Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș – d.

4 octombrie 2003) a fost

o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța,
ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență
anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste
în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută
publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de
Lucia Hossu-Longin. 

Memorialul Durerii – Viteaza din Nucsoara… by medialert

 
Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de
Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in
1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista»
Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din
Muntii Fagarasului.
A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta
din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de
toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-
negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume,
acela de a-si duce existenta din munca pamantului.

Elisabeta Rizea – foto: cuvantul-ortodox.ro

Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si

i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani. Opozitia
ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat
luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.
A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de
banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist. A
fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In
faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in
celula de maxima securitate.
Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii
din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale” din scorbura unui copac din
Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a
fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este
prelungita cu inca 25 de ani.
A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut
politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei
legionare.
In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de
un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei.
“Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la
sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii
si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic”.
In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964. Timp
de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de
ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau
considerati “dusmani ai poporului”.

Elisabeta Rizea impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului” – foto: facebook.com

35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata

in documentarele despre perioada comunista.
La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur
partid“. In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru
„diagnosticare”, dar a reusit sa fuga.
Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest
prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii
unei troite in memoria fratilor ei din munti. Dupa difuzarea interviului, au inceput
sa vina oamenii la Elisabeta Rizea si au inceput sa i se ia interviuri.
Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de
staff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu – credibilitatea CDR se datoreaza
in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in
campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor…
Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in
fata alegatorilor.
In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in
copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie
mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povesteste Rizea. “Pina oi muri il iubesc ca pe
ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara”.

Elisabeta Rizea, Regina Ana si Regele Mihai – foto: cuvantul-ortodox.ro

Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a
servit cu oua rosii, cozonac si vin.
 
O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu…
Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei
zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” - spunea Elisabeta Rizea.
Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze.
Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta
pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.

Elisabeta Rizea  – foto: facebook.com

De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra
comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n
closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru
partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o
scorbura.
Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii
in camera de-alaturi.
Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu
genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de
langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam
eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si
salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.
Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.
Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea
pe mana.  “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua
spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!”“Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30
de arginti…” M-a trantit pe jos.
M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A
dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.
Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun.  Mi-a
zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am
ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era
groasa.  Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si
masa.
Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant.  Asa mi-au smuls paru’. Am facut
tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”
 
Despre demnitate: Liga femeilor extraordinare
Numărul lor nu-l cunosc cu exactitate. Sunt multe. Numai “Haiducii Muscelului”
au avut alături de ei sprijinul a cel puțin 34 de femei extraordinare, așa cum le
puteți găsi pe site-ul dedicat lor, eroinelor din Nucșoara. A fost suficient să se
audă o singură voce, cea a Elisabetei Rizea, pentru ca societatea românească de
după 1989, avidă de modele, să recunoască în ea o icoană a demnității umane,
clasa politică să încerce să se folosească de imaginea ei, iar detractorii să găsească
ocazia de a se face auziți, contestând-o absurd. Această mediatizare binevenită,
apetisantă pentru consumul unui naționalism rămas drept o moștenire damnată a
regimului comunist, a făcut ca superficialitatea să pună repede stăpânire pe
imaginea rezistenței anticomuniste feminine și să ne oprim doar la “Tuța Rizea”,
refuzând parcă să mai aflăm mai multe.
Chiar dacă le-aș ști pe toate (ceea ce nu e cazul, din păcate), mi-ar fi greu să le
enumăr aici. Pot doar spune că, de fiecare dată când mai descopăr un nume, mă
opresc să meditez asupra poveștii acelei femei. Voi aminti în continuare doar cinci
nume, poate voi reuși să mai adaug și altele, în timp.
Încep, inevitabil, cu Elisabeta Rizea. Povestea ei este destul de cunoscută, deși mai
degrabă sunt cunoscute încă și mai bine câteva vorbe de-ale ei. Elisabeta a fost o
țărancă din comuna Nucșoara, care i-a ajutat pe cei din grupul Arnăuțoiu cu
alimente și informații timp de mai mulți ani. A fost arestată și a făcut 6 ani de
pușcărie, între 1951 și 1956.Este extraordinar faptul că, după eliberarea din
închisoare, a continuat să-i ajute pe “Haiducii Muscelului” în ciuda tuturor
riscurilor. A fost bătută îngrozitor de securiști, în special de un anume căpitan Ion
Cârnu, imaginea lui rămânând fixată în memoria ei, ca o rană necicatrizată. Odată
cu distrugerea grupului, în 1958, a mai executat încă 6 ani de detenție (a fost
condamnată la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberată în urma amnistiei din
1964). Carisma Elisabetei Rizea, imortalizată în serialul Memorialul durerii, care
i-a dedicat un episod întreg - Viteaza din Nucșoara, a transformat-o într-o icoană.
Chiar dacă, în condițiile date, au existat și alte femei, cum a fost Marina Chirca, de
o solidaritate dusă la extrem față de frații Arnăuțoiu, când vine vorba despre acest
grup, Elisabeta Rizea va fi probabil întotdeauna citată și amintită în primul
rând. Realitatea concretă, istorică poate să n-o plaseze neapărat în prim plan, de
altfel nu se poate vorbi de o ierarhie a meritelor, însămărturia ei va rămâne mereu
o dovadă a demnității individuale, cu atât mai admirată cu cât oricine s-ar
imagina în locul ei ar avea o mare problemă de conștiință: Eu ce-aș fi făcut?
Pentru mine, devotamentul acestor femei mă duce adeseori cu gândul la singura
operă a lui Beethoven - Fidelio. Dacă Leonora este capabilă să se travestească
pentru a se angaja ca temnicer la pușcăria în care este închis soțul ei, în realitatea
brutală a anilor ’50 din comuna Nucșoara, libertatea era o noțiune relativă. Cine
mai era liber? Cei nearestați dar asediați de trupele forțelor de represiune
dislocate în regiune? Cei din munți vânați ca niște animale și ducând o viață
inimaginabil de grea? Cei din pușcărie, detașați și izolați de această viață? Este
un Fidelio fără happy end. Nimeni nu este salvat în final. Există un cor al
suferinței, dar care nu va cânta niciodată O welche Lust… Și cu toate
astea, solidaritatea unei comunități, întinsă pe o perioadă de aproape 10 ani, în
care riscul de a plăti cu viața a devenit clar încă din primul an, este demnă de
muzica lui Beethoven…
Și un ultim amănunt. În ciuda notorietății Elisabetei Rizea, nu se poate găsi
nicăieri o fotografie a Nemesis-ului ei, acel Ion Cârnu pe care ea îl amintește de
fiecare dată. [...].
Mărturia ei a fost consemnată într-o excepțională carte, a regretatei Irina Nicolau,
alături de mărturia lui Cornel Drăgoi, fiul unuia dintre cei 4 preoți din lotul
Arnăuțoiu, executați pentru că au făcut ceea ce au predicat, ajutând-și
aproapele. Cartea se numește: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de
mărturia lui Cornel Drăgoi, mai multe detalii despre diversele ei ediții de la
editura Humanitas se găsesc aici împreună cu un preview. Versiunea aproape
completă a interviului se găsește în scenariul realizat de Rodica Mandache pentru
reprezentarea pe scena teatrului a acestei mărturii. Scenariul se găsește aici.
[...]
„Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care
am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă
tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi
în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în
mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia… Zece ani au stat în munte. După zece
ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate
văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad
şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei
rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi
răbdau.“