Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d.

4 iunie 1961
Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi
traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris,
1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană
de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte
luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul
obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.
A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă
Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi
apare şi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.
A fost un model intelectual, pe care epoca l-a transformat într-un model moral.
Luciditatea cu care şi-a privit contemporanii, ca şi demnitatea, profunzimea şi
prestigiul ei în epocă, o transformă într-un simbol al destinului intelectualului sub
teroarea comunistă.
 
Date biografice
Se naşte la 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali (tatăl
său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris iar mama, Massinca
Poenaru-descendentă a lui Petrache Poenaru). La vârsta de cinci ani ştia deja să
citească în limbile română şi germană, iar la şase ani învaţă limba franceză. Are
profesori particulari care o vor îndruma în ştiinţele exacte şi umaniste. La vârsta
de 15 ani citeşte Imitatio Christi.
A studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Bucureşti unde audiază cursurile
lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru- este nepoata acestuia -,
Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, etc. În 1908 îşi ia licenţa în
filozofie cu Maiorescu, iar la insistenţele acestuia, familia o trimite la studii în
Germania şi Franţa pentru pregătirea unui doctorat.
În 1909, la Leipzig audiază cursurile lui Th. Lipps şi J. Volkelt, familiarizându-se
şi cu filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G.
Dumas şi V. Delbos. La Universitatea din Marburg îl audiază pe H. Cohen şi se
împrieteneşte cu N. Hartmann.
În 1913 obţine doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-
Bruhl. Teza sa de doctorat a fost publicată în Franţa fiind apreciată în lumea
academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA şi un post
de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello
Voinescu în 1915.
În 1922 devine profesor titular de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul de
Artă Dramatică din Bucureşti.
Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny
din Franţa unde a cunoscut o serie de personalităţi de vârf din cultura franceză, cu
unele dintre acestea întreţinând ulterior numeroase corespondenţe.
La întoarcerea din Franţa, în 1930 şi 1932, vizitează Veneţia şi Florenţa, unde are
revelaţia artelor plastice.
În 1936 călătoreşte în Marea Britanie, cu scopul de a stabili în România o
organizaţie religioasă după modelul “grupului Oxford“.
Între 1932 şi 1942 realizează o serie de conferinţe radiofonice pe subiecte culturale
şi feministe, conferinţe care i-au atras atenţia şi lui Tudor Arghezi.
În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea
Română de Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru şi reprezentări
dramatice.
Între 1939-1940 lucrează la un volum despre patru dramaturgi contemporani
(Wedekind, Pirandello, Shaw şi Claudel).
A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică
şi Muzică din Bucureşti.
Conferinţele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale
universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă şi drama
elisabetană (cu precădere Shakespeare).
A ţinut şi cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de Asistenţă Socială, militând penru
emanciparea şi educarea femeilor.
În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari.
În 1948 a fost pensionată. A afirmat că O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor.
În 25 aprilie 1951 este arestată pentru participarea la conferinţele de rezistenţă
intelectuală, organizate de Petre Manoliu (o „Universitate liberă” aşa cum peste trei
decenii vor organiza cehii „Charta 77”).
Ţinută nejudecată un an şi şapte luni în lagărul de la Ghencea şi închisoarea
Jilava, este trimisă în domiciliu obligatoriu, fără nici un mijloc de subzistenţă,
timp de şase ani, în satul Costeşti din apropierea localităţii Târgu-Frumos, din
nordul Moldovei, unde rămâne până în ianuarie 1954 în condiţii grele. Este
ajutată de prieteni, de Rarinceşti, de Mariana Dumitrescu, soţia compozitorului
Ion Dumitrescu (vezi Scrisorile de la Costeşti). Tot în 1951 copiile rămase de la
studiul Eschil, sunt distruse de comunişti.
La intervenţiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora (care îşi pierduse şi el
catedra de la Conservator), Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu,
Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu, precum şi la intervenţia lui Petru Groza, este
eliberată, trăind cu o pensie modică şi din traduceri (din limbile engleză şi
germană-Kleist, Mann etc.). Continuă să îşi ajute apropiaţii şi câţiva tineri
discipoli, fie financiar, fie prin scris. Se stinge în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. In
diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu,
socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o.
 Alice Voinescu, fotografie de la arestare  – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

 
Opera
Opera şi activitatea i-au fost reapreciate postum.
La începutul anului 1983, criticul şi comparatistul Dan Grigorescu se ocupă de
republicarea şi îngrijirea unor volume de estetică şi istoria teatrului.
După Revoluţia din 1989, Maria Ana Murnu publică scrisorile morale
şi Jurnalul (editura Albatros, 1997), acesta din urmă, prefaţat de Alexandru
Paleologu, cuprinzând critici la adresa regimului sovietic (fragmente de jurnal
apar şi în volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării). Cazul Voinescu este, în
acest sens, similar întrucâtva cu cel al filozofului Lucian Blaga, a cărui formaţie se
detaşa puternic de concepţiile materialiste promovate şi susţinute de noul regim
din România.
Monica Lovinescu:
„Tăcerea exemplară şi suferinţa asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă nobleţe a
împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri,
Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la şcoala
cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de
împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât
o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca şi Mircea Vulcănescu,
Alice Voinescu este dintre personalităţile ţinând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor
decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă şi prea
puţin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor
complete”
Arşavir Acterian:
„Alice Voinescu a fost pentru mulţi oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă,
cultivată ca puţine femei, plină de un anumit duh al unei anumite înţelepciuni morale şi
spirituale, ea -printre lecţiile sale inspirate de filozofie şi literatură dramatică- iniţiase pe
meleagurile noastre şi o mişcare aşa-zis oxfordistă. În şedinţele ce-au avut loc
săptămânal-destul de frecventate-, asculta confesii dramatice şi păsurile celor prezenţi.
Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu îşi spunea părerea
despre cele auzite”
(în Jurnal.1929-1945/1958-1990, p. 277, editura Humanitas, Bucureşti, 2008)
Alexandru Paleologu:
„[...] graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare
îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.”
Andrei Pleşu:
„Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu [...]. Alice
Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută
[...]. Mare cititoare şi comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele
labirintice ale credinţei, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate,
civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, şi pe care răzătoarea
comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănţuit, fără altă motivaţie decât utopia grosolană şi
resentimentul. O graţioasă şcoală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”
(în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie, 2009)
 
Jurnalul
Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică şi
postbelică, personalităţi ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au
numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins,
Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franţa, iar în România –
Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta
Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat
imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni
Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu,
pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. Din păcate, soţul ei
(Stello Voinescu – cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând
compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt
mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de
pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu ştie să moară, scrisă de Gheorghe
Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul
Naţional din Craiova.
Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul şi fiica mea, volum apărut la
editura Dacia şi Scrisorile din Costeşti, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la
editura Albatros, cuprinzând corespondenţa purtată de Alice Voinescu pe când se
afla în satul Costeşti, cu o prietenă – Florica Rarincescu.
 
Volume publicate (selectiv)
- L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme
critique, Giard & Brière, 1913
- Montaigne. Omul şi opera, Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1936
- Aspecte din teatrul contemporan, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti, 1941
- Eschil, Rev. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946
- Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru, ediţie îngrijtă de Dan Grigorescu, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1983, 840 pag.
- Scrisori către fiul şi fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994
- Jurnal – Editura Albatros, Bucureşti, 1997; 881 pag., ediţie îngrijită, evocare,
tabel biobliografic şi note de Maria Ana Murnu; cu o prefaţă de Alexandru
Paleologu
- Kant şi şcoala de la Marburg, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999
- Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constandina
Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001
 
Referinţe (selectiv)
- Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucureşti,
2007
- Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 1997 (881 de pagini)
- Stelian Tănase, Anatomia mistificării. 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti,
2003, 2009
- Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Editura Minerva,
Bucureşti, 1971, pp. 223–225
- Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001
- Heinrich J. Dingeldein: Zum Einfluss des Neukantianismus auf die rumänische
Philosophie: Alice Voinescu und die Marburger Schule. Rumänisch-deutsche
Kulturbegegnungen, hrsg. v. Rodica Miclea, Sunhild Galter, Doris Sava, Editura
Universitatii “Lucian Blaga”, Sibiu 2008, p. 107–120. (În limba germană)
- Heinrich J. Dingeldein, Gemeinschaft der Gedanken, Marburger Uni-Journal Nr.
32 (2009), p. 46–48. (Online) — Alice Steriade Voinescu: Gemeinschaft der
Gedanken, Zeitschrift Schattenblick (Online). (În limba germană)