Ion

de Liviu Rebreanu
- Fragmente -

I. Conflictul cu Vasile Baciu

Pâna să ajungă însă la fată, Vasile zări pe Ion sosind tot de după șură, și numaidecât uită pe Ana și se întoarse
amenințător spre flăcău. Văzându-l cum vine drept la el, Ion avu o tresărire ușoară, dar își urmă calea, liniștit, ca și
când n-ar înțelege nimic, cu o privire nepăsătoare către Baciu.
- Ce ți-am spus eu ție, golane, ai? urla, apropiindu-se mereu, Vasile Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărâta mai rău.
Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi tâșni din ochii negri, lucitori, ca două mărgele vii.
Răspunse cu o voce puțin tremurată, dar și batjocoritoare:
- Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi poruncești?
- Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sânge! urla țăranul aprins de mânie
pâna în măduva oaselor, aruncându-se la el.
Acuma Ion se opri, încleștă pumnii și strigă înabușit, parcă ar fi căutat să se stăpânească:
- Să nu dai, bade Vasile, că...! Să nu dai!... Să nu dai!...
Câtiva barbați și flăcăi se zvârliră pe Vasile, ostoindu-l. Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima-i bătea
coastele ca un ciocan înfierbântat. Dintru întâi se gândise să-l lase în plata Domnului, că-i beat și e tatăl Anuței. Dar de
când l-a suduit și s-a apropiat să-l lovească, și-a pierdut cumpătul. Îi clocotea tot sângele și parca aștepta
înadins să-l atinga baremi cu un deget Vasile, ca să-l poata apoi sfârtica în bucatele, mai ales ca la spatele lui văzuse
pe George care privea disprețuitor și multțumit.
Baciu se zvârcolea în brațele oamenilor, urlând neîncetat:
- Ce are hotul cu fata mea? Ce are!... Uuuh!... Lasă-mă, Nistore!... Ion schimba fețe-fețe. Genunchii îi tremurau, iar în
cerul gurii simtea o uscăciune parca i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorba îl împungea drept în inimă, cu deosebire
fiindcă le auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repează și, cu un pumn zdravăn, să-i înabușe în gât ocările. Deodată cu
gândul acesta însă îi răsărea în minte și Anuța, oprindu-l pe loc. Se uită dupa ea, dar în învalmașeală fata o ștersese
acasă plângând.

Exerciții. Formulează răspunsurile în enunțuri.

1. Explică motivul pentru care Vasile Baciu are un comportament amenințător față de Ion.
2. Explică de ce Ion reușește să se abțină să nu-l lovească pe Vasile.
3. Rescrie această scenă din roman în 10-15 rânduri, astfel încât Vasile Baciu și Ion să rezolve altfel conflictul dintre
ei.

II. Sărutarea

Vremea se dezmortea. Iarna, istovita ca o baba rautacioasa, se zgârcea mereu, simtind apropierea primaverii
din ce în ce mai dezmierdatoare. Haina de zapada se zdrentuia dezvelind trupul negru al câmpurilor...
Ion deabia asteptase zilele acestea. Acuma, stapân al tuturor pamânturilor, râvnea sa le vaza, sa le mângâie ca pe niste
ibovnice credincioase. Ascunse sub troenele de omat, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei.
Dorea sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui
îmbătătoare...
Ieși singur, cu mâna goală, în straie de sarbatoare, într-o Luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbistea cea
mai mare si mai buna, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbracat de zapada
locul ca o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratându-si corpul gol, ispititor...
Sufletul îi era patruns de fericire. Parca nu mai râvnea nimic si nici nu mai era nimic în lume afara de fericirea lui.
Pamântul se închina în fata lui, tot pamântul... §i tot era al lui, numai al lui acuma...
Se opri în mijlocul delnitei. Lutul negru, lipicios îi tintuia picioarele, îngreunându-le, atragându-l ca bratele
unei iubite patimase. îi râdeau ochii, iar fata toata îi era scaldata într-o sudoare calda de patima. îl cuprinse o pofta
salbateca sa îmbratiseze huma, sa o crâmpoteasca în sarutari. întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunturoase si
umede. Mirosul acru, proaspat si roditor îi aprindea sângele.
Se apleca, lua în mâini un bulgare si-l sfarâma între degete cu o placere înfricosata. Mâinile îi ramasera unse
cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-si palmele.
Apoi încet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa în genunchi, îsi coborî fruntea si-si lipi buzele cu voluptate
pe pamântul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...
Se ridica deodata rusinat si se uita împrejur sa nu-l fi vazut cineva. Fata însa îi zâmbea de o placere nesfârsita.

1
îsi încrucisa bratele pe piept si-si linse buzele simtind neîncetat atingerea rece si dulceata amara a pamântului. Satul, în
vale, departe, parea, un cuib de pasari ascuns în vagauna de frica uliului.
Se vedea acum mare si puternic ca un urias din basme care a biruit, în lupte grele, o ceata de balauri
îngrozitori. Îsi înfipse mai bine picioarele în pamânt, ca si când ar fi vrut sa potoleasca cele din urma zvârcoliri ale
unui dusman doborât. Si pamântul parca se clatina, se închina în fata lui...
ibovnică = iubită

Exerciții. Formulează răspunsurile în enunțuri.

4. Prezintă care sunt indiciile din acest fragment care anunță finalul nefericit al personajului, indicii care trimit la o
înmormântare.
5. Prezintă felul în care pământul este descris ca și când ar fi o femeie iubită de Ion.
6. Analizează următorul fragment, explicând care este atitudinea lui Ion : „Satul, în vale, departe, parea, un cuib de
pasari ascuns în vagauna de frica uliului. Se vedea acum mare si puternic ca un urias din basme care a biruit, în lupte
grele, o ceata de balauri îngrozitori. Îsi înfipse mai bine picioarele în pamânt, ca si când ar fi vrut sa potoleasca cele
din urma zvârcoliri ale unui dusman doborât. Si pamântul parca se clatina, se închina în fata lui...”

III. Ana și Ion, după căsătorie

Ana se uita la bărbatul ei cu o dragoste de câine huiduit și ochii i se umplură de lacrămi, simțindu-se vinovată
față de dânsul fiindcă în gând l-a bănuit cu Florica, pe când el e atât de bun și o iubește atât de mult că bruftuluieste
chiar pe mama lui pentru ea. Lacrămile îi curgeau calde, mângâietoare, dar fața ei toata zâmbea de o fericire mare, mai
ales că Ion veni la ea și-i zise blând:
- Ia nu mai plânge, Anuțo... Tu în ochii mei să te uiti și încolo să nu-ți pese de nimeni!...
Seara, în pat, Ion i se jelui apoi cu deamanuntul, îi spuse că ea ar putea să-l înduplece pe Vasile cu blândețe să
fie om cumsecade și să le dea ce le-a făgăduit fata de atâția martori. Femeia se simțea măgulită de încrederea lui, dar
gândindu-se la bătăile suferite de la tatăl-său, n-avea speranțe să-l poată înmuia. Când însă bărbatul o învăță cum să-i
vorbească, credința lui o cuceri și pe ea, și se jură că se va duce chiar mâine dimineață și de bună seamă nu se va
întoarce cu mâna goală...
Ana pleca într-adevăr cum se crăpă de ziuă. încrederea îi crescu când, ajunsă în uliță, nevasta lui Macedon
Cercetașu îi iesi în cale cu o doniță plină de apă.
Vasile Baciu tocmai înjuga boii să pornească la plug. Văzându-și fata, o întâmpină nepăsător:
- Da ce, te-a alungat?
- Cum să mă alunge, taică? se miră nevasta, începând să-i povestească ce vânt o aduce, dupa învățămintele lui Ion.
Baciu se holbă la ea o clipă, ca un taur care vede roșu, se aruncă și-i închise gura cu o droaie de pumni, urlând:
- V-ați pus acu amândoi să mă jefuiți și să mă lăsați cerșetor?... Apoi stai că am eu leac de pielea ta, rapandulo, stai!...
Până ce se învârti dânsul să apuce biciul s-o croiască, Ana o lua la sănătoasa fără să fi avut vreme sa țipe ori să
plângă de durere, deși obrazul stâng i se roșise, iar din nas îi curgea un fir de sânge. De-abia când se apropie de-acasă
își mai veni în fire si se întreba: «Ce-a mai fost și asta?... Avai de mine!...»
Ion o aștepta în ogradă, cu inima arsă de nerăbdare. O zări de departe venind cu pași iuți și ștergându-și mereu
nasul cu mânecile cămășii.
- M-a bătut, Ionică, nici nu m-a lăsat să-i spun nimic! Uite cum m-a umplut de sânge! bolborosi nevasta parca i-ar fi
cerut lui s-o răzbune.
Bărbatul însă simți deodată o apăsare grozavă în ceafă. Se uita la Ana cu ochii goi și reci, ca și când ar fi văzut o
arătare vrăjmașă. Pe pometele obrajilor pielea stătea să plesnească, iar pe tâmple i se umflară vinele ca niște lipitori
sătule. Mintea lui speriată îi striga că toată nenorocirea i se trage numai din femeia aceasta cu buza de sus murdară de
sânge și cu privirea de-o umilință ațâțătoare. Brațele și pulpele îi zvâcneau fără voie în vreme ce unghiile îi tăiau
pielea groasă și aspră în podul palmelor.
- Asta s-a înțeles cu tatăl ei să mă înșele! îi fulgeră prin creieri, și gândul îl duru atât de rău parcă l-ar fi izbit cu parul
în moalele capului.
Atunci, cu o pofta neînfrânată, ridică mâna și o lovi greu peste obrazul drept, și apoi cu dosul palmei, repede,
peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un țipăt atât de ascuțit că Ion auzi cum zăngănesc geamurile
casei. O mai trăzni însă și peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântați își păstraseră o licărire de
bunătate... Ana căzu pe prispă, amețită și legănându-și corpul din mijloc în sus ca să-și aline suferința.
- Și tu mă zdrobești Ionică? gemu dânsa. Nu ți-e milă nici ție de mine?... Ion scuipă spre ea, răcorit, și intră în casă,
căci de peste drum venea într-un suflet nevasta lui Macedon, pe când în cerdac la Herdelea parca ieșise cineva să vadă
ce se întâmpla.

2
 Ana suspina și, suspinând, pântecele mare i se zbătea ca o mustrare. Năframa îi alunecase din cap, părul i se
încâlcise și pieptul i se frângea de plâns. In inimă, închipuirile ei de fericire se topeau într-un noian de amărăciune din
care răsărea numai întrebarea îngrozită:
- Doamne, ce ți-am greșit de ma pedepsești așa de rău?
Nevasta lui Macedon Cercetașu se așeză lânga ea, îi îndreptă basmaua pe cap, o mângâie pe obrajii udați de
lacrămi si-i zise cu milă, căutând s-o ostoiască:
- Taci, draga lelii! Taci și rabdă, că femeia trebuie să sufere, dac-așa a lăsat-o Dumnezeu... Taci mulcom, taci!...
Glasul ei era atât de blând că sufletul Anei se încălzi puțin. Apoi își ascunse fața în poala femeii și plânse mai
ușurată, murmurând însă într-una, ca și în seara nunții:
- Norocul meu, norocul meu!... (Ion, Liviu Rebreanu)

Exerciții. Formulează răspunsurile în enunțuri.

7. De ce este Ana bătută și de tată și de soț ?

8. Ana ar fi putut face ceva pentru a se proteja ? Ce ai fi făcut în locul ei ?
9. Explică următoarea replică a nevestei lui Macedon Cercetașu, punând-o în legătură cu perioada și mediul în care
trăiau personajele : „Taci, draga lelii! Taci și rabdă, că femeia trebuie să sufere, dac-așa a lăsat-o Dumnezeu...”.
10. De ce se schimbă atitudinea lui Ion față de Ana în acest fragment ? Compară blândețea lui de la început cu
brutalitatea din finalul fragmentului.

IV. Nunta lui George cu Florica

Ana simțise de la începutul ospățului că Ion poftește pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o
rușine crâncenă îi ardea sufletul, că toți oaspeții o văd batjocorită... Și, încetul cu încetul, rușinea se schimbă într-o
gheață năbușitoare. I se părea că toată lumea, cu tot ce e într-însa, se scufunda în niște ape tulburi, atât de murdare
încât scârba singură plutește deasupra ei ca o iazmă otrăvitoare. Închidea ochii și totusi vedea neîncetat apa spre care o
împingea o mână grea, ca spre un liman care spală urmele și părerile de rău... În zori, mergând acasă, cu picioarele de
plumb, cu cizmele nouă plângând pe zăpada înăsprită de ger, un frig înfricoșător îi îngheța inima. Ion pășea rar,
suflând pe nări ca un taur lacom, cu capul în vânt pe care căciula stătea țanțoșă ca o creastă neagră de cocoș. Mergea
parcă pe ea nici n-ar cunoaște-o, fără să-i arunce o privire... Amărăciunea o sugruma. Se pomeni zicându-i tare, fără
voia ei, încât se minuna singură auzindu-și glasul:
- Am sa ma omor, Ioane!
Bărbatul nu se uita la ea. Se înfurie însă deodată ca și când l-ar fi trezit dintr-un vis dulce.
- Da omoară-te dracului că poate așa am să scap de tine! mormăi dânsul nepăsător, scoțând pe gură și pe nas fuioare
albe de aburi, ca un balaur întărâtat.
Ana se cutremura. Se opri o clipă să răsufle. Pământul se învârtea și se legăna, ca zguduit brusc din temelii. Și parcă
apa tulbure, grețoasă de adineaori se întindea peste tot, amenințând s-o smulgă și pe ea, s-o arunce în vârtejuri fără
fund. Întinse mâinile căutând un reazăm care s-o apere de cutropire. Vru să strige ajutor și buzele ei șoptiră desperate:
- Am să mă omor...

Exerciții. Formulează răspunsurile în enunțuri.

11. Explică în 4-5 rânduri care este starea Anei în acest fragment, analizând citatul : „ I se părea că toată lumea, cu
tot ce e într-însa, se scufunda în niște ape tulburi, atât de murdare încât scârba singură plutește deasupra ei ca o
iazmă otrăvitoare. Închidea ochii și totusi vedea neîncetat apa spre care o împingea o mână grea, ca spre un liman
care spală urmele și părerile de rău...”
12. Explică în 4-5 rânduri atitudinea lui Ion din acest fragment, analizând citatul : „Ion pășea rar, suflând pe nări ca
un taur lacom, cu capul în vânt pe care căciula stătea țanțoșă ca o creastă neagră de cocoș. Mergea parcă pe ea nici
n-ar cunoaște-o, fără să-i arunce o privire...”
13. De ce crezi că Ion nu ia în seamă amenințarea Anei că se va sinucide ?

3
V. Sinuciderea Anei

De la nunta lui George Bulbuc, în ființa Anei se statori o silă grea pentru tot ce o înconjura. Zilele i se păreau
nesfârșite și tulburi, asemenea apei care o ispitise atunci și al cărei miros înăbușitor îi rămăsese în nări, ca o ispită.
Simțea mereu că-i lipsește ceva și râvnea din ce în ce mai mult o liniște mare. Se oprea deseori pierdută, cu brațele
moarte, cu ochii aiurea, fără să vază și fără să auză. Zenobia, când o surprindea așa, o ocăra că doarme pe picioare și
că pute locul de lene pe unde trece...
Nici o bucurie nu mai găsea în lume. Copilul începea a gânguri și semăna atât de bine cu Ion încât ea, care azi se
îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vada într-însa ochii din noaptea ospățului, cei ce-au pătruns ca
niște săgeți aprinse în carnea celeilalte femei. Apoi și Petrisor era rău, plângea mult, până învinetea. [...] Mângâindu-l
și hrănindu-l, Ana îsi zicea de multe ori:
- Numai Ion e pricina...
Îsi simtea inima seacă și goală ca o pungă zvârlită într-o margine de drum de un trecător nepăsător. Încetul cu
încetul și mintea i se stinse, parca toate cutiuțele s-ar fi deșertat spre a lăsa locul slobod numai pentru două chipuri tot
mai mari, deslușite, care i se plimbau de ici colo, greoaie, apăsătoare și dureroase, silindu-i sufletul să se împace cu ele
și chiar să le îndrăgească: Avrum și Dumitru. Și amândoi se arătau veșnic asa cum îi văzuse ultima oară: ovreiul cu
ștreangul de gât, cu părul umed de sudoare, cu genunchii îndoiti sub scara din șură, iar moșneagul cu briciul deschis
ca un compas și ridicat sus ca să nu se taie, și cu o falcă albă de spumă de săpun. Chipurile acestea o spăimântau si îi
stârneau o întrebare pe care n-o putea îmbrăca în cuvinte și nici măcar n-o putea lămuri bine. Vedea doar limpede că
oamenii, care au trăit și au suferit ca și dânsa, au păstrat în ochii reci atâta liniște si împăcare încât îi era parcă necaz că
nu poate dobândi și ea nepăsarea lor alinată... [...]
Un gând nou îi răsări în creieri și fugi drept în grajd... [...] Trecu capătul ștreangului pe după cea dintâi dinspre ușă,
lângă Joiana, și îl legă cu un nod întreit. Lărgi bine lațul din celălalt capăt și-i dădu drumul, privind cum se leagănă de
ici-colo, din ce în ce mai ușor. Privind așa îi apăru în minte din senin Avrum si se miră că spânzuratul n-o mai
spăimânta, ci parcă zâmbea straniu ca o chemare.. [...] Vru să mai facă un pas și deodată văzu limpede în dunga de
lumină pe Dumitru cu briciul în mână, tremurând ca și când i-ar face semne... Speriată, se uita înapoi. Ștreangul nu se
mai mișca; stătea drept, întins parcă de o greutate mare. Când se gândi de ce-o fi întins, desluși în lat capul lui Avrum,
cu un rânjet care o înfurie... încet, tacticos, își scoase năframa și o puse pe parul ce despărțea pe Joiana de Dumuna. Se
duse apoi furioasă sub ștreangul care-i venea până la ochi. Se întinse în vârful picioarelor, prinse lațul cu amândouă
mâinile și-și vârî capul. [...] Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când un ibovnic mult așteptat ar fi îmbrățișat-o
cu o sălbăticie ucigătoare. Încerca să țipe, dar nu izbuti decât să horcăie de două ori înăbușit... Se moleși, lăsându-se să
atârne în voie. Ca o fulgerare îi mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea... Pe urmă toate se
încâlciră... Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba creștea mereu, sfidătoare și batjocoritoare, ca o răzbunare
pentru tăcerea la care a fost osândită toată viața... (L. Rebreanu – Ion)

Exerciții. Formulează răspunsurile în enunțuri.

14. De ce copilul nu îi mai aduce Anei nicio bucurie ?

15. Care este reacția soacrei Zenobia față de suferința Anei?
16. De ce este Ana fascinată de imaginea lui Dumitru și de cea a lui Avrum ?
17. Explică următorul citat în 4-6 rânduri : „ Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când un ibovnic mult așteptat
ar fi îmbrățișat-o cu o sălbăticie ucigătoare. Încerca să țipe, dar nu izbuti decât să horcăie de două ori înăbușit... Se
moleși, lăsându-se să atârne în voie. Ca o fulgerare îi mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea...
Pe urmă toate se încâlciră... Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba creștea mereu, sfidătoare și
batjocoritoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost osândită toată viața...”
18. Imaginează-ți că ești Liviu Rebreanu, autorul textului. Redactează un text de 10 rânduri, prin care să modifici acest
fragment în așa fel încât destinul Anei să nu fie unul tragic.