Caracterizarea lui Ghiță

Exponent al perioadei marilor clasici, alături de M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale,

Ioan Slavici este primul scriitor de seamă al Transilvaniei, creatorul în proza românească al
romanului și al nuvelei realist psihologice, înscriindu-se în rândul prozatorilor moderni,
anticipându-l pe L. Rebreanu.

Nuvela ”Moara cu noroc”, inclusă în volumul ”Novele din popor” – volum apreciat de
Eminescu pentru adâncimea sufletească a lumii evocate de autor – este considerată o capodoperă a
nuvelisticii românești, numită de G. Călinescu ”o nuvelă solidă cu subiect de roman”.Problematica
operei se centrează asupra evoluției eroului nuvelei, a devenirii sale tragice ș reliefează consecințele
grave ale nerespectării principiilor etice.

Protagonistul Ghiță este un personaj dilematic, realist, personaj rotund, împletire de bine și
rău ”ce se află în oamenii adevărați” (Călinescu). Personaj tipic, acesta întruchipează încă de la
începutul nuvelei tipul omului nemulțumit de condiția sa umilă, care dorește cu tărie să-și
depășească statutul, indiferent de sacrificiile pe care acest fapt le presupune.

Statutul social al lui Ghiță se schimbă pe parcursul nuvelei, la începutul operei apărând în
ipostaza de cizmar cinstit, dar sărac, care nutrește să-și modifice condiția financiară. În lumea
satului românesc, prosperitatea este aproape sinonimă cu respectabilitatea, iar Ghiță își dorește,
dincolo de asigurarea traiului bun al familiei, să câștige stima societății timpului. Devine hangiu, iar
la început este apreciat datorită hărniciei de care dă dovadă, însă treptat este acaparat de mirajul
câștigurilor obținute în mod facil. Se transformă astfel caracterial, ajungând pe ultima treaptă a
degradării umane.

Din punct de vedere al statutului moral, devenirea sa tragică se adâncește prin glisarea dintr-
o ipostază în alta, dinspre omul moral, spre cel profund imoral. În primă ipostază, Ghiță reprezintă
omul cinstit, ”pater familias”, care își iubește familia și își dorește să păstreze nealterată imaginea
ei, ghidându-se în permanență după codul etic al comunității. În cea de-a doua ipostază este
surprins omul dilematic, care pendulează între dorința de a rămâne om cinstit și ispita câștigului
nemuncit. Este înzestrat cu multiple calități, dar și cu multe defecte, circumstanțele înclinând
balanța spre cele din urmă.

Din punct de vedere psihologic, Ghiță este marcat de un grav dezechilibru interior. Acesta
se macină între dorința de a-și respecta valorile morale și dragostea pentru bani. Cele două voci
interioare îi influențează modul de a gândi în funcție de circumstanțe.

Nuvela psihologică prezintă dezumanizarea protagonistului, generată de lăcomie, și manifestată

prin înstrăinare față de familie, minciună, răzbunare, gelozie, crimă. Ghiță își pierde liniștea
sufletească și pe aceea ”a colibei”/ a familiei, pentru averea dorită, o ”fericire” iluzorie.

Procesul de înstrăinare a lui Ghiță față de familie începe din momentul venirii lui Lică la
cârciumă, care își impune încă din acel moment regulile cu un orgoliu de stăpân: ”Eu voiesc să știu
totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni în
afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!”

Deși înțelege că Lică reprezintă un pericol pentru familia sa, Ghiță este lacom și nu se poate
sustrage ispitei câștigului, mai ales că își dă seama că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără
acordul Sămădăului: ”vedea banii înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui
câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an , doi capul în primejdie.” Ajunge chiar să regrete faptul că
are familie și că nu-și poate asuma total riscul îmbogățirii alături de Lică, căruia îi devine
subordonat în totalitate.

Dezumanizarea lui Ghiță îl conduce pe ultima treaptă a degradării morale când, de Paște,
orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în
brațele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenței nefaste a lui Lică.
Dezgustată însă de lașitatea lui Ghiță care se înstrăinase de e și de familie, într-un gest de
răzbunare, Ana i se dăruiește lui Lică. Dându-și seama că soția l-a înșelat, Ghiță o ucide pe Ana.
Din soțul tandru și responsabil, cârciumarul devine capabil de crimă. Scena prezintă dezumanizarea
cârciumarului prin tehnicile analizei psihologice.

Naratorul notează gesturile și mimica lui Ghiță care-i trădează încordarea (”galben la față”),
tulburarea (”sări ca ieșit din fire în picioare”), premeditarea (”închise ușa în urma sa, o încuie și
aruncă cheia într-un colț”). Discuția soților din final așază crima în zona actelor iraționale (”Simt
numai că mi s-a pus ceva de-a curmezișul în cap”). Ghiță își recunoaște vina: ”…eu te-am aruncat
ca un ticălos în brațele lui pentru ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare”.

Nuvela are drept conflict central conflictul interior al protagonistului, moral, psihologic.
Personajul principal, Ghiță, oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința
de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, în
confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică.

Portretul moral este complex, fiind realizat prin îmbinarea mijloacelor de caracterizare
directă, de către narator, alte personaje și autocaracterizare, și a mijloacelor de caracterizare
indirectă, prin fapte, gesturi, vorbe. De la naratorul omniscient, obiectiv aflăm prin caracterizare
directă că ”era om cu minte”, iar indirect îi notează gesturi, reacții, gânduri. Portretul fizic este
aproape inexistent, făcându-se referire numai la aspectul general (”înalt și spătos”), pentru ca, mai
apoi, trăsăturile cârciumarului (expresia chipului, ton, voce) să reflecte frământările sale.

Ghiță este caracterizat direct de celelalte personaje. Lică își dă seama că Ghiță e om de
nădejde și chiar îi spune acest lucru: ”Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om
cu minte”. Ana, văzându-i caracterul slab, spune despre el că ”nu e decât muiere îmbrăcată în haine
bărbătești”.

Frământările și transformările sale interioare sunt urmărite prin tehnicile analizei

psihologice: notarea gesturilor de către autor (”ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu
mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”), monologul interior
(”Ei! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?”) sau stilul indirect liber (”Dacă
se pune bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici”).

Raportat la destinul cârciumarului, titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Moara cu noroc,
ajunge să însemne, de fapt, Moara cu ghinion, care aduce nenorocirea, deoarece câștigurile obținute
aici ascund nelegiuiri și crime.

Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a,
din perspectiva unui narator omniscient și omniprezent care apelează la stilul indirect liber pentru a
reda gândurile personajului.
 Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Limbajul este regional, ardelenesc, popular
și are specifică, oralitatea. Bătrâna formulează în incipitul și în finalul nuvelei concepția populară
despre fericire: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit”, respectiv despre soartă: ”așa le-a fost dat!”, care constituie principalele
teze morale ale nuvelei.

”Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește
efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței, conflictul interior al
protagonistului. Măiestria lui Ioan Slavici constă în finețea analizei psihologice care susține o teză
morală: goana după înavuțire cu orice preț distruge echilibrul interior și liniștea familiei.