Nichita Stănescu

Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea

mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

“Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” publicat in 1964 si inclus in
prima etapa a creatiei, avand ca tema fundamentala iubirea si caracteristici precum elanul jubilatoriu si
exaltarea trairilor.

>> poezia LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA de N.. Stănescu

Nichita Stanescu a fost poet, scriitor si eseist roman, ales post-mortem membru al Academiei Romane.
Considerat de critica literara si de publicul larg drept unul dintre cei mai de seama scriitori pe care i-a avut
limba romana, pe care el insusi o denumea “dumnezeiesc de frumoasa”, Nichita Stanescu apartine
curentului literar neomodernism. Curent literar care reprezinta o reluare a modernismului interbelic in care
scriitorii modernisti au devenit modele catalizatoare pentru actualul curent literar.

Leoaica tanara iubirea Eseu

Titlul operei este sugestiv in ceea ce priveste continutul discursului liric, acesta contine o metafora
identificata prin apozitia iubirea, astfel incat se pune semnul egal intre leoaica tanara si iubirea.
Tema operei lui Nichita Stanescu o reprezinta iubirea proiectata pe axa ascensionala a lumii.

Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei
strofe: intalnirea cu iubirea, metamorfoza universului si constatarea caracterului ireversibil al metamorfozei.
Ca dimensiune, strofele sunt inegale, cu ritm trohaic, rima imprefecta si masura variabila.
Lirismul identificat in opera lui Stanescu este un lirism de tip subiectiv reprezentat de marcile
lexicogramaticale ale eului liric.
In incipitul poeziei este reluata metafora titlu, iar intreaga strofa este organizata pe mitul stravechi al vanatorii
ritualice discutat si de Mircea Eliade.
In opera ne este prezentat raportul dintre vanat, vanator si momentul pandei, astfel iubirea devine ca un
animal de prada feroce care navaleste asupra eului liric, iubirea fiind iminenta: “Coltii albi mi i-a infipt in fata”.
In a doua strofa asistam la o metamorfoza a eului liric. Imaginea cercului ca figura geometrica perfecta
aminteste de sfera Eminesciana: “Din sfera mea veni cu greu” din “Luceafarul”, totul in jur reorganizandu-se,
capatand alte dimensiuni.
Comparatia “ca o strangere de ape” reliefeaza faptul ca putem asista la o noua geneza a eului liric, trimitand
la un alt vers Eminescian: “Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?”. Astfel privirea si auzul capata
dimensiuni ascendente .
In ultima parte a poeziei, intelesul senzorial se pierde: “Mi-am dus mana la spranceana / la frunte si la barbie
/ dar mana nu le mai stie”.
Punctele de suspensie de la finalul poemului eternizeaza sentimentul de dragoste.
In concluzie, poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o romanta cantabila a iubirii, sentiment materializat de
Nichita Stanescu, stare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii eului poetic, inaltandu-l
in centrul lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta miraculoasa a celui mai uman sentiment.
Varianta 2:
Neomodernismul este o orientare/curent literară care s-a manifestat în perioada postbelică, între anii 1960-
1970, după un deceniu dominat de realismul socialist. Poezia capătă puternice accente lirice, fiind
caracterizată prin extinderea imaginaţiei până la zona suprarealului, prin luciditate şi fantezie, sensibilitate şi
ironie, confesiune sau reflexivitate puternică. Este perioada când modernismul interbelic influenţează poezia,
literatura. Poezia neomodernistă este expresia metaforică a trăirilor profunde ale poetului, a unor emoţii
puternice având diferite forme: intelectualismul; reinterpretarea miturilor, reflecţia filozofică, abordarea
marilor teme lirice (timp, iubire, natură). Se înnoieşte profund limbajul poetic, fiind o modalitate de
comunicare expresivă, sugestivă. Astfel, se preferă metafora, sugestia. Imaginile artistice sunt extinse până
la nonsens, la răsturnarea normalului. Ironia fină, parodia, ambiguitatea şi ermetismul exprimării poetice sunt
principalele trăsături ale poeziilor neomoderniste. Printre reprezentanţi se numără Nichita Stănescu, Marin
Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Gellu Naum şi Leonid Dimov.
Nichita Stănescu este unul dintre marii poeţi români contemporani care a creat un limbaj poetic nou, capabil
să transpună în versuri o anumită viziune asupra lumii înconjurătoare. Calitatea limbajului şi noutatea lui
constau în mulţimea de metafore folosite şi în prospeţimea exprimării.
Poezia aparţine volumului „O viziune a sentimentelor”, în care tema fundamentală este iubirea, care pentru
Nichita Stănescu este un mod de existenţă, o întâmplare a fiinţei.
Poezia este o dezvoltare metaforică a sentimentului iubirii, care este o primă condiţie a creaţiei artistice.
Iubirea deschide noi drumuri pentru un alt mod de existenţă.
Sugerat şi prin titlu, metafora centrală este „leoaică tânără, iubirea” în jurul căreia se organizează cele trei
secvenţe poetice: întâlnirea cu iubirea, transformarea eului liric şi urmările acestei transformări. Poetul nu
urmăreşte naşterea şi evoluţia acestui sentiment, ci reacţiile sale în momentul întâlnirii iubirii.
Dezlegată din titlu, metafora sugerează că iubirea este frumoasă, puternică, agresivă, este regina tuturor
sentimentelor umane. Cuvântul „tânără” ilustrează că este surprins momentul iniţierii în iubire, al întâlnirii
iubirii, o întâlnire spontană, neaşteptată. Verbele de mişcare „mi-a sărit”, „mă pândise”, „mi i-a înfipt”, „m-a
muşcat” creează o scenă de vânătoare a unei leoaice, sugerând spontaneitatea apariţiei iubirii. însă acest
sentiment poate răni, ceea ce este reprezentat prin asocierea iubirii cu o leoaică.
După momentul întâlnirii începe momentul evocării: „m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”, semn că eul liric este
deja cuprins de iubire, ajunge într-o altă lume.
Următoarea secvenţă prezintă urmările acestei întâlniri neaşteptate. Poetul capătă o energie foarte mare
care se extinde şi asupra naturii „natura se făcu un cerc…”. Totul devine perfect, cercul simbolizând
perfecţiunea iubirii, iar apa simbolizează faptul că sentimentul este vital pentru poet. Iubirea reordonează
universul după legile lui proprii într-un joc de cercuri, în mijlocul căreia se află eul liric.
Iubirea însă modifică şi interiorul poetului, aspirând spre perfecţiune, spre înalt. Această lume este ideală,
unde simţurile percep o altă realitate: privirea tinde spre înalt, cuprinzând curcubeul, auzul surprinde
cântecul ciocârliei, simbolul bucuriei, al iubirii, iar mâna nu mai distinge formele. Transformarea este
ireversibilă, poetul îndrăgostit trece într-o lume ideală unde întâlneşte iubirea veşnică.
Ultima secvenţă prezintă urmările acestei transformări. Poetul s-a identificat cu iubirea şi a ajuns în lumea
sentimentelor: „aluneca-n neştire / pe un deşert în strălucire”. Această lume este necunoscută, imensă şi
frumoasă. Vicleana „leoaică arămie” prezintă noul eu liric, care s-a identificat cu iubirea, iar „mişcările
viclene” sunt gesturile de iubire care nu mai pot fi controlate.
Versurile finale „încă o vreme / şi încă o vreme” prezintă alunecarea din prezent în viitor şi din viitor în
eternitate a poetului îndrăgostit.
Această poezie prezintă în mod simbolic actul de creaţie. Prima secvenţă descrie întâlnirea inspiraţiei, care
vine prin surprindere şi este de o rară frumuseţe. Acest moment însă poate fi şi dificil sau dureros. întâlnirea
cu inspiraţia este momentul transformării lumii reale, când artistul ajunge în lumea ideală a creaţiei, dar este
şi momentul transformării poetului, al creatorului, fiind vorba de extazul creaţiei.
Artistul ajunge într-o lume nouă, alta decât cea obişnuită, apoi se identifică cu poezia sa. Poetul se
reprezintă prin poezie, devine etern prin creaţie.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un imn închinat iubirii dar şi un elogiu adus actului de creaţie,
momentului reveriei artistice.
Poezia propune un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului iubirii, înţeles ca modalitate de a fi a
eului în lume. Aparţinând lirismului subiectiv, poezia situează eul în centrul unui univers pe care îl
reconstruieşte din temelii. Noutatea viziunii poetice, asocierile metaforice surprinzătoare, concretizarea, prin
limbaj a unor abstracţiuni, uneori ambiguitatea sensurilor, dau acestei poezii o notă neomodernistă evidentă.
Impresia generală e că ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai frumoase poezii, nu de iubire, ci despre iubire,
sentiment fără de care suntem atât de muritori şi atât de pământeni. Dragostea generează o stare de
fascinaţie, hipnotică, convertită în experienţă unică. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă, se „sparge”
făcând loc eternităţii.