Gheorghe Magheru (1802 – 1880)

 
Gheorghe Magheru (n. 8 aprilie 1802, Bârzeiu de Gilort, județul Gorj – d. 23
martie 1880, București) a fost un comandant militar în oastea lui Tudor
Vladimirescu (1821), apoi comandant în Războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al
județului Romanați (din 1831), ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din
Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor
revoluționare din Țara Românească. La 10 octombrie/28 octombrie 1848,
Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la
Viena. În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic.
Originea şi familia
Gheorghe Magheru s-a născut în familia preotului Ion Magheru. Strămoşii
familiei sale proveneau din Transilvania. A fost căsătorit şi a avut mai mulţi copii.
Cariera militară
Haiduc celebru din zona Băileștiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu,
unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în
guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, generalul armatei din principat,
luptător pentru Unirea Principatelor Române. Era văr cu Tudor Vladimirescu,
prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.
La o vârstă foarte fragedă a fost obligat, împreună cu familia, să ia calea pribegiei,
când, în august 1806, un corp expediționar turc sub comanda lui aga Bechir,
nepotul pașei Regep a prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă
turcii au fost capturați și omorâți de haiduci în apropierea satului Obârșia, Gorj.
Printre acei haiducii se aflau tatăl și fratele său mai mare.
Devine vestit de foarte tânăr, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa
luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său,
împotriva turcilor.
În 1821 i s-a alăturat cu grupul său de panduri lui Tudor Vladimirescu. După
plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor la
Craiova, Gheorghe Magheru a fost lăsat la mânăstirea întărită de la Tismana
pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele și cu vărul său, Papa
Vladimirescu, fratele lui Tudor Vladimirescu. Împreună cu alți panduri din
subordine, s-au ținut de răzbunări împotriva boierilor și slujbașilor domnești.
Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu a decis să-i aducă lângă el.
După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru a mai haiducit câțiva
ani, apoi a fost înrolat în armată, unde a fost avansat rapid în grad datorită
calităților sale.
S-a înrolat apoi în armata rusă şi a participat la luptele împotriva turcilor între
anii 1828-1829. În timpul acestei campanii s-a evidenţiat în luptele de la Siseşti,
Băileşti, Covei, Catane, Golenţi, Breasta şi Maglavit. La 14 septembrie 1828, la
Băilești a avut loc o importantă luptă între turci (25.000), care ocupaseră satul, și
ruși (28.000), alături de care luptă și un detașament de1.200 de panduri. După
bătălie, turcii au fost izgoniți. Pentru faptele sale de vitejie din timpul războiului
ruso-turc, Magheru a primit rangul de căpitan de panduri și a fost decorat de țarul
Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.

Gheorghe Magheru  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cariera politică
După Pacea de la Adrianopol a intrat în magistratură şi a devenit preşedinte de
tribunal. În 1846 a devenit prefect de Romanaţi.
A fost membru al Societății secrete masone Frăția, 1840, alături de Nicolae
Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu.
A format la Craiova guvernul provizoriu revoluționar alături de Nicolae Bălcescu,
și Costache Romanescu.
Odată cu detronarea prințului Bibescu și instalarea guvernului revoluționar la
București, a făcut parte din guvernul provizoriu revoluționar național, apoi a
devenit generalul armatei române.
După ce armata otomană a înlăturat guvernul revoluționar, Magheru a refuzat să
accepte înfrângerea revoluției și s-a retras cu trupele revoluționare în Oltenia,
unde a organizat tabăra militară de la Râureni, pe câmpul lui Traian, lângă
Râmnicu Vâlcea.
Declarația lui Gheorghe Magheru: Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice
de a muri pentru țara mea. Pe aleea ce duce spre Complexul muzeal Gheorghe
Magheru a fost montată o placă de marmură cu istoricul locului: Pe acest loc, în
toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a instalat tabăra militară
revoluționară de panduri și voluntari. În memoria acestui eveniment, în anul
1973, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la Revoluția din 1848, s-a ridicat un
obelisc și a fost inaugurat muzeul de la Râureni.
Nevoit să se exileze la Viena, a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea
principatelor Moldova și Țara Românească.
A revenit în Țara Românească în august 1857, iar în decembrie 1857 a fost ales
deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. În 1860 a fost ales deputat. În
1864 a devenit comisar special pentru Oltenia. Între 1868-1877 a fost deputat
liberal de Târgu Jiu. A fost unul dintre fondatorii Partidei Naționale, mișcare care a
promovat unirea principatelor române și a sprijinit democratizarea și
modernizarea lor.
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro
 
Cum a salvat generalul Magheru Oltenia de ocupaţia turcilor. A înfruntat câteva mii
de soldaţi cu ajutorul a 300 de panduri

Gheorghe Magheru  – foto preluat de pe adevarul.ro

articol de Alin Ion (preluat de pe adevarul.ro)

28 mai 2015
În Bătălia de la Şişeşti, de lângă Târgu Jiu, generalul Gheorghe Magheru a reuşit să
se opună invaziei şi ocupării Olteniei de către trupele otomane cu doar 300 de
panduri.
La începutul toamnei lui 1828, Gheorghe Magheru se afla într-o situaţie dificilă ca
urmare a contraofensivei otomane în Oltenia. În calitate de comandant de
panduri al unei importante zone din Oltenia, mai exact tot nordul acestei
provincii, Gheorghe Magheru s-a trezit în faţă cu câteva mii de turci pe care
trebuia să îi înfrunte cu 300 de panduri. De asemenea, de partea pandurilor se
afla şi o mică oştire sârbească.
„Va fi ajutat de căpitanii Ion Solomon şi Panaiot Fochiano, totalul trupelor române fiind
de până în 1000 de soldaţi. Eroismul lui Gheorghe Magheru a fost determinant, după
cum o să vedem. A fost o întreagă dispută pentru identificarea locului bătăliei, deoarece
mai există un sat Şişeşti şi în judeţul Mehedinţi.
Desfăşurată la începutul lunii septembrie 1828, bătălia de la Şişeşti va marca începutul
unei înfruntări de mai mulţi ani între Ion Solomon, căpitan de panduri căruia i se va
încredinţa comanda «ca unuia mai bâtrân», şi Gheorghe Magheru, cel care se va
remarca şi cu acest prilej. Ion Solomon a declanşat un atac frontal care nu avea nici o
şansă ca urmare a inegalităţii efectivelor dintre cele două armate. Mai mult, planul lui
Gheorghe Magheru de a da un atac prin surprindere era anulat. Fuga lui Ion Solomon de
pe câmpul de luptă l-a pus într-o serioasă dificultate pe căpitanul sârb care probabil ar fi
fost răpus cu toată trupa sa dacă nu ar fi intervenit Gheorghe Magheru şi pandurii săi.
Atacul prin surprindere al lui Gheorghe Magheru i-a despresurat pe sârbi şi ei s-au putut
retrage. Căpitanul sârb i-a mulţumit lui Magheru pentru că i-a salvat viaţa şi a avut o
înfruntare cu Ion Solomon, pe care a vrut să îl omoare“, spune istoricul Cornel
Şomâcu.
Importanţa luptei de la Şişeşti
Respingerea trupelor otomane în lupta de la Şişeşti a avut o mare importanţă în
războiul ruso-turc. Cea mai mare parte a luptelor s-au purtat în Oltenia pentru că
armata otomană care se afla în sudul Dunării a trecut fluviul şi a pornit ofensiva.
În aceste condiţii, singura rezistenţă era formată din panduri care luptau în
armata rusă, alături de alte detaşamente de români, sârbi şi bulgari. Bătălia de la
Şişeşti le-a permis ruşilor să pornească o contraofensivă şi să câştige războiul. În
cazul în care lupta era pierdută, riscau ca să fie alungaţi din Oltenia şi din Ţara
Românească şi să piardă, astfel, războiul.
„Prin bătălia de la Şişeşti ca şi cele ulterioare, Gheorghe Magheru a reuşit să se remarce
ca un ofiţer destoinic dar a salvat şi oraşele Târgu-Jiu şi Craiova de posibila ocupaţie
otomană cu toate problemele pe care le-ar fi putut ridica. Fără victoria lui Magheru de la
Şişeşti, armata rusă, de partea căreia au luptat în mod tradiţional pandurii gorjeni, ar fi
putut pierde războiul din 1828-1829 cu Imperiul Otoman. Ar trebui să reţinem şi eroismul
românilor, faptul că victoriile lor erau obţinute cu efective şi resurse reduse, animaţi de
dorinţa de a-şi apăra ţara şi propriile cămine pe care le aveau în zonă”, a precizat
istoricul Cornel Şomâcu.
Conflictul dintre Magheru şi Solomon
Între Gheorghe Magheru şi Ion Solomon a izbucnit un conflict care nu s-a
terminat decât prin moartea combatanţilor. Solomon a murit în anul 1865.
„Deşi eroismul lui Magheru a fost răsplătit de ruşi cu Ordinul „Sf. Ana”, clasa a IV-a, în
grad de cavaler şi cu o sabie de onoare, felicitat de autorităţile române, va părăsi
rândurile primei armate naţionale din epoca modernă ce număra trei regimente de
infanterie şi 6 escadroane de cavalerie. Gheorghe Magheru ar fi trebuit să facă parte din
regimentul cu sediul la Craiova condus de Ion Solomon. Magheru a considerat total
inacceptabilă situaţia de fi subordonat lui Ion Solomon şi va părăsi armata până la
momentul Revoluţiei paşoptiste“, mai arată Cornel Şomâcu.
Conflictul va reizbucni pe timpul Revoluţiei de la 1848. Dacă Gheorghe Magheru
va fi unul dintre stâlpii taberei revoluţionare, Ion Solomon-comandant al polcului
III, regimentul, cu sediul în Bucureşti, va fi unul din capii contrarevoluţiei. „Va fi
chiar un moment în care cei doi se vor confrunta faţă în faţă. „Complotul
contrarevoluţionar din 19 iunie 1848 va fi dejucat atât de intervenţia populaţiei
Bucureştilor, dar şi de eroismul lui Gheorghe Magheru. În momentul arestării guvernului
revoluţionar, cei prezenţi povestesc că Solomon a acordat o atenţie specială lui Gheorghe
Magheru. Nu doar că acesta nu s-a predat, dar s-a baricadat într-o încăpere cu doi
dintre soldaţii săi aşteptând atacul. Paul Cernovodeanu aminteşte acest episod în „Pe
urmele Magherilor”, citând aici amintirile maiorului Lăcusteanu, unul dintre complotişti,
care spune că Solomon „se smucea să spargă uşa, să omoare pe Magheru, căruia îi
păstra o veche rancună”. Complotul a fost dejucat, iar Solomon s-a retras în cazarmă cu
soldaţii săi. Solomon a riscat la un moment să fie linşat de populaţia revoltată dar a
scăpat cu exilul“, mai scrie istoricul Cornel Şomâcu.
cititi mai mult pe adevarul.ro
 
1848… și IUBIREA: Gheorghe Magheru și Maria Caramalău – O căsnicie sortită
eșecului

Gheorghe Magheru și Maria Caramalău  – foto preluat de pe www.historia.ro

articol de Corneliu Senchea (preluat de pe www.historia.ro)

(…)
Nu toate soțiile eroilor pașoptiști și prepașoptiști au dovedit energia,
devotamentul și spiritul de sacrificiu al soției lui Câmpineanu. A doua căsătorie a
generalului Gheorghe Magheru, „generalul re volu ției”, om trecut atunci de 40 de
ani, a fost opera prietenului său, Ion Câmpineanu. Și această afacere
matrimonială, începută ca o mare iubire promițătoare de speranțe și împliniri în
plan afectiv, s-a înscris între eșecurile personale ale lui Ion Câmpineanu, eșuând
în parte și din cauza evenimentelor politice care l-au ținut permanent pe Magheru
departe de a doua aleasă a inimii lui.
După moartea rapidă a primei soții, Ancuța Pleșoianu, Gheorghe Magheru și-a
concentrat toată atenția creșterii și educării fiicei și fiului lor, Alexandrina și
Ghiță, fără a nutri gândul unei a doua căsătorii. Aceasta până când prie tenul său,
Ion Câmpineanu, i-a făcut cunoștință cu tânăra în vârstă de 26 de ani, Maria
Caramalău, fiica clucerului Iordache Cârcotă și sora pitarului Alecu Caramalău din
București.
Așa cum susțin istoricii Paul Cernovodeanu și Marian Ștefan, într-o monografie
dedicată Magherilor, generalul (care nu prea stătea prin București, prins fiind cu
atribuțiile sale militar-administrative în părțile Olteniei), ar fi cunoscut-o în
timpul peregrinărilor lui prin București, prin intermediul lui Șerban Caramalău,
subcârmuitor al plășii Gilortului din județul Dolj. Dar cel care l-a determinat să-și
ostoiască văduvia a fost Ion Câmpineanu, iar căsătoria celor doi a avut loc la
București, la 2 septembrie 1846 și a decurs bine, se pare, în cei doi ani care mai
rămăseseră până la izbucnirea revoluției, proaspătul cuplu fiind răsplătit cu un
băiat pe nume Romulus.
Anii care au urmat înregistrează însă, dacă luăm în calcul corespondența dintre
cei doi, o răcire a relațiilor. Magheru absorbit cu totul de pregătirile revoluției în
Oltenia, absent frecvent din București, prins apoi, după victoria revoluției, în
Capitală, de organizarea guvernului provizoriu care funcționa în palatul familiei
Golescu de pe Podul Mogoșoaiei (fost Palat Domnesc), a sfârșit prin a o pierde
definitiv pe Maria, care nu i-a împărtășit idealurile… spre deosebire de o altă
femeie celebră în epocă, Anica Ipătescu.
Aceasta (caracterizată de Gazeta de Transilvania drept „o română ce poartă arma ca
orice bărbat”), soția revoluționarului Nicolae Ipătescu, la vestea arestării
guvernului provizoriu de către coloneii trădători Odobescu și Solomon, știindu-și
soțul în primejdie, s-a înarmat cu pistoale și a antrenat populația bucureșteană
într-un iureș care a avut ca efect eliberarea guvernului arestat. Cât despre omul de
acțiune care era Gheorghe Magheru, acest eșec sentimental nu l-a copleșit. El și-a
găsit consolarea în focul luptei.
Să nu uităm că, urmărit de dorința colonelului Solomon de a-l ucide, în urma unei
ranchiuni mai vechi, pe tărâm militar și politic, Magheru, în momentul arestării
guvernului, a fost singurul care a înfruntat cu spada în mână baionetele soldaților
și atacul personal al lui Solomon, reușind să scape și să se baricadeze într-una din
camerele palatului guvernamental, refugiu pe care l-a părăsit, după pierderea
partidei de către gruparea contrarevoluționară. În ziua de 12 iulie a anului 1848,
generalul părăsea Capitala, îndreptându-se spre Oltenia pentru a lua comanda
trupelor neregulate de dorobanți și panduri și a organiza tabăra de la Râureni,
ultimul sprijin armat al revoluției. Nu știa atunci că se va întoarce la București
abia după nouă ani de exil dureros în străinătate, alături de prietenii săi.