ANA

Fata lui Vasile Baciu se detaşează încă din primele pagini ale romanului, în momentul horei,
alături de Florica şi în contrast cu ea. Prin cele două apariţii feminine, autorul prefigurează, de
fapt, cele două „glasuri” între care va oscila Ion: „glasul pământului” şi „glasul iubirii”. Astfel,
dacă Ana are faţa „lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe”, Ion văzând-o ca pe o
fată slăbuţă şi „urâţică”, Florica este fata frumoasă, cu „obrajii ca piersica şi ochii albaştri ca
cerul de primăvară.” Dar, in timp ce Florica este săracă, Ana „are case, şi locuri, şi vite multe”,
iar acest lucru este singurul care va conta, la început, pentru flăcăul sărac din Pripas.

Profilul Anei dezvăluie, implicit, viaţa grea a acesteia. Ea este orfană de mamă, iar tatăl, stăpân
al unor mari întinderi de pământ, ursuz, căzut în patima băuturii, vede în Ana un dușman care îi
poate ştirbi proprietatea prin căsătorie. Trăind într-un astfel de mediu familial, Ana manifestă
firesc tendinţa de evadare, iar calea pe care o alege este pe cât de frumoasă, pe atât de tragică:
iubirea. Se remarcă astfel frumuseţea ei morală, puterea cu care, nesocotind barierele sociale –
Ana, fata bogată, Ion, sărăntocul din Pripas – înfruntă jignirile şi brutalităţile tatălui, apoi ale
bărbatului său. Trăieşte permanent în iluzie, nutreşte o dragoste profundă pentru Ion, crezând că
acesta poate să-i ofere ceea ce-şi doreşte: salvarea prin iubire. De aceea, la horă, când Ion „o
strânge la piept cu mai multă gingăţie, dar şi mai prelung”, privirea ei „luceşte cu bucurie”,
şoptind cu un dulce reproş: „Dă-mi drumul, Ionică, zău, dă-mi drumul!”

Ca un bun cunoscător al psihologiei feminine, Rebreanu surprinde zvârcolirile Anei în setea

ei de dragoste, profunzimea sentimentelor, ajungând să-şi dăruiască fecioria celui pe care îl
numeşte „norocul” ei. Dezvelindu-i treptat, prin mijloace indirecte de caracterizare, universul
interior, observându-i gesturile, reacţiile, înfăţişarea fizică în diferite împrejurări, limbajul,
adesea plat, prozatorul realizează treptat un profil uman, tulburător prin profunzime şi
autenticitate, învăluit într-o aură tragică. La individualizarea Anei participă şi reacţiile pe care le
provoacă în comportamentul lui Ion, ca şi ipostazele contrastante în care apare. Privind-o pe
delniţă, ea îi pare „slăbuţă” şi „urâţică”, întrebându-se: „Cum să-ţi fie dragă?” O urmăreşte cu
privirea şi se mustră: „Uite pentru cine răbd ocări şi sudălmi”. Opusă Anei, Florica, prin
frumuseţea şi spontaneitatea ei, smulge flăcăului mărturisirea: „În inima mea...tot tu ai rămas
crăiasă.”

„Odată criza erotică trecută – arată G. Călinescu- ea încetează de a mai însemna ceva pentru
feminitate.” Soarta Anei este una dramatică, nu cu mult diferită de a oricărei femei de la ţară.
Drama Ion-Ana poate fi privită ca dramă a căsniciei ţărăneşti. În numele dragostei, Ana devine
victima violenţelor, a brutalităţilor fizice şi verbale ale tatălui şi ale soţului. Prozatorul pune în
lumină, cu un autentic realism, condiţia de inferioritate a femeii, date fiind prejudecăţile de care
este stăpânită societatea vremii. Acestora li se adaugă împrejurarea în care Ion, dominat de
„glasul pământului”, abia în ziua nunţii înţelege că : „împreună cu pământul trebuie să primească
şi pe Ana”, adaos tragic la bunurile materiale obţinute prin căsătorie. La nuntă, Ana va trebui să
accepte faptul că Ion nu o iubeşte, murmurând îndurerată: „Norocul meu, norocul meu!”
 Din desfăşurarea evenimentelor se desprinde, în mod indirect, faptul că raţiunea de a fi a Anei
prin iubire încetase. Existenţa i se mai justifică doar prin ceea ce critica literară observase că i-a
fost hărăzit femeii în societatea vremii aducătoare de zestre, născătoare de prunci, braţe de
muncă. Adevărată „Mater dolorosa schingiuită”, după cum afirma Tudor Vianu, Ana „îşi poartă
pruncul la pieipt în rătăcirile ei”, iar în final se spânzură. Gestul Anei este consecinţa pustiului ei
sufletesc, după prăbuşirea suportului moral care i-a fost iubirea. În moarte, Ana se scufundă „cu
o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o
sălbăticie ucigătoare”.

Eu văd în acest deznodământ tragic un mod de a pedepsi o lume încremenită sufleteşte în

dorinţa meschină de „a avea”; Ana nu mai poate suporta condiţia ei de „obiect al negocierii” şi se
sinucide.Întruchipare a durerii nesfârşite născute din „vina” de a fi iubit cu toată năvala tinereţii
ei, Ana este reprezentativă pentru condiţia femeii din satul românesc, într-un moment social-
istoric bine determinat.

"Era o fire tacuta si oropsita, menita parca sa cunoasca multa suferinta în viata. A crescut singura
lipsita de dragostea parinteasca mângâietoare. Mama a lasat-o fara aripi. Tatal ei o iubea cu o
iubire plina de toane. Vorbe bune a auzit putine de la dânsul, batai a suferit în schimb
nenumarate, mai pe dreptate, dar mai mult din senin. Prietenie cu alte fete nu putea lega. Sufletul
ei cauta o dragoste sfioasa si adânca zburdalnicia o întrista. Chiar peste veselia ei plutea
întotdeauna o tristete . "

Caracterizarea ANEI din ION, de Liviu Rebreanu

Tipologic, Ana intruchipeaza destinul femeii din mediu rural, dupa consideratia lui
GeorgeCalinescu, femeia reprezinta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii.Ana,
fata lui Vasile Baciu, se detaseaza inca din primele pagini ale romanului, in momentulhorei,
alaturi de Florica si in contrast cu ea. Prin cele doua aparitii feminie autorul prefigureaza,de fapt,
cele doua glasuri intre care va pendula Ion: glasul pamantului si glasul iubirii. Ceva
careaminteste de caracterul predestinat al eroilor tragediilor antice se decifreaza in profilul Anei
incade acum. Ea are fata lunguiata, arsa de soare, cu o intiparire de suferinte.Factorii care
determina tragismul acestei fete sunt multi. Ana este orfana de maam, tatl ei,stapan, prin ce
mijloace se stie, al unor mari intinderi de pamant, ursuz, cazut treptat in patima bauturii, vede in
Ana un vrajmas care i-ar stirbi proprietatea prin casatorie.Consecinta acestui statut al Anei este
sentimentul sufocarii intr-un spatiu limitat din care eamanifesta firesc tendinta de evadare. Calea
prin care incearca sa o faca este pe cat de frumoasa pe atat de traggica: iubirea. Aceasta este tinta
catre care se indreapta Ana cu toata fiinta ei.. Nu punem in discutie uratenia ei fizica, aceasta
poate ca nu exista decat pentru Ion, ci, dimpotriva,frumusetea ei morala dovedita de puterea cu
care, nesocotind barierele sociale ANA fata bobata,ION sarantocul din Pripas infruntand jignirile
si brutalitatile intai ale tatalui, mai apoi ale barbatului, traind permanent in iluzie, nutreste o
dragoste profunda pentru Ion, despre care credeca-i ofera tot ce-si dorea: salvara prin iubire. De
aceea, la hora, cand Ion o strange la piept peAna cu mai multa gingasie dar si mai prelung,
privirea ei luceste de bucurie si sopteste cu dulcerepros Da-mi drumul Ionica, ...zau, da-mi
drumul!...Liviu Rebreanu se dovedeste un bun cunoscator al psihologiei feminine. El ii
surprindezvarcolirile Anei in setea de dragoste, profunzimea sentimentului nutrit pentru Ion,
daruindu-sifecioria celui pe care-l numea norocul ei.La individualizarea puternica a Anei
contribuie si reactiile pe care le provoaca incomportamentul lui Ion ca si ipostazele contrastante
in care apare. Este cunoscut faptul caautorul romanului Ion este un maestru al contrastelor. Din
scena horei chiar, prin comentariulscriitorului aflam ca lui Ion nu-i fusese draga Ana...dar avea
locuri si case si vite multe. Iar intimp ce pentru George, caruia Ana ii fusese mai demult
fagaduita, aceasta nu era cine stie cefrumoasa, pentru Ion, privind-o pe delnita, ea e slabuta si
uratica si se intreaba Cum sa-ti fiedraga?. O urmareste si se mustra: Uite pentru cine rabd ocari si
sudalmi. Opusa Anei, Florica prin frumusetea si spontaneitatea ei, smulge flacaului marturisirea:
In inima mea...tot tu ai ramascraiasa.In numele dragostei, Ana devine victima tragica a
violentelor cand ale tatalui, cand alesotului.Autorul pune in lumina, cu mult realism, conditia de
inferioritate a femeii, date fiind prejudecatile de care era stapanita societatea vremii. Acestora li
se adauga imprejurarea in careIon, dominat paroxistic de galsul pamantului, abia in ziua nuntii
avea sa inteleaga ca impreuna cu pamantul trebuia sa primeasca si pe Ana, adaos tragic la
bunurile materiale in posesia carora aintrat, fata devenind din roaba tatalui sluga sotului.In
acelasi monent, al nuntii, relevandu-i-se tragismul, dupa ce crezuse cu atat putere in iubirea
pentru Ion, Ana va murmura indurerata: Norocul meu, norocul meu! lamaentare
rascolitoareaducand-o din cand in cand pe Ana in prim planul actiunii.Ana isi poarta pruncul la
piept in ratacirile ei, iar in final se spanzura. Gestul disperat al Aneieste consecinta pustiului ei
sufletesc, dupa prabusirea suportului moral care i-a fost iubirea.Variind un precept moral
stravechi, se poate intelege, in concluzie, ca, in absenta sentimentuluide iubire nimic nu
exista.Este in moartea Anei un mod de a pedepsi o lume incremenita sufleteste in dorintele
meschine dea avea indiferent pe ce cale. Aici femeia devine obiect de negociere, iar Ana nu
poate suporta povara unei asemenea injosiri si se sinucide.Intruchipare a durerii nesfarsite,
izvorand din vina de a fi iubit cu toata navala tineretii ei, Anaeste reprezentativa pentru conditia
femeii din satul romanesc, intr-un moment social-istoric binedeterminat