ALTE DOCUMENTE

Viata si opera lui Albert Einstein

Osciloscopul
Verificarea calitativa a legii Lambert-Beer
Reflexia si refractia luminii
Instrumente optice Generatoare de sarcina electrica
Fizica Nomenclatorul arhivistic
CONSIDERATII PRIVIND INCADRAREA
INCINTELOR ACUSTICE IN CRITERIILE
DE INALTA FIDELITATE
BALEIAJUL PE VERTICALA

Instrumente optice FILTRAREA SUSPENSIILOR LICHID-

SOLID LA DIFERENTA DE PRESIUNE
CONSTANTA
Tema de casa - Transfer de caldura si
masa λδρα

Un instrument optic este un asamblu de

lentile, oglinzi si diafragme cu ajutorul
caruia obtinem imagini ale unor obiecte
astfel incat privirea acestor imagini sa
prezinte unele avantaje fata de privirea directa.

Din punct de vedere al naturii imaginilor, instrumentele optice se clasifica in:

instrumente care dau imagini reale: ochiul, aparatul fotografic si aparatul de

proiectii. Aceste imagini pot fi prinse pe un ecran de proiectie, pe o placa
sau pe un film fotografic.

instrumente care dau imagini virtuale. Fiind folosite, de obicei, pentru

examinarea directa, cu ochiul, a obiectelor, aceste instrumente sunt
formate din doua parti: un obiectiv indreptat spre obiectul de cercetat si un
ocular indreptat spre ochiul observatorului. Obiectivul este un sistem
optic convergent si formeaza o imagine reala a obiectului. Aceasta
imagine joaca rolul de obiect pentru ocular care va da imaginea definitiva,
virtuala, "preluata" de ochiul observatorului.

Caracteristici optice

Un instrument optic se caracaterizeaza prin marimi care permit sa se compare

intre ele doua instrumente de acelasi tip si deci sa se aleaga cel ce indeplineste
anumite cerinte. Aceste marimi sunt:

A. Marirea.
Marirea unui instrument este raportul dintre 19219d33t o anumita dimensiune
liniara a imaginii (de obicei, lungimea ei) si dimensiunea corespunzatoare a
obiectelor.

Pentru scopul propus se foloseste marirea transversala definite ca raportul:

unde   lungimea imaginii perpendiculare pe axa optica

 lungimea obiectului respectiv, perpendicular de asemenea pe axa optica.

Notiunea de marire prezinta interes, indeosebi in cazul instrumentelor care
produc imagini reale ale caror dimensiuni pot fi masurate.

B. Puterea.

Se numeste putere raportul dintre tangenta unghiului sub care se vede prin
instrument un obiect si dimensiunea liniara a obiectului pe o directie
perpendicular ape axa optica:

Puterea se foloseste mai ales in cazul instrumentelor ce dau imagini virtuale.

C. Grosismentul

Se numeste grosisment sau marire unghiulara raportul:

unde   este unghiul sub care se vede un obiect prin instrumental optic (diametrul apparent al
imaginii) iar   unghiul sub care se vede obiectul cand este privit cu ochiul liber
(dimaetrul aparent al obiectului), asezat la distanta optima de citire . Pentru un
ochi normal este de 0,25 m.

D. Puterea separatoare.

Este capacitatea instrumentului de a forma imagini distincte, separate, a duoa

puncte vecine ale obiectului. Cu cat valoarea sa este mai mare, cu ata pot fi
distinse puncte mai apropiate ale obiectului. Ea poate fi data, fie prin distanta
minima intre doua puncte ale obiectului care mai dau imagini diferite in
instrument (puterea separatoare liniara), fie prin unghiul minim dintre razele
care vin de la doua asemenea puncte (puterea separatoare unghiulara). Dupa
corectarea aberatiilor diferitelor piese ce compun instrumentele optice, puterea
separatoare depinde numai de fenomenul de difractii a luminii care traverseaza
instrumentul.

Instrumentele optice oculare

LUPA

Lupa este un sistem optic simplu, constand din una sau mai multe lentile cu
distanta focala relativ mica (intre 10 si 100mm). Lupa se aseaza intre obiectul
AB si ochi. Obiectul, de lungime y  , se afla in apropierea focarului F astfel incat
imaginea virtuala A B , de lungime y2 sa se afle la distanta vederii clare de
25cm. Lupele folosite curent au grosismentul cuprins intre 2,5 si 25.

MICROSCOPUL

In scopul obtinerii unor mariri mai substantiale se utilizeaza microscopul, care in

principiu reprezinta o combinatie de doua sisteme optice: obiectivul si ocularul,
asezate la o distanta apreciabila unul fata de celalalt.Microscoapele maresc
obiecte minuscule, sau dezvaluie detalii ale unor obiecte mai mari. Ele ne-au
deschis o lume intreaga, invizibila ochilor nostrii.

Microscoapele optice
Primul microscop a fost fabricat de opticianul olandez Zacharias Janssen, in
1609. primul om de stiinta care a observat bacteriile a fost olandezul Anton van
Leeuiwenhock, care si-a fabricat propriile microscoape in anii 1670. Primele
microscoape au fost optice, ceea ce inseamna ca obiectul studiat a fost vizualizat
printr-un ocular. Pentru aceasta, specimenul trebuie sa fie destul de subtire
pentru a permite penetrarea luminii. Intr-un microscop optic, lumina reflectata
de un obiect se refracta, trecand prin niste lentile. Aceste fenomen face ca
obiectul sa para mult mai mare. O a doua lentila mareste obiectul chiar mai mult.
Microscoapele optice cu mai multe lentile sunt numite microscoape compuse, si
pot mari obiectele de pana la 2000 de ori.

Microscoapele electronice
Principalul concept pe care s-a format microscopul electronic este faptul ca
electronii au unda asociata. Microscoapele electronice au fost utilizate prima
oara in 1930. in loc de lumina, ele folosesc un fascicol de electroni, controlat de
campuri magnetice. Ele sunt foarte puternice si pot vizualiza pe talii de 1000 de
ori mai mari decat cele optice. Specimenul trebuie uscat si taiat in felii foarte
subtiri (cam de o miime de ori mai mici decat grosimea acestei pagini). In plus,
aerul trebuie indepartat din interiorul microscopului electronic si din jurul
spcimenului, deoarece electronii se pot imprastia.

Luneta
Prima luneta a fost construita in Olanda la inceputul anului 1600, iar in 1610
Galileo Galilei isi construieste una si o foloseste la observatii astronomice.
Lunetele au cedat treptat locul in astronomia profesionista telescoapelor
reflectoare deoarece oglinzile acestora pot fi fabricate in dimensiuni mult mai
mari si sunt mai usor de prelucrat. Cea mai mare luneta din lume a fost instalata
in 1897 la observatorul Yerkes (SUA) si are un diametru al obiectivului de 102
cm cu o distanta focala de 19,4 m.

Lunetele (schema de principiu aici) folosesc principiul de refractie a luminii -

atunci cand lumina trece prin obiectivul lunetei este refractata (indoita) si ajunge
intr-un punct numit focar, unde este examinata printr-un "ocular" - o lupa mai
sofisticata.

La inceputurile lunetelor, problema cea mai mare era aberatia cromatica - un

halou colorat in jurul obiectelor vazute prin luneta. Problema este inerenta
tuturor obiectivelor de luneta formate dintr-o singura lentila si nu se poate
corecta, indiferent de forma lentilei sau tipul sticlei. Dar se poate corecta prin
construirea unui obiectiv format din doua lentile, fiecare fabricata dintr-un soi
diferit de sticla, o sticla numita flint si cealalalta crown. Obiectivele respective
se numesc acromate. Exista si obiective apocromate (foarte scumpe) formate din
trei lentile, fiecare din cele trei lentile dintr-o alta sticla.

Luneta a deschis calea inventarii telescopului, teoria acestuia fiind facuta in

1663 de matematicianul si astronomul scotian James Gregory (1638 - 1675).

Luneta este destinata observarii obiectelor foarte îndepartate. De la oricare punct al

unui astfel de obicei ajung la noi fascicule practic paralele.

Luneta astronomica (luneta lui Kepler) este formata din doua lentile numite
obiectiv si ocular. Lumina cade dinspre stanga pe obiectiv, se refracta prin
obiectiv si ocular si ajunge in final in ochiul observatorului.
Sa consideram un obiect astronomic AB si sa îndreptam luneta cu axa optica
spre extremitatea A.

Grosismentul lunetei. Fiind vorba de un aparat ce furnizeaza imagini virtuale

ale unor obiecte îndepartate, luneta se caracterizeaza
prin grosisment.Grosismentul lunetei este deci egal cu raportul dintre distanta
focala a obiectivului, sau cu produsul dintre distanta focala a obiectivului si
puterea ocularului. Se poate mari deci grosismentul marind distanta focala a
obiectivului si utilizând oculare cât mai convergente.

Lunetele cu obiective formate din lentile de sticla se mai numesc si telescoape

dioptrice, iar cele cu obiectivul constând dintr-o oglinda concava - telescoape
catoptrice, sau simplu, telescoape.

Calitatile lunetei cresc, daca se mareste diametrul obiectivului.

Telescopul

Cand lupele au ajuns la indemana oricui s-a incercat sa se foloseasca cate doua
lupe, una peste alta, pentru a obtine o marire mai mare. In timp ce se
experimenta acest lucru, cineva a descoperit ca o distanta corespunzatoare intre
lentile pot determina imagini marite ale obiectelor de la distanta. Un asemenea
aranjament de lentile a pus baza primului telescop. Inventia telescopului se
datoreaza filozofului englez Roger Bacon, care a trait in anii 1200. Dar este
posibil ca aceasta inventie sa fi fost facuta mai devreme de oameni de stiinta
arabi.

Fotografia
Fotografierea este captarea imaginilor prin focalizare luminii pe o suprafata
fotosensibila, cu un aparat de fotografiat. Se foloseste in arta, media, stiinta

In 1515, Leonardo da Vinci a descris cum se poate crea o imagine pe peretele

unei camere intunecate, lasand lumina sa patrunda printr-o gaura mica in
peretele opus. Aceasta camera s-a numit "camera obscura" sau camera
intunecata. Pana in secolul al XVIII-lea nu a existat alta modalitate de a
inregistra imaginile, decat schitarea lor pe hartie. In secolul al XVIII-lea,
oamenii de stiinta britanici Sir Humphry Davy (1778-1829) si Thomas
Wedgwood (1771-1805) au obtinut conturul frunzelor si chipurilor pe hartie sau
piele acoperita cu clorura de argint fotosensibila

Primele fotografii, numite heliograme, au fost realizate in 1820 de doctorul

francez Joseph Niepce (1765-1833), pe placi din aliaj de cositor si plumb,
folosind o camera obscura. In 1830, pictorul francez Louis Daguerre (1787-
1851) a realizat fotografii pe placi cu iodat de argint fotosensibil. Inventatorul
britanic Willi8am Fox Talbot (1800-1877) a gasit modalitatea de a "fixa" iodatul
de argint astfel incat acesta sa nu mai reactioneze la lumina si in intuneric dupa
realizarea fotografiei. El a inventat si procesul de copiere a unei fotografii

Fotografierea a fost pana in 1888 un procedeu complex;pana cand americanul

George Eastman (1854-1932) a inventat rola de film si cutia fotografica, ceea ce
a permis ca fotografierea sa devina un hobby pe care orice pasionat il putea
deprinde. Multe imbunatatiri, cum ar fi inventarea blitzului sau a filmului color
in 1930, au dus la cresterea popularitatii fotografierii

Pentru a functiona, orice aparat foto, oricat de simplu, trebuie sa aiba

urmatoarele componenete

Corpul - o cutie perfect opaca in care sta filmul pentru a fi expus. Reprezinta

camera obscura.

Obiectivul - un dispozitiv care focalizeaza razele de lumina pe film. Prin

distanta focala, influenteaza si marimea imaginii.
 Diafragma - un dispozitiv care controleaza cata lumina
ajunge pe film. Aceasta deschidere se afla in interiorul aparatului si este
controlata prin intermediul unui inel de pe obiectiv. Din punct de vedere
constructiv, cele mai des intalnite diafragme sunt cele de tip "iris", pe baza de
lame metalice dispuse circular in interiorul obiectivului aparatului de fotografiat

Ochiul omenesc - aparat optic

Din punct de vedere anatomic, ochiul este, dupa cum se stie, un organ deosebit
de complex, servind la transformarea imaginilor geometrice ale corpurilor în
senzatii vizuale. Privind însa numai din punctul de vedere al opticii geometrice,
el constituie un sistem optic format din trei medii transparente: umoarea
apoasa, cristalinul si umoarea sticloasa (sau vitroasa).

Aceastea se gasesc în interiorul globului ocular, marginit în exterior de o

membrana rezistenta, numita sclerotica. Sclerotica este opaca peste tot,
exceptând o portiune din fata, care este transparenta si de forma sferica,
numita corneea transparenta. Lumina patrunde în ochi prin cornee, strabate cele
trei medii transparente si cade pe retina, unde se formeaza o imagine reala si
rasturnata a obiectelor privite. Fluxul luminos este reglat automat prin actiunea
involuntara (reflexa) a irisului. Aceasta este o membrana (ai carei pigmenti dau
"culoarea ochilor") perforata în centru printr-o deschidere circulara, de diametrul
variabil, numita pupila. La lumina prea intensa, irisul îsi mareste pupila, penru a
proteja retina, iar la lumina prea slaba, irisul îsi mareste pupila pentru a mari
iluminarea imaginilor de pe retina. Retina este o membrana subtire, alcatuita din
prelungirile nervului optic si continând un numar mare de celule senzationale,
care percep lumina, numite conuri si bastonase. Conurile sunt celule specializate
în perceperea luminii de intensitate slaba, fiind practic incapabile sa distinga
culorile. Ochiul omenesc contine aproximativ 7 milioane conuri si 130 milioane
bastonase, foarte neuniform raspândite. Conurile ocupa mai ales partea centrala
a retinei, în timp ce densitatea bastonaselor creste spre periferie. În partea
centrala, putin mai sus de axa optica, exista o regiune numita pata
galbena (macula lutea) în mijlocul careia se afla o mica adancitura - foveea
centralis - populata exclusiv de conuri, în numar de 13000 - 15000. Sub actiunea
involuntara a unor muschi speciali ai ochilului, globul ocular sufera miscari de
rotatie în orbita sa, astfel încât imaginea sa se formeze totdeauna în regiunea
petei galbene, cea mai importanta regiune fotosensibila a ochiului.

Cristalinul are forma unei lentile nesimetric biconvexe si poate fi mai bombat sau mai putin
bombat sub actiunea reflexa a muschilor ciliari, modificandu-si astfel convergenta, încat
imaginea sa cada pa retina. El are o structura stratificata, prezentand spre margine indicele de
refractie de aproximativ 1,38 , iar în interior de aproximativ 1,41.

Acomodarea. Un ochi normal, aflat în stare de repaus, are focarul situat pe retina. Din aceasta
cauza, pentru obiectele situatea la infinit (practic, la distante mai mari decat circa 15 m) ochiul
formeaza imaginile pe retina fara nici un efort de modificare a cristalinului.

Apropiind obiectul, cristalinul se bombeaza sub actiunea muschilor ciliari, asa

fel încât imaginea sa ramâna tot pe retina. Fenomenul se
numeste acomodare. Cristalinul însa nu se poate bomba oricat si de aceea
obiectul poate fi adus doar pâna la o anumita distanta minima - distanta minima
de vedere - sub care ochiul nu mai poate forma imaginea pe retina. Acomodarea
ochiului este deci posibila în tre un punct aflat la o distanta maxima (punctul
remotum), care, pentru ochiul normal este la infinit (practic, peste 15 m) si un
punct aflat la o distanta minima (punctul proximum), care pentru ochiul normal
este de 10-15 cm la tineri si aproximativ 25 cm la adulti. În mod normal, ochiul
vede cel mai bine, putând distinge cele mai multe detalii, la o distanta mai mare
decât distanta minima de vedere si anume la aproximativ 25 cm, numita distanta
vederii optime.

Defecte de convergenta ale ochiului:

Ochiul miop este mai alungit decat cel normal, astfel ca focarul sau se afla în
fata retinei. Cu alte cuvinte imaginile obiectelor în departate (situate la infinit)
nu se formeaza pe retina, ci în fata ei. Prin bombarea cristalinului situatia nu se
îmbunatateste, deoarece aceste imagini nu se duc pe retina, ci se îndeparteaza de
ea. Obiectul trebuie apropiat pâna la o anumita distanta (câtiva metrii, în functie
de gradul de miopie) pentru ca imaginea sa se formeze pe retina cu ochiul
neacomodat.

Apropiind mai mult obiectul, ochiul poate pastra, prin acomodare, imaginea pe
retina, pâna la o distanta minima de circa 5 cm. Ociul miop are asadar atât
punctul remotum cat si cel proximum mai apropiate decat ochiul normal.

El nu poate vedea clar obiecte mai departate decat punctul sau remotum.
Defectul se corecteaza cu ochelari alcatuiti din lentile divergente, construite
astfel încât focarul lor (virtual) sa se afle în punctul remotum ol ochiului miop.
Ochiul hipermetrop este mai "turtit" decât ochiul normal, astfel încât focarul sau se afla în
spatele retinei. Cu alte cuvinte, în starea relaxata a ochiului hipermetrop, imaginile obiectelor
de la infinit nu se formeaza pe retina ci în spatele ei. Nici acest ochi nu vede clar obiectele de
la infinit, în stare relaxata. Spre deosebire de cel miop însa, el poate, prin acomodare
(bombarea cristalinului) sa aduca imaginea pe retina.

Distanta minima pâna la care poate vedea (acomodat) este însa mai mare decât
la ochiul normal. Asadar, hipermetropul poate vedea clar obiectele îndepartate
numai cu efort de acomodare, iar obiectele mai apropiate, care intra în limitele
de acomodare ale unui ochi normal, nu le poate distinge clar. Folosind ochelari
cu lentile convergente, corect calculate (în functie de gradul de hipermetropie),
aceste lentile îl pot ajuta sa aduca imaginea pe retina, atât pentru obiecte
îndepartate, privind neacomodat, cât si pentru obiecte apropiate, privind
acomodat.

Ochiul prezbit este ochiul în vârsta si se datoreste slabirii cu timpul a capacitatii de bombare a

cristalinului. Având posibilitati mai reduse de bombare a cristalinului, un astfel de ochi va
avea punctul proximum mai îndepartat decât la un ochi normal. Obiectele mai apropiate vor
avea deci imaginile în spatele retinei si pentru aducerea lor pe retina se folosesc lentile
convergente, care maresc convergenta ochiului, ca si în cazul ochiului hipermetrop.