Trandafirul din gunoi

- povestire inspirată dintr-o întâmplare reală -

Larisa Toader
Motto: Fă binele și aruncă-l în mare! Se va întoarce la tine!

O ploaie măruntă stropea cu picături reci pământul mohorât și munții de gunoaie ce se înălțau cât
vedeai cu ochii. Un miros fetid, de mizerie și stricat umplea aerul pe care ploaia rece nu reușea defel
să-l curețe.

Cu ochii în pământ, bărbatul încruntat nu vedea nimic în jur. Pe fața-i albă suferințele săpaseră urme
adânci iar părul des, negru la începutul verii, era acum alb ca un nor pufos. Pășind ca amețit, fără să
vadă nimic în jur, scormonea cu încăpățânare într-un colț gunoiul, devenind tot mai disperat, pe
măsură ce părea să nu găsească ce căuta.
– Aveți un leu, domnule?

Vocea firavă ce îi întrerupsese căutările părea să-l privească plină de speranță. Bărbatul nu semăna
cu ceilalți căutători în gunoi pe care îi cunoștea. Firicelul de voce îi aparținea unei femei mărunțele,
cu batic negru și ochi stinși, ai fi zis o bătrână cu fața brăzdată de riduri adânci. Ochii încă tineri îi
trădau totuși vârsta nu prea înaintată. Dar buzele-i strânse și obrajii supți arătau sărăcia cea mai
cruntă prin care trecea sărmana creatură. De brațul ei atârna o făptură blondă, o fetiță frumușică, cu
privire albastră și senină din ai cărei ochi încă nu dispăruse inocența copilăriei. Părea să nu aibă mai
mult de 5 ani.

Cu priviri rătăcite, bărbatul le aruncă doar o căutătură fugară și își continuă căutările fără să le mai
bage în seamă. Cu o zi înainte, într-un moment de disperare, după ce dăduse pe gât mai multe beri și
o sticlă întreagă de votcă, fără să poată stinge dorul care-l ardea pe interior, ăși aruncase toate
lucrurile la gunoi.

Când se dezmeticise, a doua zi, alergase la containerul blocului. Prea târziu. Mașina de gunoi
tocmai încărcase totul, inclusiv cele mai scumpe amintiri, singurele lucruri care îi mai rămăseseră
de la soția și fiica lui ce muriseră cu mai puțin de o lună în urmă, într-un stupid accident de mașină.
De atunci nu mai fusese om. Nu mai mânca. Nu mai dormea. Își îneca amarul în băutură fără să
reușească totuși să-și adoarmă suferința.

Când se trezise din beție realizase ce făcuse și se îndreptase spre groapa de gunoi de la Glina. Știa
că acum căuta acul în carul cu fân, dar trebuia să încerce. Amintirile erau tot ce-i mai rămăsese. Nu
putea renunța la ele.

Deodată, o voce de înger răsună la câțiva pași de el. Un ”Ave, Maria!”, cântat de o voce profundă,
puternică și caldă în același timp îl cutremură. Căzu în genunchi și lacrimi fierbinți îi țâșniră din
ochi. În acel moment, pentru prima dată de la greaua dispariție, reuși să dea frâu liber durerii și să-și
plângă amarul. Lacrimile îi curgeau neîntrerupt amestecându-se cu ploaia măruntă, mocănească pe
care, însă, nu o simțea. Muzica divină îi ușura cugetul picurându-i alinare în suflet.

Când se dezmetici, căută din priviri sursa muzicii dumnezeiești. La câțiva pași de el, o micuță
făptură blondă scotocea prin gunoi, cântând cu toată forța așa cum fac toți copiii atunci când se
joacă. Ca trezit din somn, bărbatul se repezi către mica ființă și o luă de braț cu teamă, exact cum ai
atinge un înger ce își poate lua zborul la cea mai mică suflare. Doi ochi inocenți îl priviră cu teamă.
Glasul din care curgeau triluri de privighetoare se opri înspăimântat. În aceeași clipă, femeia blajină
pe care o văzuse cu doar câteva clipe mai devreme se năpusti ca o panteră înfuriată ferind copilul cu
trupul ei plăpând. Cârligul cu care căuta în gunoi se făcu armă albă în mâna ei.
– Vezi-ți de drum! mormăi cu vocea răgușită brusc. N-ai ce căuta aici!
– Mă scuzați, șopti bărbatul și plecă împleticindu-se.

În spatele lui, vocea îngerească a copilului își continuă cântecul întrerupt de mișcarea lui bruscă.
***
Ajuns acasă, bărbatul se așeză sfârșit pe un scaun. Pentru prima dată simțea că Pronia Divină l-a
ales pentru a face o faptă bună. Nu era un credincios fervent. Se ducea la biserică doar de Paști și de
Crăciun, mai întâi de gura mamei, și apoi a soției. Acum, aceasta din urmă nu mai era. Cu ochii
închiși, se întinse pe canapeaua tocită. În primăvară, plănuiseră să o schimbe. Acum nu mai avea
rost...
Din bucătărie se auzi un zornăit de oale și farfurii.
– Unde ai fost, Mihăiță, mamă, se auzi o voce caldă de femeie în vârstă. Ți-am făcut de
mâncare. Nu plec până nu mănânci, îi spuse ea ca unui copil, în timp ce punea masa.
– Da, mamă, șopti Mihai și se așeză docil în dreptul farfuriei.
Luase o decizie.

A doua zi, împreună cu directorul Conservatorului de Muzică, un vechi prieten încă din studenție,
bătea la ușa micuței colibe din chirpici și carton de lângă groapa de gunoi de la Glina. Pași
șovăielnici veniră să le deschidă și Mihai se pomeni față-n față cu femeia din ajun. Îi privea cu ochi
haini și ură nedisimulată.
– Am venit... încercă el să articuleze, dar nu mai avut timp.
– Plecați d-aci, hăndrălăilor! Mânca-v-ar viermii să vă mânce! Umblați după copii cruduți, ha?
Chem miliția dacă nu plecați! Scursurilor! Huu! Ajutor, Ioane! Vrea ăștia să-mi ia copiii!
țipă ea către un bărbat cu părul alb și haina zdrențuită ce scotocea prin gunoi la câțiva pași.

Numaidecât, fără să mai întrebe întrebe despre ce era vorba, bătrânul puse mâna pe un par și se
repezi spre cei doi intruși cu așa o viteză încât aceștia găsiră că e mai cuminte să o ia la goană spre
mașina ce-i aștepta la intrarea în groapa de gunoi.

La adăpost, în mașină, directorul conservatorului îl privi pe Marius cu sprâncenele încruntate, fără

să poată articula un cuvânt. Gâfâia de parcă ar fi alergat la un maraton, nu 50 de metri iar cele peste
100 de kilograme ale sale îi îngreunau situația. Cu mișcări rapizi își desfăcu cravata de la gât ca
pentru a putea respira în voie. În cele din urmă, câțnd reuși să vorbească, din ochi îi scăpărau
scântei:
– Dacă n-am fi prieteni de atâta amar de ani, ți-ași fi dat două perechi de palme să mă ții
minte. Dacă vreodată mă mai pui în situația asta, să știi că te bat măr, cât ești tu de
coșcogeamitea directorul de trust de televiziune. M-ai înțeles?
– Iartă-mă, Stelică, șopti Mihai, punându-și mâna pe piept ca și cum ar fi vrut să-și oprească
bătăile inimii ce părea că vrea să-i sară din piept.
În ultima vreme avea aritmii tot mai dese (așa îi spusese doctorul la care-l dusese maică-sa cu forța
că se numesc).
– De unde să știu că o să ne gonească ca pe niște câini? sopti el resemnat.
– Dac' aud c-ai povestit cuiva despre asta, ești un om mort, mai mârâi directorul și porni
mașina.

În ciuda celor întâmplate, Mihai nu se dădu bătut. Printr-un coleg află numele și telefonul preotului
bisericii din Glina și, a doua zi, stabili o întâlnire cu el. Îi intrase în cap că el este salvatorul din
mizerie a micului înger blond a cărui voce îi adusese alinare. Maică-sa încercase mai întâi să-i bage
mințile-n cap. Apoi, văzând că, în sfârșit are din nou energie și un scop în viață, după ce căzuse în
apatie pentru o lună de zile, se bucurase: ”Mai bine să alerge după cai verzi pe pereți, decât să zacă
precum un mort-viu”, își spusese ea. ”S-o sătura el, la un moment dat, și și-o veni în fire până la
urmă”, se încurajase ea încrezătoare.

A doua zi, la mica biserică din Glina, preotul paroh asculta uluit povestea pe care Mihai dorise dar
nu apucase să i-o spună mamei îngerului blond de la groapa de gunoi.

Deoarece vocea fetiței îi alinase durerea, socotise că era de datoria lui să o ajute să meargă la școală
să studieze și să-și perfecționeze darul cu care o înzestrase Cel de Sus.

- Directorul conservatorului este prietenul meu și, cu siguranță, fetița va avea un loc gratuit. Iar eu
mă voi îngriji să aibă tot ce-i trebuie în toți anii de școală”, încheie, întinzându-i cartea sa de vizită
preotului. Funcția de director administrativ în cadrul trustului de presă care sclipea pe micul petec
de hârtie îl convinse brusc pe preot.

– Cheam-o aici pe Mariana împreună cu Cătălina! îi spuse el țârcovnicului care scurta fitilul
lumânărilor din biserică prefăcându-se că nu aude nimic (dar care nu pierduse niciun cuvânt
din ce vorbise jurnalistul). Și, într-un suflet, alergă la căsuța sărăcăcioasă fericit că poate să
dea o veste bună pe ziua de azi.
– Hai la biserică, Mariano, că ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap! îi spuse el în loc de bună-ziua
femeii. Hai repede! Ia-o și pe Cătălina cu tine și îmbrăcați-vă curat! O să scăpați de sărăcie
acum!
Femeia îl privi pe sub sprâncene. Țârcovnicului îi cam plăcea să tragă la măsea și, uneori, vorbea
cam în dodii. Altminteri era om bun. Luă totuși fetița de mână și porni după el. La biserică, însă, se
opri suspicioasă, văzându-l pentru a treia oară pe bărbatul pe care-l alungase cu doar o zi înainte.
– Intră, Mariana, o invită preotul cu voce caldă și, înainte ca femeia să aibă timp să întrebe
despre ce este vorba, o îndemnă pe fetiță să cânte: ”Ave, Maria!”.
Fără să se lase rugată, din pieptul copilei izbucni aceeași voce îngerească ce-l emoționase pe
jurnalist cu o zi înainte.

Încet, ca să nu perturbe activitatea micuței cântărețe, îl apelă rapid pe directorul conservatorului.

– Da, ce-i? întrebă acesta răstit, supărat de a fi fost întrerupt exact în timpul cursului de
armonie.
– Sst! Doar ascultă! șopti Mihai cu emoție în glas.
Vocea fetiței umplea biserica a cărei acustică făcea trilurile mai clare, mai puternice și mai vibrante.
Când ultimul sunt încetă, în biserică se lăsă o liniște de mormânt. Se auzeau doar pâlpâielile
lumânărilor ce străluceau cu luminile lor calde.
– Bine, vino cu ea la mine mâine! Te salut! Spuse directorul sec și închise telefonul.
– Perfect, răspunse Mihai emoționat.
Încet, cu vorbe domoale, preotul îi explică femeii ce planuri avea jurnalistul și cum ăși dorea să
ajute copilul.
– Nu! Răspunse femeia scurt. Nu-mi dau copilul de-acasă!
În zadar încercă părintele s-o lămurească, să-i explice că este spre binele fetiței. Mariana o ținea pe
a ei: Nu-și vindea copilul!
– Faci cum vrei, spuse preotul de tot biruit. Dar ține minte că e în joc viitorul copilei. Noi nu
avem dreptul să ne jucăm cu darurile pe care ni le dă Dumnezeu, mai spuse el pe un ton
ferm.
Femeia își strânse buzele cu încăpățânare. Hotărârea ei era luată.
– Atunci mergi în pace și Dumnezeu să te lumineze! mai spuse preotul cu totul nemulțumit,
văzând că toate vorbele lui înțelepte se izbesc de un zid.
– Stați puțin, părinte! îl opri Mihai cu o idee. Dar dacă v-ați putea muta împreună cu fetița
într-un apartament din București, ați fi de acord? o întrebă el brusc pe femeia care luase
fetița de mână și se pregătea să iasă pe ușa bisericii.
– Mai am încă 3 copii! Pe ei cu cine să-i las? protestă femeia pusă pe harță.
– Luați-i și pe ei! Am un apartament de patru camere în care puteți locui, copiii vor merge la
școală. Iar la noi, la redacție, avem nevoie de o femeie de serviciu. Veți câștiga câte 1200 lei
pe lună plus sporuri. Iar de școala copiilor am eu grijă. Ce ziceți? Îi putem găsi și soțului
ceva de muncă la noi.
– Nu am bărbat! se răsti femeia brusc.
Apoi își îndulci vocea:
– Și ziceți că toți copiii mei o să meargă la școală? Și le dați cărți, caiete și țoale? Mai întrebă
ea parcă nevenindu-i să creadă.
– Da, vor avea tot ce le trebuie pentru școală. Și un apartament călduros cu patru camere în
care să locuiți toți cinci. Fără să plătiți nimic.
Bucuria de pe fața femeii se șterse numaidecât.
– De ce? întrebă privindu-l cu suspiciune.
Preotul interveni:
– Domnul Mihalache a suferit o grea pierdere cu o lună în urmă. Încă suferă după ființele
dragi dispărute prea curând. Vocea Cătălinei i-a alinat suferința. De aceea, simte că este de
datoria lui să ajute ca acest dar de la Dumnezeu să nu se piardă. Și nici tu nu trebuie să te pui
în calea voinței LUI, mai spus el cu reproș. Când ți se întinde o mână de ajutor, trebuie să
accepți și să fii recunoscătoare. Dacă nu pentru tine, atunci pentru copiii tăi. Doar nu vrei să
ducă și ei aceeași viață chinuită ca tine.
– Nu, părinte, suspină femeia lăsând capul în jos.
Apoi, ridicându-l, spuse cu hotărâre:
– Bine, părinte, pentru copiii mei, mă mut și în București. Dacă dumneata spui că e bine...
Mihai simți cum i se ia o piatră de pe inimă. Gândul că încăpățânarea unei mame ar fi putut anula
copiilor șansa la educație și la o viață mai bună, îi era insuportabil.

***
Au trecut câteva zile de la întâmplările povestite mai sus. Apoi săptămâni, apoi luni și chiar ani.
Cătălina intrase la conservator cu bursă socială. Apoi obținuse bursă de merit. Era un real talent.
Notele pe care le atingea vocea ei erau extrem de dificile. Era o raritate chiar și în rândul sopranelor
cu experiență.
Încă de la început se împrietenise la cataramă cu Mihai. Acesta se mutase la părinți, fără niciun fel
de regret, lăsând apartamentul Marianei și copiilor ei. Maică-sa îl boscorodise o vreme, apoi
înțelesese: apartamentul de patru camere i se părea pustiu și gol, lipsit de căldura unei familii. Cel
puțin să se bucure cineva de el, spusese jurnalistul.
Îl vizita adesea pentru a vedea cum se descurcă. Venea mereu încărcat de cadouri, dar și de
obiectele necesare pentru școală, mâncare, haine, pantofi, ca un veritabil Moș Crăciun.

Mai întâi aceasta îl privise cu suspiciune, ca una care nu avea încredere în bunătatea semenilor, apoi
se obișnuise cu el. Începuse lucrul în redacție așa că se întâlneau uneori și acolo. Mihai avea mereu
câte o vorbă bună pentru ea și câte un cadou pentru copii. Familia lui de împrumut îi umplea viața,
parcă încetul cu încetul uita necazurile din trecut, i se ștergeau din minte, de parcă ar fi fost într-o
viață anterioară. Erau două suflete greu încercate care își găsiseră alinarea unul în compania
celuilalt. Văduvi amândoi, deveniseră buni prieteni, în ciuda gurilor rele care cleveteau pe socoteala
lor.
Mihai le lăsa să bârfească fără să se sinchisească. O întâmplare hazlie ridică, însă, bârfele la un cu
totul alt nivel.
Trecuseră deja doi ani de când familia sa de împrumut se mutase în apartamentul său. Cătălina
excela la școală și la concerte, iar Mihai, mereu în primul rând, avea grijă să aibă tot ce-și dorește ca
orice alt copil de vârsta ei.

La una dintre repetiții, venind să o ia acasă, a găsit-o în culise, cu ochii umflați de plâns. Colegii o
necăjiseră din nou: ”Ce fel de vedetă o să fii dacă n-ai tată! Vai de capul tău de sărăntoacă!” o
tachinaseră ei cu răutate.
– Ticăloșii! Vorbesc eu cu directorul! se enervă Mihai gata să dea buzna în biroul vechiului
său prieten.
Privirea umezită de lacrimi a copilului îl opri.
– Vrei să fii tu tatăl meu? întrebă ea cu vocea tremurândă îmbrățișându-l cu încredere
nețărmurită.
Bărbatul nu răspunse. Cu ochii în lacrimi strânse în brațele lui mica ființă atât de chinuită și pactul
fu încheiat cât ai clipi.
Din acel moment Cătălina începu să-l strige ”Tată!”, frații ei mai mici se luară după ea și, aproape
peste noapte, Mihai se trezi tată a patru copii.
Pustiul din viața lui dispăruse fără urmă.

***
Douăzeci de ani s-au scurs de la extraordinara întâmplare care i-a adus lui Mihai a doua familie și,
odată cu ea, o nouă viață. Între timp, devenise tutore legal al celor patru copii, după ce mama
acestora se sfârșise de o boală ce o topise rapid pe picioare, cu cinci ani în urmă.

După moartea acesteia, Mihai se mutase în vechiul lui apartament, preluând integral
responsabilitățile de părinte pe care, în ultimii ani, le împărțise cu Mariana.
Rând pe rând, pe măsură ce creșteau, copiii plecau de acasă, care la studii, care la muncă sau în
străinătate. Singură Cătălina îi rămăsese aproape. Și, ca pe vremea când era o copilă, Mihai era
nelipsit de la fiecare concert al ei. Devenise o adevărată vedetă internațională, cunoscută în sute de
țări de pe șase continente. Pentru toată lumea ea era copilul lui și doar puțini mai cunoșteau
povestea veche a adopției. Trecuseră prea mulți ani peste ea.

Într-o seară, însă, la un spectacol de gală, vechea lui prietenă, inima, a început să-i dea semne de
oboseală. A suferit un infarct care l-a trimis rapid, cu salvarea, direct la Spitalul de Urgență.
Avea nevoie urgentă de o operație complicată care nu se putea face decât cu o aparatură extrem de
complicată, dată fiind și vârsta lui extrem de înaintată. Deși aveau medici specializați în folosirea
acesteia, nu existau fondurile necesare pentru cumpărarea ei.

Zi și noapte Cătălina l-a vegheat. Nu putea concepe că, la nici douăzeci și cinci de ani, va rămâne și
fără cel pe care îl considera, deja, tatăl ei. A vorbit cu impresarul. În nici trei zile au organizat cel
mai mare concert caritabil din România cu vedete naționale și internaționale.
S-a strâns un milion de euro numai din bilete. Și încă zece milioane din donații și drepturi de
difuzare radio, televizată și online.

Zece pacienți în stare gravă au putut fi operați cu noile echipamente aduse rapid din străinătate.
Printre aceștia și Mihai, tatăl ei adoptiv. Toate intervențiile chirurgicale au fost succese fără
precedent pentru comunitatea medicală românească.

La o lună de la operație, pe când Mihai se odihnea în rezerva lui de la Institutul de Cardiologie din
București, a venit să-l viziteze vechiul lui prieten, fostul rector al Conservatorului de Muzică din
București. Era pensionar și proaspăt bunic.
Au rememorat împreună amintiri vechi și dureroase dar și unele emoționante.
– Vezi tu, i-a spus Stelică nostalgic, într-un târziu, cine știe ce s-ar fi întâmplat cu tine acum
dacă n-ai fi insistat să salvezi un ”trandafir” din gunoi. Viața poate fi uneori atât de
surprinzătoare!