O viață de osândă comunistă

Grigore CARAZA (1929-2014)

Margareta AMARINEI

Grigore Caraza s-a născut pe 1 februarie 1929, în Poiana Teiului, fiind al cincilea dintre
cei șase copii ai lui Vasile și ai Ioanei Caraza. Urmează cursurile primare în satul natal, apoi se
înscrie la Școala Normală “Gheorghe Asachi” din Piatra Neamț, studii pe care avea să le
întrerupă în 1948 din cauza situației materiale precare a familiei.
Este învățător la Școala Călugăreni (1948-1949), perioadă în care, împreună cu Pamfil
Sălăgeanu, din comuna Ceahlău, înființează o organizație anticomunistă. Ziua de 31 august 1949
este una decisivă pentru acest tânăr care, de-a lungul regimului comunist, va însuma 47 ani de
condamnare politică, din care 23 ani cu executare la zi.
Pe 18 februarie 1950, Tribunalul Iași îl condamnă la opt ani de închisoare corecțională și
șase ani cu interdicție corecțională pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, precum și trei
ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere de material interzis1. În rechizitoriu, se
stipula faptul că a fost organizatorul “Frățiilor de Arme” din districtul Ceahlău. Cunoscut drept
unul dintre cei mai activi membri, “a fost numit comisar prim pentru activitatea sa deosebit
de rodnică pentru organizație”2. Între acuzații, figurau și difuzarea a 30 de manifeste
subversive și inițierea unei colecte de bani pentru “confecționarea” unei icoane cu Arhanghelul
Mihail.
În cea mai mare parte, prima condamnare politică o ispășește în temnița de la Aiud, unde
rezistă privațiunilor și torturilor cutremurătoare la care a fost supus, acolo fiind adusă, în
majoritate, crema intelectualității interbelice. Singurul privilegiu al tânărului Grigore Caraza a
fost cel al formării sale spirituale în închisoare, în preajma unor nume de referință ale României
interbelice: Petre Țuțea, Atta Constantinescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr,
Istrate Micescu, Alexandru Georgescu, pr. Justin Pârvu, pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pr.
Dimitrie Bejan etc.
Pe 23 ianuarie 1957, este eliberat din Aiud și trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan,
dar pe 20 septembrie 1958 este arestat din nou, preparativele pentru o nouă condamnare și,
implicit, reeducare, fiind deja confecționate. Astfel, în 1959, pe 18 iunie, este condamnat politic
din nou, la 23 de ani de muncă silnică pentru “crima de uneltire împotriva ordinii sociale” și
trimis la Aiud.
Refuză cu înverșunare reeducarea - proces pe care îl definește ca “metaforă a morții”, fapt
care atrage asupra sa încă o privațiune, respectiv, detenția în zarcă - aceasta fiind o incintă
specială în închisoare, fără lumină, rece, umedă și mucegăită, cu un regim drastic de înfometare,
schingiuiri și silnicii diabolice. Specific regimului din zarcă erau interdicția de a se așeza, sprijini
sau întinde timp de 17 ore pe zi, hrană o dată la trei zile, fără apă. Din cei 23 de ani de închisoare
executați la zi, Grigore Caraza a stat închis 8 ani în zarca ridicată în timpul Mariei Tereza, special
pentru opresiunea ardelenilor.
Execută încă cinci ani de detenție (1959-1964) și, prin decret de grațiere, este pus în
libertate pe 1 august 1964, cu stigmatul “nereeducat și ireeducabil”, fiind unul dintre cei 56 de
deținuți care nu au putut fi reeducați de comuniști.
 Își reia studiile la Liceul Petru Rareș din Piatra Neamț, dar în 1970 este din nou arestat și
condamnat la 10 ani pentru “propagandă împotriva orânduirii comuniste”. Execută încă șapte ani
de osândă în temnița din Aiud și refuză eliberarea în 1977, caz unic în țară până la acea vreme. Pe
cale de consecință, este audiat de generalul Vasile Ionel de la Interne, care s-a deplasat la Aiud ca
să vadă “cum arată un om care, după o viață de temniță, refuză să iasă din închisoare” 3.
Generalul l-a asigurat pe Grigore Caraza că, după eliberare, va avea un loc de muncă și locuință,
condiția fiind aceea de a ieși din temniță fără ca ei să fie obligați să-l expulzeze.
Cu stigmatul “ireeducabil” și sub atenta supraveghere a securității, Grigore Caraza obține
diploma de bacalaureat la vârsta de 50 de ani, scapă de câteva atentate ale securității, iar pe 23
mai 1980 pleacă în exil, în S.U.A.
Obține cetățenie americană (1986) și continuă lupta anticomunistă dincolo de fruntariile
țării. Este ales președinte al Consiliului Național Român secția America de Nord, vicepreședinte
pentru SUA al Asociației Foștilor Deținuți Politici cu sediul la Geneva. Ia parte la toate
manifestațiile organizate împotriva regimului comunist din România, are intervenții la posturile
de radio Europa Liberă, Vocea Americii și BBC Londra, în toate acțiunile sale cerând respectarea
drepturilor românilor și “încercând să împiedice nebunia comuniștilor de a dărâma bisericile,
de a desființa circa 7.000 de sate din România și de a supune întregul neam la privațiuni
fără precedent în istoria acestuia”4. Depune la secretariatul a 99 deputați și 31 senatori ai
S.U.A. documente despre România comunistă, la fel procedând și la începerea sesiunii O.N.U., în
1986. Participă la demonstrații în fața Consulatului General al României din New York, în fața
clădirii Congresului de la Washington D.C., la Ambasada Română din Paris etc.
La o demonstrație din Soultzmat-Alsacia, este prezentat Familiei Regale a României,
Regele Mihai și Regina Ana (1986) și ia parte la un dineu oficial oferit la New York de
principesele Margareta, Maria și Sofia (1988). În 1996, este primit de Hillary Clinton la Casa
Albă, apoi de ambasadorii Americii în România - David Funderburk (1988) și James Rosapepe
(2000).
Grigore Caraza se repatriază în anul 2001, se stabilește la Piatra Neamț și, cu aceeași
dârzenie, începe să-și studieze cele 22 dosare de la C.N.S.A.S., care însumează peste 2.000 de
file5. În anul 2003, împreună cu Smaranda Florian, redactor-șef al ziarului “Ecoul munților”,
începe să-și scrie memoriile din temniță, iar în 2004 publică “Aiud însângerat” - o mărturie
cutremurătoare ale celor trăite în anii de prigoană comunistă, volum care s-a bucurat de referințe
excelente și care, ulterior, a fost editat încă de patru ori.
Memoriile lui Grigore Caraza concentrează un record de suferință și privațiuni de libertate
pentru un crez de la care nu a abdicat niciodată, în ciuda faptului că regula supraviețuirii este dată
de adaptarea la mediu și conformarea spiritului. “Omenește vorbind - scria Sorin Lavric
(“Regula lui Caraza”, 2010) - tăria alcătuirii sale depășește explicațiile biologice, psihologice
sau medicale. Pur și simplu e un mister cum acest om a putut rezista atâția ani, și nu
oricum, ci neacceptând nici o iotă din reeducarea comunistă. Și dacă rezistența este un
indiciu a cât poți suporta fără să te clatini în onoare, atunci Caraza este ipostaza rezistenței
în condiții de frustră demnitate”6.
A colaborat la publicațiile Cuvântul românesc (Hamilton Canada), unde semna cu
pseudonimul Ig. Roger, revista Lupta română (Paris) și Ecoul munților (Piatra Neamț). În 2004,
publică volumul memorialistic Aiud însângerat (Editura Vremea, București), urmat de încă alte
patru ediții; Cetățean de Onoare al comunei Poiana Teiului (2004) și al municipiului Piatra
Neamț (2007); președinte de onoare al Fundației “Ștefan cel Mare și Sfânt”.
*
 Croit parcă din Piatra Teiului și înnobilat cu o genă ancestrală din raiul Stânișoarei și al
Văii Bistriței, Grigore Caraza - prin întreaga sa viață de osândă - ne-a învățat lecția despre
demnitate, credință și iubire de neam. Eroul - în fața căruia “categoriile filosofiei și intuițiile
zilnice nu aveau putere de explicație”7 - își încheia tulburător, în 2004, Aiudul său însângerat:
“Iată-mă la sfârșit de drum și mă întreb - oare am mai rămas dator cu ceva acestei triste și
zbuciumate vieți?”8.
Peste zece ani, într-o smintire mai mare decât a veacului în care a stat îngropat în
temnițele Aiudului, moartea lui Grigore Caraza avea să sfideze firescul biologicului mendelian,
cuvenit de drept la cei 83 de ani ai săi. Ceea ce n-au putut comuniștii în cinci decenii a reușit un
Iuda psihopat, pe 21 iulie 2014, lovindu-l cu bâta în timp ce se odihnea pe o bancă, în fața
blocului unde locuia. A decedat pe 10 noiembrie 2014.

Bibliografie
1. Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Vremea, București, 2004, pag. 40.
2. Ibidem, pag. 41.
3. Ibidem, pag. 203.
4. Ibidem, pag. 235.
5. Ibidem, pag. 328.
6-7. Sorin Lavric, Regula lui Caraza, în ziarul Lumina din 1 octombrie 2010.
8. Grigore Caraza, Aiud..., op. cit., pag. 339.