<<JOCUL IELELOR>> DE CAMIL PETRESCU

SAU
DE LA IDEE LA ABSOLUT

MOTO: „Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei"
Camil Petrescu

Jocul ielelor, prima piesă a lui Camil Petrescu reprezintă pentru literatura
dramatică nu doar o capodoperă, ci şi „chintesenţa gândirii lui şi mărturia cea mai directă a
tipului său de sensibilitate"1
Reluată în mai multe versiuni, în speranţa că se va juca, piesa nu va vedea lumina
rampei decât după moartea autorului, în 1965.
Scriitorul consideră piesa „drama imperativului categoric al dreptăţii" şi ne
relatează în Addenda la „Falsul tratat" împrejurarea în care a scris-o.
Dezgustat de spectacolul unei bătăi de flori la şosea, în timp ce ziarele tocmai
anunţaseră masacrul de la Verdun, autorul „student, solicitat de toate contradicţiile şi
mirajele" asistă „cu obraji încinşi de invidie şi dezgust " şi reflectă asupra „dreptăţii
sociale"2. Atunci a înţeles că Leibnitz greşise, că lumea aceasta greşise, că lumea aceasta
„nu e cea mai bună cu putinţă". În acest context, sub imperiul revoltei, autorul scrie prima

1
Roxana Sorescu, postfaţă la volumul Camil Petrescu, Jocul ielelor, Bucureşti., Editura. Minerva,
1976, p. 170
2
Camil Petrescu, Addenda la "Falsul tratat" [în] Camil Petrescu. Comentarii şi delimitări în teatru,
Bucureşti., Editura. Eminescu, 1983, p. 71
58
versiune a piesei care trebuia să fie „drama imperativului absolut şi categoric al dreptăţii
sociale"3, adică o dramă socială.
A doua variantă, scrisă o lună mai târziu, are deja caracterul unei drame de
conştiinţă: „ cu ea m-am încâlcit în jocul inextricabil al antinomiilor în aşa măsură, că,
întocmai ca şi eroul meu, n-am mai putut să mă desprind pentru tot restul vieţii de <jocul
ideilor> întrevăzute în sferele albastre ale conştiinţei pure, care mi-a apărut încă de atunci
ca <jocul ielelor>4.
Constant Ionescu consideră că drama aceasta a izvorât din spiritul polemic al
autorului şi reprezintă în acelaşi timp o „refulare a sistemului filozofic preconizat de
Leibnitz"5 care pledează pentru armonia dintre suflet şi trup. Această concepţie a
savantului german este ilustrată prin formula: „Totul se petrece cum nu se poate mai bine,
în cea mai bună dintre lumi".
Jocul ielelor, întâia dramă a lui Camil Petrescu, ţinută în sertar peste patruzeci de
ani, a fost publicată abia în 1957. Este începutul comportării lui în lupta pentru „sporirea
conştiinţei în lume"6.
Drama avea ca moto iniţial: „Jocul ielelor este jocul ideilor", formulă care
constituie, pe drept cuvânt, cheia piesei şi o posibilă modalitate de lectură.
Încercând să explicăm titlul, să ne amintim simbolistica ielelor. Făpturi feminine
supranaturale, ielele sunt specifice mitologiei româneşti. Foarte răspândite în superstiţii,
acestora nu li se poate stabili un profil precis. Uneori, ielele sunt prezentate ca nişte
fecioare zănatice, cu mare forţă de seducţie şi cu puteri magice, având atributele Nimfelor,
ale Naiadelor şi parţial ale Sirenelor7. Dansul lor specific este hora, dans pe care îl propun
mai ales noaptea, la lumina lunii, în locuri retrase (poieni, iazuri, răscruci, vetre părăsite).
Uneori au trup aparent, alteori sunt doar năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere
femei. Credinţa spune că ielele se răzbună doar când sunt stârnite, ofensate sau văzute în
timpul dansului8. Principalele sărbători de peste an consacrate Ielelor sunt Rusaliile,
Drăgaicele sau Sânzienele ,după cum se menţionează în Dicţionarul de magie,
demonologie şi mitologie românească.9

3
Idem, ibidem
4
Idem, ibidem
5
Constant Ionescu, Camil Petrescu. Amintiri şi comentarii, Bucureşti., Editura pentru Literatură,
1968, p. 105
6
Idem, ibidem, p. 106
7
Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 256-257
8
Idem, ibidem
9
v. Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord,
1998, p.180-181
59
 Ce înseamnă „jocul ielelor" pentru piesa lui Camil Petrescu? Gândurile ni se
îndreaptă către străvechea credinţă populară care spune că cel care a văzut dansul „ielelor"
rămâne cu o imperfecţiune fizică, tot astfel am spune noi, cel care a văzut „ideile",
intelectualul, tânjeşte mereu după ceva, purtând în suflet nostalgia absolutului, a
perfecţiunii, nereuşind însă să accepte imperfecţiunea vieţii cotidiene.
De fapt, mesajul piesei e transmis de către Penciulescu şi vizează tocmai
simbolica ielelor: „Da, tocmai asta e... Cine a văzut ielele devine neom, ce vrei?...
Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în lumina lunii,
ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la
ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu
mintea aiurea. Sau mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ"10.
Drama Jocul ielelor ia forma unui conflict situat la nivelul conştiinţei şi
reprezintă năzuinţa eroilor spre absolut11. În primul plan trebuia să stea dreptatea absolută;
astfel Jocul ielelor deschide o lume a ideilor care aveau să guverneze faptele. Centrul
filosofic al problemei, susţine Aurel Petrescu, constă în metafora titlului tradus de
dramaturg ca un joc al ideilor.
Penciulescu este personajul care precizează eroarea posibilă a lumii ideilor:
„Ideile...? Ideile. Hm! Saint-Just, maică ... uite ... câtă vreme le vezi ... totul e în
ordine ... Când au dispărut ... după ce le-ai văzut, abia atunci e grav ... Începe drama ..."12
Contemplarea ideilor înseamnă, de fapt, contactul cu ideea pură, singura capabilă
să ofere adevărata cunoaştere, cum spunea Husserl.
Ruscanu a avut iluzia că în idei poate întâlni absolutul şi poate tocmai de aceea s-a
confundat cu ele. Dacă ar fi să folosim termenul lui Kant, „absolutul" lui Gelu Ruscanu nu
e decât „numenul" imposibil de cunoscut prin fenomenal13.
Modelul literar de la care a pornit Camil Petrescu este Hamlet de William
Shakespeare, piesă pe care dramaturgul român o considera în Addenda la Falsul tratat „o
dramă absolută".
Intenţia lui Camil Petrescu a fost aceea de a arăta că drama cunoaşterii se petrece
numai în conştiinţă. În acest sens, Camil Petrescu scria: „ În sensul văzut de noi nu e
dramatică decât confruntarea între sferele conştiinţei pure, iar intensitatea dramatică este în
funcţie de amploarea acestei sfere şi de orizontul ei în cunoaştere. Iată de ce o dramă nu

10
Camil Petrescu, Suflete tari. Jocul ielelor, Bucureşti, Editura. Minerva, 1987, p. 183-184
11
Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Bucureşti., Editura. Didactică şi Pedagogică, 1972, p.9
12
Camil Petrescu, Suflete tari. Jocul ielelor, ed. cit., p.183
13
Aurel Petrescu, op. cit., p. 92
60
poate fi întemeiată pe indivizi în serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere
îmbrăţişează zone pline de contraziceri"14.
Jocul ielelor este drama marilor sentimente generate de politic, de onoarea
familială, de dragoste şi de dreptate absolută.
Modul în care acestea se înfruntă în piesă dovedeşte „esenţa unei singure afecţiuni
totale şi tiranice care ţine de esenţa logicii nestrămutate şi absolute a lui Gelu Ruscanu"15.
Gelu Ruscanu, redactorul ziarului „Dreptatea socială" este personajul central al
piesei, un intelectual care trăieşte drama imperativului categoric al justiţiei sociale. În lupta
lui, Gelu Ruscanu îşi propune, în numele dreptăţii supreme, să divulge imoralitatea,
şantajul politic şi omuciderea din mercantilism, reprezentate de cinicul avocat Şerban -
Sineşti, nimeni altul decât ministrul justiţiei.
Gelu Ruscanu este în posesia unei scrisori de dragoste din partea Mariei Sineşti,
scrisoare care l-ar putea discredita definitiv pe Sineşti. Maria Sineşti îi dezvăluie lui Gelu
că la originea averii soţului său stă o crimă comisă de acesta: ucisese o mătuşă bogată şi-i
distrusese testamentul, pentru a deveni el unicul moştenitor.
Stăpânit de ideea dreptăţii absolute, eroul este decis să meargă până la capăt
trecând peste presiuni şi şantaje sentimentale, precum cele din partea mătuşii Irène, cele ale
Mariei Sineşti sau cele ale lui Sineşti însuşi.
Cât timp Gelu Ruscanu se iroseşte în reflecţii, Sineşti acţionează degajat,
„cunoscând labilitatea legilor cărora le căzuse victimă tipograful Petre Boruga"16.
Ce-l determină însă pe Gelu Ruscanu să cedeze?
Când ministrul propune eliberarea din închisoare a lui Petre Boruga, grav bolnav,
în schimbul încetării campaniei, colegii lui Gelu Ruscanu acceptă tranzacţia, iar eroul se
vede nevoit să se supună majorităţii. Aflând adevărul despre sinuciderea tatălui său şi fiind
tulburat în propriile sale convingeri, Gelu Ruscanu nu rezistă presiunii realităţii, nu
reacţionează nici la dovezile şi vorbele de dragoste ale Mariei şi se sinucide cu pistolul
lăsat de aceasta, repetând astfel destinul tragic al tatălui său.
Mesajul piesei este tulburător. Gelu Ruscanu luptă pentru dreptate văzută la
modul absolut, pentru ideea de dreptate.
„Dreptatea este deasupra noastră şi e una pentru toate timpurile"17.

14
Camil Petrescu, Addenda la Falsul tratat, p.84
15
Aurel Petrescu, op. cit., p. 93
16
Liviu Călin, Camil Petrescu în oglinzi paralel, Bucureşti., Editura. Eminescu, 1976, p.56
17
Camil Petrescu, Jocul ielelor, p.180
61
 Gelu Ruscanu e din acest punct de vedere un „descendent în linie noosică din
Platon şi în acţiune din Saint-Just şi Robespierre"18
Drama absolutului priveşte existenţa individuală ca o conştiinţă în confruntare cu
existenţa colectivă.
Subiectul este conceput în ideea de a prezenta conceptele de justiţie şi iubire
privite în mod absolut.
După cum spune Penciulescu, Gelu Ruscanu vede idei, nu lucruri.
Ca în filosofia substanţei, oamenii sunt răi fiindcă n-au imaginaţie, fiindcă sunt
incapabili să vadă şi să gândească mai departe de imediata lor împrejurare; sunt incapabili
să intuiască noosul. Privirea noastră este aceea care oferă „un etalon de verificare şi
judecare"19, dar care apare invers privirii naturii umane: „Legile pe care le ştiţi şi dreptatea
aceea sunt după chipul şi asemănarea dumneavoastră ... sunt omeneşti ... noi urmărim legea
pură şi ideea de dreptate însăşi ... Legea asta este în noi ... Dreptatea asta nu are
privilegiaţi"20.
Dreptatea în care crede Gelu Ruscanu este supraumană:” Dreptatea este deasupra
noastră şi e una pentru toată lumea şi pentru toate timpurile".
Credinţa lui Gelu într-o dreptate absolută este exprimată în nenumărate replici; să
notăm câteva: „Cum ar putea să fie dreptatea dacă nu absolută?" sau „Dacă lupt pentru o
cauză, aceasta este dreptatea însăşi".
Praida este personajul care sesizează obsesia redactorului de la „Dreptatea
socială" pentru ideea dreptăţii absolute.
Este elocvent în acest sens dialogul între Praida şi Gelu, din actul II, tabloul VIII,
scena 2:
„Praida: Nu mă împac în totul cu felul dumitale de a concepe dreptatea.
Vorbeşti despre această dreptate într-un mod foarte neaşteptat, nu ştiu
cum să spun ... În sfârşit ... o dreptate inumană? Dreptatea dumitale
este cel puţin prea abstractă ...
Gelu : (are un gest moale de nedumerire ridicând uşor ambele mâini): Cum ar
putea să fie altfel?...
Praida(surprins) : O dreptate absolută? (...)
Praida: Dumneata pari obsedat de ideea de lege, de ideea de dreptate, aşa, pură ... O
dreptate, absolut pură, ca o geometrie? ... "21
18
Marian Popa, Camil Petrescu, Editura. Albatros, 1972, p.99
19
Marian Popa, op. cit., p.108
20
Camil Petrescu, Jocul ielelor, p.180
21
Idem, ibidem, p. 181
62
 Confruntarea dintre concepţia lui Gelu Ruscanu despre dreptate absolută şi
transcendentă şi concepţia pragmatică pe care o susţine Praida se convertesc într-un
important conflict de idei22.
Gelu Ruscanu concepe nu numai dreptatea la modul absolut, ci şi dragostea. În
numele dreptăţii sau al dragostei pentru Maria Sineşti, Gelu Ruscanu dovedeşte o luciditate
evidentă.
Pentru erou, dragostea este principiul suprem în care o greşeală, fie ea cât de
insignifiantă, nu este posibilă:
„Ţi-am spus că iubirea e un tot sau nu e nimic ... O greşeală nu are sens aici ...
Dacă într-o pagină întreagă de calcul, un inginer a zis o singură dată trei şi cu patru fac opt,
tot calculul este nul şi podul se prăbuşeşte...23.
Pentru tânărul Gelu, Maria Sineşti este prima încarnare a perfecţiunii concretizată
în iubire. Dar cum idealul de iubire absolută nu admite slăbiciuni sau greşeli, cuplul se va
destrăma. Iubita anilor de studenţie, iubita absolută, se va dovedi curând o banală
plăsmuire a sufletului’’ mărit ‚’a celui care a văzut idei.
În iubire, Gelu Ruscanu nu acceptă nici măcar "o deviere sufletească" 24 a fiinţei
iubite: „O iubire adevărată înseamnă să nu poţi gândi contrariu ei ..." , „Doi inşi care se
iubesc cu adevărat nu mai sunt oameni25.
Aspiraţiile absolutiste ale lui Gelu Ruscanu sunt temperate de către Maria Sineşti,
reliefându-se astfel şi mai bine modul cu totul neobişnuit în care gândeşte:
„Maria: ... Numai moartea este perfectă. Tot ce e viu creşte din pământul negru al păcatului
... Vrei să strângi totul în cămaşa de forţă a ideilor tale?..."26.
De fapt, nici dragostea absolută nu poate exista pentru Gelu Ruscanu decât în
climatul dreptăţii absolute.
Maria admite compromisul şi ratează astfel posibilitatea sublimă a unei dragoste
absolute. Maria, căutând înţelegere, speră să-l recucerească pe Gelu, să-l aducă la
dimensiunile vieţii reale.
Încercarea Mariei Sineşti de a rezolva prin "captarea lui Gelu conflictul general
dintre eroul însingurat şi lume"27se dovedeşte a fi falimentară. Bolnav de absolut, refuzând
cu vehemenţă compromisul, Gelu Ruscanu îşi găseşte alinare în moarte, sugerată ea însăşi
22
Al. Paleologu, Dilema lui Gelu Ruscanu, [în] "Viaţa românească, anul XXI, august 1968, p.53
23
Camil Petrescu, Jocul ielelor, p. 232-233
24
Marian Popa, op. cit., p.102
25
Camil Petrescu, Jocul ielelor, p. 232
26
Idem, ibidem, p.241
27
Niculina Samoilă, Jocul ielelor de Camil Petrescu şi geometria dramatică [în] "Limbă şi
literatură", vol. IV/1974, p.722
63
de Maria. Gelu, personaj ultralucid, iubeşte cu conştiinţa, nu cu inima. Mesajul transmis de
erou ar fi că tot răul este al temperamentului nostru imperfect, răul din noi sau poate
incapacitatea pentru absolutul pe care-l visăm, dar nu reuşim să-l urmărim.
Sistemul logic al lui Gelu Ruscanu, atât de dramatic de altminteri, transcria
sistemul husserlian. Conştiinţa cheamă conflictul în sferele pure ale raţiunii.
Camil Petrescu a luat contact cu fenomenologia în 1928, studiind-o perseverent.
În 1938 publică un studiu despre concepţia filozofului german, Husserl - o introducere în
filosofia fenomenologică.
Drama absolutului prezintă reale similitudini cu filosofia lui Husserl.
Personajul dramei absolute este o conştiinţă pură, iar tragicul său rezidă în faptul
că pe parcursul dramei îşi va descoperi noi orizonturi ale propriei conştiinţe28 .
Istoria însăşi a scrierii piesei Jocul ielelor este, în fond, o mărturie a
"apropierii treptate a lui Camil Petrescu de conceptul fenomenologic"29.
Dramatismul superior al piesei provine din confruntarea eroului cu el însuşi, cu
propriile norme şi reprezentări pe care şi le face despre lume 30. Eroul se luptă în primul
rând cu el însuşi şi acesta este un element nou pe care Camil Petrescu îl aduce în literatura
dramatică românească.
Care ar fi, deci, sensurile profunde ale dramei?
Eroul, stăpânit de cultul esenţelor absolute, se va confrunta cu pragmatismul şi
relativitatea lumii pe toate planurile, de la credinţa politică până la sentimentele cele mai
intime.
Drama absolută se identifică în presă cu drama lui Gelu Ruscanu31.
Gelu Ruscanu trăieşte exclusiv în sferele pure ale conştiinţei, ca şi Andrei Pietraru
sau Pietro Gralla. Ei acordă realităţii "semnificaţii organice, aşezate sub semnul esenţelor
(acele eide husserliene), dar total diferite de cele pe care le pot concepe celelalte
personaje"32. Observăm aici inaderenţa eroului de dramă absolută la lumea pragmatică în
care este silit să trăiască. Gelu Ruscanu este atât de îndrăgostit de absolut, încât îl caută în
toate sferele vieţii, de la absolutul politic şi moral (ideea de dreptate) până la absolutul
erotic.

28
Camil Petrescu, Addenda la falsul tratat, p.83
29
Victoria Popovici, Camil Petrescu: Jocul ielelor, [în] "Limbă şi Literatură", vol.I, 1987, p.65
30
Ovidiu Ghidirmic, op. cit., p.66
31
Victoria Popovici, art.cit., p.65
32
Idem, ibidem
64
 S-a spus despre Gelu Ruscanu că e un personaj lucid; luciditatea lui provine dintr-
o "supraconştiinţă care trăieşte destinele primordiale ale omului, amintindu-şi de paradisul
pierdut33.
Revelaţia asupra tatălui îi crează o serie de dileme şi întrebări, dezvăluind în
acelaşi timp reversul existenţei dialectice:
„Uite, am descoperit şi eu acum că în viaţă nu există nimic limpede, cum o să fim
deci mai limpezi şi categorici ... Lucrurile se nasc şi mor unele în miezul celorlalte"34.
Prin replicile sale memorabile, Gelu marchează sensul procustian al dramei:
„toată drama este că morala pe care o proclamăm nu e pe măsura noastră ..."
Care ar putea fi laitmotivul piesei şi totodată al întregii opere dacă nu „Câtă
luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă"? În numele principiului de dreptate absolută,
Gelu Ruscanu ajunge să se situeze la antipod cu toată lumea. Din acest conflict nu putea
ieşi decât alegând situaţia sinuciderii.
Înainte de a se sinucide, Gelu cedează totul, acceptând astfel „relativizarea
absolută a valorilor"35 şi recunoscând imposibilitatea existenţei de idei pure într-o lume
impură. Optând pentru sinucidere, Camil Petrescu a reuşit să redea nu doar drama unui
erou excepţional, ci mai ales „drama unei umanităţi imperfecte"36.
Gelu Ruscanu nu este un învins; în sinuciderea lui nu trebuie să vedem o laşitate;
din contră, dacă ar fi continuat să trăiască, atunci ar fi fost învins. Moartea lui Gelu
Ruscanu nu este altceva decât moartea cauzei sale. Sarcasmul lucid şi patetic cu care Gelu
Ruscanu asistă la propria-i prăbuşire anunţă momentele cele mai tensionate ale piesei.
O noutate demnă de amintit în piesa dramaturgului ar fi abordarea pentru prima
oară în literatura română, a problemei sinuciderii, văzută în sens filosofic:
„Gelu (cu un fior prelung): Slăbiciune? (Râde sarcastic).
Abia prin asta a dovedit cât era de puternic ... Nu se sinucid decât cei care sunt
încă foarte puternici ... Sinuciderea este o demonstraţie de forţă ...
„Maria: Ah, nu, sinuciderea este o laşitate ... Trebuie să ai curajul să duci totul
până la capăt ...
Gelu: Nu-i adevărat ... Se sinucid tocmai cei curajoşi, care văd limpede şi nu
vor să meargă până la descompunerea totală şi inevitabilă ..."37

33
Aurel Petrescu, op. cit., p.91
34
Camil Petrescu, Jocul ielelor, p. 221
35
Marian Popa, op. cit., p.100
36
Aurel Petrescu, op. cit., p.93
37
Camil Petrescu, Jocul ielelor, p.236
65
 Grigore Ruscanu a avut luciditatea de se sinucide, de a nu-şi mai construi
existenţa pe iluzii; fiul îi va repeta experienţa tocmai pentru că toată credinţa lui în
„absolut" s-a vădit a fi o iluzie.
Moartea tatălui, reiterată prin cea fiului, este o splendidă metaforă a preţului care
trebuie să fie plătit de cei care cred în absolut.
Drama se încheie firesc cu meditaţia îndurerată a lui Praida, sub a cărui privire
Gelu Ruscanu alunecă în lumea tenebrelor, în lumea fără dor. Cuvintele lui Praida exprimă,
de fapt, esenţa dramei şi oferă un final de o măreţie unică în literatura română, un final
asemănător cu măreţia o'neilliană:
„A avut trufia să judece totul. S-a depărtat de cei asemeni lui, care erau singurul
lui sprijin ... Era prea inteligent ca să accepte lumea asta aşa cum este, dar nu destul de
inteligent pentru ceea ce voia el . Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă, nici o minte
omenească nu a fost suficientă până azi ...L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat ..” 38Rostul lui
Praida în structura dramei este de a demonstra că viaţa unui om nu se poate şi nu trebuie
redusă la idee; aceasta are doar rolul de a-l călăuzi spre ideal. Pentru Praida, „Ideile sunt
aşa, ca Steaua Polară ... să meargă oamenii spre ele când au un cârmaci bun ..." 39.
Problema este că Gelu Ruscanu nu stăpâneşte ideile, ci se lasă dominat şi condus de ele,
nefiind un „cârmaci" bun.
Ideile sunt mai puternice şi ucid sufletul celor care le zăresc asemenea ielelor care
se răzbună pe aceia care le-au urmărit în timpul horei.
Meritul lui Camil Petrescu este de a fi reuşit realizarea unei drame de conştiinţă şi
de a fi conceput un erou extraordinar. Gelu îşi trăieşte şi îşi joacă moartea, repetând scena
sinuciderii tatălui său şi înţelegând că „ceea ce voia el, ceea ce vreau eu, înţeleg acum, nu e
cu putinţă". Totul s-a mai jucat odată, iar senzaţia de fatalitate acoperă acoperă, de fapt,
întreaga piesă.
Apariţia eroului însoţită de indicaţia de regie a dramaturgului demonstrează
această idee: ”Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu
un soi de melancolie în privire chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabilă a
animalelor de rasă ... "40
Maria Vodă Căpuşan consideră că în Jocul ielelor două lumi stau faţă în faţă:
Realia şi Utopia41.

38
Camil Petrescu, Jocul ielelor, p.242
39
Idem, ibidem, p.228
40
Camil Petrescu, Jocul ielelor, p.128
41
v. Maria Vodă Căpuşan, Camil Petrescu - Realia, Bucureşti, Editura. Cartea Românească,
1988,p.51-90
66
 Realia reprezintă atât lumea oamenilor obişnuiţi (moş Dumitrache, bătrânul orb
nevoit să lucreze pentru a întreţine o noră tuberculoasă sau familia pianistului Lipovici- toţi
bolnavi), cât şi „bâlciul deşertăciunilor", lumea Norei, actriţa vulgară care l-a împins la
sinucidere pe Grigore Ruscanu. Realia este, apoi lumea afacerilor, a politicii şi a justiţiei
şi ,mai ales, lumea coruptibilului Sineşti.
Pe de altă parte, Utopia este lumea ideilor pure, lumea lui Gelu Ruscanu, o lume
în care ne întâmpină tentaţia permanentă a absolutului: „O iubire care nu e eternă, nu e
nimic" sau „Noi urmărim legea pură şi ideea de dreptate însăşi" sau „Nu va fi niciodată
dreptate reală în lume până când ideea de dreptate nu va rămâne intangibilă, absolută ..."
Interferenţa celor două lumi sau tensiunea dintre „noocraţie şi revoltă"42 este
continuă şi deseori brutală.
Duelul dintre Gelu Ruscanu şi Saru-Sineşti reprezintă, de fapt, duelul dintre
„Realia" şi „Utopia". În acest context, pragmaticul Praida poartă rolul unui raisonneur şi al
unui arbitru. Iată ce îi spune lui Gelu:
„Praida: Nu te aventura în apele tulburi ale întrebărilor fără răspuns. Ai vanitatea
de a pricepe şi a hotărî ..."
În Jocul ielelor, consideră Alexandru Paleologu, este evidentă antinomia dintre
idee şi realitate. Gelu Ruscanu este un „filosof din secolul XVIII", raportat de multe ori la
Saint-Just43
Eroul Camil Petrescu (în acest caz Gelu Ruscanu) sfârşeşte întotdeauna prin a
înţelege că drama reală se petrece în conştiinţă.
Gelu Ruscanu are revelaţia imposibilităţii de a comunica profund cu celălalt 44.
Înţelegând prea bine acest lucru, lui Gelu Ruscanu nu-i rămâne decât să dispară.
Drama lui Gelu Ruscanu, un „personaj pisc"45constă în faptul că eroul se află în
conflict nu doar cu Sineşti (cu impostura criminală a acestuia), ci , mai ales cu el însuşi - de
unde gravitatea conflictului.
Gelu nu trăieşte doar drama unei nefericiri personale, ci încarnează tragedia unei
existenţe care se destramă sub povara marilor abstracţii.
Deosebirile dintre Andrei Pietraru şi Pietro Gralla, Robespierre şi Praida, Danton
şi Penciulescu, Gelu Ruscanu şi Maria Sineşti sunt date de raportul mereu schimbat dintre
tentaţiile absolutului, dintre „credinţa oarbă în legile pure şi îndoiala alimentată de

42
Al. Paleologu, art. cit., p.56
43
Al Paleologu, op.cit., p.56
44
Mircea Iorgulecu, Viaţa şi textul, [în] "România literară", 16, nr.26, 30 iunie 1983, p.13
45
Gabriel Dimisianu, Dramele conştiinţei, [în] Subiecte, Bucureşti, Editura. Eminescu, 1987, p.61
67
experienţă46. Spre deosebire de Andrei Pietraru şi de Pietro Gralla, Gelu Ruscanu trăieşte,
extrem de lucid fiind, nu numai conflictul cu lumea, ci şi drama unui dialog interior de
neîmpăcat.
Interesantă la Jocul ielelor este nota care precede drama: „Lucrarea care urmează
nu vrea să fie decât acel lucru contradictoriu, o dramă a absolutului şi deci toate referinţele
aparent istorice nu corespund datelor cunoscute. Astfel, personajele principale şi partidele
socialist, liberal şi conservator citate, sunt aici personaje şi partide de ficţiune. Sunt, în
anume sens, substanţial reale datele cadrului, menite să fixeze momentul mai 1914".
Jocul ielelor nu trebuie privită ca o dramă istorică, ci ca una a absolutului sau o
dramă de cunoaştere.
Camil Petrescu a creat în personajul Gelu Ruscanu figura intelectualului care
plăteşte cu viaţa, care luptă pentru o idee, dar este învins de realitatea incapabilă de a
percepe absolutul.
Jocul ielelor, întâia piesă a lui Camil Petrescu rămâne textul care cuprinde, în
ansamblul ei, temele fundamentale pe care le va dezvolta autorul în cursul întregii sale
vieţi de artist şi intelectual.
Concluzionând, suntem de părere că Jocul ielelor este piesa ideatică model a lui
Camil Petrescu, piesă pentru care însuşi autorul manifestase o mare dragoste. Iată un
fragment din jurnalul său intim:47"... Dacă voi ţine să reprezint această piesă şi dacă voi
răspunde invitaţiei d-lui Liviu Rebreanu (directorul general al teatrelor, n.n.) aducând-o
pentru Teatrul Naţional, - este în primul rând pentru tema ei, care este tema fundamentală a
întregii mele cariere de scriitor. De altminteri, mulţi prieteni spun - probabil ca victime ale
unor nostalgii, sau ale unei judecăţi formate - că este, după ei, lucrarea mea cea mai
importantă".

46
Vicu Mândra, Camil Petrescu: Jocul ielelor [în] "Limbă şi literatură", Bucureşti, nr.2, 1978, p.236
47
a se vedea nota din 24 mai 1932 [în] Note zilnice, Bucureşti, Cartea Românească, 1975
68
69