“ Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea

mi-a sărit în faţă.

Mă pândise-n încordare

mai demult.

Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,

m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,

când mai larg, când mai aproape,

ca o strângere de ape.

Şi privirea-n sus ţîşni,

curcubeu tăiat în două,

şi auzul o-ntâlni

tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,

dar mâna nu le mai ştie.

Şi alunecă-n neştire

pe-un deşert în strălucire,

peste care trece-alene

o leoaică arămie

cu mişcările viclene,

încă-o vreme,

şi-ncă-o vreme...
Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu

Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor din 1964 și
aparține primei etape a creației stănesciene, etapa metaforică.

Este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin transparenţa

imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei. Poezia
Leoaică tânără, iubirea este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, în care eul liric este
puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea. Pentru poetul numit
de contemporani„ îngerul rebel“, dragostea nu e “un lung prilej pentru durere” ( Mihai
Eminescu), nici o“ suferință dureros de dulce “ ,ci o leoaica tânără, superbă sălbaticiune, o
realitate copleșitoare, care înalță eul la dimensiuni demiurgice, așezându-l în centrul
lumii.Este o supremă bucurie, un proces care spiritualizează și schimbă din temelii ființa.

Textul aparține neomodernismului prin abordarea inedită a temei, dar și prin ambiguitatea
limbajului poetic, noutatea metaforelor, înnoirile prozodice (tehnica ingambamentului),
imagini artistice inedite.

O primă înnoire este viziunea insolită asupra sentimentului, materializat în imaginea

leoaicei tinere. Transferul semantic urmărit are în vedere atributele felinei sălbăticie,
ferocitate, frumusețe, libertate. Asocierea iubirii cu motivul vânătorii din poezia clasică este
reinterpretată, în sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul devine victima unei vânători, iar
agresorul este însăși iubirea care îî copleșește ființa „ Leoaica tânără, iubirea/ mi-a sărit în
faţă. “

O altă caracteristică a neomeodernismului este ambiguitatea, produsă de metafore

surprinzătoare „strângere de ape”, „un cerc de-a dura”(simbolul perfecțiunii,determinat de
efectel iubirii asupra universului întreg, in centrul căruia se află eul liric)„privirea...curcubeu
tăiat în două” și auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii care evidențiază starea de extaz, de
încânate a poetului.. Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective
asupra trăirii interioare. În plus, lirismul pur este valoricat prin asumarea perspectivei
profund subiective a eului liric. În operă apar pronume și adjective pronominale la persoana I
”mă, ” mi”, ”m”, ”meu”.

Tema poeziei este iubirea,sentiment capabil să nască și să întrețină întreaga fire, o întâmplare
binecuvânată a ființei.Aparițía bruscă a erosului, intruziunea sa violentă, agresivă în existența
umană transformă definitiv percepția îndrăgostitului asupra lumii și proiectează ființa” într-o
permanentă stare de grație. ” (Ion POP) Discursul liric se structurează sub forma unei
confesiuni a eului liric care mărturisește propria aventură a sentimentului de iubire.

Compoziţional, poezia se alcătuiește din trei secvențe, evidențiate prin strofele inegale ca
întindere.Mai multe imagini poetice de o tulburătoare plasticitate, relevă o originală viziune a
sentimentului de iubire.
Prima secvență surprinde clipa revelării iubirii. Sentimentul de iubire apare sub forma unei
tinere leoaice agresive, care îi sare „în faţă” eului liric, având efecte devoratoare asupra
identităţii sinelui, înfigându-şi „colţii albi [...] în faţă” şi muşcându-l „de faţă”. Pronumele la
persoana I, „mi”, „mă”, „mi”, „m-”, potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era
conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare / mai
demult”, dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare
”Leoaica tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă /Mă pândise-n încordare /mai demult. /Colţii albi
mi i-a înfipt în faţă /m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.”

Ca element de recurenţă, reiterarea cuvântului „faţă” este un laitmotiv prin care se reliefează
pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă a sufletului atacat de agresivul
sentiment. ????

Secvența a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un

sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie
omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Şi deodată-n jurul meu, natura”. Forţa
agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al
cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un cerc de-a dura, / când mai larg
când mai aproape, / ca o strângere de ape”. Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat
„centrum mundi”, un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său, după alte
percepţii, cu o forţă impresionantă.

Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă ciocârlii”,
sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii,
care este percepută cu toate simţurile, mai ales că ciocârlia este un simbol prin excelență solar.
Eul liric este extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte, „Şi privirea-n sus ţâşni, /
curcubeu tăiat în două”, curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un
fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă
cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poetic. „Şi deodata-n jurul meu, natura/se făcu
un cerc, de-a-dura, / ca o strângere de ape./ Şi privirea-n sus ţişni/ curcubeu tăiat în două,/ şi
auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii. ”.

Secvența a treia surprinde transformarea ireversibilă a făpturii celui care iubește.

Sinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile
se estompează: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai
ştie”, poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul” surprinzător al
unui sentiment extrem de puternic. Sprânceana poate sugera cunoaștere, tâmpla exprimă
gândire, iar bărbia redă rostire, respectiv senzualitate. Iubirea nu mai este o leoaică tânără,
oarecare.ci o leoaică arămie cu mișcările viclene. Mișcarea lentă și vicleană a leoaicei poate
sugera o altă vârstă a iubirii.Epitetul cromatic arămie poate figura culorile focului, definind
iubirea ca incandescență.

Versul final „înc-o vreme s-înc-o vreme ”, construit prin repetitia lăsată deschisă(prin
punctele de suspensie), poate fi interpretat diferit, ca nostalgie a eternității sau ca permanență
a iubirii.
În spirit neomodernist, poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat,
vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra
sensibilităţii eului poetic, înălţându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub
forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment. Imaginile poetice se individualizează prin
transparenţă, dinamism şi sugestie semnificativă pentru „obiectul” iubire, întreaga poezie
concentrându-se într-o unică metaforă.

Titlul, reluat în incipit, este o metaforă ce indică tema, dragostea.Titlul pune semnul
identității între cea mai minunată aventură a omului, iubirea și leoiaca tânără, agresivă, de o
frumusețe sălbatică, naturală, spontană, plină de elan vital. Perspectiva neomodernistă a
discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora „leoaică”, imaginea
transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având repercusiuni decisive asupra
sensibilităţii eului liric. Ca element de recurenţă, substantivul „faţă” este un laitmotiv ideatic
al primei strofe, care profilează ambiguitatea stilistică a poeziei, prin echivocul lexical care
insinuează starea sufletească.

Sensul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi semantică
echivocă se concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”,
semnificând buimăceala şi bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe lumea la fel
ca înainte.

Motivul central al textului este acela al leoaicei, conotând iubirea ca pasiune și fascinație
copleșitoare.Simetria compozițională se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică,
plasate la începutul și la sfârșitul textului poetic mertaforele „leoaică tânără ”și „leoaică
arămie” (sugestie cromatică a erosului) se corelează cu două percepții diferite ale eului asupra
lumii.

La niverl stilistic, se reamarcă metafoele inedite „ leoaică tânără, iubirea”, „privirea curcubeu
taiat in două”, epitetele cromatice „colţii albi”, „leoaică arămie” şi epitetele metaforice
„leoaică tânără”, „mişcările viclene” potenţează intensitatea sentimentului, forţa lui
devoratoare.

La nivel prozodic, poezia este alcatuita din 3 secvente poetice inegale ca nr de versuri, fiind
prezentă și tehnica ingambamentului care conferă cursivitate ideilor.

Imagistica inedită a liricii stănesciene este o adevărată aventură spirituală şi lingvistică, ce

defineşte un inovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind nu numai „un
model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă artistică ce regândeşte, de la
capăt, întreaga poeticitate în articulaţiile ei, propunând o operă de o mare profunzime şi
originalitate„.

În concluzie, poezia neomodernistă Leoaică tânără, iubirea ilustrează într-o manieră

inedită întâlnirea omului cu iubirea.Sentimentul se corporalizează sub forma unui animal
feroce, leoaica, a cărei pradă este întreaga ființă a celui îndrăgostit. Leoaică tânără, iubirea
rămâne „ expresia metaforică a iubirii transformată într-o prezență palpabilă ”.(Ion Pop)