Prizonier in Propia Tara

Primul volum dintr-o AUREL SERGIU MARINESCU
zguduitoare trilogie ce
evoca martiriul a fost condamnat la moarte
poporului român sub și a supraviețuit, printr-un miracol.
dictatura comunistă.
AUREL SERGIU
MARINESCU a fost
condamnat la moarte și
a supraviețuit, printr-un
miracol, lagărului
românesc.
A fost eliberat în
1969, cu cinci ani mai
târziu decât deținuții
politici amnistiați, în
câteva valuri succesive,
până în 1964. Destinul
lui infirmă, astfel, o falsă
teză susținută de istoria
comunismului în Româ
nia, care afirmă că eli
berarea tuturor deți-
nuților politici s-a făcut
până în 1964.
Autorul acestei
trilogii s-a stabilit, de
mai mulți ani, în SUA,
unde a devenit un
autentic luptător și
purtător de cuvânt al
cauzei democrației și
libertății patriei sale.
Trilogia PRIZONIER
ÎN PROPRIA ȚARĂ a
fost concepută ca o
mărturie-document
obligatorie pentru cu
noașterea adevărului
integral despre un infern
care a durat decenii.
Fie ca memoria și
responsabilitatea celor
ce vor trăi în România
să împiedice, pentru tot
deauna, repetarea unei
asemenea tragedii.
ISBN 973-97309-6-5
COLECȚIA
DESTINE
Coperta: Ovidiu Opresco

New York
© 1996, vol. I editura DU Style

Toate drepturile acestei versiuni aparțin editurii DU Style, reproducerea
parțială sau integrală a acestui volum, fără acordul editorului, se pedepsește
conform legii.
ISBN 973-97309-6-5
AUREL SERGIU MARINESCU
Prizonier în propria țară

' volumul I
DU
1996
S-a născut la 12 februarie 1929 în orașul Zimnicea, județul Te

leorman.
A urmat cursurile liceale la I.C. Brătianu — Pitești și Colegiul
Național Sfântul Sava — București pe care le-a absolvit în anul
1947.
în anul universitar 1947/1948 urmează cursurile Facultății de
Drept și Facultății de Filozofie din București. Este membru al
tineretului liberal din primăvara 1946. Datorită atitudinii sale —
românești și anticomuniste, la sfârșitul anului al II-lea a fost eliminat
din toate facultățile din țară, împreună cu trei colegi etichetați drept
„mârșave elemente ale reacțiunii".
în toamna anului 1949 este admis la Facultatea de Istorie a Uni
versității din București, unde, numai după două luni, este din nou
„demascat" și eliminat.
A cunoscut șomajul, comprimările și toate persecuțiile comu
niste din cauza atitudinii.sale și a originii „mic burgheze".
Aparatul represiv al agenților Moscovei aflați la conducerea
României l-au condamnat:
• Prin sentința Nr. 1001/1951 a fost condamnat la 2 ani de Tri
bunalul Militar, Timișoara.
• Prin sentința Nr. 33/1959 M.S.V. (Tribunalul Regional 2 Mi
litară, București) a fost condamnat la moarte pentru complot con
trarevoluționar. După ce-au fost executați primii doi din cei ce fu
seseră condamnați la moarte, ceilalți trei care alcătuiau grupul celor
ce primiseră sentința capitală din lot n-au mai fost uciși, fiind con
damnați la muncă silnică pe viață.
Aurel Sergiu MARINESCU a scăpat printr-o minune cu viață.
Arestat în 1958, anchetat, judecat, condamnat la moarte și, în cele
din urmă, la muncă silnică pe viață, autorul acestor „mărturii pentru
viitor", cum și-a subintitulat memoriile, a fost eliberat în octombrie
1969, nebeneficiind de amnistia din 1964.
în 1974 a părăsit țara și, după un an, s-a stabilit în New York,
în Statele Unite ale Americii.
Istoria este cea dintîi carte a unei națiuni căci într’însa
își vede trecutul, prezentul și viitorul.
NICOLAE BĂLCESCU
Trecutul constituie memoria, fără memorie nu există

istorie...
Istoria orală este în orice caz o formă validă
ALEX. SOEJENIȚÎN
Fără memorie existența ar fi aridă și opacă precum

o celulă de închisoare în care ajunge lumină ca un
mormânt ce respinge viața.
Dacă ceva poate salva omenirea, memoria o va face.
ELIE WIESEL
(din discursul rostit la festivitatea de decernare
a premiului pentru pace, la 11 dec. 1986)
Dedic acest volum sutelor de mii de deținuți politici care, în
cepând din 1944, au cunoscut urgia comunistă, sub cea mai besti
ală formă, victime ale criminalei instituții a Securității, victime ale
arestărilor, abuzurilor și anchetelor sălbatice, torturați fizic și psi
hic, în sistemul barbar și distrugător al temnițelor, închisorilor și
lagărelor de muncă forțată ce au aparținut aceleiași Securități.
Celor care nu ău supraviețuit regimului satanic al temniței sau
care, ca rezultat al condițiilor vieții de prizonieri politici, azi nu
mai sunt, omagiul meu, un gând pios și Dumnezeu să-i aibe de-a-
pururi în paza Lui!
Soțiilor obligate să divorțeze de soții lor, concediate din slujbe,
rămase cu copii de crescut, aruncate în stradă, în urma confiscării
averilor, acelor femei care au pierdut totul, aflate permanent sub
presiunea a tot felul de șicane și persecuții ce au dus, în multe
cazuri, la destrămarea familiilor și chiar la sinucideri.
Milioanelor de victime nevinovate ale aceluiași sistem criminal
de gândire și acțiune, familiilor foștilor deținuți politici din Româ
nia, celor ce nu au fost arestați dar au suferit nespus de mult, imens
și îndelungat, în urma arestărilor celor dragi, dispăruți fără urmă
mulți ani, timp în care nu au știut nimic despre ei. Lor, părinților,
fraților și surorilor celor arestați politic, în noapte, răpiți și înmor
mântați de vii, la fel ca și membrilor mai îndepărtați ai familiei
care au suferit persecuții nedrepte, vinovați în fața autorităților co
muniste doar pentru legătura lor de sânge cu victimele.
Celor, pe atunci, copilași mici, care, în urma arestării ambilor
părinți sau numai a unuia, au devenit și ei victime inocente și au
crescut, furându-li-se copilăria, în creșe și orfelinate, fără dragos
tea și căldura părintească.
Fiilor și fiicelor, copii sau adolescenți, în acele vremuri crân
cene, care au simțit și ei duritatea, nedreptatea și samavolniciile
autorităților comuniste, ironizați ca „fii de pușcăriași “, eliminați
din școli și universități, cu visele adolescenței, cariera și opțiunile
profesionale zdrobite, căci admiterea lor în facultăți a fost inter
10 AUREL SERGIU MARINESCU
zisă. însoțiți ani mulți din viața lor de chinuitoare întrebări despre
părintele „ridicat" în noapte și dispărut, ei au cunoscut o soartă
și mai tristă și plină de lipsuri și renunțări, căci au purtat un anu
mit stigmat, și destinul lor a luat pentru totdeauna un alt curs, obli
gați fiind să aibe cu totul alte calificări și profesiuni decât cele
dorite și numai spre a-și asigura o modestă existență.
Sutelor de mii de jertfe și schingiuiri ale deținuților politici în
închisori li s-au adăugat alte sute de mii de înjosiri, persecuții răz
bunătoare și fărădelegi săvârșite împotriva membrilor familiilor
celor aflați în iadul închisorilor. Acesta este bilanțul rezultatelor
insuficient cunoscute azi, bilanț al celui mai inuman sistem politic
din istoria zbuciumată a umanității, regim politic care proclamă
— ca o ironie a soartei — „grija față de om“ și „omul, cel mai
prețios capital “!
Tuturor acestor victime ale aceleiași drame sociale de uriașe
proporții le închin această carte. Gândul meu, acum ca întotdea
una, se îndreaptă plin de respect către ei pentru toate suferințele
lor nedrepte.

1995, New York, SUA
Soției mele MANON, alături de mine mai mult la su
ferință decât la bucurii, care, cu înțelepciune, a știut să
țină familia unită prin toate umilirile, durerile și pre
siunile prin care a trecut.
Fără sprijinul ei moral, fără încurajarea ei, această
carte — veche dorință a mea nu ar fi fost posibilă.
Toate gândurile și recunoștința mea.
Aduc pe acestă cale mulțumirile mele domnului gene

ral I.M. PACEPA, care prin lucrarea sa „ Moștenirea
Kremlinului “ mi-a dat posibilitatea să-mi verific cu
noștințele și să le completez, mai ales pe cele despre
începuturile comunismului în România sub controlul
total sovietic.
Recunoștința mea și, de asemenea, mulțumiri priete

nești domnului GRIGORE CARAZA coleg din Aiud
care a fost 23 de ani și 7 luni deținut politic. Stabilit
acum în New York, ca și mine, cu el am depănat triste
aminitiri, oameni, locuri și întâmplări din gulagul ro
mânesc. Astfel mi-am verificat memoria, în plus Gri-
gore mi-a furnizat informații despre perioada când eu
nu eram prizonier politic.
Cuvânt înainte
Și generația mea face parte dintre generațiile sacrificate ale Ro

mâniei. Ne-am împletit adolescența cu durerile cauzate de război
și de ocuparea țării de către armata sovietică, cu tot cortegiul de
jafuri și sălbăticii. Am trăit apoi transformarea țării din monarhie
prosperă în republică populară pauperă. Am cunoscut bolșevizarea
țării; familiile noastre și unii dintre noi au trăit apoi în acea perioadă
de nesiguranță, cu epurări și comprimări, false reforme agrare, sta
bilizare monetară, care au sărăcit întreaga populație, naționalizări,
deportări interne, cartele, lipsuri, crize de locuințe, cote, familii în
ghesuite în spațiul normal al unei singure familii, talciocuri, etc.
Stilul de viață occidental, cultura europeană, bunăstarea și bogăția
țării au fost înlocuite cu un mod de viață străin poporului român,
adus din stepele Rusiei și fundurile Siberiei de hoardele sovietice
ce și-au impus cu viclenie și forță agenți credincioși la conducerea
României. Țara, sub ochii noștri, s-a transformat într-o colonie so
vietică. Mulți aparținând generației mele, pe lângă toate nedreptă
țile, ca și mine, au cunoscut și abatorul Securității nou înființate,
copie a NKVD-ului sovietic. Ce s-a întâmplat cu adevărat în acel
sistem creat numai pentru a distruge opoziția politică este azi foarte
puțin cunoscut. De aceea am considerat întotdeauna ca o datorie a
fiecăruia dintre noi — supraviețuitorii marelui genocid, puțini la
număr — de a arăta ce s-a întâmplat în dictatura polițienească de
tip stalinist, instaurată de agenții Moscovei, ajunși la conducerea
României, sfătuiți de tot felul de consilieri sovietici. Am scris această
carte, pornind de la credința că ea trebuie să fie un document bazat
pe fapte trăite de subsemnatul cât și de alți deținuți politici, evocând
și multe alte lucruri văzute și auzite într-o perioadă de 13 ani și
jumătate, cât am trecut prin sistemul penitenciar românesc.
Marea majoritate a colegilor mei de suferință, azi nu mai sunt,
au dispărut în „piatră și veac". Puținii supraviețuitori, din care fac
parte, marcați fizic sau psihic, neînțeleși, ne „târâm pașii năclăiți
în tristețe", căci „prin moarte am trecut, nu prin viață" până la mo
mentul desprinderii de această lume atât de nedreaptă față de noi.
Personal, teama din subconștient nu m-a părăsit niciodată, nici

măcar acum, după peste patruzeci de ani de la primul contact cu
represiunea organizată de statul comunist român după modelul bol
șevic asiatic.
Aflat la Paris, ca refugiat politic în 1974, de teama Securității
mergeam pe trotuare pe partea interioară, pe lângă clădiri, de frica
vreunui „accident intenționat" de mașină și mergeam aproape în
totdeauna însoțit. Pentru că știam atâtea despre răpirile de persoane
din țările lumii libere de către Securitate și despre transportarea
acestora în țară, pentru că aflasem despre acele „lichidări", noaptea
blocam ușa camerei cu scaune și ziare ca să aud orice zgomot cau
zat de tentativa de a pătrunde în casă cu forța.
Deși mă aflu la 13000 km departe de țară, stabilit definitiv în
SUA, țară binecuvântată de Dumnezeu, deși mă aflu într-o țară li
beră și democrată, departe chiar și de timpurile domniei călăilor
Securității românești, și acum am coșmaruri în noapte, când mă
visez la Aiud, Jilava sau la Luciu-Georgieni, la prășitul porumbului
și sufăr în somn că am ajuns din nou în iad și, în același timp, îmi
reproșez de ce m-am întors în România, lăsându-mi familia și patria
mea adoptivă. Mă chinuiesc în somn până mă trezesc și, când rea
lizez că sunt în casa mea și că a fost doar un coșmar, mă liniștesc.
Nu este oare ceea ce mi-e dat să trăiesc și acum un semn de traumă?
Așa cum arheologii reconstituie și reconstruiesc din cioburi va
se și obiecte ce au aparținut altor vremuri și civilizații dispărute în
negura veacurilor, tot așa cercetătorii istorici de mâine vor recon
stitui această perioadă neagră din istoria țării, din puținele dezvăluiri
de azi ale supraviețuitorilor. Amintirile noastre din gulagul româ
nesc vor avea o imensă importanță pentru ei, mai ales că probele
materiale ale vinovăției unei conduceri de stat au dispărut și dispar
pe zi ce trece. Arhivele oficiale în parte s-au ars, au fost distruse
de cei părtași la crimele împotriva umanității, care n-au avut și nu
au interesul să se cunoască adevărul. în acest caz este concludentă
descoperirea documentelor îngropate la Berevoiești-Muscel, prin
1992, înmormântate în scopul distrugerii lor. Este de la sine înțeles
că torționarii și călăii nu vor face niciodată declarații despre crimele
comise, după cum regimul neo-comunistului președinte Iliescu și
tovarășii lui nu intenționează inculparea fărădelegilor, ci din contră,
Prizonier în propria țară 15
negarea lor. Victimele, martori ai grozăviilor petrecute, sunt igno

rate și ironizate prin dezinformare de către aceeași Securitate, re
botezată SRI și, când depun mărturii în cadrul „Memorialului Du
rerii", canaliile de ieri și azi luptă să desființeze această operă de
neprețuită valoare pentru istoria neamului, operă făcută de curajoa
sa doamnă Lucia Hossu-Longin, care este și azi amenințată conti
nuu cu moartea și care trăiește în constant pericol. Martorii dispar
așadar în scurgerea timpului, iar azi bolnavi și bătrâni, nimeni nu
le solicită mărturiile acuzatoare care vor dispare odată cu ei.
Un larg procent al populației României de azi, marea majoritate
a ei, și mai ales generațiile ce vor urma nu cunosc și poate nu vor
cunoaște dimensiunea reală a genocidului executat de PCR prin
unealta lui de conducere, Securitatea, îndreptat împotriva unui în
semnat segment al populației țării, cel mai calificat și semnificativ
al societății românești.
Deci, multe din documentele oficiale au dispărut sau sunt distruse,
martorii supraviețuitori se împuținează și vor dispare, vinovății dis
par, la rândul lor, și tac până în ultima clipă iar locurile unde s-au
întâmplat cele mai condamnabile samavolnicii, schingiuiri sau atro
cități, locurile de tristă memorie dispar și ele cu timpul sau se trans
formă încât cetățeanul de mâine nu va cunoaște nimic din ceea ce
a fost, dacă nu rămân mărturiile scrise ale supraviețuitorilor.
Cu 45 de ani în urmă existau pe strada Uranus unele clădiri ale
fostului arsenal și garnizoanei, transformate în celule și locuri de
anchetă ale Securității orașului București. Prin acel loc infam au
trecut multe mii de arestați, au fost bătuți sălbatic, schingiuiți și
torturați. Azi se află aici un complex de blocuri nou construite ce
fac parte din ansamblul Casei Poporului. Câți își mai amintesc sau
știu de închisoarea Uranus?
în spatele institutului ICECHIM de pe plaiul Dâmboviței există
un parc ce se întinde până la strada Plevnei. Câți mai știu azi că o
parte din el e construit pe locul unde s-a dărâmat o parte a cele
brului loc de anchetă Malmaison și că sub parc erau celulele deți-
nuților aflați sub anchetă?
Faimoasa închisoare Suceava, de unde a început experimentul
sovietic al reeducării prin mutilare fizică și psihică, continuat apoi
la Pitești, a devenit depozit de arhivă iar Făgăraș, mormântul celor
mai buni lucrători din instituțiile de ordine ale statului român di
nainte de ’44-47, Siguranța, SSI, Jandarmeria azi este cetate me-
dievală-muzeu.
Sighet, unde au fost exterminați cei mai de frunte oameni ai
țării, a fost transformat în magazii închiriate de Sfatul Popular iar
în ultimii ani a devenit muzeu al rezistenței românești.
Râmnicu Sărat a funcționat între 1957-1964 ca cea mai cruntă
temniță de distrugere lentă printr-un nou experiment de totală izo
lare individuală, plus înfometare, bătăi și pedepse și unde, din circa
patruzeci de deținuți condamnați la moarte lentă, în câțiva ani, au
supraviețuit doar jumătate. Azi Râmnicu Sărat este scos din circui
tul închisorilor.
Cine își va mai aduce aminte de Văcărești și Spitalul lui? în
zecile de colonii de muncă forțată ce au existat, în Delta Dunării,
Lunca Dunării, Insula Mare a Brăilei, locuri presărate cu osemin
tele deținuților politici, locuri îmbibate de sânge și lacrimi, azi
muncesc oameni liberi, fără a fi conduși la lucru în urlete și în
jurături, bolnavi și nemâncați, păziți de câinii lupi dresați și de mi
traliere. La vederea digurilor înalte, construite să țină piept Dunării
furioase, primăvara, câți vor ști cine le-a construit și în ce condiții,
cu câtă suferință și cu ce preț?
Pe traseul canalului Dunăre-Marea Neagră, au început lucrările
și au muncit, până la închiderea lui, în vara lui 1953, peste 100.000
deținuți politici, bărbați și femei. Câți cunosc azi și câți vor ști mâi
ne despre atrocitățile petrecute la Poarta Albă, Peninsula, Năvodari
și pe tot traseul acestui canal care era plănuit să fie „mormântul
burgheziei românești11? Și câți vor ști oare în ce condiții de muncă
inumane s-a cules stuful la Periprava sau cum au muncit „lăgăriștii“
și deținuții politici pe marile șantiere de la Bicaz, Săvinești, Bor-
zești, Stejaru, Onești, orașul Gheorghiu-Dej?
Vizitatorul de azi al penitenciarului Aiud găsește acolo un Aiud
diferit de cel pe care mulți dintre noi l-am cunoscut ca un loc al
supliciilor. Azi, alei asfaltate, ronduri de flori, zugrăvit curat în ce
lule, paturi, saltele, cearceafuri, perne, obloanele de la ferestre des
ființate ca și temuta zarcă. Televizoare, biserici ce funcționează, fil
me, cărți, ziare și o purtare total diferită a paznicilor. Acel vizitator
nu-și poate imagina Aiudul anilor ’50, întreaga curte a fabricii, no
roaiele, condițiile de viață și lucru mizerabile, încălțăminte galenți.

Erau rogojini în multe celule, mâncarea era proastă, munca istovi
toare, eram izolați de familie și societate, trăiam ceas de ceas la
bunul plac al gardienilor, brute asmuțite împotriva noastră, ca niște
câini fioroși. Și azi aud strigătele lui Dorobanțu și lordache. Urlete,
insulte, înjurături. Toți ne strigau: „bandiți". Pretutindeni s-au ope
rat schimbări, și în celelalte penitenciare, și se zvonește că sinistra
Jilava va dispărea la rându-i și la fel se pare că și Piteștiul reeducării.
Și atunci care vor fi probele materiale? Unde ne sunt zeghele,
lanțurile, „argumentele" de schingiuit ale anchetatorilor? Parte din
generația de ieri, cdntemporană cu toate grozăviile anilor 1947-64,
din cauza secretului strașnic păzit, nu a cunoscut nimic din cele
petrecute în imensul gulag românesc, iar altă parte nu a cunoscut
dimensiunile reale ale celor ce trebuia să fie lichidați pentru ca re
gimul lacheu al Moscovei să existe și să se consolideze. In absența
informației, generației de azi îi lipsește cunoașterea despre lumea
deținuților politici, o lume sacrificată inutil, uneori numai pentru a
se copia ceea ce a fost în Rusia bolșevică.
Generația de mâine are datoria să cunoască tot adevărul despre
cea mai neagră perioadă din istoria României. Ea trebuie să afle
despre toate durerile, suferințele nedrepte, atrocitățile petrecute în-
tr-un trecut nu prea îndepărtat al secolului al 20-lea și să acționeze
în așa fel ca niciodată ele să nu se mai repete, indiferent în serviciul
cărei ideologii. Niciodată să nu mai permită existența unui astfel
de malaxor uriaș de strivit oameni și conștiințe prin metode străine
de firea românească, importate de aiurea.
Am scris această carte cu inima grea și cu apăsare, retrăind mo
mentele dureroase, cu toate că s-au petrecut cu mulți, foarte mulți
ani în urmă, ele revenindu-mi proaspete în memorie. Dumnezeu
m-a ajutat să trec peste toate grozăviile. Am avut de partea mea
tinerețea, o sănătate robustă și un moral bun. în momentele bune
mi-am găsit un discret refugiu în rugăciuni, implorând ajutorul lui
Dumnezeu și l-am primit!
în prezentul volum descriu fapte, locuri, oameni și întâmplări,
multe aflate de la cei cu care am împărțit mizeria. Nu fac caracte
rizări despre cei care, ca și mine, au trecut prin același iad care a
fost diferit de la o închisoare la alta. Chiar și în cadrul aceleiași
C 2 • Prizonier
închisori, regimurile de detenție și hrană au alternat. Nu mă consi

der chemat să fac judecăți de valoare sau să dau calificative altor
victime, căci în fața cataclismului, a urgiilor dezlănțuite, reacția oa
menilor a fost diferită; eroi nu se nasc la tot pasul iar natura umană
e așa de diferită.
Am fost unul din sutele de mii de deținuți politici anonimi care
și-a petrecut ani mulți din viață, poate cei mai frumoși, în temnițele
și lagărele lui Dej și Ceaușescu. Condamnările mi-au fost hotărâte
înaintea judecăților sau a anchetelor, nefiind decât îndeplinirea unei
formalități judiciare.
Prin stațiile gulagului românesc, prin care am poposit, am ajutat
cât am putut colegii mei de suferință, indiferent de convingerile lor
politice, religioase, indiferent de originea, vârsta sau pregătirea lor.
N-am făcut nici un fel de rău și mi-am dus crucea proprie, prin
toate chinurile până când Dumnezeu a hotărât să fiu liber, mai întâi
în marea închisoare în care a fost transformată România și, mai
apoi, cu adevărat liber, în cea mai democrată și liberă țară din lume,
Statele Unite ale Americii.
Autorul
CAPITOLUL I
Apocalipsa terorii comuniste
Rusia și rădăcinile îndepărtate ale teroarei
Considerăm că pentru a înțelege cum a fost creat statul poliție

nesc român și puternica sa instituție a Securității, pentru a înțelege
transformarea României într-un lagăr concentraționar de tip leninis-
to-stalinist, pentru a realiza cum, dintr-o țară liberă democrată și
independentă, România a devenit, într-o perioadă extrem de scurtă,
o țară vasală URSS-ului, o colonie sovietică, este imperios necesară
cunoașterea istoriei Rusiei și a URSS-ului, în special partea mo
dernă și contemporană. Este importantă această cunoaștere deoare
ce URSS a fost pentru comuniștii români modelul de stat, sursa de
inspirație, creatorul și protectorul guvernanților români din perioa
da ambelor forme de republică: Republica Populară Română și Re
publica Socialistă România, și, implicit, creatorul și mentorul Se
curității românești, fără de care n-ar fi fost posibile schimbările ce
au desfigurat România postbelică.
Rusia, de la începuturile istoriei sale și în tot cursul existenței
ca stat organizat, de la ducatul Kievului și al Moscovei și până la
superputerea URSS, nu a cunoscut niciodată un regim democratic
— democrația sau valorile ei. Până la revoluția din 1917, Rusia a
fost o uriașă țară feudală, cu o societate de tip clasic feudal, con
dusă autoritar și aspru de „tătucul" țar cu ajutorul unei poliții se
crete, personale. Rusia a fost o imensă feudă agricolă, unde țăranii,
„mujicii", nu au fost niciodată proprietari ai pământurilor pe care
le lucrau și care aparțineau boierilor. în toată istoria Rusiei, ei, nici
odată, nu au votat și nu au luat hotărâri privind soarta lor. Țarii și
aristocrația rusă au condus în ultimele patru secole în stil despotic,
în conformitate cu un stil model polițienesc. întotdeauna țarii au
avut o poliție politică personală, care răspundea numai în fața lor
și pe care o foloseau împotriva dușmanilor lor și a boierilor rebeli.
Deci, principalul instrument de guvernare al autocratului Rusiei a
fost poliția secretă, politică.
Astfel Ivan cel Groaznic, în 1565, a înființat Oprichnina, pe tim
pul când era Marele Duce de Moscova și urma să fie încoronat țar.
Această instituție se compunea din 6000 de oprichniki, soldați îm-
brăcați în negru, călărind cai negri și având ca stemă un cap de

câine și o mătură ce simboliza misiunea lor de a mirosi și curăți
orice trădare. Bineînțeles că multe din aceste trădări nu au existat
decât în imaginația țarului și ai acestor oprichniki, cum de altfel
s-a întâmplat și în Rusia lui Lenin și Stalin. Printre victimele Opri-
chninei se numără orașe întregi, în special Novgorodul, ai cărui lo
cuitori au fost masacrați în 1570, într-o campanie de o cruzime in
imaginabilă de 5 săptămâni, asemănătoare doar cu masacrele efectuate
de CEKA, sub conducerea lui Lenin. După o perioadă de șapte ani
de teroare, în 1572, Ivan cel Groaznic a desființat-o. Stalin, după
aproape patru secole, a avut numai cuvinte de laudă despre acei
barbari oprichniki, apreciindu-le rolul în centralizarea puterii în stat
și reducerea puterii aristocrației boierești și criticându-1 pe Ivan cel
Groaznic că „nu a distrus mai mulți boieri“. încântat de acești stră
moși ai teroarei organizate, folosiți ca model, Stalin a decis ca ma
șinile GPU/NKVD, care operau arestările în întunericul nopților pe
întreg teritoriul URSS să fie vopsite în negru. Populația sovietică
tremura acum noaptea la auzul zgomotului unui motor de mașină;
în mințile tuturor era „duba neagră“, și frica acționa ca pe vremea
rușilor care, cu patru secole în urmă, tremurau terorizați la auzul
tropotelor cailor negri călăriți de oameni îmbrăcați în negru. în di
ferite forme, tradiția de stat polițist a continuat de-a lungul întregii
istorii a Rusiei. Au existat de asemenea și alte poliții personale de
stat: una a fost consemnată de istorie sub numele de Streliți, de
asemenea o poliție politică ce dădea ascultare numai țarului. Dar
cea mai puternică organizație de acest gen a fost fondată în jurul
anilor 1680 de Petru cel Mare, numita Preobrazhensky Prikaz, și
care, la sfârșitul secolului al XVII-lea se ocupa cu infracțiunile po
litice. Data exactă a înființării nu se cunoaște. Petru cel Mare a
rămas în istorie ca unul care a modernizat statul rus, pe care l-a
vrut european, cu noua sa capitală St. Petersburg, devenită mai târ
ziu Petrograd și apoi Leningrad. El urmărea să realizeze acea des
chidere prin Marea Baltică spre Europa. Dar a fost în același timp
și un conducător de mare cruzime. în închisorile sale, în celulele
și camerele de tortură au pierit mulți, de la nobili care încercaseră
să se opună voinței sale, neacceptând servicii de stat, până la bețivi
neînsemnați ce răspândeau glume despre țar. Organizația Preobra-
zhensky Prikaz ca și cele mai vechi Oprichnina sau Streliți au pre

vestit, la scară mică, climatul de teroare, denunț și frică ce avea să
se amplifice, la dimensiuni înmiite, sub teroarea comunistă. într-un
fel sau altul, forma de stat polițist a continuat în întreaga istorie a
Rusiei, s-a perpetuat atât în URSS, cât și în urmașele ei, după dez
membrarea conglomeratului sovietic.
Petru cel Mare și-a arestat, torturat și ucis propriul fiu și moște
nitor al tronului, pe țareviciul Alexei. La fel ca Ivan cel Groaznic
și Petru cel Mare și-a desființat poliția politică Preobrazhensky Pri
kaz ceea ce nu înseamnă că persecuțiile politice nu au continuat
chiar fără să existe1 o poliție organizată.
în 1825, revoluția decembristă a fost prima mișcare revoluțio
nară organizată ce urmărea crearea unui nou sistem politic, repu
blică sau monarhie constituțională, plus un program politic și social
ce-și propunea schimbarea țarului și reducerea puterii aristocrației
boierești. De aceea țarul Nicolae I (1825-1855), pentru a preîntâm
pina asemenea mișcări revoluționare, a stabilit ca a 3-a Secțiune a
Cancelariei sale imperiale să fie însăși poliția sa politică. Aceasta
a fost o organizație mică, care a crescut la cartierul ei central de la
16 oameni la 40, după moartea țarului, în 1855. Principala ei acti
vitate era evidența și infiltrarea în organizațiile dizidenților. între
1823-1861 au fost condamnați la muncă silnică sau exil în Siberia
290.000 persoane, dar numai 14.500 (5%) au fost vinovați și con
damnați pentru activități politice, mulți dintre ei nefiind nici măcar
ruși, ci dizidenți polonezi, patrioți ce se ©puseseră ocupației rusești.
Subversiunea ideologică, considerată crimă politică, a fost legali
zată de Nicolae I care, în codul criminal, din 1845, prevedea pe
depse severe pentru persoanele vinovate de a scrie sau împrăștia
scrieri și tipărituri cu intenția de a genera lipsă de respect față de
autoritatea suverană și calitățile personale ale suveranului ori a gu
vernului său. Din 1845 până în 1888, în Rusia a fost socotită crimă
sabotarea ordinei publice existente. între 1878-1881 a urmat un val
de asasinări politice, care au demonstrat ineficacitatea celei de a
3-a Secțiuni, care de fapt a și fost desființată în 1880. Și imediat
s-a creat un nou departament de Poliție a Statului cu o mare rețea
de informatori, denumit Departamentul Poliției, responsabil de toa
te aspectele securității statului. Acest sistem de poliție politică este
cunoscut sub numele Ohrana. în Europa acelor timpuri, Ohrana a

fost unică sub aspectul activităților, scopurilor și puterii sale, căci,
în Europa, instituțiile similare — forțele polițienești — activau sub
puterea legii. Ohrana a fost legea; în materie de crimă politică avea
dreptul la cercetare, încarcerare, exil sub propria ei autoritate. Om-
niputerea poliției politice rusești (Ohrana) a fost aceea de care țaris
mul și-a legat supraviețuirea, dar niciodată nu a devenit un stat po
lițienesc, căci Ohrana, cu toate puterile discreționare, nu a abuzat
niciodată; astfel, după represiunea din 1880 au fost numai 16 exe
cuții pentru crime politice, iar în 1901, doar 4113 ruși erau în exilul
siberian pentru crime politice, dintre care numai 180 condamnați
la muncă silnică pe viață. Și a venit primul război mondial care a
schimbat cursul normal al istoriei lumii, cu drama care a urmat pe
tot parcursul secolului nostru, căci din zbuciumul și frământările
acestui prim război mondial au apărut ideologii noi. Dintre acestea,
două din ele au fost de luptă — marxism-leninismul și nazismul.
Pentru aliații victorioși, suferințele și durerile provocate de primul
război mondial depășiseră frontierele suportabilității. Și ca atare nu
mai doreau un alt război, având ca principiu menținerea păcii. Pe
Hitler însă sfârșitul războiului nu l-a mulțumit căci el, spre deose
bire de Lenin, fusese patru ani soldat în tranșee, luptând pe frontul
de Vest, și cu toate că a fost rănit, experiența căpătată în luptă l-a
făcut să considere acea parte a vieții sale drept cea mai fericită.
Dorința lui Lenin și a bolșevicilor din jurul său viza un război
mai aprig și mai sângeros. Lenin, ca și Hitler, total lipsit de scrupule
a conceput politica în termeni militari, creând în Rusia, mai întâi
subteran și apoi legalizat, un aparat represiv de o violență nemai
văzută până atunci. Sensul existenței lui Lenin a fost lupta de clasă
iar al lui Hitler lupta rasială.
Deci trei ideologii mai importante și-au făcut apariția, încercând
să se contureze și să se impună după primul război mondial: co
munismul, nazismul și liberalismul democratic-intemaționalist.
Lenin și modelele acestui părinte al terorismului
intern și internațional
Comunismul lui Lenin, izvorât din marxismul revoluționar, nu

se inspira din ceva nou căci el exista de mai bine de o jumătate de
veac, numai că V.I. Lenin, în gândirea sa, l-a transformat din dis
cuții fără sfârșit, purtate prin cafenelele pariziene, elvețiene, germa
ne sau engleze, din conversațiile sterile în cercurile de studiu mon
dene ținute în palatble boierești, din Rusia sau în unele cercuri de
muncitori semianalfabeți, în ceva care reprezenta cu mult mai mult,
și anume într-o tactică și strategie revoluționare bine puse la punct,
cu planuri precise, militărești. Paradoxul este că V.L Lenin a dorit
un nou măcel mondial, el care, spre deosebire de Hitler, nu a luptat
niciodată, nu a cunoscut viața de soldat în tranșee și s-a arătat că
ar fi împotriva violenței. în tot timpul războiului și-a petrecut anii
departe de front complotând împotriva țarului și condamnând răz
boiul ca pe o aventură imperialistă.
Tot mai des apare însă extrem de clar faptul că el a dorit o astfel
de violență, o și mai mare vărsare de sânge, o revoluție internațio
nală a clasei proletare îndreptată împotriva burgheziei, prezicând
că după aceasta va urma o perioadă de pace și armonie universală.
W. Wilson, președintele american, a dorit ca primul război mondial
să fie și ultimul, să fie sfârșitul războaielor, în timp ce V.I. Lenin,
spre deosebire de acesta, era decis și pregătit pentru a începe un
război chiar și mai mare. Acest bolșevic fanatic, imediat după ce a
luat puterea a aplicat concepția sa, aceea a politicii de război de
clasă cu tot cortegiul ei de dureri, cruzimi și suferințe. Primul răz
boi mondial a produs deci, pe lângă noile ideologii, și instrumentele
bestiale ale genocidului care a subjugat restul secolului: Lenin, Hit
ler, Stalin, instrumente continuate și „rafinate" de urmașii lor în
slujba aceleiași schingiuiri și desfigurări a condiției umane.
Lenin, influențat de teroarea revoluției franceze (1789), cu mult
înainte de a deveni stăpânul absolut al Rusiei, a declarat: „în prin
cipiu noi niciodată nu am renunțat la teroare și nu putem renunța
la ea. Noi întrebăm omul care este poziția sa în problema revoluției.
Tu ești pentru sau împotriva ei? Dacă el este împotriva ei, noi îl
punem la zid!"
Mulți istorici ai zilelor noastre fac greșeala de a crede că teroa
rea sau atrocitățile petrecute în Rusia au început odată cu Stalin.
Stalin doar a multiplicat fețele terorii și formele atrocităților la di
mensiuni necunoscute până atunci în istorie. Lenin și bolșevicii din
anturajul său, numai după cîteva luni de la lovitura de stat bolșevică,
au creat o poliție politică secretă, au stabilit programele inițiale și
concepția lagărelor de concentrare, au condus prin decrete și au de
clanșat un val imens de execuții fără să fie vorba măcar de o su
mară judecată. în ianuarie 1918, Lenin personal a ordonat diferite
lor departamente ale guvernului său „să curețe pământul Rusiei de
tot felul de insecte dăunătoare", afirmație care nu a rămas doar o
figură de stil. Așa a crezut și așa a gândit până la moartea sa, în
1924, instituind cu premeditare, fără milă și cruțare, un sistem fără
egal, bazat pe un război permanent împotriva propriului său popor.
Așa a apărut în Rusia o nouă formă de război, o hidoasă și legali
zată teroare continuă împotriva propriilor cetățeni, mergând până
la exterminarea lor, sistem care a fost numit totalitarism. Leninis
mul a apărut deci ca un produs direct al războiului, la fel cum
celălalt demon ideologic produs de războiul tranșeelor, a fost nazis
mul. Lenin, întărind bolșevismul în structura sa de partid-stat, a
considerat opoziția internă și, mai apoi, chiar neînregimentarea și
apatia ca fiind egale cu trădarea, conform principiului „cine nu este
cu noi este împotriva noastră",‘Condamnând clase sociale întregi la
dispariție, socotindu-se el însuși desemnat să execute acest mandat
în numele istoriei și la scară internațională. Prin convingerile și ac
țiunile sale, Lenin a influențat și a schimbat viața a sute de milioane
de oameni din generația sa, precum și din generațiile ce i-au urmat,
pe întregul pământ.
în exilul său european, Lenin a studiat cu multă atenție revoluția
franceză din 1789, în special Teroarea, inchiziția spaniolă, revo
luțiile importante din istorie, despotismul asiatic-oriental cât și or
ganizarea și funcționarea bisericii creștine, construind un model în
care pot fi recunoscute mai multe influențe. El a dat o nouă „religie"
clasei proletare; locașul bisericii a fost înlocuit cu sediul partidului
iar preotul cu secretarul de partid. Spovedania a fost schimbată cu
autocritica și cazania, sau cititul Evangheliei la slujba religioasă cu

articolul de fond din ziarul partidului sau cu unele directive sau
teze ce se elaborau din când în când. Slujba religioasă a fost înlo
cuită cu ședința de partid, iar Biblia cu Capitalul lui Marx; literatura
ideologiei marxist-leniniste a înlocuit cărțile religioase. în locul săr
bătorilor religioase se sărbătoresc cele naționale sau ateiste, și locul
sfinților l-au luat diferiți eroi ai clasei muncitoare, confecționați de
propaganda de partid. Creștinismul a fost înlocuit prin comunism
și credința și respectul fața de Dumnezeu au fost substituite prin
credința, respectul și supunerea oarbă fața de Partid și Secretarul
lui General. Această nouă religie a clasei proletare a învățat mun
citorimea rusă, cât și pe aceea din țările devenite comuniste, să tră
iască în lipsuri, să se sacrifice pentru fericirea viitoarelor generații
ce vor trăi în paradisul comunist înlocuind astfel învățăturile crești
ne de a fi sărac pe pământ spre a ajunge în rai după moarte.
Pretenția de a executa voința istoriei a fost luată în serios de
Lenin și de ai lui, și s-a acționat, de la început, cu această convin
gere. Astfel a apărut combinația teocratică în care partidul este fără
greșeli, socotit sfânt iar CEKA (Comisia extraordinară a întregii
Rusii de luptă contra sabotorilor și contrarevoluționarilor) are me
nirea de a executa voința acestuia și de a impune ideile leniniste
cu forța, eliminându-i atât pe opozanții fățiși cât și pe cei potențiali.
CEKA, formă mai violentă și mai perversă decât poliția țarului
Ohrana, s-a constituit la 20 Octombrie 1917, impregnată cu o ură
viscerală împotriva „dușmanilor", de unde și activitatea ei de că
pătâi care consta în căutarea, urmărirea, descoperirea, eliminarea
sau distrugerea lor. Operațiile polițienești și de contraspionaj ca:
informarea, provocările, prinderea în cursă, denunțul, spionomania,
infiltrarea, arestarea, ancheta, cenzura, dosarele, înșelăciunile și
minciunile au caracterizat, de la început, comportarea întregii struc
turi de stat, nu numai a noii poliții politice CEKA. Aceste operați
uni au avut mai întâi drept obiectiv societatea internă, mai târziu
ele fiind introduse și în relațiile internaționale.
Influențat de instituțiile similare din trecutul Rusiei și de meto
dele tradiționale rusești, atât de potrivite stării feudale a Rusiei, Le
nin, la numai câteva săptămâni după ce a acaparat puterea, a creat
o puternică și eficace poliție secretă care va deveni instrumentul
său personal de guvernare și susținere a regimului. Ea a devenit din

primul moment un bun de export pentru regimurile și mișcările
represive și revoluționare din întreaga lume cât și pentru țările ocu
pate de Armata Roșie, transformate în pașalâcuri sovietice. Indife
rent de modul în care au devenit comuniste, prin subversiune, vi
clenie sau ocupație, țările Europei de Est, Coreea de Nord, China,
Vietnamul de Nord și Sud, Cuba, Nicaragua și Grenada, prima mar
fă de export a fost tehnica creării aparatului represiv tip CEKA-
GPU-NKVD, MGB, KGB, al căror scop era să împământenească,
în țara respectivă, frica, teroarea, groaza, urmărind distrugerea ad
versarilor și opozanților politici existenți sau imaginari și ajutând
la consolidarea regimului comunist. Și, după ce consilierii sovietici
au pus pe picioare aparatul opresiv autohton de teroare, aidoma ce
lui rusesc, regimul comunist din țara respectivă a avut gata pregătit
instrumentul de guvernare cu care tiranul local a putut să-și con
ducă liniștit țara.
La 20 Decembrie 1917, două luni de la înființarea CEKA, Con
siliul Comisarilor Poporului a emis un decret prin care a legalizat
instituția sus amintită. La numai câteva zile de la această oficiali
zare, Comisarul Justiției Poporului — Steinberg — a dat instrucți
uni tribunalelor revoluționare care au devenit parte din CEKA și pe
care, în vara lui 1918, le-a investit cu noi puteri, printre care auto
rizația de a executa sentințele capitale. Pe scurt, sistemul judiciar
s-a bucurat de o putere extraordinară, extralegală, care ne amintește
de Oprichnina lui Ivan cel Groaznic din secolul 16 și care a operat
în conformitate cu voința puterii politice a noului stat-partid, de
fapt „partid-stat", căci partidul s-a suprapus statului. Este de subli
niat faptul că toată această creație diabolică a fost opera lui Lenin
și Dzerjinsky, reprezentând viziunea strategică superioară a lui Le
nin, hotărârea sa de neclintit de a crea și menține un mecanism
teocratic de teroare, controlat numai de partid și supus atotștiuto
rului partid, ca unui Dumnezeu. înclinarea bestială, sângeroasă a
acestor doi oameni a fixat un stil de lucru operativ pentru CEKA
care a necesitat doar mici retușări și adaosuri menite să satisfacă
temperamentul criminal a lui Stalin. V.I. Lenin, în scrisori după
scrisori, îndeamnă, presează, incită, ordonă membrilor CEKA să
bată, să schingiuie și să împuște fără ezitare.
Dzerjinsky, primul șef pe care l-a avut CEKA, fondatorul ei,

intr-un interviu dat unui ziarist rus afirma: „Noi înșine reprezentăm
teroarea organizată, lucrul trebuie spus clar. Desigur, noi putem fa
ce greșeli dar până acum nu am făcut greșeli. Aceasta este dovedit
prin procesele verbale ale ședințelor noastre. în aproape toate ca
zurile, bandiții și sabotorii, când sunt presați de un zid de evidențe,
recunosc crimele lor. Și ce argument ar putea fi mai convingător
decât recunoașterea însăși a acuzatului?1*
Noile relații ale statului cu societatea nu împiedică teroarea di
rijată și condusă de stat. Se susține imposibilitatea de a comite gre
șeli nu numai de către partid dar chiar și de către poliția secretă de
stat. Se pornește de la presupunerea că mărturisirea se poate obține
numai prin forță și violență, prin presiuni psihice și fizice. Aceasta
e inovația, acestea sunt moștenirile care au făcut posibil mai târziu
stalinismul cu holocaustul lui.
Și prioritățile acelor momente sunt „instructive" și e interesant
să le știm. Uriașe energii sunt dirijate de organele de represiune
internă, chiar atunci, la început, când noul regim era înconjurat de
armate ostile și bolșevicii s-au eschivat în fața acelor pericole ve
nite din afară până când Trotzky apare în calitate de comandant al
unei noi armate regulate. întemeierea CEKEI s-a produs fără nici
o întârziere, n-a existat nici o tergiversare și lucrurile au decurs Ia
fel de rapid când s-au înființat tribunalele revoluționare. Partidul
comunist (bolșevic) de la începutul începutului a fost total devotat
idealului său, decis să-și protejeze monopolul puterii și să nu îm
partă cu nimeni conducerea statului, asigurându-și protecția prin
numitele „organe" sau CEKA. Dictonul lui Lenin că „un bun co
munist este în același timp un bun cekist" a făcut ca din acel mo
ment să nu existe colțișor în viața individului în care CEKA să nu
pătrundă cu ochiul său vigilent; cekistul, acest amalgam de politic
și putere, și obsesia cu securitatea partidului și a statului a mono
polizat spiritul și aprecierea partidului în totalitate. Sub diferitele
denumiri, în decursul anilor, CEKA, GPU, NKGD, NKVD, MGB,
KGB și multe altele, această Securitate de partid și de stat a fost
instrumentul sângeros al represiunii sub Lenin și Dzerjinsky; Stalin
i-a atribuit noi dimensiuni și puteri, căci regimul bolșevic ilegal,
zbătându-se pentru supraviețuire în condițiile unei crize permanente
economice de proporții uriașe a avut nevoie continuu de suportul

permanent, de apărarea și protecția permanentă a poliției politice
împotriva propriului popor. Această constatare este aplicabilă siste
mului sovietic pe tot parcursul existenței sale și, în definitiv, aceas
ta este justificarea existenței sale, aceasta este esența sa.
Orice denumire va fi purtat această poliție politică secretă, ea a
fost născocită, organizată și perfecționată de Lenin, grație princi
piilor sale aplicate la tradițiile rusești, în materie de despotism și
dictatură polițienească. Ea a trecut cu bine toate examenele și în
peste 2/3 din secolul nostru a demonstrat clipă de clipă că nu și-a
trădat misiunea. Ba, mai mult, trebuie accentuat faptul că în toate
țările căzute sub dominația sovietică din Europa de Est sau din alte
părți ale lumii s-au creat poliții politice secrete identice, folosin-
du-se modelul sovietic. Se poate vorbi despre o aceeași eficiență
pretutindeni, indiferent de țară și de titulatura poliției politice se
crete. România = DSS, Bulgaria = DS, Albania = SEGURIMI, Iu
goslavia = UDB, Ungaria = AVO, Ceho-Slovacia = STB, Germania
de est = STASI, Polonia = UB, Cuba = DGI. Lenin a fost arhitectul
acestor construcții, inginerul mașinăriei CEKA iar anii staliniști se
integrează perfect în tradițiile politice de stat ale Rusiei cât și în
folosirea polițiilor politice personale: Oprichnina, Streliți, Preobra
zhensky prikaz, Ohrana din care Lenin s-a inspirat. Lenin și chiar
Plehanov n-au făcut un secret din faptul că au gândit că „este nor
mal să-și ucidă oponenții ideologiei lor“ și de aceea au dezvoltat
încă de la început instrumentul specializat să pună în practică acest
principiu — CEKA. Teroarea a avut un rol central în formarea sta
tului sovietic, devenind din primul moment cheia de boltă a noului
sistem. Poliția politică personală și de partid, CEKA, a apărut ca o
consecință a unei minorități hotărâte să conducă singură și cu orice
preț. Dorința de putere a fost acompaniată de o ideologie sigură
care a pornit de la premiza considerată o certitudine că întregi ca
tegorii de oameni îi sunt dușmani.
Astfel, Lenin a creat primul stat de dictatură polițienească din
lume, ca o consecință ironică a faptului că, în exil, în scrierile sale
preconiza cu perversitate desființarea poliției, armatei și a statului,
dar, o dată ce a ajuns la putere, atât el cât și discipolii săi au înte
meiat un stat totalitarist cum nu a mai existat, o dictatură poliție
nească bazată pe cea mai puternică armată din istoria Rusiei, și pe

o poliție internă și externă neegalată în istoria lumii. Așa se face
că puternica dictatură comunistă a Rusiei a preluat și visul secular
al țarismului, imaginat de Petru I, de acaparare a noi teritorii, visul
imperialist de expansiune, de stăpânire a strâmtorilor Dardanele și
Bosfor, spre a avea ieșirea liberă la Marea Mediterană, acționând
în consecință. Comuniștii ruși, în frunte cu Lenin, au transformat
vechiul vis într-un grandios plan imperialist sovietic de dominare
a lumii de către Uniunea Sovietică. De fapt, ei nu au făcut un secret
din aceste planuri câtă vreme însăși stema de stat desena globul
pământesc dominat de însemnul bolșevic: secera și ciocanul. Sub
masca revoluției proletare mondiale și a unității proletariatului din
întreaga lume, sub stindardul marxism-leninismului internaționalist,
s-a ascuns de fapt, cea mai virulentă formă a naționalismului ru
sesc, visul secular rusesc de dominare a lumii de către Rusia, re-
botezată URSS. De aceea s-a creat în Uniunea Sovietică și o altă
formidabilă forță secretă SMASH, INO, INU, și cu multe alte nume
care a activat intens, în străinătate, susținând conspirația comunistă
mondială, spionajul, diversiunile, crimele subversive, dezinforma
rea, terorismul mondial cât și furtul de tehnologie și secrete eco
nomice, totul cu scopul realizării expansiunii mondiale sovietice.
Teroarea, nu „lumina de la Răsărit"
Propaganda comunistă a prezentat ocuparea României de către

Armata Roșie drept eliberarea țării de către poporul frate sovietic,
în realitate a însemnat subjugarea României, furtul la scară uriașă
a bogățiilor țării și înrobirea economiei, cât și instaurarea unui re
gim dictatorial totalitar întemeiat pe dictatura polițienească. întrea
ga viață politică și spirituală a țării a fost subordonată intereselor
puterii ocupante — a dictaturii sovietice a lui Stalin.
Și nu mult după ce tancurile sovietice și-au făcut apariția pe
teritoriul român și hoardele bolșevice denumite „Armata Roșie" au
ocupat întreaga țară, poporul român a trăit și cunoscut brusc sau
treptat fapte și momente nemaiîntâlnite până atunci în istoria sa mi
lenară: arestările în masă, deportările individuale și în masă, anche
tele penale de o cruzime inimaginabilă, arestările cu percheziții săl
batice, „ridicările în noapte", închisorile cu regim de exterminare
lentă, execuțiile secrete, lagărele de muncă forțată, munci istovi
toare prestate forțat de oponenții politici denumiți „fasciști", de-
ținuții politici — „dușmani ai poporului", executând condamnări
date fără noimă, în Delta Dunării, la recoltarea stufului, pe malurile
Dunării și, în Insula Mare a Brăilei, la construirea digurilor și în
agricultură, ia minele de plumb, în Maramureș, la canalul Dunăre-
Marea Neagră și în alte multe șantiere, în fabrici, în incinta închi
sorilor, etc. De asemenea, „reeducări", sub diferite forme, pleiada
aceea de „lagăriști", de persoane fără condamnare, ținute în închi
sori și multe alte asemenea noutăți au apărut în premieră în România.
Poporul român, până la comuniști, nu a cunoscut niciodată un
regim politic atât de sângeros cu propriul său popor, bazat pe un
aparat polițienesc așa de perfecționat — construit exact după mo
delul sovietic care nu ne-a mai guvernat, vreodată, țara. Cu cele ce
cunoaștem deocamdată este clar că tancurile sovietice ce au ocupat
România au creat posibilitatea pentru specialiștii Kremlinului și
pentru tehnicienii terorii din NKVD de a forma și impune un regim
comunist de tip sovietic cu unealta lui de guvernare — poliția se
cretă politică. Orice tentativă de opoziție și orice încercare de a
rezista au fost lichidate prin forța dură a poliției politice, formată

numai de comuniști, agenți ai serviciilor speciale sovietice și diri
jată, controlată și supravegheată direct de consilierii sovietici. De
la început, încă după 23 August 1944, spre deosebire de celelalte
țări ocupate de sovietici, în România au existat numeroși agenți so
vietici prezenți la fața locului, implantați în aparatul represiv po
lițienesc, cooptați ca ofițeri superiori în serviciul de contrainfor-
mații SSI, devenit DIA, în poliția politică (fosta Siguranță devenită
Securitate) și, mai ales, în aparatul CC al PCR, conducătorul de fapt
al țării, unde, în special după 1948, au activat în pozițiile cheie. Se
știe acum că, încă după 1921, Lenin a creat Comintemul cu scopul
de a comuniza alte "țări și orice comintemist era automat un agent
la dispoziția URSS-ului. Recent, în decembrie 1990, Gheorghi Smir
nov, directorul Institutului de marxism-leninism din Moscova, a tri
mis o notă lui Vladimir Ivashko, șeful partidului comunist sovietic,
încercând să-l oprească de a publica circa 3000 de documente ale
lui Lenin, nepublicate până atunci. Printre ele se află și o scrisoare
prin care Lenin dădea sfaturi de sovietizare a României, încă din
1921. Ba mai mult, în 1924 a fost întocmit un plan, în cadrul Co-
mintemului (Internaționala a 3-a comunistă) de către un colectiv
condus de un bulgar pe nume Vasil Kolarov, membru în Comitetul
Executiv al Comintemului, care considera România o țară imperia
listă, stat ce trebuia destrămat. Planul acesta împărțea România în
cinci zone: 1) raionul Bucovina, 2) raionul Basarabia, 3) raionul
Dobrogea, 4) raionul Banat cu Ungaria de răsărit, 5) raionul Tran
silvania cu Ungaria de nord.
Perfidia sovietică a fost din nou demonstrată la 2 Aprilie 1944,
când Molotov declara în numele guvernului sovietic: „URSS nu
urmărește scopuri de cucerire a nici unei părți din teritoriul româ
nesc sau de schimbare a regimului social existent în România." Du
pă această declarație, în 1944, avioanele americane ce bombardau
zilnic localități din România, lansau și sute de mii de manifeste
tipărite în SUA care conțineau această declarație oficială de „asi
gurare", de „liniștire", trimisă aliaților occidentali de ministrul de
externe al URSS, acest Molotov, care mai afirma: „Intrarea trupelor
sovietice în România este doar urmarea unor necesități de ordin
militar care cer urmărirea inamicului și, de îndată ce aceste forțe
0 3 - Prizonier
inamice au capitulat, trupele sovietice vor fi retrase de pe teritoriul

românesc." Dar în primăvara lui 1945, Stalin declara comunistului
sârb M. Djilas, într-o convorbire intimă, devenită cunoscută mult
mai târziu, că: „în războiul modem învingătorul va impune siste
mul său, ceea ce nu a fost cazul în războaiele trecute".
Și, în timp ce Stalin, care aplica învățăturile lui Lenin, avea pla
nuri vechi de comunizare a României, la momentul oportun, Co
misariatul Poporului pentru Afacerile Externe ale URSS (ministerul
de externe cum se va numi mai târziu) a mai dat, tot în 1944,
următoarea declarație: „în legătură cu evenimentele din România,
guvernul sovietic consideră că nu este de prisos să confirme decla
rația sa făcută în aprilie anul curent că Uniunea Sovietică nu in
tenționează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului româ
nesc sau să schimbe orânduirea existentă în România și nici să
știrbească în vreun fel oarecare independența României. Dimpo
trivă, guvernul sovietic consideră necesar de a restabili împreună
cu România independența României prin eliberarea de sub jugul
fascist german". Totul frumos și liniștitor, numai că planurile lui
Stalin erau cu totul altele. După ce a „purificat" partidul comunist
sovietic de milioanele de dușmani imaginari, între anii 1935-1938,
după ce a terminat cu partidul clasei proletare, cu ideologia mar-
xist-leninistă din care a păstrat doar unele slogane, Lenin a rupt cu
Marx, Engels, și a transformat așa-zisul regim al clasei muncitoare
într-o cruntă dictatură personală totalitară, procedând întocmai ca
țarii de dinaintea sa, pe care îi criticase, reușind performanța de a
se menține până la sfârșitul vieți sale în fruntea URSS-ului, cu spri
jinul unei poliții politice secrete — devenită personală — și al unui
serviciu de spionaj intern și extern fără asemănare în întreaga is
torie.
Această formă de guvernare tipic feudalo-rusească, cu o poliție
copiată după Oprichnina, Streliți, Preobrazhensky Prikaz și Ohrana,
cizelată până la perfecțiune, a fost introdusă și consolidată în toate
țările din Europa de Est, bineînțeles și în România, în toate țările
ocupate de Armata Roșie. Ea a continuat să fie folosită, cu mici
modificări cosmetice, de toate conducerile URSS-ului ce s-au suc
cedat după Stalin.
După intrarea în război a Statelor Unite, după aplicarea legii de
împrumut-închiriere a lui Stettinius, (7 miliarde de dolari în ajutoa
re masive trimise Uniunii Sovietice) și după ce întreaga economie
americană a fost trecută pe producție de război, după distrugerile

colosale provocate de bombardamentele aviației americane și en
gleze pe teritoriile Germaniei și ale aliațiilor ei, care nu se mai
opreau zi și noapte, a fost clar pentru întreaga omenire de partea
cui va fi victoria și cine va cunoaște înfrângerea. Din lipsa unei apro
vizionări normale pe frontul de Est și din cauza pierderilor uriașe
din industria militară germană, încă din toamna lui 1942, pe frontul
de răsărit, soarta războiului a luat o întorsătură total nefavorabilă
și dramatică pentru armatele germano-române. Starea critică era
amplificată mai ales după înfrângerile dezastruoase suferite la Sta
lingrad și la Cotul ‘Donului. Stalin a sesizat că victoria finală îm
potriva Germaniei este sigură. Nici nu se stinseseră încă ecourile
victoriei de la Stalingrad că a și început consultările privind pro
iectele pe care urma să le aplice, deocamdată numai cu singura per
soană în care avea totală încredere, Lavrenti Beria, șeful de pe atunci
al NKVD și al tuturor serviciilor de spionaj sovietice. Cu el a făcut
planuri amănunțite pentru fiecare țară din Europa de Est.
Desigur, în acea perioadă s-a hotărât și viitorul României de
după război, cu totul altfel decât avea să declare solemn Molotov,
în 1944. Stalin a decis atunci și hotărârea sa a fost dictată ca un
ordin categoric: „Toate țările din Europa de Est ocupate de Armata
Roșie, până în 1948, trebuie să devină țări comuniste (a se înțelege
colonii sovietice)." în urma acestui ordin s-a trecut imediat la
măsuri menite să îndeplinească acest plan, prima acțiune fiind or
ganizarea unor servicii speciale ale NKVD, astfel că o secție, până
atunci nu așa importantă, INO (Inostrannii Otdel), care însemna
Departamentul Exterior, rebotezată INU (Inostranoe Upravlenie) ce
s-ar traduce Directoratul Exterior, să fie subordonată direct lui Be
ria, specialistul în exportul de revoluții. Acum avem toate dovezile
că de la început Stalin i-a dat lui Beria misiunea să exporte revoluții
în țările din Estul Europei. De asemenea, Beria a fost investit de
Stalin cu misiunea de a coordona înființarea instrumentelor de gu
vernare pentru viitoarele regimuri vasale ce urmau să fie instalate
de sovietici, sarcina de a se ocupa de polițiile politice secrete pe
care trebuia să le supravegheze în continuare.
Noua direcție INU avea ca misiuni, în cadrul exportului de re
voluție: acțiuni împotriva unor grupări sau țări străine, acțiuni de
subminare și sabotaj, acțiuni împotriva unor organizații de emi-

granți de pe teritoriul altor țări, spionaj, măsuri active (crime), di
versiuni. INO a fost creată la trei ani după CEKA, deci în 1920,
fiind inspirată de secția externă a Ohranei și reprezentând extinde
rea poliției politice personale în plan extern.
De menționat că, până în 1946, tot în cadrul NKVD, a existat
încă o unitate direct sub controlul lui Stalin, SMERSH, care activa
pe teritoriul altor state. INU era însă complet independentă, subor
donată personal lui Beria. în martie 1946, a avut loc o nouă reor
ganizare, când NKGB s-a transformat din Comisariat al poporului
— numire tipic bolșevică — în minister — denumire mai europea
nă — devenind MGB (ministerul Securității de Stat al URSS), care,
până în 1951, a fost condus de Victor Semionovici Abakumov,
omul lui Beria, recunoscut ca fiind un individ deosebit de brutal.
Acea unitate, SMERSH s-a transformat cu această ocazie în al 3-lea
Directorat principal al MGB și, printre multe alte misiuni, a avut-o
și pe aceea ca, după sfârșitul războiului, să „ajute" țările eliberate
de tancurile sovietice, să-și creeze și să-și consolideze o formă de
guvernământ internă „liberă", cu alte cuvinte să contribuie și să
„ajute" la consolidarea de guverne comuniste marionete, în noile
colonii sovietice de la frontiera vestică a URSS.
Al doilea comisariat al poporului NKVD s-a rebotezat minister
al afacerilor interne, MVD, fiind condus de ministrul Kruglov.
Această reorganizare din 1946, prin înființarea a două ministere,
MGB și MVD din NKVD/NKGB, a avut și o altă explicație: Pu
terea ei devenise enormă și Stalin temându-se de Beria, cu ocazia
reorganizării l-a înlocuit pe Beria de la șefia NKVD/NKGB numin-
du-1 vicepreședinte al Consiliului de miniștri al URSS. El a rămas
totuși destul de puternic controlând MGB prin omul său Abaku
mov, cel care, la Lublianka, în 1946, l-a anchetat personal pe Ma
reșalul Ion Antonescu și care a preluat misiunea avută inițial de
Beria — aceea de transformare a Europei de Est.
Stalin personal a ordonat INU, în 1943, să creeze agenții nece
sari în acțiunea de comunizare a României. în 1943 ei erau deja
gata instruiți și îndoctrinați după ce urmează cursuri politice inten
sive în care fuseseră pregătiți să distrugă aparatul de stat și structura
economică. De aceea, serviciul din INU care se ocupa de România
a primit ordin, încă din 1942/43, să înceapă acțiunea de selecționare

dintr-un grup de comuniști, unii originari din Basarabia, alții bul
gari din România, care, în 1940, din ordinul PCdR au trecut în
URSS, de unde, în calitate de „refugiați", au salutat împărțirea Ro
mâniei. De asemenea INU a început selecționarea viitoarelor cadre
printre prizonierii de război. Din ultima categorie au fost recrutați
și convertiți la comunism, printr-o susținută instruire în diferite cur
suri și școli, diferiți agenți sovietici care au devenit ofițeri INU și
care vor servi numai interesele sovietice prin activitățile lor, reve
nind în țară în diviziile T. Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan.
în acei ani ai războiului se mai afla la Moscova și un puternic
grup de comuniști originari din România, unii activiști ai Comin-
temului, refugiați din Spania, după înfrângere, direct sau via Franța,
devenind coloana a 5-a pentru interesele sovietice, alții români,
vechi militanți ai secțiunii române a Internaționalei a 3-a, Partidul
Comunist din România (PCdR) cum se numea pe atunci PCR. în
fruntea lor se aflau: Ana Pauker, V. Luca, P. Borilă, C. Doncea,
D. Petrescu, Walter Roman, L. Răutu (coordonator al emisiunilor
în limba română la radio Moscova), G. Stoica, Sașa Bârlădeanu,
V. Malinski, Zina Brâncu, Tatiana Bulan (fosta soție a lui Foriș),
Wanda Nicolski, M. Burcă. Selecționați de INU, ei au devenit
ofițeri INU, pregătiți pentru funcții de viitori conducători sau per
soane importante de stat, căci comintemiștii erau calul troian, baza
pe care se bizuia Stalin în subjugarea Europei răsăritene. în toate
planurile de transformare a României, cel puțin trei, prima și cea
mai importantă misiune a fost acapararea instituțiilor de ordine,
desființarea lor și formarea unei noi poliții politice de tip sovietic.
De asemenea, ofițerii INU aveau misiunea de a pregăti personalul
noilor instituții care să execute, fără șovăială, ceea ce le era dictat
de agenții Moscovei. Odată împlinit acest obiectiv urma desfiin
țarea întregului aparat de stat burghez și a partidelor politice. Prin
desființarea aparatului de stat se crea posibilitatea introducerii de
instituții noi, de tip sovietic, cu personal compus din agenți sovie
tici sau devotați Uniunii Sovietice. în fiecare țară ocupată de armata
sovietică s-a aplicat aceeași rețetă cu mici diferențe, de la caz la
caz. Cel mai vechi plan de transformare a țărilor ocupate în sateliți
sovietici a fost întocmit de Comintern încă din 1924. Deși desființat
în 1943, printr-un comunicat dat la 15 mai, planul de activitate a

rămas în picioare: 1. Să fie folosite în viitoarele țări ocupate de
sovietici fronturile populare, naționale, antifasciste sau cu alte nu
me care să recruteze imediat activiști. 2. URSS fiind singura țară
a proletariatului care poate ajuta la instituirea regimurilor proletare,
interesele ei trebuie să fie predominante. 3. Interesele națiunilor sla-
ve-surori (Bulgaria, Iugoslavia, Ceho-Slovacia, Polonia) trebuie să
predomine, mai ales că vor avea guverne comuniste, ținându-se cont
mai întâi de URSS, în vreme ce interesele celorlalte țări neslave
(Ungaria, Finlanda, România, Austria, Germania de Est) vor trece
pe ultimul loc.
Linia directoare a politicii sovietice de atunci era următoarea:
1. URSS va aplica programul său naționalist și constructiv acolo
unde PC este singurul organizat desăvârșit. 2. Se va forma o zonă
de securitate pentru URSS compusă din blocul slav al țărilor sub
jugate: Bulgaria, Iugoslavia, Ceho-Slovacia, Polonia, unde PC de
venit forța conducătoare, va practica o politică pro-sovietică. 3. Ce
le cinci țări învinse care nu sunt slave, precum România, Ungaria,
Austria, Germania de Est și Finlanda, considerate nesigure, vor fi
numai un fel de avanposturi și partidele lor comuniste, păstrând un
contact permanent cu URSS, vor permite amestecul sovietic așa
cum o cer interesele lor. La acest plan al Comintemului, Dimitrov
a avut o contribuție fundamentală, el fiind în acea perioadă Secre
tarul General. Stalin și-a menținut dreptul de a rezolva singur, cu
oamenii aleși de el, situația viitoarelor țări ocupate, în special Po
lonia. După desființarea Comintemului, care avea statut de Depar
tament în cadrul MAE sovietic, în 1943, Dimitrov a rămas să se
ocupe de viitoarele fronturi populare în țările ce vor deveni colonii
sovietice.
România — o insulă din Arhipelagul Gulag,
o țară „pregătită" să devină colonie sovietică
Un funcționar comintemist, Castro Delgado, a declarat mai târ

ziu: „Organizația (Comintemul) pregătise deja echipe pentru țările
în care avea certitudinea că Armata Roșie va pătrunde înaintea Ar
matei Aliate, ca Polonia, Cehoslovacia, România, Bulgaria și Un
garia, menționând însă și Germania de Est“.
Al doilea plan dei comunizare a României, făcut de Dimitrov și
revizuit de el, din ordinul lui Stalin, a fost discutat într-o întâlnire
secret^, în martie 1945, la care au participat Ana Pauker plus trei
comuniști români și patru sovietici. Planul era pe o perioadă de trei
ani având următoarele obiective precise:
1. Abdicarea M.S. Regelui Mihai.
2. Armata Regală desființată și înlocuită cu trupele îndoctrinate
în URSS, compuse din foștii prizonieri români și care formau di
viziile T. Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan, urmând să fie
organizată o nouă armată politizată, populară, docilă, atașată de PCR.
3. înlocuirea forțelor de ordine internă, Siguranța Generală a
Statului, printr-o poliție secretă politică de tip sovietic, iar forțele
de ordine, poliția și, de la sate, jandarmeria, printr-o miliție a po
porului.
4. Distrugerea efectivă, fie chiar prin forță și mijloace violente
a PNȚ-Maniu și a PNL-Brătianu, în paralel cu lichidarea băncilor
în care forța predominantă erau liberalii.
5. Lichidarea marilor societăți și întreprinderi care erau impli
cate în afaceri cu străinătatea, în special cu anglo-americanii.
6. Expulzarea tuturor cetățenilor străini ce trăiau în România,
exceptând cetățenii sovietici.
7. Sărăcirea populației rurale spre a transforma agricultura din
individuală în colectivă, în care timp, printr-o rapidă industrializare,
o parte a populației țărănești va fi angajată în industrie.
în 1943, primăvara, planurile de transformare a României erau
pregătite până în cele mai mici detalii de către un comitet INU con
dus de șeful de atunci al Directoratului, General Pavel Mihailovici
Fitin. Din comitet au mai făcut parte, printre alții, colonelul Dimi-
trie Georgievici Fedicikin — principalul reprezentant la București,
imediat după 23 August 1944 până în 1947, al Directoratului Ex
tern INU, cel care a dat instrucțiuni direct lui Pantiușa și Bodnăraș,
precum și generalul Alexandr Mihailovici Saharovski ce aparținea
direct de MGB (Ministerul Securității URSS) care, până în 1949,
a fost șeful consilierilor sovietici din MAI și pe care îl vom găsi
implicat în continuare în activitățile MAI, ca de exemplu instru
mentarea anchetei și procesului din 1952 al lui Pătrășcanu, avansat,
în 1956, șeful direcției I din KGB-ul central.
La 23 August 1944, a avut loc marele act istoric prin care țara
a fost scoasă din războiul hitlerist și a trecut în tabăra aliaților, adu-
cându-se o importantă contribuție la scurtarea războiului. Despre
actul de la 23 August 1944 s-au scris numeroase cărți, articole de
ziare, broșuri, și încă se vor mai scrie. Cum este bine știut acum,
M.S. Regele Mihai I, după consultări cu factorii politici ai timpului
(șefii partidelor istorice PNȚ-Maniu, PNL-Brătianu, PSD-T. Petres
cu, PCdR-Pătrășcanu) precum și cu ofițeri superiori și cu persoane
din anturajul său, a dispus, în după-amiaza zilei de 23 August, ares
tarea de la Palatul Regal a Mareșalului I. Antonescu (conducătorul
statului) și a guvernului său: Mihai Antonescu — președinte al
consiliului de miniștri, generalul C. (Piki) Vasiliu — ministrul de
interne și șeful jandarmeriei, generalul C. Pantazi — ministrul de
război, fostul guvernator temporar al Transnistriei, profesorul uni
versitar Gh. Alexianu, ministrul romanizării, Radu Lecca și direc
torul Siguranței generale a Statului, Eugen Cristescu, care, după
arestare, au fost depuși într-o încăpere a Palatului, sub paza unor
militari. De menționat că M.S. Regele Mihai I stabilise împreună
cu factorii implicați în actul de la 23 August 1944 ca arestații să
rămână în țară, unde urma să aibe loc judecarea și condamnarea
lor. în noaptea de 23/24 August represaliile armatei germane, in
clusiv bombardamentele aviației erau iminente, mai ales asupra ca
pitalei și, bineînțeles, M.S. Regele era vizat. De aceea, noaptea, la
ora 2 am M.S. Regele a părăsit Palatul și Bucureștiul plecând la
Dobrița (Oltenia).
Trebuie să semnalăm faptul că, înainte de 23 August 1944, re
prezentantul PCdR, L. Pătrășcanu, a introdus în coaliția formată
pentru înfăptuirea actului un membru de încredere al său, pe ingi

nerul Ceaușu. El a fost acela care, în apropierea Palatului, într-o
camionetă, însoțit de șase devotați, a așteptat momentul plecării Re
gelui și depărtarea Sa și, imediat, în jurul orei 4 am, fără nici o
aprobare, fără să aibă consimțământul regal sau al factorilor politici
implicați în acel act, a intrat în Palatul Regal, unde era cunoscut
drept inginerul Ceaușu, împreună cu cei șase oameni și profitând
de confuzia de dinaintea atacului german i-a ridicat pe arestați sub
pretextul siguranței lor și i-a transportat într-un loc necunoscut, o
casă „conspirativă" din strada Vatra Luminoasă nr. 17, proprietatea
evreului Safir. De acolo i-a transportat pe toți arestații, în noaptea
de 31 august 1944, la aeroportul Băneasa, unde un avion militar
sovietic era în așteptare. Inginerul Ceaușu i-a predat pe toți șapte,
în frunte cu mareșalul I. Antonescu, generalului sovietic Buranin.
Mai există o informație mai puțin credibilă (dat fiind acele zile de
nesiguranță) că inginerul Ceaușu i-ar fi transportat pe arestați într-
un camion până la Prut unde i-ar fi predat autorităților sovietice.
Din acel moment inginerul Ceaușu — numele conspirativ pen
tru acea perioadă al lui Emil Bodnăraș, agent sovietic INU — și-a
început șirul acțiunilor criminale în interesul sovieticilor și, din or
dinele lor, ca al doilea personaj deosebit de important în planurile
Moscovei și de mare ajutor al lui Pantiușa, cel mai important agent
sovietic în acei ani. Fostul cetățean român, Emil Bodnăraș, s-a năs
cut în Bucovina, lângă Rădăuți, în comuna Bădeuți. Tatăl de origine
ucraineană a fost acar, om de serviciu în gara Vatra Domei iar ma
ma, de origine germană, spălătoreasă. După absolvirea liceului din
Vatra Domei a urmat un scurt timp cursurile facultății de Drept din
Iași, unde s-a implicat de partea legionară în unele tulburări, fapt
pentru care s-a retras de frica represaliilor și s-a înscris la școala
de ofițeri de artilerie din Timișoara. După absolvirea școlii, con
form rezultatelor (printre primii din promoția sa) a avut dreptul să-și
aleagă garnizoana unde să-și înceapă cariera de ofițer. Și-a ales re
gimentul 12 Artilerie Sadagura din Bucovina, în apropierea fron
tierei cu URSS. în scurt timp s-a făcut cunoscut în acel târg mol
dovenesc, liniștit și provincial, prin viața sa imorală, scandaloasă,
cu chefuri, jocuri de poker și mulțime de aventuri amoroase, ceea
ce i-a atras multe sancționări și pedepse precum și multe însemnări
făcute în memoriul său de colonel, comandant al regimentului.
în acele vremuri, însemnările și caracterizările negative făcute

în dosarul personal al ofițerului (memoriu) aveau un mare efect ne
gativ pentru viitorul său (cei cu asemenea însemnări nu puteau de
păși gradul de căpitan și toți ofițerii cunoșteau acest secret). în iarna
1931/32, fiind deja locotenent, ofițer de serviciu pe garnizoană, a
plecat călare însoțit de ordonanța sa ca să inspecteze zona de fron
tieră (una din atribuțiile ofițerului de serviciu). în timpul inspecției
a trecut singur apele înghețate ale Nistrului în Uniunea Sovietică,
ducând cu el planurile de amplasare în zonă ale regimentului său
și 89.000 lei, bani ce îi avea asupra sa pentru cumpărarea de furaje
pentru caii regimentului. S-au făcut diferite speculații asupra moti
vului care l-a determinat pe ofițerul Bodnăraș să dezerteze la ina
mic, caz extrem de rar .în acele timpuri. Chiar și importantul ziar
„New York Times" din 27 Martie 1932 semnala trecerea lui în URSS.
După ce a dispărut s-au găsit pe malul Nistrului, pe unde a trecut,
chipiul și sabia și un bilet scris de el prin care anunța trecerea sa
în URSS dar și o amenințare la adresa colonelului, comandantul
său. El scria textual: „am trecut în URSS, mă voi întoarce și îl voi
învăța minte pe X, băiatul popii din comuna Y“, ceea ce i-a făcut
pe unii să interpreteze gestul acesta ca pe o revoltă a subofițerului
văzându-și compromisă cariera militară în urma „încondeierilor"
din memoriu. Pentru alții, plecarea era considerată ca o misiune de
spionaj în cadrul SSI (serviciul special de informații). De asemenea,
o posibilitate de nemulțumire mai veche exista încă de la absolvirea
școlii militare, când de drept urma să fie șeful promoției, dar niște
aranjamente de culise au schimbat ordinea în favoarea altuia. Faptul
că în camera închiriată, în care locuia, s-a găsit o bibliotecă bogată
de literatură marxisto-comunistă cât și un tablou al lui Lenin, în
mărime naturală, a explicat fuga sa, cu toate că nu era cunoscut
nici măcar de simpatizant comunist. Trecând în URSS a fost sus
pectat, arestat, anchetat și ținut în detenție doi ani, după care, eli
berat, a fost ținut sub supraveghere și i s-a permis să lucreze ca
învățător de limba română, la o școală primară din Transnistria.
Acolo a fost recrutat de INO, trimis la Moscova și instruit în spio
naj, apoi trimis în misiuni în Finlanda și, ulterior, trimis în Polonia,
fiind vorbitor de limba germană. în 1935, INO îl trimite în țară cu
sarcina de a orienta activitățile PCdR, și în Bulgaria, cu pașaport
de curier diplomatic și identitate falsă. Recunoscut de un fost coleg

în tren, a fost arestat în gara Ploiești și expediat la Doftana spre
a-și executa condamnarea de opt ani dată în contumacie pentru de
zertare la inamic și trădare. Pedeapsa și-a executat-o la Doftana și
apoi la Caransebeș și la Târgu Jiu până în iarna lui 1943, timp în
care s-a considerat cetățean sovietic. Se bănuiește că după eliberare
a fost folosit de mareșalul Antonescu spre a-i stabili unele contacte
militare cu sovieticii după înfrângerea de la Stalingrad. A fost re
cunoscut cu câteva săptămâni înainte de 23 August 1944, în antu
rajul lui L. Pătrășcanu, unde a apărut sub numele conspirativ „in
ginerul Ceaușu". A mai folosit și numele de Emelian Bodnarenko
iar, după 23 August 1944, Emil Bodnăraș.
însă, cel care trebuie să fie considerat numărul unu în acțiunea
de înființare a monstruoasei instituții comuniste, numită Securitate
și cel care a dirijat-o și controlat-o mulți ani, cel care a fost implicat
în toate atrocitățile ce s-au petrecut atât în beciurile de anchete cât
și pe întreg teritoriul României, cel care a instituit teroarea, necu
noscută până atunci, a fost agentul sovietic INU, cetățean sovietic
până la moartea sa, Pantelie Bodnarenko. Se pare că s-a născut în
Ucraina și că ar fi fost de origine ucrainiană, cu o vagă nuanță ro
mânească, primul său nume cunoscut fiind Pintilie Bodnarenco. Ca
adolescent, a luptat în gărzile roșii, în războiul civil, iar, prin 1920,
a fost recrutat de serviciile externe CEKA (strămoșul NKVD) sub
numele Pantelimon Bodnarenko, nume pe care nu l-a folosit mulți
ani căci a primit altul, fictiv, folosit în acțiuni subversive în țările
vecine cu URSS, în special România. A fost însă reperat de Sigu
ranță încă din anul 1920, după unirea Basarabiei cu țara, ca făcând
parte dintr-un așa-zis guvern basarabean în exil, cu sediul la Tiras
pol. A fost amestecat în unele acțiuni teroriste și tulburări din Ba
sarabia, la Tatar, Bunar, Cișmele, Nerusai din 1924 până în 1930,
când cu documente de cetățean român a venit clandestin în Româ
nia cu misiuni de spionaj și cu sarcina de a reanima anemicul partid
numit pe atunci Secțiunea română a Internaționalei a 3-a, devenit
apoi Partidul Comunist din România, aflat în ilegalitate din 1924.
Imediat după sosirea în România a fost arestat și condamnat la o
lungă perioadă de închisoare. A executat o bună parte din ea la
Ploiești și la Doftana iar, după dărâmarea Doftanei, în urma cutre
murului din noiembrie 1940, a fost transferat la Caransebeș și apoi

în lagărul de la Târgul Jiu, baraca numărul 8, unde a devenit apro
piat lui Dej și unde a reușit să-și atașeze ca devotați, agenți notorii
sovietici ce executau condamnări mari de spionaj în favoarea
URSS, indivizi care erau de fapt agenți speciali ai serviciilor lui
Stalin, precum Mișa Posteanski (Mișu Posteucă) devenit directorul
canalului Dunăre-Marea Neagră (prima fază) și, după multe alte
posturi importante, în final, șeful secției gospodăriei de partid a CC
al PCR; Babenco, Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), născut în Ba
sarabia, evreu de origine, a studiat chimia la Universitatea din Iași,
de unde a fost eliminat pentru participarea la adunări comuniste.
Trimis de serviciul extern CEKA la Bruxelles, „pentru a-și conti
nua studiile", a fost mutat în Franța, la Marsilia, unde a devenit
membru PCF. De acolo a revenit în România, în misiune de spio
naj, în 1930, dar a fost depistat imediat și condamnat pe viață. Și-a
executat pedeapsa la Doftana, apoi la Caransebeș, unde s-a împrie
tenit cu Bodnăraș și, bineînțeles, cu Pantiușa. După 23 August 1944
a fost în anturajul lor Valeriu Bucikov, care a devenit ulterior șeful
gărzilor de corp ale lui Dej. Piotr Goncearuk, născut în 1911 la
Chișinău, a intrat în tineretul comunist din Basarabia și, în 1932, a
fost trimis la Moscova pentru a urma școala de spionaj militar. în
1935 a fost prins pe Nistru, arestat și condamnat la zece ani. După
evenimentele de la 23 August 1944 a fost numit la secția politico-
administrativă a PCdR, până în 1945. Iakov Bulan, devenit coman
dant al academiei militare și comandantul aviației militare române.
Mihail Gavrilovici Gavrilov, agent INO, peste câțiva ani șeful de
cabinet al lui Dej, Vanea Videnko (Vidrașcu), Rudenco și alții.
Ca toți acești agenți sovietici, spioni notorii arestați și condam
nați în România, și Pantelie (Pantelimon, Pintilie Bodnarenko)
Bodnarenco, cunoscut între 1944-1948 sub numele de Pantiușa,
executând mulți ani de pedeapsă în închisorile românești, a avut
posibilitatea să-i cunoască și să lege legături de prietenie cu acei
câțiva comuniști români aflați în închisori, ca Dej, Teohari Geor
gescu, Chivu Stoica, A. Drăghici, Marin Florea lonescu, Iosif Rott-
man (Chișinevski după numele soției), Gheorghe Apostol și astfel
să cunoască bine problemele lor de partid și activitățile lor politice,
în 1943, Pantiușa se afla la Caransebeș, în celula numărul 4 și încă
de atunci, din vară, i-a fost transmis ordinul INU — Directoratul

Extern — să organizeze noua poliție politică a României „elibera
te", adică Securitatea. Cu el, în acel timp, se afla și Teohari Geor
gescu (Tașcovici), care fusese de scurt timp ales membru al CC al
PCdR și pe care Pantiușa îl cunoscuse la Caransebeș. Teohari Geor
gescu a devenit important pentru că a restabilit tiparnița și apariția
„Scânteii" în ilegalitate, cu toate dificultățile regimului. El l-a ra
colat ca agent sovietic INU și tot acolo, în închisoare, i-a predat
lecții despre stilul și metodele de lucru ale poliției politice secrete
sovietice.
Imediat după actul de la 23 August 1944, când s-a format gu
vernul Sănătescu, comuniștii au obținut doar ministerul de justiție,
repartizat lui Pătrășcanu (în ilegalitate Andrei Moldoveanu), agent
sovietic din 1923. Din cadrul SSI (Serviciul Special de Informații)
au fost înlăturați câțiva ofițeri mai în vârstă, la fel, la Siguranță, au
avut loc schimbări puțin semnificative. în septembrie 1944, au fost
formate gărzile patriotice, gărzi paramilitare ale partidului, conduse
de agentul sovietic INU — Emil Bodnăraș sub supravegherea so
vieticilor din NKGB. în cadrul acestor gărzi s-a instruit, în secret,
mare parte din personalul ce urma să formeze noua poliție și noua
siguranță, îndată ce comuniștii vor fi deplin stăpâni pe putere,
îndată după 23 August 1944, Pantiușa a fost numit într-un post apa
rent obscur, acela de șef al departamentului politico-administrativ
al CC al PCdR, de unde, neoficial, a dirijat toate activitățile crimi
nale și clandestine de transformare a României în gubernie sovie
tică, de urmărire a activităților membrilor CC al PCdR, dar mai
întâi de crearea și funcționarea noii poliții politice, a cărei misiune
o avea de la Moscova, încă din 1943.
Dintre toate instituțiile statului român, conform directivelor so
vietice, două dintre ele necesitau urgenta lor desființare și apoi re
construire de către sovietici, după modelul lor, anume, SSI și Si
guranța.
1. Siguranța generală a Statului, organ independent ce aparținea
teoretic de Ministerul de Interne, compusă din șase direcții, numite
probleme, instituție ce veghea la liniștea și securitatea țării prin
contracararea acțiunilor dușmănoase de spionaj, sabotaj, anarhie și
altele, organizate de factori externi sau interni, pe teritoriul național.
Până la arestarea guvernului Antonescu, șeful era Eugen Cristescu,

arestat și el. Direcțiile sau problemele Siguranței erau: legionară,
comunistă, partide politice, minoritățile conlocuitoare, străinii în
trecere prin România (cei semnalați), problema muncitorească, so
cialiștii, sindicatele (breslele).
2. Serviciul Special de Informații aparținea de Biroul Doi al
Marelui Stat Major din Ministerul de război. Acest serviciu, îm
preună cu Siguranța, avea o deosebită importanță pentru paza țării.
SSI avea sediul în cazarma Malmaison, pe strada Plevnei, și era
organizat în patru direcții și un secretariat, toți angajații fiind mili
tari. Secția I strângea informații din străinătate cu caracter politic,
economic, militar și social și, în plus, se ocupa de controlul oficiilor
diplomatice din străinătate. Secțiile 2 și 3 culegeau informații in
terne și aveau activități de spionaj în domeniile militar și civil.
Secția a 4-a colabora cu Siguranța în urmărirea suspecților.
Cel care a avut misiunea directă de decapitare a acestor două
instituții a fost Pantiușa, agent sovietic INU, iar principala lui
unealtă care i-a executat cu precizie ordinele a fost agentul sovietic
INU Bodnăraș, și el cetățean sovietic. Pantiușa, în toți acei ani,
când soarta României era în cumpănă, a reprezentat cel mai de în
credere pion al Kremlinului, cel mai puternic și temut individ, su
praveghetorul din umbră al executării exacte a instrucțiunilor și or
dinelor primite. El era cel care îi supraveghea pe toți ceilalți agenți
sovietici, toată conducerea României. Desigur, nu trebuie neglijați
nici ceilalți agenți sovietici ca Ana Pauker, Iosif Rottman, Chiși-
nevski, Vasile Luca și alții care au lucrat în general pe tărâm po
litic, nu polițienesc.
După guvernul Sănătescu, la scurt timp, a urmat acela al gene
ralului Rădescu, unde pe lângă ministrul de justiție comunist Lu-
crețiu Pătrășcanu, comuniștii au mai obținut postul de Subsecretar
de stat la Ministerul de Interne pentru Teohari Georgescu (Tașco-
vici), agent sovietic INU ce a fost instruit de Pantiușa, în închisoa
rea Caransebeș, în 1943, în activitățile și metodele NKVD-ului.
Imediat după 23 August 1944, Pantiușa, cu un grup de ofițeri
sovietici INU, l-a instalat la conducerea Siguranței cu de la sine
putere pe agentul INU, sovieticul Bodnăraș, știut fiind că șeful in
stituției era deja arestat și transportat la anchetă la Moscova. Prie
tenul său din închisoarea Doftana, Pantiușa, îl recomandase cu mult

timp în urmă Departamentului Extern INU, din care făceau ambii
parte, pentru a prelua ambele instituții românești, și NKGB îl apro
base încă de la începutul anului 1944. De aceea Pantiușa a procedat
de aceeași manieră și la SSI, unde Bodnăraș a preluat conducerea.
Formal însă în guvernul Sănătescu, ca șef al Siguranței a fost numit
Teohari Georgescu care la fel de formal era și șeful SSL Din acel
moment, Bodnăraș a început infiltrarea ambelor instituții cu agenți
pregătiți anume în gărzile patriotice (conduse tot de el) și cu agenți
introduși în țară prin submarine sovietice cu câteva luni înainte de
sosirea Armatei Roșii. De asemenea Bodnăraș a infiltrat cele două
instituții cu unii foști voluntari din brigăzile comuniste ce au luptat
în Spania și cu zeci de elemente provenite din diviziile de foști
prizonieri de război formate în URSS, Tudor Vladimirescu și Horia
Cloșca și Crișan, îndoctrinate acolo, într-o așa numită „reciclare
ideologică" a prizonierilor de război, condusă de agenții INU, Ana
Pauker, Vasile Luca, Walter Roman, Gheorghe Stoica, Wanda Ni-
colski; aceasta din urmă, membră a Comintemului, antrenată atât
de puternic în această muncă ideologică încât a mers ca politruc pe
front cu divizia Tudor Vladimirescu până în munții Tatra, iar după
23 August 1944 devenind șefa secției culturale a CGM, și ea agentă
INU, având numele real Elena Teodorovna Nicolskaia. Tot la „re
ciclarea ideologică" au luat parte foștii maiori deveniți generali în
prizonierat: Cambrea și Teclu, ei înșiși „reciclați" la început. Din
rândurile reciclaților, NKVD-ul a selectat diferite cadre împreună
cu INU încă din lagărele de prizonieri pe care le-a transferat în
școli NKVD/INU unde au fost formate și instruite pe specialități:
poliție politică, spionaj și contraspionaj. Primul grup al acestor in
filtrați l-a avut ca șef pe cel care, mai târziu, va deveni generalul
Ismail Todiriu.
Se cuvin câteva cuvinte despre „gărzile patriotice". înființate în
septembrie 1944, conduse de Bodnăraș, cu scopul inițial de a con
tracara represaliile germane, și considerate ca o „armată de partid"
ele s-au format din cei ce fuseseră eliberați din închisori prin ma
rele decret de amnistie care prevedea eliberarea tuturor deținuților
aflați în închisori, cu excepția legionarilor închiși de Antonescu.
Gărzile „patriotice" s-au format deci din huliganii, bătăușii, crimi-
nalii și drojdia societății românești, cu intenția ascunsă de a băga

groaza în dușmanul de clasă, pentru început, și, apoi, de a fi folosite
în continuare, până la alegerile din 1946, pentru paza unor între
prinderi, supravegherea alegerilor și terorizarea partidelor de opo
ziție. Mulți dintre ei au constituit izvorul de „cadre" al PCdR, pen
tru Securitate, Poliție, Miliție ș.a.m.d.
în același timp, Teohari Georgescu, formal șeful Siguranței și
al SSI, în guvernul Sănătescu, și subsecretarul la Interne a început
să instaleze cu de la el putere și cu ajutorul unor gărzi de șoc pre
fecți și autorități administrative la orașe și sate indivizi devotați lui
și pregătiți să asculte numai ordinele venite de la el. Gărzile patrio
tice și apărarea patriotică, gărzi de șoc ale partidului, pe lângă aju
torul dat la instalarea ilegală a noilor numiți de Teohari Georgescu,
au trecut și la înfăptuirea reformei agrare după lozinci comuniste.
Totul făcea parte dintr-un plan ce ar fi trebuit să declanșeze războ
iul civil, ca urmare a terorii colective, prilej de intervenție directă
militară a URSS, sub pretextul nesiguranței din spatele frontului
sovietic, ceea ce ar fi creat condițiile propice unei comunizări făcu
te rapid. Toate acțiunile acestor brigăzi erau provocări inițiate de
conducătorii PCdR cu scopul de a teroriza adversarul. în cazul când
li se opunea rezistență se transformau în victime ale reacțiunii, ale
„fasciștilor". La Siguranță, infiltrații au fost repartizați în toate bi
rourile și fiecărui șef „vechi", iar apoi fiecăruia dintre salariați i se
dădea câte un nou agent INU care devenea „umbra" celui vechi.
Fiecare seif, dulap cu acte sau sertar cu documente primea un al
doilea lacăt sau o a doua încuietoare, reușindu-se cu timpul ca nici
un vechi salariat al instituției, indiferent de poziția avută, să nu mai
aibă acces la nici un fel de document sau la arhivă fără a fi prezent
noul salariat, agentul camuflat INU. Aceeași tehnică a fost aplicată
și în cealaltă instituție SSL Dar în același timp, oamenii de încre
dere ai lui Bodnăraș urmăreau activitatea vechilor profesioniști, îi
supravegheau, le studiau stilul de muncă, adică învățau profesiunea
din practica de zi cu zi sau în termenii limbii de lemn „se calificau
la locul de muncă". încet, încet, controlul asupra instituțiilor a tre
cut în mâna INU/MGB cu toate că în continuare unii dintre vechii
salariați au mai rămas o vreme, în special la Siguranță.
întâi la SSI și apoi la Siguranță, Bodnăraș a ordonat să se sus
tragă din arhivele respective dosarele spionilor și agenților sovietici
trimiși cu sarcini de spionaj în România între cele două războaie

mondiale, toate informațiile deținute despre serviciile sovietice pre
cum și toate dosarele românilor recrutați de serviciile sovietice și
care lucraseră pentru ele. Acestui ordin de sustragere dat numai
agenților INU i s-a adăugat acela de sustragere a întregii arhive
privind activitățile PCdR și ale membrilor săi pe teritoriul Româ
niei, în închisori sau în libertate. Deja în SSI fuseseră infiltrați Ser-
ghei Nikonov (Sergiu Nicolau) și Piotr Gongearuk, celebri spioni
sovietici, despre care am mai pomenit, scoși din închisori. După
câteva luni, timp în care sovieticii au format noi agenți, în septem
brie 1945, ambele instituții au fost din nou înzestrate prin infiltrarea
de către Bodnăraș cil noi membri PCdR, zeci și zeci dintre ei pre
gătiți pentru prima oară prin cursuri intensive, speciale, pentru noile
activități în poliția politică, diversiuni, dezinformare, provocări, filaj,
arest, anchetă cât și spionaj intern și extern, contraspionaj, cursuri
ținute și ele în premieră la sediul INU/MGB din București. Acest
nou grup, din toamna lui 1945, format din agenți INU l-a avut ca
șef pe Constantin Munteanu ajuns general MAI, mai târziu, și pe
un oarecare Emanuel Zeides — comisarul grupului (politruc) ajuns
și el colonel.
La 27 aprilie 1945, Groza a dat un decret de funcționare a SSI
constituit din personal civil propriu și personal militar transferat de
la Ministerul de Război sub controlul lui E. Bodnăraș, ajuns acum
în guvernul Groza (6 martie 1945), secretar general al Consiliului
de miniștri — adică ceea ce el era de fapt, fără nici un decret, încă
de la 23 August 1944, de când SSI era ca și Siguranța bine infiltrat
cu agenți INU.
Director al SSI a fost numit Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau)
iar Piotr Goncearuk a fost numit șeful secției de contraspionaj.
După un număr de ani, SSI a fost botezat DIA apoi DIE, apar
ținând tot de Marele Stat Major, teoretic, și de Biroul Doi, numai
că a fost total subordonat spionajului militar sovietic GRU după
modelul căruia s-a organizat întocmai și pe care l-a slujit, fiindu-i,
de fapt, o anexă.
Cu Bodnăraș oficializat secretar general al Consiliului de mi
niștrii și Pantiușa, șeful secției politico-administrative a PCdR, Si
guranța Statului a ajuns total subordonată intereselor sovietice de
comunizare a României. Bodnăraș, oficial, și Pantiușa, din umbră,
C 4 - Prizonier
din ordin sovietic, au curățat continuu Siguranța precum și SSI și

au oficializat aceste purgatorii, la 2 aprilie 1945 (deci înaintea de
cretului Groza din 27 aprilie 1945 de constituire a SRI), când Scân
teia anunța că au fost arestați câteva sute de ofițeri de poliție și
contraspionaj care erau învinuiți de „dezastrul țării".
Cu tancurile sovietice, la 30 august 1944, odată cu „liberatorii"
a sosit și colonelul INU Dimitri Georgievici Fedicikin (despre care
am mai scris) care a adus cu el Comitetul Național Român de la
Moscova, în frunte cu Ana Pauker, Lăszlo Lukacs (Vasile Luca) și
ceilalți comintemiști pe care i-a instalat în Aleea Alexandru Nr. 1,
deschizând și sediul INU la București. Toți acești comintemiști din
România, coloana a 5-a sovietică, petrecuseră mulți ani la Mosco
va, în exil, ajunși acolo pe diferite căi, unii deveniți oameni de în
credere ai lui Stalin; Ana Pauker, Lăszlo Lukăcs, Leonte Răutu,
Walter Roman, Sașa Bârlădeanu și ceilalți de care am mai vorbit.
Aceștia, împreună cu alți agenți sovietici INU, au aplicat strategia
de luare a puterii și sovietizare a țării.
Stalin, având puteri discreționare, a pus Comintemul la dispo
ziția lui INO (operații externe din NKVD), care l-a transformat într-o
organizație de spionaj cu un mare număr de agenți cu diferite grade
de calificare pe care i-a organizat în grupuri clandestine pentru fie
care țară considerată o viitoare pradă. Fiecare grupare din cadrul
Comintemului, până la desființarea sa, era de fapt o rețea clandes
tină de spionaj, sabotaj, diversiune pentru țara respectivă. Adevărul
este că în toate țările de pe glob, unde comunismul a reușit să ia
puterea, inclusiv România — de la China până la Cuba, de la Ni
caragua până în Coreea de Nord — luarea puterii de către comu
niști și transformarea acelor țări în socialiste s-a datorat numai ser
viciilor sovietice de spionaj care au folosit sute și mii de spioni
cunoscuți și necunoscuți, autohtoni, internaționaliști sau cetățeni
sovietici cu identități false, care au aplicat cu toții, întocmai și la
timp, planurile Kremlinului, importând, creând și perfecționând sis
temul după modelul sovietic. Toate celelalte auxiliare; armata, di
plomația, comintemul au fost doar niște decoruri de mascare, niște
adaosuri ce au ajutat, au camuflat activitățile clandestine ale unui
complot mondial, anexe ale serviciilor sovietice de spionaj. Primul
mare experiment, soldat însă cu un eșec, a fost războiul din Spania
contra generalului Franco. Al doilea a fost China.
Ana Pauker, născută Rabinovici, a fost un exemplu clasic de

comunist internaționalist devenit spion sovietic și folosit cu ma
ximă eficiență în complotul comunist mondial, dirijat prin Comin
tern și care, până la moarte, a servit orbește numai cauza și intere
sele Uniunii Sovietice. De profesie învățătoare, născută în județul
Botoșani, a făcut parte din micul grup ce s-a scindat din partidul
Socialist, în 1921, fondând PCdR. S-a căsătorit cu avocatul Marcel
Pauker ce provenea dintr-o familie de evrei bogați din București,
tatăl soțului ei fiind proprietar al ziarului Argus. Din momentul în
care, în 1924, Stalin a înglobat Comintemul în serviciile de spionaj
sovietice GPU/INO, ei au fost automat recrutați, devenind spioni
INO. Artur Artuzov, șeful acestui Departament Exterior al INO în
acea perioadă, i-a recrutat personal sesizând admirația și devoțiunea
lor fanatică pentru Stalin cât și ușurința ambilor în a-și însuși limbi
străine. Marcel Pauker (Luximin) a activat intens ca spion sovietic
în țările capitaliste europene în timp ce Ana Pauker avea misiunea
de a recruta străinii atrași la Moscova și de a-i supraveghea, uneori
primind sarcina de curier, aducând materiale de la soțul ei și du-
cându-i ordine și instrucțiuni. Un timp scurt a activat ca instructor,
sub numele Marina, în PCF, în Franța. în 1934 a fost trimisă în
România cu sarcina de a reactiva muribunda Secțiune română a
Internaționalei a 3-a, cum se numea pe atunci aparatul trădător ce
se va reboteza mai târziu PCdR. în același timp, soțul ei activa în
Spețbiuro, o unitate specială cu activități ultra secrete, asasinate, în
țările vest-europene, până în 1937, când, din ordinul lui Stalin, a fost
executat ca troțkist, în urma denunțului public al Anei. Noi infor
mații scot la iveală că Marcel Pauker, în anii ’30, a lucrat la „Am-
trog“ o firmă paravan a spionajului sovietic din New York. El a
fost cunoscut ca E.Y. Pauker, pe scurt „Marcel", firav, negricios,
cu păr încărunțit. FBI i-a întocmit dosarul 74-1333.3220, ca ofițer
GRU angajat în 1936-37 la „Amtrog", New York, unde lucra îm
preună cu Studnikov, în departamentul exterior INO, condus de
Trilișer.
Ana Pauker a fost arestată în România și judecată Ia Craiova,
în 1936, împreună cu mai mulți tovarăși, pentru activități comuniste
(PCdR era în afara legii din 1924) și a primit o condamnare de
zece ani. în 1940, după ocuparea Basarabiei de sovietici, urmare a
pactului Molotov-Ribentropp, s-a aranjat un schimb de prizonieri,

în schimbul Anei Pauker, dată la sovietici, românii au luat un răzeș,
pe moș Ion Zubcu Codreanu, un basarabean semnatar al actului
Unirii cu țara din 1918 și o altă persoană. Atitudinea ei revoluțio
nară din timpul procesului și felul în care l-a lăudat pe Stalin a
făcut ca sângerosul dictator să capete încredere în ea, astfel că în
dată ce a ajuns din nou în Uniunea Sovietică, Stalin a numit-o în
conducerea Comintemului, iar în 1943, când obținuse la Teheran
de la aliați asentimentul ca Europa de Est să fie zonă de influență
sovietică, când el se gândea deja nu numai la ocuparea României
ci și la transformarea ei în satelit sovietic, ba chiar la rusificarea
ei, a numit-o organizator național pentru România. Acest lucru în
semna că el personal avea cea mai mare încredere în ea. Pentru
fiecare țară ce urma să fie ocupată de tancurile sovietice, Stalin a
numit câte un astfel de organizator național. Toți aceștia erau spioni
sovietici, agenți acoperiți ce aparțineau de INU. Astfel, Stalin per
sonal i-a ales pe Dimitrov pentru Bulgaria, pe M. Râkoczy pentru
Ungaria, pe C. Goltwald pentru Cehoslovacia, pe W. Ulbricht pen
tru Germania de Est, toți prezenți la Moscova. De menționat că este
cunoscut faptul că Stalin nu avea nici o considerație pentru vreun
comunist străin ce trăia la Moscova în exil dar nu făcea parte din
INU/NKVD, serviciile de spionaj și activități externe sovietice,
adică coloana a V-a sovietică de subjugare a țărilor lor de origine.
După alte câteva săptămâni, Stalin a dat dispoziție lui Beria ca INU
să formeze Comitete Naționale conduse de organizatorii naționali,
ceea ce erau de fapt viitoarele Fronturi Naționale care, la rândul
lor, urmau să fie formate tot de INU, iar din acele Fronturi Națio
nale se construiau implicit viitoarele guverne ale acelor țări ocupate
de tancurile sovietice. în iunie 1943, INU a format la Moscova Co
mitetul Național Român, căruia i-a pus la dispoziție ca sediu o fostă
casă conspirativă INU, iar Ana Pauker, președinta Comitetului
Național Român a devenit colonel INU. Comitetul Național Român
a fost format numai din comuniști din România refugiați în URSS,
în general minoritari. Nici un comunist aflat în România nu a fost
numit în Comitet. De subliniat este faptul că, încă de la acea vreme,
Stalin nu-1 accepta pe Dej, despre care știa că fusese membru PNȚ,
apoi a trecut la PSD, devenind, abia în 1930, membru al PCdR, după
care a fost racolat ca agent sovietic INO cu numele conspirativ Iva

nov. Adjunctul Anei Pauker a fost numit agentul INU Lăszlo Lu
kacs (Vasile Luca), născut în 1898, lăcătuș mecanic de origine ma
ghiară, agent comunist de profesie și membru al CC al PCdR din
1928. După ce a fost arestat în 1933, la eliberare a trecut clandestin
în URSS, unde, în 1939, a fost recrutat de INO primind gradul de
maior și misiunea de a spiona grupul de comuniști străini ce trăiau
la Odesa, acoperit ca deputat în Sovietul ucrainean și, mai apoi,
lucrând în Cemăuțiul ocupat. în timpul războiului, alături de Ana
Pauker (Rabinovici), Walter Neulander (Roman), Elena Teodorov
na Nicolskaia (Wanda Nicolski) și alții, a dus o campanie neobosită
de propagandă în lagărele de prizonieri de război români pentru a-i
convinge să se înroleze în diviziile de „voluntari". El a avut un rol
activ în semănarea urii de clasă, urii între soldați și ofițeri, recru
tarea de comuniști, educația comunistă a voluntarilor, precum și
pedepsirea drastică a celor ce refuzau „reciclarea educativă" din
lagărele de prizonieri. V. Luca a fost instruit în propagandă, sabo
taj, psihologia maselor și controlul populației prin manipulare, la
școala Comintemului din Kusnarenkovo, cursuri pe care le-a ab
solvit în 1943.
Este necesară o precizare: până la 23 August 1944 și după acest
act, o lungă perioadă de timp PCdR a fost divizat în două grupuri
de decizie foarte distincte: o grupare la Moscova, zisă „exteriorii,
cominterniștii", pe care Stalin se bizuia și alta, în țară, avându-1 ca
secretar pe Foriș (maghiar), numit și grupul „interiorilor" sau „dof-
taniștilor", cu Dej în frunte, în jurul căruia gravitau Gh. Apostol,
C. Stoica, A. Drăghici, Vaida Vasile, Teohari Georgescu, A. Mo-
ghioroș, N. Ceaușescu, I. Rottman (Chișinevski), Miron Constanti-
nescu, I. Rangheț, G. Preoteasa, C. Pârvulescu, Bodnăraș. Până în
1940 comuniștii români erau uniți în jurul lui Foriș, care avea în
crederea Anei Pauker (centrul de la Moscova) și implicit a Comin
temului. După 1941 poziția lui Foriș s-a erodat încet-încet, pe de-o
parte din cauza lui Dej care a declanșat lupta pentru putere, iar pe
de altă parte Moscova a început să-1 accepte și să-l susțină pe Dej
împotriva Secretarului General Foriș, cu scopul vădit ca, în cazul
victoriei să aibe în România un control absolut, având un partid
ușor de manipulat, cu un conducător incapabil dar recunoscător pe
veci față de cei ce i-au dat suprema putere, aceea de a conduce

țara. încă din primăvara lui 1944, în lagărul de la Tg. Jiu, Dej a
declanșat lupta acerbă pentru putere între el și grupul său, pe de-o
parte, împotriva lui Foriș și a susținătorilor lui. El acționa conform
ordinelor primite de la Ana Pauker și V. Luca de la Moscova, or
dine transmise prin importantul centru sovietic de spionaj, consu
latul sovietic din Vama, consulul Bulgin și C. Pârvulescu (curier).
De la începutul anului 1944, aflat în lagărul de la Tg. Jiu — baraca
numărul 8, Dej a declanșat un virulent atac împotriva lui Foriș. Dej
a ascuns abil ambiția sa de putere sub masca vigilenței revoluțio
nare și a gândirii marxist-leninist-staliniste, avându-i grupați în ju
rul său pe aproape toți activiștii de frunte: Chișinevski, Stoica, Apos
tol, Ceaușescu, Popescu-Doreanu, Agiu, Constantinescu, Rangheț,
Moghioroș, cărora li s-au adăugat evreii comuniști internați la Gro-
sulovo (Transnistria) și evacuați din cauza frontului la Tg. Jiu: Gi-
zella Vas, Petre Lupu (L. Pressman), Șt. Voicu, Simion Bughici,
Barbu Zaharescu, A. Rosinger, P. Donath, Rado și alții. Sub lozinca
clarificării pozițiilor în ședințe și discuții, Dej îl ataca constant pe
conducătorul de atunci, Foriș (Secretar General al PCdR), acuzân-
du-1 de cea mai gravă învinuire posibilă: agent al Siguranței, de-
viaționist, vinovat de eșecul lansării de parașutiști sabotori și spioni
sovietici pe teritoriul României, etc. Un martor al acelor discuții
povestea cum Dej l-a provocat într-o interminabilă discuție pe Fo
riș, privitoare la comerțul exterior. După ce comuniștii vor lua pu
terea, Foriș susținea ideea că va trebui să existe comerț liber cu
orice țară din lume care oferă condiții avantajoase pentru România,
în timp ce Dej avea un punct de vedere total pro-sovietic, ceea ce
însemna că România urma să-și orienteze comerțul exterior numai
în interesul URSS, „bastionul" comunismului victorios. Acest fel
de discuții principiale, ideologice a dus nu o dată la confruntări
verbale violente, insulte și invective, sub masca poziției deschise
și sincere. Dej și grupul său au reușit să-l înlăture pe Foriș, în vara
lui 1944, din funcția de secretar general al PCdR, acțiune la care
au colaborat L. Pătrășcanu, Gh. Apostol, LG. Maurer și Bodnăraș.
Prefigurând viitoarea sa poziție importantă, Pantiușa i-a creat lui
Dej chiar acolo, în lagărul de la Tg. Jiu, încă din primăvara lui
1944, un grup de pază personală, după modelul sovietic, gardă de
corp compusă din spioni sovietici, comuniști basarabeni și ruși

aflați în lagăr, în urma condamnărilor pentru spionaj: Pantiușa, Bu-
cicov, Goncearuk, Babenko, Rudenco, S. Nikonov, M. Posteanski,
toți înarmați cu cuțite și care îl păzeau continuu — de cine? — și
îl însoțeau permanent.
După 23 August 1944, casa Mavrocordat din strada Aleeea Ale
xandru Nr. 1, din fosta șosea Jianu, care în timpul războiului a fost
sediul central al Gestapoului în România, a devenit primul sediu
central al comuniștilor români și bineînțeles că Pantiușa a avut grijă
să confiște toate documentele și arhiva găsită, în interesul URSS.
în acel sediu au debițtat cu prima crimă politică Dej, ca autor moral,
iar Pantiușa, ca executant, și anume uciderea lui Foriș, acuzat de
colaborare cu Siguranța antonesciană. Astfel, fără anchetă legală,
judecare sau pronunțarea unei instanțe judiciare a urmat desfiin
țarea lui fizică, uciderea lui, numai pentru că Dej îl considera con
curent și rival în ascensiunea sa. Foriș a fost sechestrat în primele
zile după 23 August 1944 și ținut în garajul casei din Aleea Ale
xandru nr. 1. La dorința lui Dej, Pantiușa împreună cu Vanea, șofe
rul său sovietic, l-au luat într-o noapte cu mașina și cu o rangă de
fier i-au zdrobit capul (așa cum s-a dezvăluit parțial la plenara CC
al PCR din 1968). Și pentru că mama lui Foriș devenise incomodă
prin insistența de a-și vedea fiul căruia îi aducea mîncare și care
mereu era plecat pe „teren", Pantiușa și Vanea au luat-o și pe ea
cu mașina „să-și vadă băiatul" și au sugrumat-o, după care au le
gat-o cu greutăți la gât și la picioare și au aruncat-o în râul Prahova.
Există și o variantă că aceste operațiuni au fost făcute de Bodnăraș
împreună cu șoferul Drăghici. Așa a început șirul de crime indivi
duale și colective ce va avea sute de mii de victime, în decursul
anilor, victime ale comunismului românesc, executate de călăi ce
se aflau sub ordinele imediate ale lui Bodnăraș, Pantiușa, T. Geor
gescu, care erau și ei teleghidați, la rândul lor, prin ordine și in
strucțiuni de sovieticii Dimitrie Georgievici Fedicikin, principalul
reprezentant la București între 1944-1947 al Directoratului Extern
INU/MGB, specialist în „export de revoluții", Alexandr Mihailo-
vici Sakharovski, șeful consilierilor sovietici din MAI, din 1947
până în 1956. Ordinele sovietice ale Directoratului Extern INU/MGB,
transmise agenților sovietici Bodnăraș, Pantiușa, T. Georgescu, au
fost executate de alte zeci și sute de torționari, călăi și criminali,

prin arestări, anchete și în închisori și care au aplicat exact dispo
zițiile primite.
Cu toate că exista o strânsă și veche prietenie încă de la Doftana
între Dej, promovat în noiembrie 1944 Secretar General al PCdR
și Pantiușa, precum și o solidaritate rezultată din implicațiile amân
durora în multe crime, atrocități și abuzuri flagrante — cazurile Fo-
riș, Pătrășcanu, grupul A. Pauker, exterminările opozanților politici
Maniu, Brătianu, Mihalache, Titel Petrescu, exterminarea elitei in
telectualității românești — acestea nu l-au împiedicat pe Pantiușa
să-i asculte convorbirile telefonice, să-l urmărească pas cu pas, pen
tru că supravegherea sovietică trebuia să fie totală și permanentă.
Nina Nikonova, agentă INU, soția lui S. Nikonov, și el agent INU,
a devenit secretara particulară a lui Dej, din 1948; Mihail Gavrilo-
vici, agent INU/MGB, spion sovietic, șef de cabinet, iar Valerian
Bucicov, agent INU/MGB, fost spion, cunoscut din lagărul de la
Târgu Jiu, aflat atunci în garda personală a lui Dej, a devenit șeful
gărzilor de corp. Din 1948, Pavel ludin și apoi Mark Borisovici au
fost consilierii lui Dej, după ce i-a mutat Cominternul de la Belgrad
la București.
în iulie 1944, în vreme ce sovieticii pregăteau ofensiva pe
Nistru, Stalin l-a numit pe Andrei lanuarevici Vâșinski coordonator
politic al acțiunilor sovietice pentru România și Bulgaria. El era
vechi ofițer INO/GPU/NKVD și devenise notoriu ca judecător în
anii ’30, în procesele Metro, Vikers, partidul industrial, Sahtâi. Mai
târziu a fost procuror suprem în timpul faimoaselor procese stali-
niste, regizate în perioada 1937-1939, Troțki, Zinoviev, Buharin,
Tuhacevski, cominterniștii, etc. Mai apoi a fost „camuflat" la Co
misariatul Afacerilor Externe, ca adjunct al lui Molotov și trecut,
mai întâi, la departamentul exterior INO. Prima misiune a avut-o
în a incorpora Letonia, în URSS, în 1940. Este interesant și instruc
tiv să cunoaștem tehnica folosită de Vâșinski deoarece exact aceeași
metodă o va folosi peste cinci ani, în România, și cu același succes.
La 17 iunie 1940, în urma pactului Ribentropp-Molotov din
1939, când Germania nazistă și Rusia comunistă și-au împărțit teri
toriile din estul Europei, Armata Roșie a ocupat și Letonia. A doua
zi Vâșinski a sosit la Riga în calitate de trimis special al lui Stalin
și a cerut autoritar, forțându-1 pe președintele Letoniei, să numească

un „guvern al poporului", care, în prealabil, fusese ales și aprobat
la Moscova. Stalin propusese în acel „guvern al poporului" numai
doi comuniști, la interne și la conducerea poliției naționale. După
formarea guvernului, conform dorinței lui Stalin, de la balconul
ambasadei sovietice, Vâșinski a ținut o cuvântare asigurând popu
lația letonă că patria lor este independentă și că Moscova nu are
nici o intenție de a încorpora Letonia în URSS sau de a o transfor
ma într-un stat sovietic. Numai că după câteva zile Vâșinski a dat
ordin comunistului șef al poliției naționale letone să-și aresteze pro
priul președinte al țării, Ulmanis, împreună cu cele mai importante
persoane ale partidelor din opoziție, ajutat de grupul de comando
INO cu care el venise în Letonia, grup ce avea să-i aresteze pe cei
vizați și să-i transporte apoi în URSS. După această primă mișcare,
Vâșinski a supravegheat formarea unei organizații hibride „Blocul
oamenilor muncii" creată și controlată de agenți sovietici și de au
tohtoni INO. Apoi, el a dictat și impus „alegeri libere și democrate"
pentru parlament în doar două săptămâni. Bineînțeles, Blocul oa
menilor muncii a candidat în alegerile parlamentare între 14-15 iu
nie 1940 fără opoziție. Alegerile au fost o farsă, nu au avut loc pe
bază de vot secret, numai numărătoarea voturilor a fost secretă
efectuându-se sub controlul MAI, cu ministrul comunist impus,
omul lui Vâșinski, care a comunicat oficial că 97,8% din populația
letonă ar fi votat pentru candidații propuși de Blocul oamenilor
muncii. Și, din nou, la numai câteva zile de la alegerile „democrate",
PC leton a lansat sloganul „Letonia sovietică" și de la același bal
con al ambasadei sovietice din Riga, același Vâșinski și-a exprimat
speranța că noul parlament va îndeplini dorința poporului leton.
Bineînțeles că parlamentul lui Vâșinski s-a executat și, la 21 iunie
1941, el a proclamat Letonia sovietică. La numai două săptămâni,
Sovietul Suprem a încorporat Letonia în colosul sovietic. Și pentru
că Vâșinski participase la așa-numitele tratative cu privire la acor
dul de armistițiu cu România și Bulgaria, iată-1 acum din nou exe
cutantul direct al planurilor lui Stalin privind cele două țări.
Așa cum am mai spus, în 23 August 1944, INU/NKVD și-a
deschis sediul în București, avându-1 ca șef pe colonelul Dimitri
Fedicikin care a adus cu el toți agenții săi INU camuflați în mem
brii Comitetului Național Român, în frunte cu Ana Pauker, colonel

INU și V. Luca, la vremea aceea maior INU, pe care i-a instalat în
Aleea Alexandru Nr.l. Tot acest grup comintemist, devotat în to
talitate numai intereselor sovietice, a dezaprobat de la bun început
actul de la 23 August 1944, căci ei ar fi dorit capitularea necon
diționată în fața armatei sovietice, care ar fi dictat discreționar și
ar fi scurtat perioada de transformare a țării în pașalâc sovietic, căci
șase luni și câteva zile i-au trebuit lui Stalin să anuleze efectele
loviturii de la 23 August 1944, plus opt zile lui Vâșinski ca să-l
instaleze pe Groza.
Misiunea șefului INU de la București, colonelul Fedicikin, era
diferită și mai dificilă decât a celorlalți agenți INU din țările vecine
din cauză că România era membru al coaliției militare împotriva
Germaniei și avea un Rege care organizase lovitura de la 23 Au
gust. în România exista o puternică orientare pro-occidentală, exis
ta un guvern reprezentativ cu participarea tuturor partidelor politice
și a forțelor ce luaseră parte la actul de la 23 August. Sovieticii
plănuiseră propria lor lovitură de stat la 26 August 1944, ceea ce
ar fi avut alte ’rezultate pentru ei.
Fedicikin a primit directive speciale de la Moscova pentru si
tuația specifică din România în care unele misiuni trebuiau să fie
îndeplinite cu prioritate. Știm că prima urgență era să preia controlul
Siguranței Generale și a SSI și să le folosească pentru a-i șicana și
compromite pe liderii partidelor politice-istorice, cât și pe membrii
guvernului deja format. Misiunea de decapitare a acestor două in
stituții fundamentale de apărare a statului român, Fedicikin i-a dat-o
lui Pantiușa, vechi agent INU, eliberat doar de câteva zile din lagă
rul de la Tg. Jiu. Și așa Pantiușa a devenit adjunctul lui. Pantiușa,
la rândul său, a încredințat rolul de executant lui Bodnăraș, și el
agent INU și am văzut cum au acționat imediat, cei doi executând
perfect planul Moscovei.
Fedicikin trebuia apoi să formeze un front național democrat,
prin unirea partidelor de stânga și a altor partide și grupări de di
ferite orientări socialiste, după care trebuia să-l convingă pe M.S.
Regele ca numai din partidele componente ale frontului să-și for
meze guvernul de coaliție. Această responsabilitate politică i-a re
venit lui V. Luca care a fost ajutat și de Vâșinski. Apoi Fedicikin
i-a dat Anei Pauker misiunea de a înrola cât mai mulți cetățeni în
PCdR, care, la data aceea era o glumă, căci după evidențele Sigu
ranței Generale din 1938, se compunea doar din 820 de membri.
Și acest ordin va fi executat destul de ușor, de vreme ce această
mică bandă de agenți și spioni sovietici, trădători de țară, în mare
majoritate recrutați din minoritățile naționale, în special evrei și un
guri adunați sub forma PCdR, au reușit să-i împingă pe sute de mii
de români să se înregimenteze în PCR, să adere la țelurile lor și să
contribuie, mai mult sau mai puțin, la distrugerea țării, la starea de
dezastru, sub toate aspectele, în care se află România azi.
După revoluția KGB din 1989 și reinstalarea la putere a altei
garnituri comuniste, unii au emis teorii despre „poporul român trau
matizat de comunism", „victimă inocentă a comunismului", etc. Este
inexplicabil, totuși, cum directivele Kremlinului au putut fi atât de
rapid aplicate, mai ales că mulți, foarte mulți români cunoscuseră,
ca luptători pe frontul de răsărit, realitățile și „binefacerile" siste
mului comunist. De unde au apărut, într-un timp record, după 23
August 1944, atât de mulți care au acționat și au colaborat atât de
bine la transformarea României în colonie sovietică? De unde atât
de mulți ilegaliști, activiști de partid, profesioniști activiști, coordo
natori, agitatori, îndrumători agricoli, culturali, politruci în armată,
locțiitori și mulțimea de comuniști din „aparatul de partid și de
stat"? Mii și mii de indivizi, culeși printre derbedeii și drojdia
mahalalelor orășenești, lichelele clasei muncitoare ce nu-și iubeau
meseria, leneși și incapabili de muncă, carieriști fără scrupule de la
orașe ce au realizat sosirea momentului de profit, golanii satelor,
cei care acceptau orice pentru a se căpătui, indivizi recrutați prin
promisiuni demagogice, dezorientați, caractere labile, dintre cele
lipsite de simțul orientării, într-o perioadă de confuzie, inflație și
lipsuri, indivizi care nu-și puteau alege direcția în viață, mincinoșii,
bătăușii, huliganii și violenții, demagogi ce nu aveau nimic de pier
dut, flecarii buni de trăncănit, nu de muncă, au fost printre primii
vizați de cei ce primiseră sarcina să „îngroașe", să întărească rându
rile PCdR. Dintre aceștia după 23 August 1944 și-a recrutat PCdR
zeci de mii de membri și dintre ei și-a selecționat cadrele de con
ducere. Acesta a fost și a rămas „izvorul nesecat" pentru viitoarele
recrutări având ca destinație și aparatul represiv, Securitatea, Miliția,
activiștii profesioniști de partid, temnicerii, aparatul administrativ

și de partid. O categorie aparte au constituit-o cei care de frică sau
amenințați — foștii legionari — au intrat în partid, la apelul Anei
Pauker, care însă a criticat pe I. Maniu, când în 1945 a primit în
PNȚ un grup de legionari în frunte cu H. Comaniciu. Porțile par
tidului au fost deschise, dar în timp ce, fiind evreică, Ana Pauker
nu putea fi acuzată de legionarism, Maniu a putut fi învinuit de
fascism. Toți acești proaspăt racolați au fost școliți prin cursuri scurte
de câteva săptămâni sau luni, în țară sau în URSS, și prima lecție
ce și-au însușit-o, fiindu-le temeinic injectată, a fost ura de clasă,
mai pe scurt ura. Sociologilor de mâine le revine importanta mi
siune de a explica motivele, fenomenul transformării. Ce mecanism
a modificat, a desfigurat o parte din blajinul popor român, ce s-a
întâmplat după 23 August, cum de au apărut mii de călăi și torțio
nari, mii de bestii nemiloase, oameni fără Dumnezeu, fără dragoste
de țară și popor, atâția parveniți și egoiști, fără remușcări sau inca
pabili să înțeleagă că de fapt comunismul sovietic nu e altceva de
cât un cancer înfipt în trupul patriei. De unde, cum și de ce au
apărut „informatori", „turnători", „colaboratori", sute de călăi, an
chetatori ca Brânzaru, Bulz, Doicaru, Moldovanu, Ene, Marin Jia-
nu, Plăcintă Alex, Enoiu și multe alte sute și mii, sau temnicerii
sadici și criminali care au fost cel puțin egali cu profesorii lor so
vietici, unii chiar depășindu-i ca: Maromete, Dorobanțu, Goiciu,
Istrate, Mihalcea, Albon, Crăciun, lamandi, Colier, Pop, Tudoran,
Cârciu, Todea, frații Șomlea, Țârlea, Ciobanu (Gherla) Olaru, Borș,
Gheorghiu, Bistran, Livescu, Stroescu, Fătu (Jilava), Goran, Konig,
Dobrotă, Ene, Gorian, Gheorghe Vasile, Constantinescu zis Baiazid
sau Dubă, Zeller, Chirion, Vida Nedici, Ardeleanu (Aiud), Barabas,
Bărbuică, Biro (Aiud), Bob (Gherla), Borcea, Ivănică (Jilava), frații
Maier și alte sute.
Cum a fost posibil ca zeci de mii de muncitori din București
de la marile uzine Grivița, Malaxa, IOR și alte fabrici, ca și alte
sute de mii de muncitori din orașele țării să se lase transformați în
turme, demonstrând contra guvernelor Sănătescu-Rădescu, cerând
guvern Groza, despre care ei nu știau nimic, sau cerând fără motiv,
în manifestații spectaculoase, demisia guvernelor democrate care
apărau tocmai bunăstarea lor?
S-au constituit „gărzi patriotice" și unități de șoc ale partidului

care au trecut la acțiuni violente, împușcări, precum cele ce s-au
desfășurat în Piața Palatului, la 8 noiembrie 1945. S-a pornit la asal
tul prefecturilor (1945-1946), la atacul sediilor partidelor de opo
ziție. Au avut loc atâtea crime la alegerile din 1946 (în timpul cam
paniei electorale), presiunile psihologice în urma unor incidente
create special, ca acela de la uzinele Malaxa, condus de Gh. Apos
tol. Răniri și crime au însoțit reforma agrară forțată făcută doar în
scopuri propagandistice (1944-1946). Cine au fost acele mii la număr
care au luat parte? De unde au provenit și cum? Este cazul să facem
bilanțul comunismului îți România, să arătăm lumii adevărul, să
știm cine e vinovatul sau cine sunt vinovății care pot fi considerați
drept cei mai mari criminali din România, din toate timpurile.
Trebuie dat un răspuns, dar poate fi el singurul?, la întrebarea
firească: în ce fel a reacționat poporul la acest masacru desfășurat
de-a lungul atâtor amar de ani? A fost vorba sau poate fi vorba
doar de resemnare, lașitate, frică și fatalism sau concepția „capul
ce se pleacă paloșul nu-1 taie" ori „fă-te frate cu dracul până treci
puntea" este adânc înrădăcinat în mințile românilor?
Pentru victimele puține care au supraviețuit, pentru rudele și
prietenii celor dispăruți, care au suferit și ei inimaginabil — care
este răspunsul? Ce li se poate spune?
Poate fi vorba de o vinovăție colectivă? Ce trebuie să li se spună
generațiilor viitoare? Răspunsul nu poate fi decât a fost o decădere
morală cumplită?
Iar soluția nu poate fi decât redresarea morală!
Orice simplificare sau ocultare a adevărului, cercetat, memorat,
regândit și realizat, acum, după decenii, nu poate decât să trădeze,
eventual din nou conștiința propriei istorii și devenirea propriului
destin.
Gândindu-ne la toate aceste fațete, realizăm că fenomenul este
de proporții insuficient cunoscute și că studiul acestuia până la ul
timele consecințe și motivații nu poate fi neglijabil. De asemenea,
nu trebuie ignorată nici trecerea spre stânga comunistă a unui pro
cent însemnat din intelectualitatea românească, grăbită în virajul ei
imediat spre stânga, viraj, care a avut în prima linie oameni de înaltă
cultură, oameni de litere, artiști de faimă, savanți, deveniți peste
noapte pro-comuniști, simpatizanți, comuniști și, în ultimă instanță,

colaboratori ai Moscovei, formând acea categorie disprețuită de Le-
nin însuși, de idioți utili, ajutând într-un fel și ei din plin la trans
formarea României într-o gubernie sovietică. Maestrului I. Sado-
veanu i-a trebuit să vină 23 August și să depășească vârsta de 70
de ani ca să proclame acel „lumina vine de la Răsărit", cu toate că
pentru el, până atunci, lumina venpa din Apus și gloria și starea
financiară din capitalista Românie, ajutându-1 să nu cunoască foa
mea, lipsurile, persecuțiile de vreun fel. Prin noua sa aliniere el și
alții ca el au creat confuzie. Putem vorbi despre o serie de intelec
tuali care au derutat, prin noua lor orientare politică, societatea ro
mânească și așa aflată în plină confuzie: M. Ralea, G. Călinescu,
Parhon, Lucia Sturza-Bulandra, Paraschivescu-Bălăceanu, George
Macovescu, Al. Rosetti, D.I. Suchianu, Octav Livezeanu, Simion
Stoilov, G. Moisil, D. Bagdazar, Tudor Vianu, R. Boureanu, M.
Florian, lorgu Iordan, C. Rosetti, Demostene Botez, George Geor
gescu, Miron Niculescu, Z. Stancu, Geamănu, etc.
Acestui fenomen de lichelism, de fripturism politic care a cu
noscut proporții alarmante trebuie să i se dea o deosebită atenție
mai ales că dezvăluie și o semnificație grav acuzatoare; nu doar
singur conducătorul, fie el Dej, Bodnăraș sau Ceaușescu a comis
marile crime naționale, de vreme ce la deportarea basarabenilor în
URSS (1945-1946), la deportarea sașilor și șvabilor, cetățeni români
de origine germană, trimiși în URSS (1944-1945) pentru munci
„de reconstrucții", la exproprierea moșiilor (1946), cu tot cortegiul
de abuzuri, jafuri și ilegalități, la acel lung șir de arestări politice
masive (1945-1955) și în continuare, într-un ritm mai redus până
în 1958, la procesul naționalizării industriei, băncilor, transporturi
lor (iunie, 1948), la exproprierea „chiaburilor" (1949), la deportări
le atâtor sute de mii de oameni din 1952, perioadă zisă a „lăgăriști-
lor", la deportarea bănățenilor în Bărăgan (vara, 1951), la acțiunea
de colectivizare forțată dintre anii 1958-1962, precum și la aresta
rea a zeci de mii de țărani ce s-au opus colectivizării, au participat
zeci și sute de mii de informatori, activiști de partid (care au cules
și centralizat informații, date, caracterizări), colaboratori, voluntari,
aparatul administrativ (primării, raioane, prefecturi), Miliția, Secu
ritatea, batalioane de intervenție și pază, personalul pus la dispo
ziția MAI ca: șoferi de întreprinderi cu mijloace auto de transport,

mecanici și personal CFR, militari în termen din forțele armate.
Aceste operațiuni de amploare, finalizate în urma planurilor bine
puse la punct de MSTM sau prin grupe MAI, au avut ca obiect:
percheziții, arestări, anchete, condamnări, transporturi, supraveghe
rea victimelor în închisori, în lagăre sau domicilii obligatorii...
Sute de mii de nevinovați din toate categoriile sociale, floarea so
cietății românești a fost opresată și decimată de alte zeci și sute de
mii de români. Vinovăția colectivă este evidentă.
în acțiunea de transformare a țării în colonie sovietică, un rol
deosebit de important l-au jucat tocmai cei ce cunoscuseră „la fața
locului" realitățile „raiului" sovietic — foștii prizonieri de război
români din URSS constituiți în cele două divizii Tudor Vladimi-
rescu și Horia, Cloșca și Crișan care s-au implicat de partea agen-
ților și spionilor sovietici, trădătorilor țării, constituiți în PCdR. în
cele mai grele momente pentru țară, în perioada 1944-1948, ei au
servit interesele sovieticilor. Am mai vorbit despre aceste două di
vizii și vom mai vorbi; deocamdată, evidențiem faptul că ele au
constituit un rezervor de comuniști, buni executanți, gata la orice
ar fi contribuit la transformarea României într-un pașalâc de tip
nou, în anii ce au urmat după 23 August 1944 și după împlinirea
planurilor sovietice, căci din acele divizii s-a format cadrul „arma
tei populare" de mai târziu, s-au recrutat ofițerii politruci, activiști
de partid, personalul din miliție și Securitate, din aparatul adminis
trativ... De ajuns să spunem că generalul Walter Roman (Neulan-
der) care a „ajutat" la formarea acestor divizii în URSS, avusese,
în războiul din Spania, funcția de inspector general al artileriei vo
luntarilor comuniști, fiind cunoscut sub „numele" de general M.
Telecin sau G. Katowski). Responsabilul postului de radio „Româ
nia Liberă" din Moscova, șef al Internaționalei comuniste, a deve
nit, după 1944, general în armata română, la început în aparatul
politic al diviziei Tudor Vladimirescu, după care în Direcția Spe
cială Politică a Armatei, DSPA și apoi șef MSTM, ca de altfel toți
cei care făceau parte din aparatul politic al acestor divizii, toți foști
refugiați în URSS și toți minoritari care au ocupat ulterior înalte
funcții în stat: P. Borilă, Ghe. Petrescu, Mihai Florescu, F. Arhip,
D. Coliu (Iordan Colef) Zina Brâncu, Wanda Nicolski, Gh. Stoica,
Janette Bull, Hemest Naum, etc. Ei au distrus armata veche prin

epurări, arestări, ei au fost „regizorii" acestui alt fel de Katyn. Din
tre foștii ofițeri ai diviziei Tudor Vladimirescu, foști instructori în
lagărele de prizonieri din URSS, mulți comuniști bulgari din Do-
brogea sau basarabeni ruși și evrei care au ascultat ordinele PCdR
în 1940 și au trecut în URSS, la ocuparea Basarabiei de către so
vietici, cu toții au ocupat funcții importante în armată, partid, Se
curitate, miliție, aparatul de stat.
Guvernul Groza și mai ales sovieticii au apreciat foarte mult
lichelismul fără de care nu s-ar fi produs aceste răsturnări, viteza
cu care se aplicau cu succes directivele lor, fapt pentru care Ana
Pauker a primit mulțime de decorații sovietice, căci doar prin stra
tegia ei partidul comunist din România a ajuns de la 820 de mem
bri, în martie 1945, la 35.000, în septembrie 1945, la 700.000, în
februarie 1946, iar apoi la 1.060.000.
Armistițiul cu URSS a fost semnat la 12 septembrie 1944, la
Moscova, deși, practic, România ieșise din războiul alături de Ger
mania la 23 August 1944. în acea perioadă, sovieticii, deși nu au
luptat pe teritoriul român, au dat zilnic comunicate militare în care
anunțau zeci și sute de sate și orașe românești eliberate, menționând
capturi și pierderi, tocmai ca să arate lumii că ei au „eliberat" Ro
mânia cu jertfe proprii grele, pentru a minimaliza actul de la 23
August.
După două luni de la 12 septembrie 1944 (semnarea armistițiu
lui), Vâșinski a sosit la București pentru a pune în aplicare planul
sovietic de transformare a României în colonie sovietică și a pro
cedat exact ca în urmă cu patru ani, în Letonia. După câteva întru
niri cu M.S. Regele, a reușit instalarea a doi comuniști în guvernul
existent: Lucrețiu Pătrășcanu la Justiție și Teohari Georgescu (Taș-
covici) ca secretar general al MI și director al Siguranței Generale,
despre care am mai vorbit (agent INU, recrutat în 1943 de Pantiușa
în închisoarea Caransebeș). La 28 februarie 1945, Vâșinski s-a în
tors la București cu misiunea de a instala un nou guvern subordonat
Kremlinului și a reușit să o facă numai în opt zile. El a cerut au
diență la M.S. Regele Mihai I făcând presiuni ca guvernul existent
să fie dizolvat și să fie instalat un nou guvern. în acea perioadă se
practica frecvent scenariul „mineriadelor" și s-a mizat enorm pe
presiunea psihologică a mulțimilor scoase în stradă. Era o modali

tate extrem de eficientă de a aduce acuze grave de sabotare a fron
tului, în felul acesta se demonstra așa-zisa nepedepsire a fasciștilor
și a criminalilor de război, faptul c-ar exista o „explozivă" nesigu
ranță în spatele frontului, „vina" de a nu fi respectat „prerogativele"
armistițiului. Toate aceste manifestații combinate cu atacuri ale pre
sei și radioului sovietic la care se adăugau tulburările interne cau
zate de echipele de șoc și de „apărare patriotică" dirijate chiar de
subsecretarul de stat Teohari Georgescu, precum și de gărzile pa
triotice conduse de Bodnăraș sau de echipele muncitorești ale lui
Gheorghe Apostol, nu urmăreau decât războiul civil și intervenția
sovietică. Vâșinski a stat o lună la București. După prima audiență
avută la sfârșitul lui februarie 1945 în care a întâmpinat rezistență
din partea M.S. Regele Mihai I și după alte câteva audiențe, Vâșinski
a dictat să fie instalat un guvern Groza, singurul în care URSS avea
încredere. El a amenințat, a bătut cu pumnul în masă, a dat un ul
timatum de patru ore. Când, în ultimele momente, M.S. Regele i-a
răspuns că „la Yalta s-a stabilit altceva", Vâșinski i-a replicat stri
gând: „pentru Dumneata eu sunt Yalta", după care a ordonat în ru
sește însoțitorului său să traducă, individul fiind Bodnăraș, adică
inginerul Ceaușu, alias Emelian Bodnarenco, agent sovietic INU,
deja instalat în acel moment de Pantiușa ca șef al SSI, firește cu
binecuvântarea lui Fedicikin. După ce s-a încheiat traducerea lui
Bodnăraș, Vâșinski a devenit din nou agresiv și amenințător și cu
același ton însoțit de aceleași gesturi a răcnit din nou „ori dizolvi
imediat guvernul și numești oamenii mei, ori România va înceta să
mai existe ca țară". Acesta a fost dialogul (de fapt ultimatumul)
rostit de Vâșinski, la 5 martie 1945, din care a rezultat formarea
primului guvern comunist din România, la 6 martie 1945, un gu
vern creat pentru aservirea țării, guvern despre care s-a spus că ar
fi venit la putere prin „voința maselor largi populare".
La 6 martie 1945, zi de doliu pentru România, PCdR și-a primit
răsplata pentru atașamentul său față de URSS, pentru servilismul
lui. URSS i-a dat puterea în România, fapt ce îl va face și mai
slugarnic și obedient față de stăpânii săi. Președintele guvernului a
fost ales Petru Groza, avocat și mare bogătaș, cu întinse moșii, fa
brici și proprietar de bancă, președintele unui așa-zis partid, de fapt
C 5 - Prizonier
un minuscul grup înființat de el în 1934, Frontul Plugarilor, fără

nici o activitate politică, devenit mai târziu o anexă a PCdR. Prin
banca sa se scurgeau fonduri sovietice pentru „ajutorul roșu“ —
ajutorare a comuniștilor din închisori — cât și fondurile necesare
pentru activitățile clandestine și de spionaj ale URSS în străinătate.
Siguranța Generală a descoperit aceste transferuri și activități finan
ciare comuniste prea târziu spre a mai acționa împotriva lui Groza.
Trecutul politic al celui în care Moscova a avut încredere, în acele
timpuri, îl prezintă ca pe un activist ambițios, imoral, ahtiat să atin
gă o carieră politică strălucită. Dr. Petru Groza a fost de două ori
ministru, prima dată, în 1921, în guvernul Averescu, din care a fost
obligat, în urma unei afaceri de deturnare de fonduri, să demisio
neze. A doua oară a devenit ministru într-un guvern Maniu, dar nu
a putut să fie decât subsecretar de stat, prea puțin pentru ambițiile
sale, drept care, nemulțumit, a înființat cu oamenii săi de casă acel
minipartid Frontul Plugarilor. Cu toate acestea nimeni nu l-a con
siderat un om politic, nici chiar după ce a devenit cripto-comunist,
în 1943, când comuniștii i-au propus o alianță, formând Frontul
Patriotic Antihitlerist.
A fost internat pentru două luni, ca suspect comunist, în lagărul
de la Târgu Jiu și eliberat de Antonescu, la intervenția lui Maniu.
Datorită apartenenței sale la Frontul Patriotic Antihitlerist a devenit
vicepreședintele guvernului Sănătescu, la 4 noiembrie 1944, ca
apoi să fie impus de Vâșinski ca șef al guvernului de la 6 martie
1945, post pe care l-a deținut până la moarte.
Guvernul lui Groza „de largă concentrare democratică" era
compus într-adevăr dintr-o adunătură de comuniști, cripto-comu-
niști, lichele politice și necunoscuți insipizi și incolori, dar era do
minat de comuniști. Lucrețiu Pătrășcanu, comunist, și-a păstrat mi
nisterul de Justiție iar Teohari Georgescu a fost numit ministru de
Interne, acel minister devenind arma partidului care îi va zdrobi nu
numai pe cei ce se vor opune dar și pe cei considerați potențiali
adversari. Dej va căpăta portofoliul ministerului de Comunicații și
Lucrări Publice, avându-1 ca subsecretar de stat pe Ion Gheorghe
Maurer. Ministrul agriculturii a fost numit un semianalfabet, Ro
mulus Zăroni, fost vechil pe moșiile lui Groza. Arivistul, turistul
politic, Guță Tătărăscu a fost numit ministru de externe și vice-
președinte al guvernului. Un preot complet necunoscut, C. Burdu-

cea, a devenit ministrul cultelor. Un vechi membru PCdR, din 1930,
șeful unui partid dizident din PNȚ, o „sămânță" secretă a PCdR,
infiltrat de mult în PNȚ, Anton Alexandrescu, a devenit ministrul
Cooperației iar ilegalistul Constantin Agiu a fost trimis ca repre
zentant al Frontului Plugarilor să-l ajute pe Zăroni în agricultură.
Socialistul Lothar Rădăceanu (Wurtze) a primit și el un portofoliu,
ca ministrul muncii, plătindu-i-se în avans pentru scindarea PSD
— Titel Petrescu și de asemenea Mihai Ralea, fondatorul unui grupu
leț — Partidul Social Țărănesc — trecut încă de la început sub tu
tela PCdR. Constantinescu-Iași a devenit ministrul Propagandei.
După ce a impus guvernul Groza, la 6 martie 1945, Vâșinski a
repetat performanța în Bulgaria, după același plan, după care, fiind
considerat specialist în probleme românești, a rămas pentru mulți
ani un factor de decizie cu misiunea de a se amesteca direct în
deciziile guvernului Groza. Trebuie menționat că Bodnăraș a deve
nit secretar general al primului ministru, sub directa tutelă a lui
Pantiușa iar Siguranța Generală a fost subordonată intereselor so
vietice de comunizare a României, interese care vizau în primul
rând decapitarea celor două instituți, Siguranța Generală și SSI și
transformarea lor în unelte ajutătoare pentru crearea regimului co
munist ce urma să se instaleze, precum și pentru susținerea lui.
Toate planurile pentru aceste scopuri erau stabilite până în cele mai
mici detalii de specialiștii NKVD, care s-au implicat direct în rea
lizarea lor, dovedindu-se că cele afirmate de Molotov, în primăvara
lui 1944, că „URSS nu urmărește schimbarea regimului social exis
tent în România" au fost vorbe goale având scopul inducerii în
eroare a marilor puteri aliate ale URSS în acel timp.
Cum bine știm, încă după 23 August, Bodnăraș a infiltrat sute
de agenți INU și comuniști devotați în ambele instituții și, în același
timp, alte sute de salariați ai instituțiilor au fost dați afară. De ase
menea am mai scris că unii din noii agenți au avut misiunea de a
sustrage documente aflate în arhivele SSI și Siguranței privind ac
tivitățile de sabotaj-spionaj și diversiuni sovietice, în România, în
tre cele două războaie mondiale. Spre sfârșitul anului 1946, toate
aceste documente fuseseră deja sustrase și predate lui Bodnăraș care
la rândul său le-a dat lui Pantiușa. De asemenea, prin același sistem
au fost sustrase de aceiași agenți toate actele și documentele privind

PCdR, de la înființarea sa, în 1921, toată documentația privind
membrii de partid, acțiunile de spionaj împotriva statului român în
care unii au fost implicați, inclusiv colaboratorii Siguranței Gene
rale și ai SSL în felul acesta prima parte a planului sovietic s-a
realizat cu succes deplin. Dar misiunea lui Bodnăraș și a lui Pan-
tiușa nu se încheiase căci „rolul" pe care-1 aveau cei doi era și acela
de a curăța în totalitate cele două instituții de toate elementele „bur
gheze". Această misiune trebuia realizată numai în momentul în
care se aprecia că noile cadre au căpătat calificarea minimă nece
sară. între timp erau infiltrați mereu alți agenți INU, printre care
Boris Grunberg (Alex Nicolski) care, în septembrie 1946, a fost
numit, oficial, inspector general al poliției și care, până la acea dată,
încă din 6 martie 1945, fusese doar șeful corpului de detectivi, pen
tru ca la 17 aprilie 1947, să fie desemnat oficial inspector general
al Siguranței Statului.
în perioada aceea de transformare, cele două instituții „burghe
ze", SSI și Siguranța Generală lucrau fără a fi paralizate de incom
petență, deoarece pe lângă sute de consilieri sovietici au continuat
să existe și puține cadre vechi care au colaborat benevol, ba chiar
din naivitate, cu noua conducere MGB-INU. Printre alții, un rol
deosebit de important l-a jucat până la moartea sa, în 1950, fostul
șef al Siguranței Generale, Eugen-Eugen Cristescu, deosebit de bi
ne calificat, având o bogată experiență și fiind dotat cu o memorie
neobișnuită. Arestat la 23 August 1944, a fost transportat în URSS
împreună cu mareșalul Ion Antonescu și ceilalți demnitari și an
chetat acolo până în aprilie 1946. La 17 aprilie 1945, fusese deja
judecat în lipsă în țară și condamnat la trei ani de închisoare pentru
„abuz de putere". în procesul „Marei trădări naționale", început în
6 mai 1946 a primit ca și Mareșalul Antonescu și ceilalți colabo
ratori ai acestuia condamnarea la moarte pentru „crime de război".
Eugen Cristescu a fost grațiat, transformându-i-se condamnarea în
muncă silnică pe viață. în cazul său, explicația ar fi că MGB-ul
avea nevoie de el și că el acceptase deja colaborarea cu sovieticii,
care au hotărât schimbarea sentinței, schimbând totodată și con
damnările lui Radu Lecca și a generalului C. Pantazi, primul, la
intervenția evreilor pe care i-a salvat de la moarte în timpul războ
iului, iar al doilea, la intervenția M.S. Regele Mihai I. Acceptând

să lucreze pentru MGB, E.E. Cristescu și-a salvat viața, dar până
în iunie 1950, când a decedat, la Văcărești. El a fost continuu de
ținut, în special în arestul subteran cu trei nivele al MAI. Astfel,
unii dintre cei ce au fost anchetați l-au găsit în nivelul botezat „sub
marin" al arestului MAI. Prin anii 1946-1947, unele informații ale
serviciilor străine indicau prezența sa într-unul din sediile MGB din
apropiere de bulevardul Carol (Republicii), unde aveau birouri doi
agenți faimoși INU: colonelul Borisov și locotenent-colonelul Le
ontiev. De asemenea, serviciile străine, în special al SUA, dețineau
informații că, în acea perioadă, E.E. Cristescu s-a deplasat la Paris
și la Moscova, însoțit de cei doi colonei și că ieșea însoțit de
aceștia, pentru a-i ajuta în activitățile lor INU. Cei ce l-au întâlnit
în arestul MAI după 1948 au povestit că avea un regim alimentar
special, cu mâncare adusă de la restaurant, că primea țigări, și era
scos zilnic din celulă pentru a da fel de fel de informații despre
oameni și întâmplări, ba chiar pentru a identifica locul de depozi
tare a unor dosare. Condamnarea nu i-a fost niciodată redusă, iar
după înființarea noii instituții — Securitatea — în aprilie 1949, s-a
deschis o nouă anchetă împotriva sa, cu toate că datorită „devota
mentului" său față de noii stăpâni mulți au fost arestați și schin-
giuiți. Am cunoscut persoane fără dosare, fără probe de nici un fel,
arestate numai datorită indiscrețiilor sale.
Organizarea Securității române
Partea a doua a planului, aceea de curățire totală a Siguranței

și a SSI de totalitatea vechilor cadre a fost pusă în aplicare, în vara
lui 1948, mai precis în noaptea de 19 august, când Pantiușa și Bod-
năraș au considerat că a sosit momentul ca vechii salariați să fie
îndepărtați. Atunci noile cadre, în majoritate agenți INU, au arestat
câteva sute din Siguranță și circa o mie din SSI, într-o acțiune de
anvergură condusă de Pantiușa și de Bodnăraș. în vara lui 1948,
Pantiușa a devenit generalul Gheorghe Pintilie, transferat oficial de
la secția politico-administrativă a CC al PCR la noul aparat de Se
curitate, denumit oficial Direcția Generală a Securității Poporului
și care a înlocuit Siguranța. Prin decretul 221 din 30 august 1948,
această nouă instituție este anunțată ca fiind înființată pentru
„apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității RPR îm
potriva comploturilor dușmanilor interni și externi". Numai că, de
ja, cu două săptămâni înainte, Ia 15 august 1948, generalul-locote
nent Gheorghe Pintilie (Pantiușa) fusese numit noul director al
Securității, urmând să aibă doi adjuncți cu grad de general-maior,
ce vor fi numiți la 1 septembrie: Alexandru Nikolski (B. Grunberg),
evreu basarabean, agent INU/MGB și Vladimir Mazuru (Bulgara),
ucrainean din nordul Bucovinei și el agent INU/MGB.
Securitatea română a fost organizată după modelul sovietic și
întreaga ei activitate a fost supravegheată de un corp de consilieri
sovietici ai NKVD (Ministerul poporului pentru securitatea statului
URSS), devenit, după 1946, MGB (Minister al securității statului
URSS), sub îndrumarea lui Fedicikin. Un corp de câteva sute de
consilieri sovietici, sub comanda generalului Alexandr Mihailovici
Saharovski, au ocupat toate posturile importante din minister, di
recțiile centrale și regionale, având birouri chiar și în micile orașe,
basarabenii, cetățenii sovietici precum și aceia ce avuseseră misiuni
de spionaj fiind preferați și înregistrați „legal" ca ofițeri ai Secu
rității românești. O singură excepție a Scut șeful regiunii securității
Brașov, un ceh cu școală NKVD.
Crearea unei singure instituții de spionaj intern cu câțiva ani în
urmă și oficializarea ei în vara 1948 au marcat începutul unei sân
geroase dictaturi polițienești de tip leninisto-stalinist, devenind în

acei ani, 1945-1955, împreună cu DIA (fostă SSI) și Miliția (Po
liția și Jandarmeria) și alte formațiuni MAI, suportul principal al
noii conduceri comuniste. în general, la treptele de sus, Securitatea
era formată din ofițeri INU cu pregătire la Moscova, prezentați ca
români, cu acte false, executate în laboratory! NKVD din Moscova.
Aceștia ca și Pantiușa, nu vorbeau și nu stăpâneau corect limba
română; stilul de a vorbi, pronunța și scrisul lor era total agramat
și deficitar. De asemenea, odată cu oficializarea Securității, în 1948,
au apărut un număr impresionant de „consilieri operativi", agenți
sovietici care nu făceau un secret din naționalitatea lor străină și
care comunicau și ei prin interpreți basarabeni cu ceilalți salariați.
în 1948, noua Securitate a poporului avea zece direcții și treispre
zece regiuni și, pentru fiecare existau cel puțin doi asemenea „con
silieri operativi" care aveau rolul de a dirija, supraveghea și antrena
personalul român; ei programau activitatea, misiunile, obiectivele
de urmărit și realizat, metodele de lucru ale unității respective și,
mai important, introduceau stilul și tehnica sovietică în activitatea
Securității. Practic, acești „consilieri operativi" au condus activită
țile Securității și înainte de oficializarea ei și erau despoți ce dom
neau peste direcțiile ei operative. Astfel se explică de ce Securitatea
a folosit metode de provocare, filaj, anchete, sisteme de condam
nare și regimul de detenție politică, exact ca în URSS și, la fel ca
acolo Securitatea a fost împuternicită cu dreptul „discreționar“de a
aresta și investiga și, mai apoi, de a aplica justiția, în contradicție
flagrantă cu cele mai elementare drepturi ale omului, drepturi uni
versal acceptate, cât și cu principiile democratice de drept. Cu alte
cuvinte, Securitatea a fost împuternicită cu dreptul de viață și de
moarte asupra individului, în interesul regimului politic, împuterni
ciri ce au avut la bază decretele lui Lenin din august 1922, care au
fixat autoritatea poliției politice sovietice dintr-un început (CEKA)
și care autoritate a rămas neschimbată până la destrămarea Uniunii
Sovietice. Copie exactă a poliției politice sovietice, Securitatea a
preluat oficial controlul asupra libertății, vieții și proprietății tuturor
cetățenilor țării. „Stilul" pe care-1 adoptă e cât se poate de simplu
și de eficient și transformă liberul arbitru în criteria al genocidului
și instrument al terorii continue. își alege victima, o arestează, o
bagă în închisoare, cu sau fără judecată, o reține în închisoare după

expirarea condamnării, o lichidează dacă vrea, deportează pe cineva
și nimeni nu poate protesta sau măcar întreba care este motivul,
după care tot ea, Securitatea, confiscă bunurile mobile și imobile
ale victimei, după legea fărădelegii și trece la tot felul de represalii
împotriva familiei celui aflat deja în ghearele ei. O explicație dată
care ar justifica această continuă teroare, această formă de război
civil ce se desfășoară pe toate fronturile, acționând imprevizibil lent
sau brusc, în campanii sau continuu împotriva propriului popor, ar
fi că acest asediu generează starea de frică, ceea ce ar ușura guver
narea comunistă. Sigur, comuniștii nu ignoră faptul că sunt în con
flict cu celelalte ideologii și clase și de aceea se comportă în con
secință. Ei distrug nu numai opoziția existentă dar și potențiala
opoziție și asta pentru că au învățat din istorie că și Revoluția fran
ceză din 1789, inclusiv în cea mai sângeroasă etapă „Teroarea" —,
nu a dat atenția cuvenită opoziției, și nu i-a eliminat pe cei ce ar fi
putut deveni opozanți. De aceea, la ocuparea în 1939, a unei părți
din Polonia de est, NKVD a ucis 15.000 de ofițeri ai armatei polo
neze, capturați fără luptă în faimoasa pădure Katyn din Bielorusia.
Tot așa, când Uniunea Sovietică a ocupat țările baltice, în 1940,
urmare a pactului Ribentropp-Molotov, mii de oameni au fost de
portați în Siberia și lichidați, unii chiar imediat, pe baza informațiilor
și documentației ce dezvăluia vederile lor politice, fără să fie vorba
nicidecum de activitățile lor anti-sovietice și au procedat, tot așa în
Basarabia, în 1940. Și pentru ca totul să decurgă conform directi
velor și voinței Securității, Justiția, Acuzatorul Public (Procuratura)
au fost transformate în simple anexe, cu unicul scop, acela de a da
o formă juridică legală fărădelegilor și crimelor Securității. O altă
explicație complementară care justifică succesul Securității în acti
vitățile ei teroriste și criminale a fost aceea a elementului OM.
De la început, sovieticii și-au arătat fățiș neîncrederea față de
români, care nu dovediseră niciodată dragoste pentru Rusia ori
Uniunea Sovietică. în toată istoria modernă a României, poporul
român a fost atașat Europei și valorilor civilizației europene și mulți
intelectuali români își completaseră studiile și-și formaseră educația
în Apus. Fapt pentru care sovieticii, cunoscând bine realitățile ro
mânești, și-au îndreptat de la început acțiunea de recrutare a cadre
lor spre indivizi din minoritățile naționale, în special evrei și unguri,

binecunoscuți pentru lipsa lor de respect față de poporul român și
pentru lipsa de loialitate față de România. De fapt însuși PCdR,
care, de la înființare, a dovedit o activitate trădătoare și antiromâ-
nească, a fost format în covârșitoare majoritate din evrei și unguri,
iar ca Secretar General, între 1924-1944, au fost numiți numai evrei,
unguri sau ucraineni, unii chiar cetățeni străini. Numele străinilor
sau cele de rezonanță străină au fost românizate spre a se evita bă
nuielile: Lăszlo Lukăcs — Vasile Luca, Bodnarenco — Gh. Pinti-
lie, Serghei Nikonov — Sergiu Nicolau, B. Grunberg — Alex Ni-
colski, Mișa Dulgherber — Mișu Dulgheru, Walter Neulander —
Walter Roman, Mișa Posteanski — Posteucă și alte sute și mii, atât
din Securitate cât și din aparatul de Stat și PCdR care pot confirma.
O altă categorie din care sovieticii și-au selectat copios cadrele
pentru Securitate a fost aceea a muncitorilor români necalificați sau
insuficient calificați, incapabili de a judeca realitățile, atrași doar
de avantajele materiale ce le erau oferite, incapabili de a raționa,
lipsiți de orice fel de educație religioasă, patriotică, etc. Nu poate
fi încă cunoscut numărul de ofițeri existent la înființarea Securității
și în primii ani ce au urmat deoarece în momentul în care buldo
zerul numit Securitatea Poporului, „creierul MAI“, „suprastructura
MAI“, „brațul înarmat al poporului" și alte asemenea formule, a
început să funcționeze fără greș, deci când totul a fost pus la punct,
vajnicii consilieri sovietici au părăsit România (1958-1964) luând
cu ei mare parte din arhivele Securității, aflate acum undeva în fos
tul URSS. Și, dacă ținem seamă că după așa-zisa revoluție din 1989
s-au găsit unele documente îngropate la Berevoiești, Muscel (și câte
gropi or mai fi oare?), precum și faptul că au circulat zvonuri de
spre distrugerea prin ardere a unor arhive ale Securității, putem tra
ge concluzia că este puțin probabil că se va face lumină în această
tenebroasă parte a începutului Securității. Cifrele ce se dau acum
sunt ridicol de mici. De exemplu: în 1948 erau doar 3973 ofițeri și
subofițeri, din care două treimi personal auxiliar, dactilografe, elec
tricieni, șoferi. între timp toți cei arestați, proveniți din cele două
instituții apolitice (Siguranța și SSI), în majoritatea lor având o
înaltă calificare profesională, au fost izolați, anchetați și transferați
prin mai multe închisori, ultima fiind cea din Sibiu. Cei ce ocupa
seră funcții de răspundere, cât și cei ce activaseră în brigada anti

comunistă au fost judecați în secret la Târgu Mureș, în anul 1949,
și condamnați la pedepse grele, de la 20 de ani până la muncă sil
nică pe viață, inclusiv pentru „activitate intensă contra clasei mun
citoare" (CP/art. 183) ori crime împotriva umanității. Arestările au
continuat până la ultimul ofițer sau subofițer de jandarmi care a
lucrat cu Siguranța sau care a avut tangență cu comuniștii, nelipsind
cei care au fost acuzatori publici (Comisarii Regali) în procesele
comuniștilor. După condamnare, toți au fost depuși la închisoarea
Făgăraș, o fostă cetate medievală transformată în închisoare spe
cială pentru această categorie. într-un regim de totală izolare în pri
mii ani, deținuții au beneficiat de condiții de viață mai bune decât
restul deținuților politici, adică dreptul de a primi pachete cu ali
mente și haine lunar. Desigur aceste drepturi nu erau date umanitar,
majoritatea celor închiși acolo fiind oameni în vârstă. Rațiunea a
fost de a-i menține în condiții bune, anchetarea lor continuând în
închisoare, căci era nevoie de cât mai multe amănunte și informații
pentru a fi verificate și informațiile fostului șef al Siguranței, E.E.
Cristescu, el însuși deținut politic, devenit chiar colaboratorul Se
curității. Ideea era că trebuie să se afle totul referitor la anii din
ilegalitate de la informatorii celor două instituții desființate.
Acest fel de anchete intensive a durat aproape doi ani, exact cât
au durat și condițiile mai umane de detenție, după care odată cu
terminarea anchetelor s-a suspendat și dreptul de a primi pachete,
intrând în vigoare un regim de exterminare morală și fizică. Ofi
țerul politic (securistul) a dus din acel moment o campanie de in
stigare a luptei de clasă, de alimentare a resentimentelor, semănând
ură și cultivând răzbunarea prin denunțuri, instigând jandarmii con
tra celor din Siguranță, subalternii contra șefilor. Bineînțeles, că
metoda a dat roade, ajungându-se la conflicte. Atunci s-a trecut la
separarea pe camere: jandarmi, ofițeri de grade inferioare, subo
fițeri, ofițeri superiori. La fel s-a procedat la Siguranță: comisari,
agenți, etc. Regimul de exterminare a bătrânilor la Făgăraș, prin
înfometare, condiții grele de viață și lipsă de asistență medicală a
durat până în 1959, când închisoarea Făgăraș a fost închisă și trans
formată în muzeu. Trebuie subliniat faptul că acestor oameni inte
gri, apărători ai ordinei publice, li s-a aplicat un regim continuu de
exterminare de o cruzime dozată și amplificată cinic; ei trebuiau să

dispară cât mai repede cu toate secretele pe care le dețineau privi
toare la activitățile comuniștilor români. în februarie 1959, supra
viețuitorii bătrâni, epave umane, au fost transferați la Gherla, unde
de asemenea au fost strict izolați, în celule speciale până în 1962.
Din miile care au fost, la început, în Făgăraș, murind peste trei sfer
turi, la Gherla au fost transferați numai 272 și, numai din pricina
condițiilor inumane ale transferului, au mai murit încă 145 dintre
ei, încât în viață rămăseseră practic doar 127 de deținuți, câți au fost
înregistrați la sosirea la închisoarea Gherla. La eliberarea din 1964
nu mai supraviețuiau decât 11. Când au ajuns la Gherla, în februa
rie 1959, cei 127 erau într-o asemenea stare de anemie și distrofie,
schelete mișcătoare, încât nu se puteau ține pe picioare, unii mer
geau în genunchi, alții mergeau câte trei-patru sprijinindu-se unul
de altul, astfel că dacă unul s-ar fi prăbușit, ar fi căzut toți.
Și așa anchetele au continuat, conducătorii comuniști, de acum
semizeificați, vroiau să fie siguri că adevărurile despre activitățile
lor reale vor dispare odată cu posesorii sau martorii lor.
Eram la Gherla la camera 85, etajul 3, când, în vara lui 1962,
a fost luat la o anchetă, la București, din camera noastră fostul co
misar al filajului din brigada anticomunistă a Siguranței, Sterian.
S-a întors după câteva săptămâni și, după ce o perioadă nu a vorbit
cu nimeni, mi-a povestit apoi cum, împreună cu un alt fost comisar,
Prunescu, au fost transportați la Jilava și, mai apoi, într-o casă con
spirativă unde au avut la dispoziție o alimentație foarte bună, cu
mâncare de la restaurant, fructe exotice și țigări străine. Ancheta
torii vroiau să știe, în 1962, în plină glorie și putere a lui Dej, dacă
a fost colaborator al Siguranței și de ce o dată pe lună, îmbrăcat
elegant și cu cravată, părăsea lagărul de la Tg. Jiu pentru o zi, între
1942-1944, și unde se ducea. Sterian a fost înspăimântat pe mo
ment și mi-a destăinuit faptul că din prima clipă a întrezărit două
posibilități: ori Dej a vrut să afle direct ce se mai știe din trecutul
său ca să dispară sursa, sau se începea o acțiune de compromitere
a lui de către un rival susținut de Moscova. în oricare din cazuri,
pentru Sterian sfârșitul putea fi dramatic și de aceea a ales calea
înțeleaptă de a nu ști nimic și, fără să vorbească cu Dl. Prunescu,
amândoi au ales aceeași atitudine. Anchetatorii — cine or fi fost?
— deziluzionați, i-au expediat înapoi la Gherla.
1€> AUREL SERGIU MARINESCU
Vechea arhivă a Siguranței a constituit un obiect de cercetare

continuă din partea Securității, în special partea care privea acti
vitățile fostei brigade anti-comuniste. Așa se explică faptul că la
Gherla, în 1963, în camera numărul 85, la etajul trei, în care mă
aflam, a fost introdus un nou locatar, arestat în 1962 și condamnat
la 15 ani pentru activitate contra clasei muncitoare. Fusese mecanic
de locomotivă la depoul Chișinău și, în 1935, printr-o notă infor
mativă, atenționase Siguranța despre activitatea unor mecanici de
locomotivă comuniști. Numai prin cercetarea continuă a arhivei Si
guranței se explică arestarea sa atât de târzie.
După distrugerea „aparatului burghez" al Siguranței Generale și
a SSI și după ce, ca rezultat al activității sale, au fost arestați mii
de oameni, dintre care marea majoritate au murit, Moscova l-a
apreciat pe Emil Bodnăraș, agent sovietic INU, și l-a răsplătit cu
funcții înalte, în ierarhia de partid și de stat, precum și cu nume
roase ordine și decorații. La 24 decembrie 1947, a fost numit, prin-
tr-un decret, Ministrul Apărării Naționale, tocmai spre a controla
armata, cu scopul de a asigura reușita actului ce se pregătea, izgo
nirea M.S. Regelui Mihai I de pe tronul României, fapt petrecut la
30 decembrie 1947. Bodnăraș, cu sprijinul sovietic, a reușit în timp
record să ofere regimului comunist român cel mai eficient instru
ment de oprimare, Securitatea, cu metodele ei de supunere prin
frică, teroare și groază. Cu ajutorul acestui instrument, regimul co
munist de la București a putut să-și distrugă adversarii reali ca și
pe cei imaginari și astfel a fost creat climatul teroarei, sub imperiul
căruia masele s-au supus timorate, îndobitocite, deci ușor de ma
nevrat, slujind interesul dictatorului și acționând sau mai degrabă
neacționând conform voinței lui. La fel, desființând SSI și creând
noua instituție DIE, aservită total instituției sovietice GRU și inte
reselor sovietice, Bodnăraș și-a adus o contribuție indiscutabilă la
sovietizarea României. Cu toate funcțiile sale de suprafață, de par
tid și de stat, rămas încă mulți ani în cadrul CC al PCR, Bodnăraș
a dirijat și supravegheat noile forțe opresive pe care tot el le-a creat,
în 1956, a condus o delegație la nivel înalt la Budapesta unde
împreună cu Kădăr, a luat măsurile necesare pentru definitiva re
primare a unor tendințe anti-comuniste. în România, după revoluția
din Ungaria, Bodnăraș a luat toate măsurile de înlăturare a perico
lului de contaminare cu ideile revoluției maghiare.
Revenind la impunerea guvernului Groza, la 6 martie 1945, sun

tem obligați să menționăm câteva momente importante și anume:
1. Unul din primele decrete pe care guvernul Groza le-a dat a
fost acela prin care erau scutiți de studiile necesare pentru ocuparea
funcțiilor publice cei instalați cu ajutorul „gărzilor patriotice", adică
prefecții, primarii, aparatul administrativ, toți „funcționarii" acti
viști instalați cu forța de bătăușii, ciomăgarii și huliganii gărzilor
patriotice.
2. Odată ajuns ministru de interne, Teohari Georgescu a făcut
o declarație fermă prin care a afirmat: Declar în mod hotărât că
vom curăți țara de elemente reacționare (oct. 1945).
3. Datorită faptului că guvernul Groza, format în majoritate din
comuniști și ghidat de sovietici, nu era sub controlul unui parla
ment, iar când a existat un parlament ales (nov. 46), a fost prea
târziu, s-a putut desființa orice început de opoziție și s-a pornit pe
direcția acaparării totale a puterii de către partid începându-se li
chidarea treptată a oricărei tendințe și urme de democrație.
Presa comunistă, „Scânteia", sub conducerea lui Miron Con-
stantinescu, Leonte Răutu, Silviu Brucan și alții, „denunța" zilnic
dușmanii poporului, „trădătorii", „fasciștii", „uneltele hitleriste",
„vânzătorii de patrie", „uneltele gestapoului", „tâlharii cotropitori
ai pământurilor sovietice", „naziștii din spatele frontului", „slugile
lui Hitler" și cerea ca sute și mii ce aparțineau acestor categorii să
plătească din greu pentru crimele pe care le înfaptuiseră. Comu
niștii erau antifasciști iar opoziția era fascistă.
Comunismul internațional (cominternul) nu a iertat niciodată
faptul că în perioada 1919-1922, când Italia se afla prăbușită în
anarhie și dezordine, după primul război mondial, cu lipsuri, șomaj,
mizerie și cu un partid comunist puternic, cu două milioane de
membri gata să ia puterea, Mussolini și fasciștii săi, folosind ace
leași metode bolșevice de forță, intimidare și teroare au blocat Italia
care putea să devină a doua Rusie sovietică. El a slăbit și timorat
PCI, a luat puterea, a instaurat ordinea și a dizolvat PCI. Tot Musso
lini, mai târziu, în 1936, i-a dat un ajutor substanțial lui Franco, în
Spania, care, astfel, a putut învinge conspirația cominternistă în
războiul civil, instaurând ordinea. Prin mass media aservită, comu
nismul de după război a creat, în bună parte, confuzia între nazis
mul militarist german și fascismul italian. De aceea și în România,

după 1944, arestările masive operate de Bodnăraș au fost justificate
ca o acțiune de „defascizare", oponenții de orice ideologie, antico
muniștii de orice fel, cei pe care comuniștii îi catalogau „dușmani
de clasă4' erau considerați „fasciști", „fasciști reacționari", „fasciști
dușmani ai poporului" și, bineînțeles, comuniștii erau etichetați ca
„antifasciști", „democrați". Prezentând în străinătate „defascizarea
țării", după război, prin aparatul propagandistic al PCR, totul părea
normal, când și aliații victorioși se ocupau de denazificarea Ger
maniei. Numai că nimeni nu a încercat să afle cine erau fasciștii
români, de ce erau considerați fasciști, ce înfăptuiseră ei, adică să
se afle adevărul. Și, cu toate că nazismul militarist german a atacat
URSS și i-a creat uriașe pagube materiale și umane, distrugeri și
umilințe pentru conducătorii bolșevici, obiectul urii lor și al răz
bunării a rămas fascismul italian care, prin presa de stânga și cea
manipulată, a devenit, după război, fenomenul cel mai disprețuit și
detestat și suprema insultă. în toate țările subjugate de sovietici din
Europa de Răsărit s-a practicat aceeași metodă de camuflare a des
ființării opoziției politice urmărind, în realitate comunizarea țării
prin „defascizare".
Fasciști, în orice caz, nu au existat în România. Și de asemenea
nici hitleriști, cu toate că România a fost aliata Germaniei, din ne
cesitatea de a elibera Basarabia și Bucovina, vechi teritorii româ
nești ocupate de sovietici, după un ultimatum de 48 de ore, în iunie
1940. Probabil că au existat puțini filo-germani, iar prohitleriști,
dacă au fost totuși, puteau fi numărați pe degete.
în acele momente grele de sfârșit de an, în 1944, Pătrășcanu a
dat decretul de funcționare a Tribunalelor Poporului și tot el a nu
mit acuzatori politici pe Alexandra Sidorovici, sora fostului coman
dant al Străjii țării, Teofil Sidorovici, viitoarea soție a lui Brucan,
și pe Constanța Crăciun ce va deveni soția lui Vincze și Avram
Bunaciu ce îi va lua locul lui Pătrășcanu peste câțiva ani, ca minis
tru de justiție, toți comuniști de frunte. Ei aveau ca primă misiune
să înainteze Tribunalelor Poporului liste cu cei care trebuiau să fie
întemnițați, liste ce se întocmeau sau erau gata întocmite de partid
și de către consilierii sovietici, supervizați de Pantiușa și Bodnăraș.
Mecanismul gata creat a început imediat să lucreze și seria crimi
nalilor de război a fost deschisă prin condamnarea generalilor Ca-
lotescu — guvernatorul Basarabiei, în timpul războiului, Voicu-

lescu — guvernatorul Bucovinei de Nord, învinuit de a fi guvernat
asupra unor teritorii străine. în paralel au fost arestați și condamnați
pentru crime de război toți jandarmii, de la comandanții de legiune
până la ultimul șef de post, toți cei care au asigurat paza și ordinea
în Basarabia, Bucovina și Transnistria, în perioada 1941-1944. încă
înainte de acea adunare secretă din 7 martie 1945 dintre Ana Pau-
ker, cei trei comuniști români și cei patru sovietici, cu care ocazie
s-au discutat propunerile planului Dimitrov de sovietizare a Româ
niei, câte ceva din acest plan a apărut în paginile oficiosului de
partid Scânteia. Astfel, la numai zece zile de la semnarea armis
tițiului cu URSS (12- septembrie 1944), în numărul 2 al ziarului
amintit, agentura de trădători, de spioni sovietici aflată în minori
tate, PCdR își anunța planurile create evident la Moscova, care nu
urmărea decât aplicarea lor. în articolul „Misiunea Noastră" era
desfășurată științific, organizat, teoria declanșării terorii și a distru
gerii instituțiilor democratice, „curățirea armatei" și „democratiza
rea ei", curățirea temeinică a aparatului administrativ de stat, a tu
turor instituțiilor publice din toate domeniile, precum și internarea
și exterminarea trădătorilor. Acel articol oglindea clar răfuiala co
muniștilor cu adversarii politici și ideologici, răzbunarea specific
comunistă împotriva celor ce au alte păreri politice, practicată în
toate ocaziile, împotriva tuturor, dar în special împotriva persona
lităților din toate sferele de activitate. Comuniștii au început atacul
verbal mai întâi împotriva vârfurilor intelectualității, în numele vag
și abstract al maselor largi populare, al clasei muncitoare, adică în
numele celor care de fapt nu știau și nu cereau nimic. Tot „artico
lul" nu era decât o instigare la ură cu tot cortegiul de violențe, un
manifest violent de dezbinare a societății românești. însemna de
fapt, începutul luptei de clasă, frângerea armoniei sociale de până
atunci. în același articol, „Misiunea Noastră", din Scânteia, banda
de spioni sovietici, grupați în agentura de trădare PCdR, „descria"
ceea ce avea să se petreacă mai târziu: acapararea prin fraudă, vio
lență deschisă și viclenie a puterii, o putere care nu manifesta nici
un fel de interes în refacerea țării de după război.
Numai pentru că luptaseră pe frontul de Est sau scriseseră arti
cole în presă despre Basarabia, Scânteia, într-un articol din acele
zile, intitulat „Sunt încă liberi?" pornea un atac violent la adresa
lui Ion Mihalache, Dr. Lupu, fruntași PNȚ, M. Fărcășanu, fruntaș
PNL și alții, „demascați“ ca slugi ale naziștilor. Tehnica propagan

dei comuniste, în acele momente, era atacul verbal cât mai violent
împotriva adversarului și introducerea, alături de invective dure, a
unor epitete ce vor deveni uzuale, începând cu primele luni ale pu
terii comuniste ca: fascist trădător, dușman al poporului, cu care
era etichetat oricine, fără să fie neapărat un reprezentant al regimu
lui antonescian. Desigur că aleșii Moscovei, satrapii României, se
simțeau mai siguri când Churchill declara: „După ce poporul rus a
suferit în mâinile Germaniei are dreptul la frontiere sănătoase și la
vecini prieteni la granițele de vest“ (România Liberă, nr. 46 din
30 septembrie 1944).
în 1944, la numai o săptămână după numirea sa ca ministru de
justiție, Lucrețiu Pătrășcanu împreună cu Dimitri Fedicikin, repre
zentantul INU la București, și cu Pantiușa au fost chemați la Mos
cova. Acolo, Pătrășcanu s-a întâlnit cu Vâșinski, „specialistul" în
problemele românești, ofițer INU, ministru adjunct al Afacerilor
Externe URSS, întâlnire la care a mai asistat și Pavel Fitin, șeful
INU de la Moscova, ocazie cu care a primit noi instrucțiuni și i s-a
atașat un consilier sovietic personal. Atunci a primit și ordinul de
a elabora o platformă-program, un fel de declarație de drepturi și
planuri de viitor, Pavel Fitin cerându-i lui Pătrășcanu ca, în calitatea
sa de ministru de Justiție, să promulge imediat câteva legi și anu
me: o lege de pedepsire a criminalilor de război, indicându-i-se ca
aceasta să fie cât mai cuprinzătoare spre a permite arestarea nu nu
mai a criminalilor de război propriu-zis, dar și a altor cadre ale
armatei și poliției românești.
întors la București, Pătrășcanu a îndeplinit prompt dispozițiile
Moscovei, publicând, în octombrie 1944, Platforma program a FND
(Frontul Național Democrat), iar, la 18 ianuarie 1945, legea pentru
pedepsirea criminalilor de război (decret 207), care a fost semnată
de M.S. Regele și a intrat în vigoare. Astfel s-a creat „cadrul juridic
legal" care a permis arestarea întregului personal din Siguranța Ge
nerală a Statului, din Serviciul Special de Informații (SSI) și a
structurilor militare până la cel mai înalt grad. La 1 februarie 1945,
Scânteia anunța deja arestarea primului lot de persoane care cola
boraseră cu hitleriștii, iar la 2 aprilie 1945, același ziar anunța ares
tarea câtorva ofițeri de SSI și de poliție „vinovați de dezastrul
țării", fiind vorba de fapt de cei care activaseră în brigăzile antico

muniste și de contraspionaj și pe care presa îi caracteriza drept
„călăi". Tot Scânteia informează, la scurt timp, despre arestarea
multor sute de ofițeri superiori și generali (în total o sută de gene
rali) acuzați de crime de război. Se aflau printre aceștia mulți eroi,
comandanți de mari unități, bravi și viteji, ce își făcuseră cu dem
nitate datoria către țară pe ambele fronturi de război, atât în Est cât
și în Vest, ofițeri de înaltă calificare profesională, purtători ai unor
înalte ordine și decorații, unii epurați deja din armată de generalul
de irozi Walter Roman, care înainta și listele celor „vinovați" către
Tribunalul Poporului. Generalul Macici comandase un corp de ar
mată român pe frontul de vest, în Cehoslovacia, și după ce a fost
decorat de sovietici cu o mare distincție și în cinstea sa s-au tras
25 de salve de tun, a fost chemat la București, arestat imediat și
condamnat drept „criminal de război". Tribunalele Poporului, in
strumente de legalizare a hotărârilor PCR dinainte luate, lucrau din
plin. Ele erau formate dintr-un judecător de profesie și 2-5 asesori
(jurați) populari aleși de PCdR, membrii de partid, inculți și fără
nici o pregătire dar cu „origine sănătoasă", care reprezentau facto
rul politic ce dicta sentința conform instrucțiunilor primite de la
Secretarul de partid. Astfel de Tribunale ale Poporului (Revoluțio
nare, în URSS) au condamnat la grele pedepse privative de libertate
mii și mii de militari, floarea armatei regale române, ca o răzbunare
pentru vitejia și eroismul lor în lupta contra bolșevismului. Ofițerii
armatei române, acuzați de fapte imaginare, rodul unor invenții gro
solane, condamnați, au fost trimiși la Jilava, Aiud și în alte închi
sori, împotriva lor aplicându-se un regim inuman, barbar, de exter
minare, din care nu lipsea nici transformarea acestor eroi într-o
țintă a tuturor insultelor și jignirilor. La Jilava, în fiecare seară, co
mandantul închisorii, căpitanul Maromete, găgăuț de origine, până
în 1946 om de serviciu la primăria municipiului București, la ca
binetul lui Dombrovski, forma o echipă de 8-10 gardieni înarmați
cu ciomege, așezați intr-un cerc în mijlocul căruia deținuții, foști
ofițeri, având gradul de la maior în sus, inclusiv cei ce purtau cel
mai înalt grad, erau obligați să intre pe rând și să suporte bâtele
gardienilor care loveau fără milă, în frunte cu Maromete, insultând
victimele în același timp. Deținuții, căzuți în sânge, continuau să
C 6 - Prizonier
fie loviți și insultați cu epitetele de „criminal44, „bandit44. Strigătele

și țipetele de durere erau auzite în celulele învecinate, urmate de
plânsete și suspine și, când se aștemea liniștea, gardienii aruncau
victimele leșinate ca pe sacii de cartofi pe dușumeaua celulelor.
Acțiunile de acest fel se repetau în fiecare noapte cu deținuți aleși
din camere diferite. înjurături, bătăi, insulte și reproșul „de ce ai
luptat împotriva URSS44 erau frecvente. Gardienii se distrau în mod
sadic cu aceste victime, în general oameni în vârstă și înfometați.
Astfel, colonelul Mociulski, cunoscut erou pe frontul de Est, co
mandantul unui regiment de tancuri, decorat cu cele mai înalte or
dine germane și românești, Crucea de fier și Mihai Viteazu, era
scos de gardieni din celula lui de la Jilava și obligat să le Instruiască
cizmele, după care îi puneau gamela cu mâncare pe podea și îl obli
gau, sub bătaie, să se întindă pe burtă și să mănânce fără ajutorul
mâinilor, adică să soarbă ca un câine, spre hazul, insultele și în
jurăturile gardienilor.
„Criminalii de război44 au format prima mare categorie de
deținuți politici ai regimului comunist, căci la 24 august 1944 a fost
o mare amnistie generală când, cu excepția legionarilor închiși de
Antonescu, toți deținuții condamnați pentru delicte și crime de
drept comun, cât și câteva zeci de comuniști au fost puși în liber
tate. De aceea apariția lor în Jilava, Aiud cât și în alte închisori a
fost o premieră, iar insultele i-au țintit continuu pe acești bravi mi
litari, în atmosfera aceea de instigare împotriva lor susținută zilnic
de presa comunistă și de propaganda de partid.
Decretul 207. Instigarea la violență și ură, la scară
națională. Primul flux al arestărilor și deportărilor.
„Misiunea noastră"!?
Legea lui Pătrășcanu (decretul 207) de pedepsire pentru crime

de război era nu numai ambiguă dar și voit confuză tocmai pentru
a lăsa liberă calea interpretărilor. în plus, nu conținea nici un ter
men juridic ci doar cuvinte politice ca: fasciști, legionari, trădători,
pro-germani, slugi ale nemților, unelte hitleriste. Presa comunistă,
cât și acuzatorii publici, cărora din octombrie 1945 li s-a adăugat
Alexandru Drăghici, cereau „să fie aruncați în temnițe", „să putre
zească în închisori". Decretul 207 îi viza pe toți bărbații politici ai
României antebelice plus cei ce activaseră între 1940-1944, pe toți
ofițerii superiori, neomițându-i pe oamenii de artă și cultură, pe înalții
funcționari din aparatul de stat. Se bănuiește că între 1945-1953
au fost 500.000 de deținuți, între care 100 foști miniștri, mii de
preoți, 100 de foști generali, circa 5000 de ofițeri. O atmosferă de-a
dreptul isterică de instigare și ură, însoțită de formula „să dea sea
ma" sau „să plătească" se crease deja în 1945.
„Până astăzi trebuia să avem spânzurători înălțate în mijlocul
piețelor de care să atârne criminalii de război antonescieni. Până
azi trebuia să răsune pădurile și câmpurile de salvele plutoanelor
de execuție" cerea în Scânteia, în martie 1945, Miron Constanti-
nescu. Și de asemenea, tot el, în același articol instiga la moarte:
„Trebuia ca sute și mii de tâlhari cotropitori ai pământului sovietic,
sute și mii de vânzători de patrie, sute și mii de unelte ale Gesta
poului să plătească cu capul crimele lor!" Scânteia, în martie 1945,
mai scria: „Până nu de mult, închisorile și lagărele din România
erau pline numai de prietenii poporului, de cei care au luptat pentru
drepturile și libertățile clasei muncitoare și ale poporului. Iată că
de la 23 August 1944 și, mai ales după 6 martie 1945, lucrurile
s-au schimbat. De data asta în pușcării și în coloniile de muncă se
găsesc dușmanii crânceni ai poporului, adepții lui Maniu, legiona
rii, etc.
Este inexplicabil de ce acestei campanii de ură și violență lan

sată de presa comunistă, în frunte cu oficiosul PCdR Scânteia i s-au
atașat cunoscuți intelectuali, oameni de litere și artă, care și-au des
coperit brusc vocația de comuniști sau au acționat ca simpatizanții
comuniștilor, prin articolele lor apărute în Scânteia sau în alte ziare
și reviste, dovedind intoleranță, ură și violență: N.D. Cocea, Ale
xandru A. Philippide, Radu Boureanu, Alexandru Piru, Mihai Sa-
doveanu, Ion Biberi, Eugen Jebeleanu și mulți alții au semnat in
calificabile articole de acest gen.
începută în toamna anului 1944 și continuată în 1945, a avut
loc prima mare acțiune polițienească comună a Siguranței Statului,
de acum bine garnisită de agenți INU, la care participa și Poliția,
Jandarmeria PCR-ului, acțiune dirijată de INU, prin Pantiușa, Teo-
hari Georgescu și Emil Bodnăraș. Această operațiune a urmărit în
principal arestarea sașilor din Ardeal și a șvabilor din Banat, cetă
țeni români de origine germană, trimiterea lor în lagăre, după care
urma deportarea lor în URSS pentru a participa la reconstrucția a
ceea ce a distrus armata germană. Este vorba de bărbați între 17 și
45 de ani și de femei fără copii, între 18 și 30 de ani, în total circa
70.000 de locuitori, în special din Ardeal și Banat.
Prin actul de armistițiu semnat la 12 septembrie 1944, la Mos
cova, România era obligată să predea Uniunii Sovietice pe toți ger
manii aflați pe teritoriul român. Partea română a înțeles că este vor
ba de cetățenii germani și, respectând condițiile de armistițiu, a
predat sovieticilor pe toți militarii germani prizonieri cât și pe toți
cetățenii germani cu pașaport, aflați temporar pe teritoriul român și
surprinși de evenimentele de la 23 August 1944, ca: oameni de afa
ceri, diplomați, turiști, reprezentanți de firme comerciale și indus
triale ș.a.m.d. Sovieticii, cu de la ei putere, au arestat în Ardealul
de nord pe toți sașii și i-au deportat direct, după cei i-au trecut prin
tot felul de lagăre, în cotul Donului, la minele de cărbuni, cerând
cu insistență ca autoritățile românești să-i predea și pe sașii și pe
șvabii din Banat, din Ardealul neocupat și chiar din restul țării, so
cotiți de origine germană, chiar dacă erau cetățeni români de multe
sute de ani. Guvernul Sănătescu a protestat, a încercat să explice
situația, numai că prevederile actului de armistițiu, în mod intențio
nat ambiguu redactate, tocmai pentru a se crea confuzie și posibi-
litatea interpretărilor, nu specificau cetățenia ci doar originea. Toate

protestele au rămas fără ecou așa că, în decursul câtorva luni, ope
rația a continuat după tipicul deportărilor sovietice; cei ridicați de
la casele lor au fost transportați forțat în lagăre și apoi cu trenul în
Ucraina, în bazinul Donului, la mine de cărbuni sau la construcții.
Arestările s-au făcut după liste dinainte stabilite de primarii comu
niști, împreună cu comuniștii locali, neevitându-se greșelile, de pil
dă cazul în care doar numele era de rezonanță germană, cu scopul
de a se confisca averile lor drept daune de război. Nu era de neglijat
valoarea totală a acestor proprietăți care au devenit sovietice și pe
care, ulterior, guvernul român le-a răscumpărat.
Această deportare în masă a cetățenilor români de origine ger
mană, în URSS, în 1944-1945, a fost o premieră absolută pentru
România care nu cunoscuse în istoria ei asemenea strămutări forțate
de populații. Practica de a dezrădăcina populații întregi dintr-o în
treagă zonă și apoi de a le muta cu forța, la o mare distanță, într-un
loc hotărât de autorități, era de mult folosită, fiind o tradiție ruseas
că, încă de pe timpul lui Ivan cel Groaznic, premergătoare arestări
lor în masă și deportărilor la care au fost supuse de către poliția lui
Stalin popoarele din țările baltice, apoi polonezii, germanii de pe
Volga, basarabenii și bucovinenii, tătarii din Crimeea și cecenii. Ea
a fost continuată de aceeași poliție, de data aceasta a lui Brejnev,
în 1949, când s-au deportat 200.000 de basarabeni și bucovineni,
totalizându-se astfel o cifră de jumătate de milion de basarabeni
deportați. în 1955, cei rămași în viață dintre deportații sași și șvabi
au fost eliberați și lăsați să revină în patria pe care au indicat-o ei
înșiși. Profitând de dezordinea și anarhia din evidențele sovietice,
cei mai mulți au indicat ca patrie RFG, puțini revenind la căminele
lor din România, unde îi aștepta acum aceeași viață mizerabilă ca
și în URSS. Dar cei mai mulți au pierit în bazinul carbonifer al
Donului din cauza condițiilor de viață, muncă și alimentare cărora
li se adăuga lipsa asistenței medicale. Se estimează la 7000 numărul
morților în Rusia.
începând din toamna aceluiași an 1944 și pe durata anului 1945
s-a desfășurat o altă deportare în masă, aceea a așa-zișilor cetățeni
sovietici, care în realitate erau români basarabeni și bucovineni, re-
fugiați pe teritoriul român după ocupația sovietică a celor două pro-

Prizonier in Propia Tara

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prizonier in Propia Tara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Primul volum dintr-o AUREL SERGIU MARINESCU

Coperta: Ovidiu Opresco

© 1996, vol. I editura DU Style

Prizonier în propria țară

S-a născut la 12 februarie 1929 în orașul Zimnicea, județul Te­

Trecutul constituie memoria, fără memorie nu există

Fără memorie existența ar fi aridă și opacă precum

AUREL SERGIU MARINESCU

Aduc pe acestă cale mulțumirile mele domnului gene­

Recunoștința mea și, de asemenea, mulțumiri priete­

Și generația mea face parte dintre generațiile sacrificate ale Ro­

Personal, teama din subconștient nu m-a părăsit niciodată, nici

negarea lor. Victimele, martori ai grozăviilor petrecute, sunt igno­

roaiele, condițiile de viață și lucru mizerabile, încălțăminte galenți.

închisori, regimurile de detenție și hrană au alternat. Nu mă consi­

Considerăm că pentru a înțelege cum a fost creat statul poliție­

brăcați în negru, călărind cai negri și având ca stemă un cap de

zhensky Prikaz ca și cele mai vechi Oprichnina sau Streliți au pre­

cunoscut sub numele Ohrana. în Europa acelor timpuri, Ohrana a

Comunismul lui Lenin, izvorât din marxismul revoluționar, nu

autocritica și cazania, sau cititul Evangheliei la slujba religioasă cu

său personal de guvernare și susținere a regimului. Ea a devenit din

Dzerjinsky, primul șef pe care l-a avut CEKA, fondatorul ei,

economice de proporții uriașe a avut nevoie continuu de suportul

nească bazată pe cea mai puternică armată din istoria Rusiei, și pe

Propaganda comunistă a prezentat ocuparea României de către

rezista au fost lichidate prin forța dură a poliției politice, formată

inamice au capitulat, trupele sovietice vor fi retrase de pe teritoriul

americană a fost trecută pe producție de război, după distrugerile

subminare și sabotaj, acțiuni împotriva unor organizații de emi-

a primit ordin, încă din 1942/43, să înceapă acțiunea de selecționare

în 1943, printr-un comunicat dat la 15 mai, planul de activitate a

Un funcționar comintemist, Castro Delgado, a declarat mai târ­

pentru înfăptuirea actului un membru de încredere al său, pe ingi­

în acele vremuri, însemnările și caracterizările negative făcute

de curier diplomatic și identitate falsă. Recunoscut de un fost coleg

murului din noiembrie 1940, a fost transferat la Caransebeș și apoi

de atunci, din vară, i-a fost transmis ordinul INU — Directoratul

Până la arestarea guvernului Antonescu, șeful era Eugen Cristescu,

tenul său din închisoarea Doftana, Pantiușa, îl recomandase cu mult

nalii și drojdia societății românești, cu intenția ascunsă de a băga

trimiși cu sarcini de spionaj în România între cele două războaie

din ordin sovietic, au curățat continuu Siguranța precum și SSI și

Ana Pauker, născută Rabinovici, a fost un exemplu clasic de

pactului Molotov-Ribentropp, s-a aranjat un schimb de prizonieri,

care a fost racolat ca agent sovietic INO cu numele conspirativ Iva­

veci față de cei ce i-au dat suprema putere, aceea de a conduce

corp compusă din spioni sovietici, comuniști basarabeni și ruși

fost executate de alte zeci și sute de torționari, călăi și criminali,

și a cerut autoritar, forțându-1 pe președintele Letoniei, să numească

brii Comitetului Național Român, în frunte cu Ana Pauker, colonel

activiștii profesioniști de partid, temnicerii, aparatul administrativ

S-au constituit „gărzi patriotice" și unități de șoc ale partidului

noapte pro-comuniști, simpatizanți, comuniști și, în ultimă instanță,

ziția MAI ca: șoferi de întreprinderi cu mijloace auto de transport,

Janette Bull, Hemest Naum, etc. Ei au distrus armata veche prin

presiunea psihologică a mulțimilor scoase în stradă. Era o modali­

un minuscul grup înființat de el în 1934, Frontul Plugarilor, fără

președinte al guvernului. Un preot complet necunoscut, C. Burdu-

au fost sustrase de aceiași agenți toate actele și documentele privind

iului, iar al doilea, la intervenția M.S. Regele Mihai I. Acceptând

Partea a doua a planului, aceea de curățire totală a Siguranței

geroase dictaturi polițienești de tip leninisto-stalinist, devenind în

bagă în închisoare, cu sau fără judecată, o reține în închisoare după

S-a născut la 12 februarie 1929 în orașul Zimnicea, județul Te

Aduc pe acestă cale mulțumirile mele domnului gene

Recunoștința mea și, de asemenea, mulțumiri priete

Și generația mea face parte dintre generațiile sacrificate ale Ro

negarea lor. Victimele, martori ai grozăviilor petrecute, sunt igno

închisori, regimurile de detenție și hrană au alternat. Nu mă consi

Considerăm că pentru a înțelege cum a fost creat statul poliție

zhensky Prikaz ca și cele mai vechi Oprichnina sau Streliți au pre

Un funcționar comintemist, Castro Delgado, a declarat mai târ

pentru înfăptuirea actului un membru de încredere al său, pe ingi

care a fost racolat ca agent sovietic INO cu numele conspirativ Iva

presiunea psihologică a mulțimilor scoase în stradă. Era o modali

seră funcții de răspundere, cât și cei ce activaseră în brigada anti

Revenind la impunerea guvernului Groza, la 6 martie 1945, sun

PNL și alții, „demascați“ ca slugi ale naziștilor. Tehnica propagan

țării", fiind vorba de fapt de cei care activaseră în brigăzile antico

Este inexplicabil de ce acestei campanii de ură și violență lan