Caracterizarea doctorului Ispas

,, Doctorul Ispas, de la spitalul Maica Domnului, se ducea într-o inspec ție pe

neașteptate în satul Ciolănești, unde se zicea că bântuie, ascunsă, o molimă
strașnică de scarlatină.
Era un om blajin doctorul Ispas, veșnic cu zâmbetul pe buze și cu ochelarii pe
nas, ras ca un englez, și un binefăcător din naștere. Oculist prețuit și miop,
desfășura o muncă neobosită pentru ocrotirea celor ce-și chinuiesc viața într-un
întunerec fără sfârșit. Îi plăcea să-i zică lumea „apostolul meseriei doftorice ști”
De aceea nu primea niciodată bani pentru consulta ții, izbutind chiar să
cheltuiască cu apostolatul o parte bunicică din averea frumoasă ce-i r ămăsese de
la părinți.
Acuma se înfunda în pernele de piele, foarte îngrijorat s ă nu-l azvârle în vreun
șanț zguduiturile mașinii. Îi stătea mereu pe limbă să poruncească șoferului
îndrăgostit de iuțeală să meargă mai cu băgare de seamă, dar parcă-i era rușine să
arate că i-e frică... Poate din pricina aerului proaspăt, poate din pricina
zguduiturilor nemiloase, Ispas simți deodată că i-e foame. Și fiindc ă se apropiase
de țintă, se plecă și strigă șoferului.
— Ascultă, Petre!… Auzi?… Oprești la cârciumă, nu la primărie, auzi?… Întâi lu ăm
ceva și pe urmă…
În fața cârciumei se ivi hangiul, foarte plecat și încântat.
— Poftiți, conașule, poftiți!… Avem orice vă cere inima…
Doctorul Ispas porni să intre. În clipa aceea, însă, răsări ca din pământ un
cerșetor orb, cu cămașa zdrențuită și murdară, desculț, încins cu o sfoară
noduroasă, cu o căciulă cenușie într-o mână, iar în cealaltă cu un băț zdravăn, și
se apropie mormăind jalnic și tărăgănat:
— Fie-vă milă de un biet orb… Bogdaproste… D-zeu să vă miluiască…
Ispas șovăi puțin, apoi se opri, scoase niște bani și-i aruncă în căciula
cerșetorului. Intră pe urmă în cârciumă, întovărășit de bolborosirile de mul țumire
ale orbului, care pipăise în grabă banii și se roșise de bucurie.
În vreme ce mânca, doctorul se gândi mereu la cerșetorul orb. S ă fie oare orb din
naștere? Să-și fi pierdut vederea pe urma vreunei boli? Ispas mânca, și-n gând se
înfuria din ce în ce mai tare pe cei ce au putința să facă bine omenirei și care nici
nu se sinchisesc de omenire. Bău de dușcă un pahar de bere de la gheață și-și
zise hotărât:
„Trebuie să mai văd pe sărmanul cela! De unde știi că nu e vorba de vreo năpastă
trecătoare? De ce să nu-l ajutăm să se facă om dacă-i cu putință?”
( Liviu Rebreanu,Cerșetorul)

Ca personaj principal în fragmentul din povestirea,,Cer șetorul”,doctorul Ispas se

înscrie în categoria personajelor pozitive, el ilustrează optimismul,încrederea în
el însuși,speranța, reprezentând omul dornic de mai bine, cu aspirația de a salva
pe cei în suferință.Titlul fragmentului este,,Cerșetorul”-un anonim ce implor ă
mila oamenilor,este orbul cu speranța că va găsi compasiune faţă de suferinţa
,de nenorocirea în care trăiește.

1
Doctorul Ispas este caracterizat în mod direct de narator-este medic la,,spitalul
Maica Domnului”,nume ce arată un loc sfânt de vindecare.Descris ca un om
blând,omenos,,veșnic cu zâmbetul pe buze”,generos față de suferinzi este
numit ,,apostolul meseriei doftoricești”-ca un trimis în lume, pentru a vindeca,a
alunga întunericul și a aduce lumina ochilor,cunoașterea,adevărul și
speranța.Merge purtat de viteza unei mașini să vindece oamenii de,,o molim ă
strașnică”,lăsându-l pe șofer să conducă cu rapiditate,chiar dacă simțea,,fric ă”.
Caracterizarea indirectă a personajului reiese din gândurile, faptele,
comportamentul şi întâlnirea neașteptată.Se opresc la,,cârciumă” și doctorul
este întâmpinat cu bucurie de hangiu, în acest moment apare,,ca din p ământ un
cerșetor orb”.Autorul îl descrie,fără a-i da un nume, în nuanțe întunecate,descins
din altă lume,contrastând cu înfățișarea doctorului: este
zdrențăros,murdar,desculț,cu glas trist,jeluit,cerând milă.Generos,doctorul îi
pune în căciula întinsă bani.Întâlnirea orbului îi răscolește sufletul doctorului,iar
întrebările nu-i dau liniște,gândindu-se la cei care nu-și îndeplinesc menirea de a
lecui suferințele. Impresionează hotărârea de a-l ajuta pe nefericitul orb,,s ă se
facă om”întreg cu lumina ochilor.Totul e ca să găsească felul în care să ajung ă
să-și lămurească întrebările pe care și le pune în interiorul ființei,să adune din
suferința cerșetorului orb un răspuns.
Limbajul scrierii este bogat și variat.Pasajele descriptive realizează un contrast
între cele două personaje:doctorul –o figură luminoasă ,aureolat ca un sfânt,un
portret al unui apostol,este cel trimis de viață cu o misiune, propagator
înflăcărat al dorinței de a alina suferința,iar epitetele accentuează portretul fizic
și moral ; cerșetorul orb- imagine cenușie,nuanța bolii ce maschează
tema,întunericul, iar zdrențele în care este îmbrăcat îl arat ă ca pe un om de
nimic. Narațiunea se face la persoana a treia naratorul este exterior
evenimentelor povestite:astfel este prezentat doctorul în drumul lui,în ma șin ă,la
cârciumă,iar stările interioare, gândurile ,întrebările sunt relevate prin monologul
interior al conștiinței și sufletului, demonstrând astfel omenia celui ce vindec ă
durerile.
Numele,,ISPAS”înseamnă ÎNĂLȚAREA DOMNULUI.

Caracterizarea unui personaj-fragment,,Antonia”de Anton Holban

,, Într-o zi m-am dus după obicei la profesoara mea de piano, care m ă anun ță:
- Știi că am o elevă nouă, o mititică rusoaică de vreo zece ani, fata unui ofi țer rus.
O cheamă Antonia. E foarte drăguță și talentată. Trebuie să vie îndat ă și o s-o
cunoști.
Și, într-adevăr, după puțin timp, fetița își făcu apariția. Subțire, înalt ă, părând mai
mare decât era, blondă, cu obrazul alb de porțelan, cu ochii alba ștri și cu un
surâs foarte grațios.
- Iată și pe Antonia!
- Încântat de cunoștință, domnișoară! Făcui eu cu o rin ironie de băiat mai mare.
Profesoara, încântată, voi să-mi arate toate talentele Antoniei. Mi-am întrerupt
lecția și fata mi-a arătat ce progrese făcuse abia în câteva ședințe, ce

2
îndemânatice îi erau acum degetele, ce ureche rincipa avea, ce exact ținea
măsura și cu ce freamăt întovărășea fiecare notă. Apoi Antonia ne-a mai ar ătat și
alte talente. În cântecul profesoarei a dansat grațios, variat, agitând un voal
împrejurul ei. Am aplaudat, am rincipal , apoi mi-am reînceput lecția. Antonia se
rezimase cuminte de piano și asculta cu răbdare…... Apoi ne-am împrietenit. Ne
întâlneam totdeauna la lecția de piano, unde ea venea mai repede decât trebuia,
ca să mă asculte cuminte sau ca să mă rinc și să-mi arate progresele. Câteodat ă
vorbeam mai mult, și cuvintele ei românești rincipal ive erau o încântare.
Păstram tonul glumeț, și ea pe cel grav. Păream eu cel mic și ea cea mare.
Succesul meu era știut de toți. Eram ironizat. Dar totuși eram încântat, c ăci mi se
părea că prețul meu în ochii lui Désirée trebuia să crească. Antonia avea, în
miniatură, instinctele de viitoare femeie. Observa, ținea supărări, prelungea
căldura împăcărilor, o enerva tonul meu superior, își aranja, cu noi variații,
panglicile.
Odată am găsit-o pe stradă. O trimisese tatăl ei după cumpărături. Neavând ce
face, am voit s-o întovărășesc, dar ea se opuse. M-am mirat. După multe ezit ări,
mi-a mărturisit:
- Trebuie să cumpăr niște mere murate!
Am întovărășit-o totuși, dar înconjurând, complici fără multe explicații, strada
rincipal. Apoi, după ce Antonia și-a făcut târguiala, am pornit-o înapoi, f ăr ă s ă m ă
gândesc să fac pe cavalerul și să port eu pachetul vulgar. La un moment dat,
Antonia m-a rugat:
- Ține puțin vasul, până ce mă închei la ghete.
Am primit. După o clipă, apărând deodată, a trecut pe lângă noi Désirée, cu mutra
ei de șoricel, mândră într-o rochie nouă și legănând pe umeri o umbreluță
colorată. Și după ce a trecut, Antonia mi-a spus:
- Anume ți-am dat murăturele, ca să te vadă Désirée cu ele în mână.
Eram indignat.” (Anton Holban, Antonia)

---să ne reamintim :
1. Mijloace de caracterizare directe:
– de către autor;
– de către alte personaje;
– de către personajul însuşi (autocaracterizare);
2. Mijloace de caracterizare indirecte:
– din limbaj;
– din fapte;
– din comportament;
– gesturi;
– din relaţia cu alte personaje.
Fragmentul din povestirea,,Antonia”de Anton Holban este o amintire trăit ă de
autorul însuși,autorul-narator îmbină plăcerea de a povesti cu aceea de a- și

3
aminti un capitol din viața de adolescent,când, în timpul unei lecții de pian,
profesoara îi prezintă,,o mititică rusoaică de vreo zece ani...Antonia”.
În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare direct ă şi
indirectă.
Caracterizarea directă este făcută direct de autorul-narator cu ochii b ăiatului de
odinioară,zâmbind o revede întâi prin ochii profesoarei care o descrie cu
delicatețe,,drăguță și delicată”,apoi ,când apare, autorul- narator,care se
autocaracterizează cu ironie,,băiat mai mare”, detaliază aspectul fizic al
fetei,descriind-o ca pe un bibelou –păpușă de porțelan în culori delicate :galben-
fericire,voioșie,alb-puritate,inocență,albastru-prospețime.Profesoara este
încântată de talentele fetei care cântă la pian,dansează,,grațios”,apoi îl invit ă pe
băiat s-o admire.Cei doi se împrietenesc,se întâlnesc la orele de pian,discut ă,iar
tonul îi deosebește:el,,glumeț”,ironic,privind relația lor ca o joacă,dar încântat c ă
se aflase de,, relația”cu Antonia care avea un ton,,grav”,serios,important,parc ă
dorindu-se,,mai mare”. Este o aparentă antiteză,pe care el,băiatul, o observ ă cu
uimire pe fata cu,,instincte de viitoare femeie...în miniatur ă”,îl uime ște cum se
comportă și mai ales cum cum cochetează prin gesturi.Rememorează o
întâmplare aparent banală,dar regizată de Antonia cu atenție: îl roag ă pe b ăiat s-
o însoțească la cumpărături,să-i țină vasul,se preface că-și leagă un șiret,pentru
că zărise o,,rivală”-Desiree, care trece elegantă,mândră.Deși este mai mare,de și
este,,indignat”,înțelege că Antonia îl domină.
Caracterizarea indirectă a personajului Antonia,rusoaica mică, reiese din
comportamentul față de băiatul pe care-l cunoaște la ora de pian şi față de care-
și arată, fără sfială, talentele:cântă,dansează,vorbește cu
seriozitate.Naratorul,băiatul ironic,observă cum se comportă,ca o,, femeie”în
miniatură: se alinta,se prefăcea,era geloasă,își urmărea cu interes mișcările
stăpânindu-le și controlându-le. Perspectiva naratorului este subiectiv ă,acesta
ilustrează portretul Antoniei printr-o amintire ce i se derulează ca un film u șor
colorat, astfel autorul-narator oprește timpul și retrăiește zâmbind o mic ă
aventură nevinovată, recreând câteva clipe din copilărie,ca o confesiune direct ă.
În acest fragment,Anton Holban se dovedește adeptul persoanei întâi în relatare,
această realitate are darul de a-l situa în centrul propriului său interes, literatura
devenind un proces de autocunoaștere.
Numele fetei nu este ales la întâmplare, Antonia este ambițioasă, curajoas ă,
nerăbdătoare și autoritară,cu tact,directă.