea să iasă. Acesta veni
imediat, o luă în brațe, o duse înăuntru și
o culcă pe canapea. Puse femeea de-i scoase
pantofii cari erau plini de apă și noroi, iar el
o fricționă cu colonie. Unele trăsături i se
păreau cunoscute. Ii reaminteau un chip cu
totul altul, unul de fată frumoasă. Aceasta
avea un chip de femee pierdută.
*
4c *
Theo Carelly ajunsese, in scurt timp, unul
din bunii avocați căutați de toți obijduiții
soartei, de sărăcime. Primea ca onorariu cât
N u m y 127
i se da, mulțumindu-se uneori numai cu satis

facția morală. Iși făcuse o faimă de bun apă
rător, ca dovadă era sala plină în zilele când
el pleda. Avea mulți clienți și din cauza asta
fu nevoit să-și ia un birou mai mare și doi
secretari cari nu mai pridideau cu lucrul. Era
bine văzut în cercul colegilor de barou, cari îl
apreciau nu atât pentru talentul lui de vorbitor,
cât pentru fondul pledoariilor sale. Era uma
nitarist în înțelesul larg al cuvântului, nemul
țumirile altora erau întotdeauna ale sale și-l
durea foarte mult când nu-i putea ajuta.
Cât suferise el din cauza lui Numy; spera
că va veni pe la el, dar, așteptase în zadar și
timpul trecu nepăsător înainte. Venise iarna,
vara, toamna era și ea pe sfârșite și despre
dânsa nu află nimic. Când se aștepta mai
puțin, iată că apare, dar în chip de fantomă a
aceleia ce fusese odată Numy. După sfatul
unui medic o internă la un sanatoriu, unde zăcu
mai multă vreme. Cu cât se întrema, asemă
narea cu cea dintâi se accentua. Theo o vizita
regulat și-i aducea întotdeauna flori și tot felul
de bunătăți. La început, îl primi cu un aer
rușinat, sfios, pe urmă obișnuindu-se iar cu
el, îl primea bucuroasă, râzând și glumind fără
încetare până la plecarea lui. Ea nu-i spusese
nimic din cccace făcuse până atunci, și nici nu
o întrebase. Așteptau amândoi ca celălalt să
înceapă întâi. Odată îi spuse:
— Domnule Theo, mama nu a fost pe la
d-ta ?
— A fost odată, demult!
Fusese chiar la el odată, îi spusese plân
gând calea ce o apucase fata ei, cerându-i sfat
și ajutor:
„Fie-ți milă, domnule Theo, de-o biată
mamă; de când a plecat nu mai îmi găsesc

locul".
Unde s’o fi găsit el? Ii spuse să se ducă
liniștită acasă că o va căuta.
— Cred că nu ți-a spus lucruri tocmai bune
despre mine.
— Din contra, te plângea, compătimindu-te.
— Așa dar ți-a spus că...
— Numy, avem timp să vorbim despre asta
altădată!
■— Ești un înger, domnule Theo.
— Da, dar am și coarne de drac!
Evită conversațiile cu aluzii la viața ei ante
rioară, negăsindu-se îndreptățit la spovedania
aceia pe care o considera un fel die revanșă
pentru ajutorul dat. Mai târziu, însă, când ea
ar fi simțit nevoia s’o facă neputând suporta
singură povara amintirilor, ar îi ascultat-o, cu
toate că o întrezărise în aspectul îngrozitor sub
care se înfățișase. Și nu fu mai înfiorat de
destăinuirile ei, ca atunci. In penultima zi de
ședere în sanatoriu, Numy îl întrebă:
— Și ce voi face pe urmă?
— Ai să muncești; asta e revanșa ce ți-o cer!
— Unde?
— Treaba mea.
— Spune-mi, te rog, și mie!
— Ca să-ți spun asta, trebue s’o iau delà
capăt. Primul gând care m’a preocupat a fost
unde o să locuești de acum încolo și am găsit
că cel mai bine e să locuiești cu mama ta.
— Ah, nu, nu, nu vreau acolo!
— Ai răbdare. Nu am înțeles să locuiești tot
în mahalaua aceia ; trebue să-ți mărturisesc
un fapt-.puțin trist pentru tine: tatăl tău a
r murit.
-L-'Da?!
\
I » * /
r1вИ
N a m y 129
Fără de voe, ea ofta, dar într’un fel nu prea

înduioșător. Theo nu se miră.
— Tody e nici el nu-i acasă!
— Mai bine!
— Așa că tu, mama și Ricu care-i un băiat
excelent și câștigă binișor, veți locui în două
odăi mai în apropiere, iar tu vei fi 'dactilo
grafa mea. Iți convine?
— Cum? toate, toate numai delà d-ta?
li apucă mâna și, înainte de a-și da el seama
ce voia să facă, i-o sărută de câteva ori.
— Meriți nu numai atât, îți mulțumesc! Iar
va fi bine.
*
* *
Viața pentru ei își reluă cursul schimbat
cu aproximație; se simțeau mulțumiți și ui
tară — așa părea cel puțin — toată întâm
plarea aceia ce-i turburase pe toți atâta timp.
Numy își luă postul in primire și căută să
fie cât mai folositoare, lucrând cu zel. Theo
avea față de ea aceiași familiaritate ca înainte,
sfătuind-o totdeauna atent și prietenos. Ii
plătea o leafă cu mult mai mare decât me
ritau munca și atribuțiile ei, altfel n’ar fi avut
cu ce să trăiască. Din cauza atenției ce i-o
acorda avocatul, ea se simțea acolo ca acasă,
iar față de secretari își da acre, era autori
tară. Ei, însă, nu se supărau, căci tălmăceau
într’un anumit fel purtarea avocatului față de
dactilografa destul de drăguță. Cu timpul și
ea își făcu convingerea că avocatul urmărea
un scop bine definit și nu-i displăcea!
.. .1 ..s : . ,
Deveni insolentă, căutând să-i atragă cât
mai mult atenția. Sub pretexte diferite ră-
Numy, Floere de cucuU. 9

mânea după plecarea celorlalți și se învârtea

fără rost. El, însă, o certă.
. — Numy, de ce nu te duci acasă?
— Mai am ceva de lucru!
— Lasă, ai să lucrezi mâine! Dacă te-ai po
trivă, nu ai termina niciodată,
Ea venea în fața lui și-l privea, insistentă,
în ochi.
— Credeam că e nevoie să mai rămân!
— Ore suplimentare nu vreau să faceți decât
în cazuri excepționale.
— Bine, atuncia plec!
Zăbovea mult timp până se aranja, sperând
că în ultimul moment el o va reține.
II întreba:
— Nu mergi să te plimbi?
— Nu pot, căci sunt ocupat acum.
-— Dar trebue să te distrezi puțin!
— Da, ar trebui să-mi permit și ~i eu acest
lux!
Nu-1 putea înțelege! Când o avea așa de
aproape, singură, el nu făcea niciun gest sau
o aluzie măcar să și-o apropie.
II credea, ori timid, ori prost. Prost nu era,
însă. .. deveni și mai provocătoare. Din ,,gre-
șală“ când trecea el, își potrivea jartiera ară-
tându-și picioarele până aproape de șold, sau
când se ducea la el în birou să-i ceară lămuriri
sau să-i arate vreo lucrare isprăvită, se apleca
mult deasupra lui și din cauza rochiilor tare
decoltate pe care le purta, i se vedeau sânii
frumoși.
Theo nu-și putea închipui că față de el să
se poarte cu așa intenții, manevrele ei punân-
du-le pe seama unei simple întâmplări. O ob
servă mai cu atenție și convingerea asta i se
clinti. Ar fi vrut să-i spună că o ghicise, că
N u m y 131
el nu o voia, dar... îi fu rușine. Dacă, totuși,

se înșela? Ar fi insultat-o în chipul cel mai
josnic. O dorise odată, astăzi ființa ei nu-i
mai spunea nimic. Purtarea ei îl durea mult
și se încăpățâna să nu-și crează ochilor.
De cum dăduse de bine, Numy începu să
sburde. Lucra acum în silă, mai mult lenevea,
vorbea tot timpul, împiedicând și pe ceilalți
să lucreze, căci femeiușcă asta le învârtise
capul imediat. Din această cauză, multe lu
crări rămâneau în urmă, nimic nu se mai exe
cuta la timp.
Thco, știind că numai Numy era vinovată
de toate astea, o mută în biroul lui și soluția
asta își arătă imediat efectul. Nu-1 lăsa acum
pe el să lucreze.
— Vai, mare plictiseală e aci!
— Lucrează și n’ai să te mai plictisești!
— încerc asta de atâta timp și tot nu am
ajuns încă la un rezultat!
— După orele de serviciu, tu nu te distrezi?
— Halal de distracție!
Cu mare răbdare, el căută să-i ție atenția
încordată, dându-i mereu să lucreze. După o
oră, însă, lucrul iar tânjea. Era mai mult atentă
la ce vorbeau vizitatorii, primea și făcea
ochiade; pe Theo în special, îl copleșea de
drăgălășenii. Fiind numai ei doi, în birou, se
prefăcu că-i vine rău și leșină. El aduse repede
apă și aplecat asupra ei, căuta s’o facă să-și
revie, când ea îl apucă de gât și-și lipi păti
maș buzele de ale lui, ținându-1 astfel câteva
minute. El se desprinse de ea și puse paharul
jos. Era peste măsură de turburat; nu știa
ce să facă, ce să-i spue? Ea se sculase și-l
privea cu ochii mari deschiși.
— Cum, nu ai vrut asta?
El tresări și se apropie încet de ea.

— Numy, ce ai tu?
— Eu, nu am nimic!
— Atunci ce înseamnă purtarea asta ?
— Ce? am crezut că d-ta...
— te vreau pe tine?
Ea făcu un semn de aprobare din cap.
— Ce te-а făcut să crezi?
— Nimic... adică... totul.
— Cum, Numy, tu ai crezut că mă port așa
numai ea să te am?
— Da, altfel, cu ce interes ai făcut-o?
— Așa dar, ai atribuit numai instinctelor
josnice pornirea mea de a te ajuta să ieși din
mocirlă, tu, care mă cunoști mai bine ca fie-
care; cum de nu ți-ai închipuit că am făcut
totul desinteresat? Numai din plăcerea de a
face bine, de a sări în ajutorul aproapelui
atunci când are nevoie.
Luni de zile ai stat în biroul meu și ai
văzut cum mă purtam cu cei ce sufăr, ne
refuzând ajutorul meu nimănui, indiferent de
sex, fără să aștept delà ei vreo plată oare
care. iVI’am purlat cu tine într’un mod excep
țional, pentrucă tc-am cunoscut de copilă și
mi-am îndeplinit o datorie sfântă, căci am
făcut-o în amintirea unui scump prieten care
era, ca și tine, din lumea aceia năpăstuită.
Ți-am vorbit de atâtea ori de Milly, el a ră
sărit din cucută, dar sămânța aceia, sfidând
legea Naturii, a dat naștere unui crin.
De mult, te-am dorit, animalul din mine
te voia. A trecut timpul. De atunci m’am pu
rificat, muncind mereu, jertfindu-mi plăcerile
pentru săracul, vagabondul, năpăstuitul ce ve
nea la mine. M’am purificat, Numy, ți-o jur.
Acum nu meritam ocara asta. Pentru mine, tu
N u m y 133
n’ai sex, nu ești decât un om, și omului, nu

femeei, i-am întins frățește mâna. Nu cer nimic
pentru mine, nici recunoștință, măcar, asta ar
fi tot un fel de plată. De ce îmi oferi trupul
tău, când eu voiam să uiți că-1 ai, că-I poți
oferi așa de ușor? Caută de mă înțelege, Numy,
judecă puțin și spune-ți că prietenul acesta e
pentru tine mai mult ca un bărbat. Dă-mi mâna
și hai să uităm amândoi totul. Să ni se pară
c’a fost numai un vis.
Numy îi întinse mâna, puțin jenată.
*
*
Numy îl considera pe Theo puțin țicnit.
Idealism, umani'a-ism, nimic de zis, dar toate
cu măsură. Intre numeroșii bărbați ce-i cunos-
cuse ea, nu mai întâlnise vreunul ca dânsul.
In Telul lui era un geniu. Geniile nu sunt
decât niște nebuni inspirați.
Pentru ea, cauza pentru care o respinsese,
rămăsese tot necunoscută. Toate ce îi spu
sese, le considera doar... vorbe. Era desgustat
de viața ce o dusese ea până atunci? sau nu era
îndeajuns de Inimoasă, atrăgătoare? Asta
o sperie și ca să se convingă de netemeinicia
acestei afirmații, își încercă puterea de se
ducție asupra unui bărbat mai puțin preten
țios cum arăta să fie Thco.
De câtva timp, venea un domn ce trebuia
să-și întocmească actele necesare pentru a-și
încasa o moștenire. Cum în asemenea cazuri,
se cer multe formalități, domnul era nevoit
a-și vizita des avocatul; făcu cunoștință și cu
dactilografa și astfel avu ea prilejul să-și rea
lizeze gândul. Iși scoase una câte una armele
de luptă, dar dușmanul capitulă înainte de a

le întrebuința pe toate.
— Domnișoară, m’ai servit cu atâta bună
voință încât mă simt foarte obligat față de
d-ta. Ași fi măgulit să primești invitația mea
de a merge la un spectacol.
— Cu plăcere.
— Așa dar, pe când?
— Chiar azi!
E delà sine înțeles că-i deveni amant. Găsea
inutil să mai vie la serviciu, acum când acesta
îi dădea tot ce dorea. Ezită câtva timp s’o
facă, mai mult din nesiguranța față de amant,
asigurându-se de el, renunță imediat la ser
viciu, fără să-1 avertizeze pe Theo. Mamă-sa,
văzând-o că nu se duce la birou, o întrebă:
■— De ce ai rămas acasă?
— Nu mă mai duc la serviciu!
— De oe?
— Așa!
— Dar ce s’a întâmplat?
— Ce vrei să se întâmple? Nimic!
— Trebue să fie un motiv oarecare de a
renunța la serviciu, când ți se plătea o leafă
așa de bună. Azi nu mai găsești ușor un alt
post.
— Am eu unul.
Femeea cumpăni puțin.
— Dar, domnul avocat știe?
-— Are să știe!
Mamei i se părură prea misterioase răs
punsurile. In avocat avea o încredere nemăr
ginită, totuși... se întâmplase ceva!
Nu-1 implica pe Theo în cauză, totuși în
imediata lui apropiere căuta ea răspuns la în
trebarea ce și-o pusese de nenumărate ori:
„Ce anume era?“
N u m y 135
In socoteala ei, Numy nu intra; intra ; ea nu se

retrăgea, doar, dacă se învoia. Dar la ce
anume nu se învoise? Trecuse o zi, două, și
ea era tot ca la început. Delà avocat nu venise
nimeni să se intereseze de lipsa ei. Ghicise
mama bine?
Theo habar nu avea de toate astea, lipsa ei
punând-o pe seama unei indispoziții fizice.
După câteva zile, crezând că c serios bolnavă,
trimise pe unul din secretari să întrebe ce
face. Acesta fu foarte rece primit de mamă.
— Maestrul m’a trimis să mă interesez de
sănătatea domnișoarei.
■ ■ că-i' —
•— Spune-i ’*--------- 7
mulțumesc — tru atenție,
penti
dar Numy nu e* 11 bolnavă.
“ AT Nu mai1 ~ vine la ser-
viciu. O rețin acasă, având nevoe de ea, așa
că să-și caute o altă dactilografă.
Theo nu înțelese nimic din cele ce i spu
sese. Cum de nu o mai lăsa să vie? Era la
mijloc ceva care trebuia pus la punct. Voia
să știe dacă se datora unei nemulțumiri, sin
gurul lucru ce-1 admitea...
Gina Alexe îl primi cu un aer încurcat,
parcă se simțea stingherită de prezența lui.
Ii întinse un scaun, iar ea rămase în picioare
cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-și cu
mare atenție vârful pantofului.
— Am venit să te întreb, dar să-mi răspunzi
sincer, de ce nu mai vine Numy la birou?
— Păi, cred că arc ea ceva, un motiv...
— Nu-mi vorbi mic așa. Spune-mi tot ce-ai
pe suflet!
Ce să-i spuie? Bănuelilc ei? ceva precis,
doar, nici ea nu știe!
— N’o fi mulțumită cu salariul?
— Vai de mine, îi dați prea mult!
— Avea mult de lucru? E drept că în ultimul
timp deși o vedeam des plictisită, o sileam să

lucreze. Poate că obosea!
— Altă cauză nu poate fi?
Aștepta răspunsul lui cu ochi sfredelitori.
— Alta? Hm... eu știu... poate că s’a purtat
careva necuviincios față de ea!
— Da, da, asta am crezut și eu. Ah, domnule
Theo, dacă ai ști cât am blestemat pe cel ce
caută să-mi strice iar copilul, să-1 ducă la
pierzanie.
Auzi, să nu-mi pot câștiga pâinea, că ori
unde mă adulmecă și mă trage bestia spre des-
frâu. Dacă l-ași ști, l-ași sfâșia de viu. Ea însă
.nu mi-a spus nimic, ci eu singură am dedus
toate astea !
— Eu voi face o anchetă riguroasă și fii si
gură că vinovatul va fi pedepsit. Am sprijinit-o
întotdeauna și nu ași vrea să i se întâmple
niciun rău, o consider o soră mai mică ce
trebue protejată. Amintiri dragi și sfinte sunt
legate de voi toți și ce fac pentru ea nu-i
decât o datorie delà om la om. Ași vrea să
aud ce spune ea. Unde e?
— Nu-i acasă, în fiecare zi se duce în oraș
să-și caute un serviciu!
El se sculă de pe scaun; își frecă fruntea cu
palma, oftând.
— îmi pare nespus de rău! Nu pot prevedea
și împiedeca neplăcerile care ne vin câteodată
de unde nu gândești. Poate că toată nenoro
cirea constă în asta. Mă duc. Numy, dacă are
să-mi spuie ceva, poate veni oricând! Eu îi
vreau numai binele și dacă vrea, poate să-și
reia și serviciul.
„Dacă mulți ar fi ca el, — gândi femeea
Numy 137
după plecarea lui, desigur că ar fi mai

puțini nenorociți pe lume".
* *
*
In zadar o aștepta Gina pe Numy să se
reîntoarcă acasă în seara aceia. Ea rămăsese
definitiv la noul ei amant. Se simțea mai la
largul ei acolo, tot ce suferise înainte uitase
demult. Viața i se părea prea frumoasă. Re
flecțiile răpesc de cele mai multe ori timp de
geaba și diminuează farmecul, dacă nu-1 dis
trug cu totul. Desfrâul o atrăgea mereu spre
panta lui periculoasă. In vârf acum, ca dansa,
nepăsătoare, sorbind plăcerea prin toți porii,
râzând, sfidătoare, abisului ce se vădea căscat,
gata s’o înghită. Mâine? E tot așa cum ai
spune „eri“. Degeaba regreți că nu ai făcut
acest lucru atunci, iar între azi și mâine e o
punte prea fragilă ca să te încrezi că te va
putea susține!
Numy era o adevărată femee a plăcerilor.
Lângă ca uitai toate supărările. Totuși, fu de
nenumărate ori părăsită, părăsi la rându-i pe
mulți. Asta era o chestiune pe care n’o mai
judeca așa ca pe vremuri. Acum se maturi
zase, in asemenea lucruri. Ăsta sau acela în
definitiv, ce importanță arc? Toți, mai mult
sau mai puțin sunt la fel. Ce-i lipsea? Se în-
dopa cu ce era mai bun, bea destul de mult,
mergea frumos, ba chiar pretențios îmbrăcată...
era dorită... Ea spunea tuturor:
,,Să știți delà mine, nemulțumirea începe
în clipa în care ești prea mulțumit. Ei bine,
eu nu am fost niciodată și asta a fost spre
binele meu".
Amantul acela, după câtva timp, însurân-
du-se o lăsă. Aproape nu-i remarcă lipsa,

du-se,
căci imediat se găsi un altul cu care-1 în
locui. Din brațe în brațe, ea ajunse amanta
mijlocitorului unei case de toleranță.
— Uite puicuță, îi spuse el, mieros, am
să te duc într’o casă unde ai să duci o viață
fără de griji.
— Ei, drăguțule, n’ai nimerit bine! Vrei tu
multe, dar... nu merge!
— Nu credeam că ești atât de proastă în
cât să nu primești!
— Sunt proastă că nu primesc? Zău, mă
mir cum nu ți-e rușine! Băiatule, acolo când
voi ajunge, s’a terminat cu totul...
Ea rămase tot cu el și tragedia se desfășură
fără să-și dea seama.
începu să ducă aceiași viață ca atunci când
trăia cu Max, fără să-l iubească pe acesta.
I se păru că așa trebue să fie. Nu se supăra
deloc că el știe și că o maltrata: să-i dea mai
mulți bani. Se simțea prea slabă ca să trăiască
singură, fără protecția nimănui, deaceia nu
încerca să se scuture de tirania acestui sbir.
II suporta și pe el cum suporta totul și
când era supărată, țipa, blestema, înjura; asta
o ușura.
♦
* *
Fără să sc gândească la cei ce o iubise, care
o considerau ca și moartă, fără vre-un fel de.
reproșuri, Numy se pierdu în brațele desfrâ-
ului. Nu mai căuta ,,plăcerea“ în îmbrățișările
acestea fugare, care nu-i lăsau altă amintire
decât banul, care și acela nu era întotdeauna
al ei.
In mintea ei se întipăriseră, doar, un convoi
N u m y 139
nesfârșit de corpuri bărbătești și în locul ca

pului bani, la unul mai puțini, la altul mai
mulți... atât! Dacă ar fi să-și spuie impresiile,
n’ar izbuti.
Impresii?...
Iată masculul ce vine înfierbântat să-și sa
tisfacă nevoia sexuală, fără să vorbească sau
să privească prea mult femeea ce șade răs
turnată pe pat. Ce să vorbească cu ea? Ce
să-i spuie? Că împreunarea pentru natură e
un act sfânt, în ea se află taina isvorului
vieții ?
Respectă-ți trupul că acesta ești „tu“!
Ha... ha... ha... Până să-i spuie toate astea
el va fi plecat de mult.
Nu-i deajuns să crezi așa și să faci altfel.
Din temelii trebue schimbată întreaga organi
zare și făcută o educație a întregei masse, ba
zată pe concepții noui, adaptându-se nevoilor
reale ce îmbunătățesc viața, mai ales a celor
ce sufăr mai mult și întotdeauna. Tagma prosti
tuatelor e o rușine pentru progresul la care
am ajuns azi. Greșala constă în aceia, că
viața sexuală s’a paragrafat în legile pro
stituției sau boalelor venerice. Corpul, ca și
spiritul, are nevoe de o hrană sănătoasă. Felul
cum e înțeleasă într’un Stat această chestiune,
arată gradul de civilizație la care a ajuns.
De ce bordelul cu așa zise femei pierdute,
sclave ale dragostei? Halal de dragoste... civi
lizație?! Nu! de ce să se admită sclavajul? S’a
dovedit că aportul real trebuincios al localuri
lor de acest fel în care e condamnată pe ne
drept să trăiască o lume considerată apoi de
paria, este sub orice critică. Atunci?
Deschideți larg ușile și porțile, puneți ven
tilatoare mari cari să primenească aerul, iar
această lume bine îndrumată va putea prea

bine să-și câștige bucata de pâine!
Numy, care își închipuia că se află alla li
beră, — era, de fapt, roabă, cu mintea întune
cată, cu aspirațiile spulberate.
Singura ei dorință era să aibă cât mai mulți
clienți, pentru ca „protectorul11 să n’o bată; să
aibă cu ce mânca și bea.
Numy, care a fost odată, a dispărut de mult
și în locul ei a apărut o Mimy, o prostituată
oarecare, gălăgioasă și bețivă, vicioasă și rea.
Dacă nu găsea „meseria" asta la îndemână,
poate că devenea o lucrătoare harnică.
* * *
Cu ochi pânditori urmărea Numy mișcările
bărbatului ce se îmbrăca, tacticos. Terminând,
voi să iasă afară. Dintr’o săritură, ea fu la ușă.
— întâi plătește!
— Ce? Pleacă, târfo, la o parte.
— Nu plec!
— N’am bani acu’, ți-oi da altădată. Iți ră
mân dator!
— De ce ai venit Ia o târfă, dacă nu ai cu
ce-o plăti?
— C’așa am vrut! Pleacă odată, hai! Nu
fă pe nebuna!
— Numai peste corpul meu ai să treci. Câine,
ptiu! Nu ți-e rușine să te bucuri la una ca
mine!
■— Văd eu, — ți-e dor de bătac!
— Crezi că eu nu știu să dau?
— Nu ți-ar merge bine!
— De ce, mă? Că-mi cer dreptul meu, d’aia
să mă bați?
Apucă în grabă ce-i veni la îndemână.
N u m y 141
— Dacă încerci să ieși, îți fărâm capul!

— Tu?!
El se repezi la ea și cu câțiva ghionți caută
s’o dea la o parte. Văzând că nu-i va putea ține
piept, răsuci cheia și și-o băgă, repede, în sân.
Plecă apoi de acolo.
— Du-te, acum!
— Dă cheia !
— Nu ți-o dau!
— O iau eu singur!
O trânti jos, luptându-se să-i scoată cheia.
Ea, însă, îl mușcă de mâini, îl sgărie pe față
cu unghiile de-1 făcu numai răni. Când văzu
că puterile o părăsesc începu să strige cât
putu de tare după ajutor. înfuriat, el scoase
cuțitul ce-1 avea și-i aplică o puternică lovi
tură în piept, astupându-i în acelaș timp gura.
Luă, apoi, cheia și fugi în grabă. Pe dușumea
rămase într’un lac de sânge femeea ce horcăia
înăbușit, femeea care nu avea altă vină, decât
că-i aparținuse. Așa fu găsită de concubinul
ci, care dădu alarma, îngrozit de cele întâm
plate. Spitalul se îmbogăți cu încă un pacient,
iar ziarul cu o „înjunghiere". Din acest anunț
află Theo de soarta protejatei sale.
„Nurny Alexe, zisă Mimy, Lola, Coca, de
profesiune prostituată clandestină11, etc
Nu-i venea să creadă că e ea. Ducându-se
acolo, se încredința, însă, de adevărul celor
apărute în ziar.
Cu mare greutate recunoscu el pe Numy,
în bolnava aceia care gemea de durere, cul
cată pe patul de suferință. Se schimbase mult.
Era de nerecunoscut.
Pentru a doua oară o îngriji el cu aceiași
dragoste și duioșie, dându-i curaj și speranță
într’un viitor mai bun. Nu-i făcu reproșuri, nu
se arătă deloc supărat sau contrariat de purta

rea ei, nu-i aminti nimic din ce a fost înainte,
dorind ca să uite amândoi trecutul.
Proceda așa, nu pentrucă o scuza ; știa că
fondul ei era rău, iar pentru a o reține îi tre
buia o viață normală, îi trebuiau condiții și
îngrijiri speciale. Reflectând mai mult asupra
acestui lucru, Theo căpătă convingerea că el
nu făcuse destul pentru ea. Nu mai era micuța
Nuiny de odinioară care cunoștea viața din
cărți sau din văzute, ci femcea trăită și avea
mai mult nevoe de un mediu bun cu condiții
de traiu echivalente. Dacă vreun bărbat ar fi
reușit să-i inspire dragoste, ar fi putut-o pă
stra numai pentru el, s’o facă și fericită. Nu-i
mai ieșea asta din cap.
Printre alte lucruri, îi aduse într’o zi niște
cărți. Ea le luă în mână și ochii i se umplură
de lacrimi.
— Cărți... vai, domnule Theo, de când n’am
mai citit un rând măcar și ce mult îmi plă
cea mie... odată....
Theo se molipsi și el de emoția ei.
— Lasă, Numy, ai să citești de acum îna
inte mereu!
— Crezi dumneata asta?
— Sigur, trebue!
— Trebue? Nu merit să te ocupi atât de
una ca mine care și-a bătut joc de bunătatea
și sprijinul d-tale. Lasă-mă pe mine s’o duc
așa cum singură îmi aleg și ajută pe alți oa
meni mai merituoși.
— Mi-e milă de tine să te știu suferind. Ești
prea inteligentă să nu înțelegi că drumul care
ți-1 arăt eu, e cel pentru tine.
— Nu numai inteligența mă poate ajuta.
N u m y 143
Voința mi-e slabă. Atunci aveam ambiția.

Acum nu mai am nici asta.
— Ai să ți le stimulezi! Ești tânără și nu
trebue să renunți de a lupta!
— Nu-ți fă iluzii degeaba, sunt mai rea de
cum mă crezi d-ta și n’am să pot niciodată
să mă adaptez vieții ce vrei să-mi impui!
Am s’o fac poate pentru moment, dar în
curând uit orice promisiune! Așa sunt eu ză
mislită. Nu cerc ce nu se poate. Iți spun toate
astea ca să mă vezi în adevărata lumină, să
te fac să mă lași să merg pe drumul sortit
de mine!
— Cine ești tu ca să sortești destine? Am
să-ți arăt că voi putea face, cum s’a procedat
cu trăsnetul care se scurge în pământ, fără
să distrugă casa pe care a căzut. Iți voi atașa
un paratrăsnet sau o instalație de canalizare
a dorințelor.
*
Fără să-și dea seama, Numy începu să iu

bească pe omul acesta bun, care voia s’o
facă să meargă un drum drept, împotriva
voinței ei.
Pentru ca, c! întruchipa însuși „binele". Se
ferea să-și trădeze sentimentele ce le nutrea,
considerându-se nedemnă de el, iar dragostea
ei i se părea că-i întinează puritatea lui.
Primi cu bucurie să locuiască într’o odaie
din apartamentul său. El o oprise acolo să fie
sub directa lui supraveghere un timp oarecare,
punând-o să-i vadă de gospodărie, ajutată fiind
de femeea ce o avea, iar în timpul liber să
se cultive. Făceau lectură împreună, comentând
apoi, pasagiile mai interesante sau cartea în
întregime. Părerile lor nu erau întotdeauna

aceleași, de multe ori se ciocneau cap în cap.
— Artă pentru artă, da, dar cu măsură!
Literatura, în special, trebuc să aibă o tendință
și asta nu știrbește întru nimic valoarea artei
pure.
— Pentru cel ce înțelege să rămână artist;
dai’ de cele mai multe ori, pentru tendință e
sacrificată arta!
Theo îi răspunse însuflețit:
— O prefer așa în locul cărților pornogra
fice, bune numai pentru libidinoși. Sub scuza că
se face artă, literatura a pierdut mult din me
nirea și valoarea ei!
— Dă-mi voe să te contrazic, domnule Theo!
Pentru o generație care roșește mai greu, e
explicabilă pornirea scriitorilor de a scrie așa.
— O carte în care mi se vorbește de părțile
intime ale corpului sau în care se descrie actul
sexual, mă cultivă mai mult? Nu! Pentru cei
ce vor să se inițieze în asemenea chestiuni,
s’au scris cărți de specialitate. Și dacă sunt
mai mulți cititori ai cărților scrise de amintiți
autori noui cari au urmărit mai mult profitul
material, e o dovadă că generația e nevropată,
dornică de excitante. Eu roșesc pentru autorii
aceia și-i deplâng că nu au putut, gândind
acelaș lucru, să-l prezinte într’o formă mai
puțin grosolană. Asta e doar meseria lor.
Ea rămase, însă, tot la părerea ei: artă pen
tru artă.
*
:fc *
Theo mergea repede, cufundat în gânduri
și când voi să treacă strada, auzi pe cineva,
venind zorit în urmă, strigându-1 pe nume de
Nu m y 145
câteva ori. Se reîntoarse. In fața lui văzu

un băiat sdravăn, necunoscut.
— Nu mă mai cunoașteți? Eu sunt Victor,
băiatul lui Moș Lesner.
— A, dar știi că te-ai schimbat mult de când
nu te-am mai văzut! Ești bărbat în toată firea.
Dar ce faci? Unde lucrezi acum?
— Am atelierul meu de tâmplărie! Dacă nu
aveți nimic împotrivă, veniți să vi-1 arăt, e
aci în imediată apropiere și vom sta puțin de
vorbă.
Theo deși era ocupat, nu-1 refuză.
In urmă cu câteva case, era atelierul. Dea
supra ușii, se răsfăța o firmă nouă, frumos
scrisă, cu litere mari de bronz: „Atelier de
tâmplărie de lux. V. Lesner". Se bucură mult
de prosperitatea fostului său protejat, care
avea și doi ucenici, ce-1 ajutau. Admiră mai
multe lucruri eșite din mâna și priceperea
acestui sârguitor meseriaș. Ii strânse prietenos
mâna, felicitându-1 călduros. Lângă atelier mai
avea o odăiță în care își aranjase cu puține
mobile camera lui de locuit.
Singur îngrijesc de mica mea gospodărie,
Nu pot
J suferi să-mi umble altcineva prin lu-
cru ri!;ț
Ai să te înveți, ca mâine te însori!
Așa sper și eu. Mi-e greu, însă, să mă
decid! Eu nu caut numai femeea ci și tovarășa
mea de viață cu care să pot împărți binele
și răul. Poate să fie mai urîtă, săracă, dar...
cuminte, de casă...
Deodată își reaminti pentru ce anume îl che
mase mai mult.
— lartă-ină că te întreb: Numy se află la
d-ta? Mi-a spus Ricu care s’a întâlnit eu ea
pe stradă.

Theo îl privi mirat.

— Da, dar ce e?
— Domnule Theo, eu nu sunt decât un prost
pe lângă d-ta, totuși îndrăznesc să-ți spun
părerea mea: eu zic că ar fi bine să-i dai
drumul lui Numy să șeadă la mama ei și cum
c fată drăguță, ar lua-o, poate, careva de
seama ei, cu toate că s’au spus de ea lucruri
îngrozitoare. Se zice că... eu însă nu te judec
și nu te condamn.
Theo îl asculta năucit.
— Victore, nu vreau să mă desvinovățesc
fiindcă nu am nici o vină. Nu ar fi trebuit
să dai crezare tuturor palavrelor. Numy e
pentru mine un om care a avut nevoie de pro
tecție! Am făcut tot ce credeam că va folosi,
tot ce vedeam că are absolută nevoie! E slabă
șinupentrucă vrea; oricum ar fi însă, nu o pu
team lăsa să se afunde tot mai adânc, fără să în
cerc și acest mijloc ce până acum i-a folosit
mult. Datoria mea de om m’a făcut să stăruesc.
Victore, știi în numele cui am făcut eu toate
astea? In acela al iubirii de aproapele, în
amintirea unuia ce a fost din mijlocul vostru.
Nu meritam să fiu tărît în noroi. V’am închi
nat, vouă, aproape toată viața, căutând să vi-o
ușurez, ignorând dreptul meu la viață, ca să-l
afirm mai puternic pe al vostru și nu v’am
cerut pentru asta nimic. Scuipatul ce cu dis
preț îl arunci asupra mea, mă doare ca arsura
de fier înroșit. Atâta, numai, să fi făcut pentru
voi ca să mă puteți plăti cu un scuipat? Am
trăit în mijlocul vostru, am luat parte la sufe
rințele voastre, v’am iubit sincer căci vă înțe
legeam, dar-voi ați rămas străini și reci față
de mine, considerând totul o fanfaronadă, fapta
unui nerușinat „boer“, care urmărea un profit...
N u m y 147
Atunci... voi renega totul... mă voi transformă

într’un prigonitor și asupritor, trecând delà o
extremă la alta, regretând, chiar, tot ce am
făcut în trecut. Mă voi răzbuna amarnic, plă
tind la rându-mi, dar mult mai generos.
Am să înăbuș în mine orice sentiment de
milă sau de iubire pentru voi. Nu meritați...
Nu meritați decât disprețul meu...
Fața îi era înourată, ochii seci.
Pe Victor îl sperie mânia acestui om bun,
pururi potolit, cu fața zâmbitoare. Ochii i se
umplură de lacrimi căci prin cuvintele ce le
rostise acela, nu ura răbufnise ci numai supă
rarea unui om bun învinovățit pe nedrept de
o vină imaginară. Omul acela care striga în-
tr’una că-i va urî,— știa sigur el,— va urma să-i
iubească mereu, în ciuda relelor ce i se vor
pricinui. Simția șuvoiul cald al dragostei lui
țâșnind cu fiecare vorbă de ocară ce o rostea,
iubirea aceia atotputernică ce nu ține seamă
de meschinăriile mărunte. Ii venea să-i spuie:
„Minți, minți, cu nerușinare!"
Nu-i spuse, totuși, nimic, plângea doar mereu
ca un copil, ca un om... Nu se miră deloc vă-
zându-1 și pe Theo plângând, când îi afirmă
ceeace gândise el. Ascultă toată povestea vieții
lui Numy de până atunci și când se despărțiră,
nu se putu împiedica să nu-1 îmbrățișeze. E
caraghios că ăsta e singurul lucru ce poți face,
când vrei să-ți arăți bucuria, recunoștința, ad
mirația sau compătimirea.
Simbolul iubirii nu e tot sărutul?
Graiul lui c mai elocvent, se vede, ca orice
cuvânt.
*
Theo plecă delà Victor buimac. Ii venea greu

să se ducă acasă să se întâlnească cu Numy.
Dacă și ea îi va reproșa purtarea sa! Nu se
simțea cu nimic vinovat, totuși, știe că toți
îl învinovățeau. După ce merse mai mult timp
spre a se liniști, urcă, în sfârșit, la el. Pe
colțul biroului găsi înștiințarea că unul din
procesele ce le avea peste două zile, se stră
mutase la cererea celeilalte părți, în alt oraș.
Fu mulțumit de această călătorie neașteptată,
ce-1 îndepărta de casă, dându-i posibilitatea
să reflecteze mai liniștit asupra celor ce urma
să facă. Se hotărî să plece chiar in seara aceia.
Dădu ordinele necesare tuturor, apoi puse la
locul lor unele acte și dosare, clasă câteva
hârtii, scrise mai multe scrisori, notă pe o
foiță câteva date și însemnări ; în sfârșit, după
ce își luă hârtiile necesare procesului, verifi-
cându-lc cu atenție, și puținul bagaj strict ne
cesar, plecă spre gară. Cumpără în drum un
teanc de reviste și ziare.
In tren se instală confortabil într’un com
partiment complect gol. Desfăcu apoi primul
ziar ca să-l citească, dar printre rânduri îi
apăru chipul lui Victor, râzând sarcastic. Iși
frecă ochii, imaginea nu dispăru. Lăsă gazeta
și se uită pe fereastră. înaintea ochilor i se
desfășura o priveliște minunată; nu-1 distra,
însă. Era preocupat, nemulțumit. Trase per
deaua și se ghemui în colțul de lângă fe
reastră. închise ochii, acum văzu limpede pe
Numy șezând, palidă, înaintea sa, cu mâinile
tremurânde ca... da, ca atunci când îi spusese
că pleacă și-i înmânase cheia casetei de bani.
Ce bine ar fi fost dacă aci, pe bancheta asta,
alături de el, ar sta Numy; vorbind cu ea
și-ar fi alungat urîtul. Singurătatea pe care o
N u m y 149
iubise atàt de mult altădată, acuma îl apăsa;

îi era urît. Ce frumos râde ea hi... hi... hi!
ași arată, atunci dinții albi și puțin din vârful
limbii roz, ca de pisicuță. I-ar fi o tovarășă
plăcută.
Deodată imaginea lui Victor îi reveni, îl
irita, oarecum. Se încruntă.
Da, când se va duce acasă îi va spune lui
Numy că poate să plece’. Scurt! Să se ducă
unde o pofti. Poate să-și ia un alt amant.
Avusese doar până acum atâția! II trecu un
fior. Trăgea delà fereastră? Era, doar, bine
închisă.
Sau ar putea deveni o femee cum se cade,
ar putea și așa dacă... ar vrea. La gândul ăsta
se înfuriă, o batjocori, spunându-i cuvintele
cele mai aspre. O revăzu, însă, palidă, cu
mâinile tremurânde și se potoli. De câtva timp
devenise mai rezervată, ferindu-se să-l pri
vească în ochi ; când rămâneau singuri se sim
țea stingherită; căuta să-i ghicească, să-i satis
facă micile lui dorințe, roșindu-se, fâstâcită,
la laudele ce-i aducea. Ii ascundea desigur
■ceva.
*
* *
Trenul aleargă, mereu înainte, nepăsător.
Geme, scârțâie, flueră și se oprește ici și colo
pentru o clipă, parcă să răsufle puțin; pleacă
apoi mai departe, lăsând în urma lui o dâră de
fiun ce suie în sus în spirale, din ce în ce mai
albicioase. E grăbit, veșnic grăbit și doar la
capătul drumului nu are de împlinit interese
personale. Se oprește și merge pe drumuri
nesfârșite, parcă din voință proprie trăiește și
cugetă. Dacă negriciosul acela însă, din cabina
mică, nu ar frâna Ia timp, dacă nu i s’ar turna

apă, ulei, dacă acarul ar face o singură mișcare
greșită, dacă..., ar încremeni pe Ioc fără voință,
fără dorințe, o mașinărie stricată... Dar în pân
tecele lui sunt alte mașinării automate,
nerăbdătoare de a ajunge mai repede la ținta
călătoriei lor, mânate de patimi sau de ambiție
și sunt gata să împingă cu umărul lor, să-l
urnească înainte, tot înainte. Ele par indepen
dente, dar nu sunt decât ca vagoanele unui
tren.
* *
Zăvorită în camera ei, Numy plângea fără

să știe de ce; simțea doar o greutate mare ce
o apăsa pe piept. In pumni ținea strânsă cheia ;
ea îi reaminti de plecarea lui Theo și făcu o
legătură între acest fapt și tristețea care o
cuprinse. Nu plângea pentru asta, nu!... De ce
să mai plângă?! El pretextase că are nevoie de
această plecare, desigur, numai ca să scape de
ea! Ii lăsase și bani să aibă cu cât trăi câtva
timp, cu alte cuvinte, îi plătea serviciile ce. i
le făcuse ca unei menajere oarecare. Iși va
strânge lucrurile și va pleca imediat din casa
asta, delà el... Imediat! Nu se va atinge, însă,
de banii aceia blestemați. Aruncă cu dispreț
cheia din mână.
Se sculă și se duse să-și ia o altă batistă,
cea din mână fiind udă de lacrimi. In drum
spre dulapul de rufe, dădu cu ochii de portre
tul lui Theo ce se afla pe o măsuță într’o ramă
micuță de bronz; se opri, îl luă în mână, pri-
vindu-1 îndelung prin pânza deasă a lacrimilor.
Ah! Cât îl iubea! Ce ar fi vrut, însă, să facă
el? O cunoștea prea bine, o vedea cu ochi în
N u in y 151
ale căror adâncuri era imaginea ei în starea

aceia mizerabilă, fusese prea mărinimos că ac
ceptase s’o ia în casa lui și ea s’a purtat față de
el, întotdeauna, ca o netrebnică. Crezuse până
cri, că nu-i era indiferentă și iată că îi arătase
ușa cu un gest destul de discret. Știa că va
locui acolo un timp oarecare, numai, dar nu
prevăzuse că va suferi atât când va sosi acea
ultimă zi. Parcă sosise mai devreme de cum
se așteptase. Nu mai putea trăi departe de el,
dar... trebuia totuși, să plece. Biné! va pleca,
azi, însă, nu! Profitând de lipsa lui își va căuta
o altă locuință. La mama ei doar nu se putea
duce.
Și ea se jurase să-i devină o tovarășă demnă.
Trecuse cu succes și proba de rezistență amo
roasă, respingând propunerile făcute de unul
din secretari, un băiat frumos și sensual, — și
numai de dragul lui. Asta n’a fost puțin lucru
pentru ea ! I se răsvrătise sângele, simțurile,
luptase cu un dușman mult mai puternic.
Soarta n’a răsfățat-o. Nu i-a acordat nimic
din multele favoruri cu care o putea copleși.
Toată viața, n’a simțit decât amărăciuni, —
câteodată amărăciuni îndulcite. Mai târziu, —
nici atât.
A trăit în mizerie, a suferit urmările unei
vieți nebunești, atât cât un trup poate suferi,
și azi renăscută, înviată, vrea viață nouă.
Nu se va lăsa așa ușor deposedată de orice
bucurie. Își spunea așa ca apoi să se descura
jeze din nou. Primi în sfârșit delà el o scri
soare, plină de cuvinte bune și prietenești.
Se convinse că plecase pentru interese profe
sionale, iar banii erau prea puținii c *” în-
ca să
semne ,,o plată". Când veni înap~ poi,
: el o găsi,
totuși, slăbită de nesomn și neliniște.
Theo, deasemeni, era puțin schimbat.

♦
* »
De multe ori, după masa de seară, treceau
amândoi în birou și în timp ce el își vedea
de acte, Numy citea. Ședeau așa, cufundați în
ocupația lor, până aproape de miezul nopții.
De un astfel de prilej profită el ca să-i vor
bească despre ce dorea. O curiozitate bolnăvi-
ciasă îl tortura, îl făcea să nu-și poată vedea
liniștit de lucru, căci starea ei îi spunea că are
ceva. Dar ce anume? Tânjea după libertate?
Din tot ce pătimise, în mintea ci nu rămăsese
decât amintirea plăcerii fugare, trupești, pe
care o voia? Era mai rea de cum își închipuise,
bi seara aceia, Numy venise mai mult din în
demnul său. își ocupă locul obișnuit, pe fotoliul
din colțul stâng al biroului, sub lumina lăm-
pei cu abatjour verde. Deschise cartea, răsfoin-
du-i paginile, unele mai încet, altele mai repede,
fără să citească un rând măcar. Prefăcându-se
absorbit în dosarele sale, el îi observa fiece
mișcare. Ii spuse apoi deodată:
— Aerul din casa aceasta nu-ți mai priește!
Ar trebui să-l schimbi.
Ea lăsă cartea din mână și-l privi. Fața îi
era neschimbată, doar buza de jos îi tremura.
Parcă se așteptase la aceste vorbe.
— Cred, dealtfel, că și tu vrei! Până îți vei
găsi o ocupație, voi îngriji să nu duci lipsă de
nimic. Ești, doar, liberă, poți duce viața așa
cum vrei, — eu nu ți-am vrut decât binele!
De ce simțea o amărăciune spunându-i toate
astea? Pe limbă îi ședeau cuvinte aspre, pe
care se stăpânea să ]e rostească.
— Te poți muta chiar de mâine dacă vrei și
N u m y 153
unde crezi. N’am niciun drept asupra ta! Exa

gerând calitatea mea de protector devin ca
raghios, dacă nu mai mult.
Niuny ședea acolo nemișcată. Nu mai auzea
niciun cuvânt. Știa că va trebui să plece, atât!
Restul, tot ce mai spunea, îi era indiferent. O
concedia oficial, ba mai mult, o alunga în
stradă.
„Fiecare lucru la locul său“.
Se va duce, dar nu înainte de a se răfui cu
el. Se sculă, cartea îi căzu jos, o împinse cu
piciorul și veni în fața lui.
— Să plec? Bine, voi pleca. Dar spune, cine
ți-a dat dreptul să te amesteci în viața oameni
lor? Pentru ce nu m’ai lăsat să sfârșesc, așa
cum singură, conștientă, am început-o? Aposto
latul tău mi-a făcut numai rău, da! rău! M’ai
adus aci să mă pui la încercare dacă pot fi și
bună. De ce nu ți-a fost milă? Și eu sunt om,
înainte de a fi o cocotă. După ce ți-ai satisfăcut
curiozitatea, mă alungi ? Ei'binie,lam putut pentru
că. cu am voit, m’am luptat ca să am o astfel de
purtare pentru un anumit scop. Pentru a fi
la înălțimea lui ași fi făcut și mai mult; vezi,
dar, nu sprijinul din afară m’a ajutat, ci tot
în mine l-am găsit! In trupul acesta de cocotă,
în afară de sex, e și o inimă. O inimă ca a
ta, ce simte mai mult! Nu faptul că mi s’au asi
gurat hrana, locuința, hainele, m’a făcut să
fiu așa. Ci altceva ce n’a intrat desigur în so
coteala ta. Те-am desiluzionat. îmi pare rău,
poate nu trebuia să-ți spun. Ți-am înșelat și
de data asta, așteptările. Nu fi însă supărat.
Căci cea cu adevărat înșelată sunt eu. Râvni
sem la un lucru care am uitat că mie mi-e .re
fuzat. Am băgat capul în nisip ca struțul, ce
s’a simțit, apoi, prins de coadă.
Se opri. O durere îi încercue beregata, sim

țea că puterile o părăsesc. Se rezemă cu o
mână de birou și cu o sforțare continuă:
— Da, voi pleca, aci mă înăbușeam! Vreau
libertate, mișcare, vreau viață. Singurătatea mă
apăsa.
Nu am nevoe, însă, de sprijinul sau ajutorul
d-tale de acum încolo. Caută să ți le plasezi
în altă parte, față de persoane се-ți vor purta
recunoștință eternă pentru bunătatea d-tale...
Pe mine, îasă-mă! Am să mă descurc și sin
gură. Ai făcut tot ce-ai putut pentru fericirea
mea, tot... Că n’am avut-o — nu-i vina d-tale.
Mâine, când te vei scula, nu voi mai fi aci.
Bună seara !
Se desprinse cu greu de acolo, făcu câțiva
pași, se reîntoarse și-i spuse încet:
— Dacă eu sufăr acum, nu-ți imputa nimic,
căci d-ta nu puteai face decât așa, și... îți
mulțumesc.
Bună seara !
Fiecare cuvânt era pentru eJ o împunsătură
de pumnal. Recunoștea că făcuse cu ea oare
cum o experiență, că îi impusese voința lui
forțând-o să ducă o viață ca de prizonieră. Da,
așa era! dar pentru binele cui toate astea? Nu
pentru ea, numai pentru ea? Nu era adevărat
că experimentase dintr’o curiozitate personală;
cum de spusese ea asta, cum, cum?... Voise
s’o facă să sufere? Crezuse că e mulțumită și,
iată, numai cu câteva minute înainte, ea își
striga aci suferința de care nu-1 învinovățea.
Dar asta n’avea nici o importanță pentru el.
Gândul că sufere îl înebunea. Prin cap îi tre
ceau idei încâlcite, frânturi de fraze, era obosit
de nu mai putea cugeta, dar gândurile îi re
veneau fără de voe. De ce o lăsase să plece îna-
Nu m y 155
inte de a-1 lămuri pentru care anume „scop“ se

jertfise? Poate era în legătură cu el, în putința
lui de a o ajuta ca să și-l ajungă? Atunci se
simțise prea copleșit sub greutatea vorbelor
ei, iar acum nu îndrăznea. Cu ce drept să co
mită o atare indiscreție?
Cu dreptul celui ce o iubea. Deci nefericirea
ei nu îi era indiferentă. Așa dar, și el urmărise
un scop? Nu, asta a venit mult mai târziu și
pornise din mila ce i-o inspirase. Dacă și ea
îl iubea? Nu... nu se poate!...
Totuși, dacă și ea...
Păși ca un somnambul până la camera ci
unde stătu nehotărît câtva timp înainte de a
bate, fără răsuflare, cu atenția încordată: Di
năuntru nu se auzea nimic. Sub ușă era o
dungă de lumină. Ciocăni cu sfială.
— Cine e?
— Eu!
— D-ta?!
Se auzi un scârțăit de canapea, pași târșiți
ce se apropiau de ușă, sgomot de chee întoarsă,
apoi ea deschise, privindu-1 întrebătoare.
— Vreau să-ți vorbesc.
— Intră!
Rămaseră în picioare privind în lături.
— Am venit să te rog... să-mi spui de ce
pleci?
— Cum?!
El nu avu puterea să repete întrebarea care
nu era aceia pe care în adevăr voise să i-o puie.
Făcu un semn din cap, care putea însemna:
„da, cam asta am vrut să te întreb".
— Nu mi-ai spus d-ta că pot pleca?
— Eu?!
Ea îl privi ca pe un nebun.
— Ai vrut să te scapi de mine, știu eu. Nu
sunt supărată insă. Era firesc să se sfârșească

așa. Mi s’a părut o clipă că persoana mea nu
te putea stingheri. Acum când știu, e de datoria
mea să descurc drumul. Că asta mă face să
sufăr, nu e doar treaba d-talc.
Până atunci vorbise liniștită; începu apoi să
strige :
— Ce mai vrei delà mine? Du-te, păstrează
despre mine orice amintire vrei! Inchipuește-ți
eă nu sunt decât cea mai josnică făptură! Știu
că mă disprețuești, nici nu merit mai mult
delà d-ta, și mila ce ți-o inspir, e aceia a omu
lui bun față de slăbiciunea omenească.
— Dacă nu te-ași disprețui, tot ni mai pleca?
Eu nu vreau să pleci.
— Așa dar...
— Da, dacă vrei, poți rămâne mai departe
aci.
Ea rămase puțin pe gânduri, se vedea că
in ea se dădea o luptă dureroasă.
■— Iți mulțumesc. Știu că ești bun. Dar...
eu... nu mai pot rămâne!
El nu o întrebă ,,de ce“. Astfel neînțelegerea
creată între ei, acum, persista. Nu voise s’o în
trebe, îi era teamă de ce ar fi putut să afle.
— Fă cum crezi!
Numy bănuind gândul ce și-l făcuse de
dânsa, îi șopti:
— De ce nu m’ai lăsat să plec ducând cu
mine o taină ce ți-o ascunsesem cu atâta
teamă? Nu ți-ași fi spus-o nici acum, dacă n’ași
ști că mă învinovățești pe nedrept. Nu am
nieiun amant. Nu plec pentru el, am un iubit
și acela ești d-ta. Să nu-ți turburi liniștea, să nu
te întinezi cu sentimentul meu, plec!
Theo o văzu peregrinând în vâltoarea lumii,
fără nici o țintă, fără voință, resemnată, tre-
Numy 157
când în mâini din ce în ce mai murdare care

n’o rețineau decât o clipă, ca apoi s’o arunce
cu scârbă. O văzu urcând drumul calvarului, o
tânără copilă decepționată, biet fluturaș ce în
dorul lui nebun de lumină, își ardea aripile la
flacăra de care se apropiase prea mult.
Floarea de Cucută reușise să înăbușească
otrava din ea, — de dragul unui pic de iubire,
căci numai astfel purificată se credea demnă
ca el s’o aibă. Decizia ce el o luă. era pornită din
aceiași milă ce-1 făcuse s’o iubească: și-o făcu
soție.
*
* *
Theo nu sperase ca în a doua tinerețe să lie
atât de fericit. La puținele femei întâmplătoare,
ce le avuse, nu a găsit niciodată satisfacția
deplina a trupului său; în brațele lui Numy,
gusta acum din plin deliciile amorului. Muncea
bucuros mai mult ca întotdeauna, căutând să-i
facă toate plăcerile, căci o iubea nespus de
mult.
Pe ea, noua calitate o cam zăpăcise la început.
Cu încetul se obișnui. In timpul liber, — avea
mult timp liber, — citea, scria la mașină, lucra
și se plimba. Zilnic ieșea în oraș, la croitoreasă,
la modistă, după tărgueli, sau ca să se uite
prin vitrine, să se lase admirată, încântată de
complimentele ce i se făceau, cochetând puțin
ca orice femee ce se respectă. Theo rămăsese
încă tot pe primul plan, era doar atât de bun,
iubitor și darnic. El o făcuse doamna Carelly...
Numai pentru acest lucru trebuia să-l iubească.
Cine fusese ea, nu de mult? O... la ce bun gân
durile astea! Idolul copilăriei și adolescenței
sale era acum bărbatul pe саге-l putea strânge
în brațe.
Ce surprinsă a fost mama ei când i-a spus

că marele avocat o ia de soție. Câte daruri
i-a adus atunci, și bătrâna plângea de bucurie.
Și Ricu ce vesel era! O credeau pierdută; chiar
ea se considera la fel, când iată renăscu din
propria-i cenușă, ca pasărea Phonix. întâm
plare! Firele tale ne încercue ca într’o pânză
de păianjen; invizibile se deapănă și se urzesc,
împingându-ne, îndreptându-ne, fără voință ca
pe niște marionete! Ce vină au cei ce se lasă
cu totul în voia ta, când și altfel chiar, în
tâmplare, ne conduci.
Suntem născuți din întâmplare, trăim Și
putem muri tot prin ea.
*
4c
Plecă pe jos, singură, fără să-i mărturisească

lui Theo dorința ce o avea de a vizita maha
laua unde locuise, căci se temea ca nu cumva
s’o întovărășească. Voise să revadă aceste lo
curi, singură.
Cu cât pătrundea în mijlocul mahalalei, stră
zile erau mai mohorîte, desfundate, cu case
pitice. Acolo erau locuințele muncitorilor care
clădesc palatele, aranjează interioare luxoase,
instalează apa, lumina, pavează străzi, bunuri
ce nu sunt pentru ei; astea ei le știu de când
erau încă țânci. Dar dacă el n’ar mai vrea să
muncească? Lui Numy îi veni să râdă. Atunci
ar muri de foame! Așa dar, tc poți lipsi de el?
Nu, dar e nevoit să muncească fiindcă altfel
n’ar putea trăi chiar dacă pentru munca lui
istovitoare, nu primește ca plată decât un os.
Lumea e împărțită după reguli bine stabilite:
unul crapă de prea multă mâncare și altul
crapă de foame. De cine sunt făcute regulile
N u m y 159
acestea? De oameni? Oameni? Ah! dar atunci

nu mai e nimic de zis...
Un copil veni la ea, cu mâna întinsă să-i
dea un ban să-și cumpere pâine. Veniră apoi
alții. Le dădu la toți.
Dacă copilașul ar avea codrul de pâine, n’ar
mai cerși ci s’ar juca liniștit în praful
sau noroiul dc pe stradă. Privește-1: are o
cută săpată așa de timpuriu între sprâncene,
ochi șireți și pânditori de mușterii „grași",
aer de suferință, e slab. Copii? Nu, cerșetori... •
Iată și curtea și casa unde a copilărit. Cum?
In cocioaba asta au stat ei, ea?! cum au putut
trăi acolo? Aceia nu mai e o casă, ci o groapă
acoperită. Acum va fi fiind, desigur, goală. Se
apropie. Se auzea un glas. Bătu in ușă dar intră
fără să aștepte răspunsul. In locul unde fusese
patul ,,copiilor", acum era doar o saltea; pe
ea ședea o femee scheletică din al cărei piept
respirația ieșea ca un șuer de vânt printr’un
horn în timp de viscol. împrejurul ei câțiva
copii. Patru, cinci, mici... Vreo doi tușeau
amarnic, altul dormita în capul oaselor ca un
pui de găină bolnav, ceilalți... Lăsă acolo toți
banii ce-i avea și fugi afară. Ar vrea să se în
tâlnească cu cineva cunoscut. Dar nu zărește
decât figuri străine ce o pândesc prin fereastră,
cu ochi iscoditori. Unde sunt ei?
— Pe cine cauți d-ta?
Nu-i o voce și nici o figură cunoscută.
Dora croitoreasa, Fany telalca, Paul Seroff,
Coana Ana unde sunt? Nu mai e niciunul acolo.
S’au mutat: unii în alte case, alții în cer sau
chiar în raiu, unde trebue să li se dea locuințe mai
bune; astea prea au fost păcătoase... Nu crezuse
că în locul cartierelor acestora mizere, va găsi
străzi și case noui, curate, — cele vechi arzând
cu toate boarfele pline de microbi și insecte.

Nu sperase că ceilalți ce vor veni după ei, vor
fi mai puțin nenorociți. Totul era așa de trist
acolo. Pustiu, mohorît. Casele erau mai gâr
bove, mai dărăpănate, oamenii mai tăcuți. Ei
știu, că nu trebue să fie așa, totuși, tac.
Numy se înviorase.
Casele, doar, se vor dărâma în curând, nu
se mai pot ține, grinzile au putrezit, cărămizile
s’au măcinat. Se vor construi locuințe noui,
însă pentru o generație nouă. Cu atât mai bine.
Trebue primenit totul acolo! Și cu maidanele
de gunoi ce se va face? Se va arde gunoiul
și în cenușa lui se vor semăna flori, transfor
mând astfel locul în grădini, în care copiii se vor
juca, căci în grădină e locul lor, nu pe maidane.
Case noui, băi, lumină, flori. Ce frumos va
fi mâine!...
Când se înapoiă acasă își simți trupul obosit.
Era istovită.
Locuința i se păru mai frumoasă decât se
cuvenea; mâncarea prea multă; tot ce o îli
conjura prea bun.
Plânse și i"se păru și plânsul prea dulce...
*
Băețandrul acela căre o privea cu ochi
aprinși, dorind-o cu încăpățânare de copil, o
'
atrăgea ca o chemare tainică în brațele nesă-
țioasc ale masculului. Cerând apărare contra
acestui secretar îndrăsneț, își mărturisea slă
biciunea. Oare sprijinul cuiva ar putea-o pune
la adăpost de instinctele ei rele? Ce să-i spuie
lui Theo? El n’ar putea înțelege revolta unui
trup ce nu poate suferi cătușe, ce nu poate face
Numy 161
decât astfel, împins de o forță interioară, mis

terioasă. Otrava din ea o simțea, iar, curgân-
du-i tumultuos prin sânge, încercuind-o ca în-
tr’un cerc de foc. Nu se putea face doar nimic
împotriva ci. Atunci pentru ce să-i mai fi sdrun-
cinat și lui liniștea. Atâta timp cât va putea,
va rămâne de neînduplecat. Theo rămânea mai
departe iubitul ei, căci îl iubea ca la început.
Dându-se altuia nu-1 fura pe el cu nimic și nu
știrbea cu nimic din drepturile lui, așa cel
puțin considera ea. Avea nevoie de îmbrățișările
altora, le dorea inconștient, nu putea să se
lipsească de ele. întregul ei sistem nervos îi
era sdruncinat, traiul bun nu-i mai putea ajuta
la nimic. Nu avu criza morală obișnuită în
asemenea cazuri, totuși așteptă cu inima
strânsă evenimentul care fatal trebuia să se în
tâmple. Erau numai de patru luni căsătoriți
Desigur că Théo nu s’ar mai fi bucurat atât
de fericirea ce o simțea alături de soția sa,
dacă ar fi știut ce sentimente turburi o fră
mântă.
— Vezi tu, Numy, de multe ori mă gândesc
că prea sunt fericit, neomenește, și asta numai
pcntrucă te am pe tine!
— Iubitule, atât de mulțumit ești?
— Nu mai am nicio dorință personală.
— Dorința, dragule, nu ține seama de noi! Ea
isbucnește ca flacăra din focul ce a ars înă
bușit. De nu, — mocnind în tine, te minează
până te distruge.
— Dar eu nu simt o asemenea dorință, moc
nind în mine! Nici nu mă analizez vreodată.
Sunt prea preocupat de cei din jurul meu, de
cei atât de mulți cari sufăr. Dorința mea a fost
să-i ajut atât cât pot, ușurându-le necazurile.
Datoria mea de om m’a făcut să intru în

slujba obiditului care în mica lui jalbă nu

cerea decât un sfat, un cuvânt de încurajare,
un codru de pâine. Spune, Numy, nu ar fi
fost o crimă față de acești oameni cu drepturi
egale la viață ea ale mele, să-mi fi pierdut
timpul în auto-analiză?
■— Dar sunt dorințe de cari îți dai seama
fără analize îndelungate, ce te torturează ne
încetat și de cari nu poți scăpa. Atunci chiar
când te consideri mulțumit, rămâne o dorință
vagă, nesatisfăcută, ce amenință să-ți turbure
liniștea și tu nu o poți înăbuși, trebue să-i sa-i
asculți ordinul ei imperativ. Ești totdeauna
posedat de obsesia unei dorințe nesatisfăcute,
dacă nu de mai multe. Pe unele le poți domina,
altele te domină pe tine și oricât te-ai sbate să
scapi, e în. zadar.
El nu înțelese însă la ce voia ea să Iacă
aluzie.
-— Numy, tu confunzi, poate, dorința cu in
stinctul?
— Nu, dar tot una e! Instinctul e și el o do
rință subconștientă. Contra amândorura lupți
cu aceiași armă: neputința.
—- Educația și mediul le pot canaliza pe un
drum bun, influența lor e covârșitoare asupra
tuturor indivizilor, cu foarte mici excepții. Să
vorbim chiar de tine. Ai fi apucat pe un drum
lăturalnic dacă nu trăiai în acel mediu? lartă-
mă că-ți mai reamintesc!
Sângele îi pieri din obraji; răspunse, însă,
calm:
— Nu știu!
— Cum nu știi? Ce te-а împins spre viața
aceia de care aveai scârbă?
Те-ai născut cu predispoziții pentru așa ceva?
Nu, mediul rău, lipsa, ele te-au împins și dacă
N u m y 163
în urmă, ai prins gust de ea, a fost din cauză

că n’ai putut înfrâna „animalul" de care ți-am
mai vorbit altădată, căci odată stârnit, cu
greu se poate potoli. Acela te hărțuește mereu,
chiar dacă nu-1 iei în seamă. Asta e!
■— Eu sunt doar o floare de cucută...
— Da, dar nu din vina ta!
— Ce-mi pasă mie din a cui vină sunt, când mă
face să urlu de durere! Nu e vina mea? Atunci
blestem pe ccl ce a pus sămânța în om, înainte
de a întocmi o soartă egală pentru fiecare;
blestem pântecele ce mi-a dat viață, întreaga
omenire cu alcătuirea ei neroadă care m’a
forțat să trăiesc astfel. Tu ești bun pentrucă
te-ai născut și ai trăit în alt mediu? Așa dar,
tu ești Tiz și eu, — eu ce sunt? De ce eu să
indur povara unei vieți nemernice, absurde și
tu să te bucuri de liniște și îmbelșugare?
Tu și împreună cu tine toți de-o seamă aveți
drepturi cu nemiluita, — aceleași drepturi pen
tru mine nu există?
Atunci am fost prea bună; s’ar fi cuvenit
să fiu de o mie de ori mai rea.
Și asta numai pentru ca să-mi râd și eu dc
soartă, să-mi bat joc de voi toți, eu, o floare
de cucută, nu din vina mea. A voastră!
*
* *
Theo plecase la Tribunal, iar ea ședea în
biroul lui particular, la mașina de scris, luând
copii după niște acte. Pierdea de multe ori
acolo timpul, această ocupație o distra ca și
când îndeplinea un serviciu. Nu apucase să
scrie decât câteva rânduri, când își făcu apa
riția, după o bătaie ușoară în ușă, secretarul,
„amorezul pisălog".
— Ah! ce plăcere, Doamnă, să vă găsesc aci.

— Ce dorești?
— Eu? Nimic. Adică, am venit pentru ceva,
dar în fața dv., orice gând străin de dv. dis
pare!
Ciocănind, mereu, înainte, ea îi spuse batjo-
coritoare:
— Du-tc dincolo la d-ta în birou, reculcge-te,
reamintește-ți ce ai vrut să ceri și trimite pe
colegul d-tale să-mi spuie!
El își luă un aer de om adânc lovit și neno
rocit.
— Nu pot încredința colegului meu această
cerere, care pentru mine e o taină. Știți ce
vreau, v’am spus-o de atâtea ori... Pe dv.!
Sculându-se brusc din fața mașinii, îi arătă
ușa cu un gest energic.
— Eși imediat afară. D-ta ai uitat cu cine
vorbești.
Fără să se intimideze, el veni spre ea,
obraznic.
— Nu vreau să plec!
Enervată, voi să părăsească ca încăperea, dar
el îi tăiă drumul și începu să-i vorbească cu o
voce în care vibra patima.
— Nu te las să pleci nici pe tine, Numy, te
iubesc, te vreau!
Nu faci niciun rău înșelându-1 pe babalâcul
de bărbatu’ tău! Eu sunt tânăr, plin de sevă,
să vezi ce fericită ai să te simți!
— Nu... nu... lasă-mă să plec.
EI o apucă strâns în brațele sale în cari ea
începuse să se sbată, lovindu-1 cu palmele.
— Știu eu că și tu vrei, dar ți-e rușine să
cedezi așa fără să opui puțină rezistență. Căci
în afară de calitățile de om, — te iubesc!
Maestrul nu se reîntoarce așa de curând
N u m y 165
și niciodată n’o să afle de legătura noastră! Am

să aranjez eu lucrurile în așa fel că n’o să
afle!
Ea striga mereu desnădăjduită :
— Nu nu... nu.
. „ . dar el o
li sgâria cu unghiile, îl împingea,
ținea strâns.
— Pisicuță mică, lasă, am să te îmblânzesc
cu, ai să vezi ce dresor bun sunt!
Deodată îl apucă cu amândouă mâinile de
gât voind să-l muște de obraz. Fără prea mare
greutate, el îi desprinse mâinile sărutând-o în
acelaș timp pe gură. Ea fu atât de surprinsă
încât uită să se mai împotrivească, rămânând,
astfel, îmbrățișați.
In acest timp, ușa se deschise și în prag
apăru Theo. Venise să-și ia un act, pe care-1
uitase acasă, din nebăgare de seamă. Ii privi
aiurit, palid, sguduit de un tremur nervos. Pe
fața lui se citea: ură, scârbă, durere...
Ei se despărțiră în grabă și rămaseră cu
capetele plecate, cu mâinile moi dcalungul cor
pului. Trei guri ședeau gata să rostească cu
vântul ce le-ar li destins întreaga ființă, dar frica
să nu-1 spuie pe cel nimerit, le făcea să tacă,
sperând că una tot va vorbi. Dar și „cealaltă"
avea teamă.
Secunde lungi se scurg, însemnate prin bătăi
de inimă.
— Curvă!...
Numy șezuse până atunci cu spatele spre
ușă, acum se întoarse repede, cu o mână își
freca buzele iar cealaltă o ținea întinsă într’un
gest de apărare; îi privi pe rând pe fiecare;
chipul iubitului care rostise cuvântul, nu-1 mai
recunoscu! Făcu un pas, încă unul.
— Eu... eu...
Ii privi, iarăși, pe amândoi, încerca să-și

isprăvească fraza începută, dar nu isbuti. Mai
spuse doar de două trei ori: eu... eu... eu... Ochii
căpătară apoi o privire stranie de fiară încol
țită, iar fața i se schimonosi într’un râs forțat.
Râsul isbucni în sfârșit, năvalnic. Râs ce ră
suna în cameră ca ciobul de sticlă spartă.
Spiritul evadase din învelișul acela fraged, eli
berând trupul de o povara.
„Comoție cerebrală" așa bănuiau doctorii.
Dar ea râdea mereu, nepăsătoare de truda
lor de a găsi explicația acestei boli neașteptate:
nebunia.
Sângele, ereditatea, firea sensibilă, cine era
de vină?
' Ce-i mai păsa ei? In sfârșit, acum era liberă,
fără gânduri, fără dorințe.
A încetat sbuciumul.
Nu se va mai frământa; nu se va mai istovi;
nu se va mai îngrozi de nimic. N’o vor mai
obosi atât de cumplit tot felul de speranțe
care să nu se împlinească — nedându-i feri
cirea visată.
Nu va mai suferi, nu!
Ha... ha... ha...
Când iubitul cu chipul răvășit veni să-și ia
rămas bun, spunându-i cuvinte de mângâiere,
amintindu-i de dragostea lor, ca râse nepăsă
toare.
Totul o făcea să râdă.
Curtea mare cu zid înalt, celula simplă cu un
singur ochiu de lumină îngrădit de gratii de
fier, gardianul care o pândea mereu cu ochiu
iscoditor, toată lumea cea nouă în care va
viețui deacum încolo, au primit-o definitiv.
N u ni y 167
Copila tânără părăsea ,,viața" intrând, cu

hohote de râs, pe poarta larg deschisă a ospi-
ciului de nebuni.
Numy Carelly, prizoniera dintre zidurile
înalte, nu era o nebună, ci o floare frântă de
cucută.
ЗГУ?- ■
SUB TIPAR:
MÂNGĂERILE PANTEREI de Mihail Sorbul.

STEAUA ROBILOR de Henriette Yvonne Stahl.
TRAGEDIA LUI LASSALLE de Marcelle Fauchier Delà-
vigne.
FOC IN HANUL CU TEI de 1. Peltz. ■
SFÂRLEAZA CU FOFEAZA de Victor Ion Popa.
ATOMUL de Camil Petrescu.
PĂMÂNTUL ISPITELOR de B. Jordan.
SÂNGELE de Dan Petrașincu.
PRIMA AVENTURĂ de Sera Purpa.
INTR’UN CĂMIN DE DOMNIȘOARE de Anișoara Odeanu.
OMUL CARE TACE de AL Lascarov Moldovanu.
HANUL LA URIEȘI de Horia Miclescu.
RUMBA DRAGOSTEI de M. Toneghin și AL Bilciurescu.
VIAȚA LUI MAXIM GORKV de Ilie Grusdev, traducere de
M. Gb. Bujor.
TRENUL DE AUR de Marcovici-Bodion.
ZEUL TRUPULUI de Jules Domains, traducere de D. V.
Barnoschi.
■ С! ,<

1934. Margareta Moldovan Numy Floare de Cucutا

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1934. Margareta Moldovan Numy Floare de Cucutا

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1933-1947, inițiat de Revista

Sugestie de citare a arhivei:

EDITURA ADEVÉRUL S. A. BUCUREȘTI

In cartierul depărtat al orașului se afla

urma cărora își cumpărase acest șir deț camere

bun, mai ales cu fetele drăguțe... Paul Seroff

Era însurat și avea trei copii; doi băeți și o

obținu învoirea părintească; se căsătoriră cu

și singur, regresară și la un moment dat,

Ea nu știa să facă nimic altceva decât gos­

începură peregrinările, retrăgându-sc încetul

nimicesc, li iau vlaga... căr, hăr, hăr... carii

De cealaltă parte a curții, în dreptul locuinței

Theo Carelly era dintr’un mic orășel de pro­

terminând cele patru clase la gimnaziul din

Numy, Floarea de cucutl. 2

partea cea mai mică din întreaga greșală“.

După ce Theo își luă doctoratul în Drept,

trebue să-l faci să simtă că a luat contact cu

gropi cu maidane, de gunoaie ce răspândeau

merse prin câteva, apoi dădu într’o alta. In

ea voise pantofii. După ce mâncă și el mai

așteptând-o cuminți. Milly se uita atent la ea

apărarea, neîndrăznind să-și arate sentimentele

La școală, s’a dus singur, singurel. A lăsat

M’am făcut mare, vreau să învăț și eu carte.

Directorul începu să râdă.

nu poți da un singur ban unei colecte, că ești

pentru „afurisita aia de carte, care i-a zăpăcit

Totuși, te încăpățânezi să mergi mai departe.

cari și fiarele să le înțeleagă. Avocatul cu

greu de lucru, în afară că-i făceau concurență

înșelat. Dar odată „ghiața spartă", fu bucuros

scăpând delà serviciu, voia cu orice chip să

Parcul era aproape pustiu. Doar ici colo se

sțitui și ghiftuiți. Da, eu sunt un copil al mize­

de visare și dragoste; aici largi, cu nisip mă-

Ești prima persoană care afli de hotărirea

în stare să facă orice. De lucru găsea greu și

voi și ca o demonstrație de batjocură la

mi-a fost rușine, nu pentru mine ci tot pentru

dosul palmei la ochi, Numy ridică fața scăldată

tot ce au ele? Am să le arăt eu să râdă de una

Vorbea mai mult sie-și căci copilul acesta

Grație intervenției lui Theo, micuța Numy

Puse apoi Ia ioc petecul de hârtie aproape

ia tul nici nu așteptă să termine bine coana

se amorezase mai mult din pricina bunătății

După cea dintâi criză, bolnavul neîngrijin-

ce încercase să le reție, îi curseră acum îm­

Numy, Floare de cucut2

— Da, da, știu... dar să vezi cum stă cazul.

am parale să-mi plătesc avocați buni, mă

tclalea. Dacă nenorocirea te paște, poți să te

Toți priviră înmărmuriți pe Coana Irina, care

ca asta! E drept, in’am luat la bătaie cu el,

nu s’a lăsat. A omorît... copilul mizeriei... a

— Hai, spune, nu-ți fie rușine de mine, sunt

•— Am să-mi caut de lucru în altă parte,

buia de dat, în afară de prima rată, și o

să fiu ucenica Dorei căreia să-i spăl copilul

muta delà fiecare, delà biblioteci, nu se mai

când i se da și oricât, iară să se gân­

Nu ocup niciunul până atunci.

Ea nu știa să facă nimic altceva decât gos

Theo Carelly era dintr’un mic orășel de pro

sțitui și ghiftuiți. Da, eu sunt un copil al mize

ce încercase să le reție, îi curseră acum îm

când i se da și oricât, iară să se gân

— Pe mine mă distrează foarte mult, călă

rațiunea că nu ai și trebue să rabzi, că ne

— Numy, îmi pare rău că vorbești așa. Su

odaia mamei, odaia tatei .și camerele de mu

trebuesc insă duse mai departe, de aceia pri

bare de decor, cel puțin pentru câteva cea

miei și interesează pe astronomi. Azi e sărbă

întoarse doar pe jumătate capul spre ea, aș

Când, cortina se lasă după primul act, spec

aceia pe care o întrețineam cu sacrificiul tutu

Rămasă singură, Numy își puse și ea acea

tru a-i procura primului, tot ce dorea. Ii ur

Ii dădu uncie prescripțiuni de urmat, stă