Marea Neagră

   Marea Neagră este o mare semiînchisă din bazinul atlantic, componentă a Mării Mediterane,
de care se leagă prin mările Marmara şi Egee şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
    Din punct de vedere geografic, Marea Neagră este situată între Europa şi Asia (40º55′ si
46º32′ lat. N şi 27º27′ si 41º42′ long. E), într-o regiune în care platformele stabile străvechi
intră în contact cu munţii tineri generaţi de orogeneza alpină. Graniţa stabilită de geografi
între cele două continente, pe Caucaz şi Strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părţi
inegale, cea mai mare parte fiind europeană.

Bazinul mediteranean

   Statele riverane Mării Negre sunt: România, Ucraina, Federaţia Rusă, Georgia, Turcia

şi Bulgaria.

   Suprafaţa Mării Negre, estimată la 423.000 km² (421.638 km², Stanchev et al., 2011) este de
aproximativ două ori mai mare decât teritoriul României. Volumul total de apă al mării este
apreciat la 547.000 km³, din care cea mai mare parte este improprie existenţei vieţii, fiind
contaminată cu hidrogen sulfurat.
   Lungimea bazinului Mării Negre (vest – est), între ţărmul golfului Burgas din Bulgaria şi
gura râului Inguri din Georgia este de 1.148 km. Lăţimea maximă (nord – sud) cuprinsă între
Oceakov (Ucraina) şi Capul Ereğli (Turcia) este de 610 km, iar lăţimea minimă pe meridianul
extremităţii de sud a Peninsulei Crimeea (Capul Sarici), de 263 km.
   Adâncimea medie a Mării Negre este de 1.271 m. Adâncimea maximă atinge 2.212 m (către
partea central-sudică, într-un punct situat la 111 km de ţărmul sudic, pe linia care uneşte
Capul Chersones (Ucraina) cu Capul Kerempe (Turcia); în apropiere de Yalta 2.206 m.

Marea Neagră

   În cadrul structurii reliefului submarin al  Mării Negre se deosebesc patru zone distincte,
distribuite relativ neuniform: şelful (platoul continental), taluzul (abruptul), piemontul
(bazinul de adâncime) şi câmpia abisală.
   – Şelful (platoul continental), ocupă 29,9% (127.000 km²) din suprafaţa cuvetei marine şi
are o largă dezvoltare în partea de nord-vest a Mării Negre, între Crimeea şi Delta Dunării,
unde lărgimea sa depăşeşte 180 km. În lungul coastelor Turciei, litoralului georgian, sudul şi
estul Peninsulei Crimeea, lărgimea acestuia rar depăşeşte 20 km. În general, adâncimea
şelfului este delimitată de izobata de 100 m, dar în sudul Crimeii şi a Mării Azov, panta
continentală începe la o adâncime mai mare, de circa 130 m. În zona de nord-vest a şelfului,
sunt prezente unele albii relicte, care sunt însă în mare măsură îngropate sub sedimente.
   – Taluzul (abruptul) platoului continental, prezintă în Marea Neagră două caracteristici
diferite: o pantă abruptă, brăzdată de numeroase canioane submarine, caracteristică platoului
continental îngust din dreptul coastelor Turciei, Georgiei şi Rusiei, inclusiv vestul Peninsulei
Crimeea şi o pantă mai domoală cu mai multe canioane submarine care mărgineşte zonele cu
platou continental, extins în vestul şi nord-vestul Mării Negre. Taluzul continental  se
desfăşoară între izobatele de 180 – 200 m (în partea superioară) şi 1.000 şi 1.500 (în partea
inferioară) şi reprezintă 27,3% (115.000 km²) din suprafaţa totală a mării.
   – Piemontul, ocupă 30,6% (129.000 km²) din suprafaţa bazinului Mării Negre şi reprezintă
zona de tranziţie dintre taluzul platoului continental şi câmpia abisală. O formaţiune specifică
din acest areal este reprezentată de conul de aluviuni al Dunării, ce se extinde pe direcţia
nord-vest – sud-est şi traversează câmpia abisală. Profilurile seismice indică faptul că acesta
este compus din sedimente transportate de râurile mari din nord-vestul Mării Negre: Nipru,
Bug, Nistru şi Dunăre.
   – Câmpia abisală (zona adâncă), se găseşte la o adâncime de sub -1.500, în centrul Mării
Negre, unde ocupă o suprafaţă de 12,2% (52.000 km²). Este mai dezvoltată în partea vestică a
mării, datorită unei dezvoltări mai accentuate a curenţilor de turbiditate din această zonă. 

   Ţărmurile Mării Negre  sunt puţin dantelate. Pătrunderea uscatului în mare se face, de
obicei, pe distanţe scurte, sub formă de capuri. Între acestea, golfurile au deschideri largi, ceea
ce le imprimă caracterul de băi şi sunt puţin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (Golful
Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun), sau sunt colmatate la ieşire de curenţii
orizontali şi transformate în limane (Limanul Nistrului). Cele mai pronunţate capuri care
pătrund spre larg, sunt marcate cu faruri ca repere pentru navigaţie. Pe litoralul vestic se fac
remarcate capurile: Midia, Tuzla, Şabla, Caliacra şi Emine, alături de golfurile Burgas şi
Varna de la ţărmul bulgar.
   În general coastele estice şi sudice sunt înalte, datorită lanţurilor muntoase care înaintează
până în zona litorală. Zonele costiere nordice şi nord-vestice se prezintă de obicei ca şesuri
mai mult sau mai puţin înalte (fragmentate de văi), care în unele locuri se termină cu faleze,
iar în alte locuri cu cordoane litorale ce despart limanurile de mare. Coastele sud-vestice, mai
coborâte în sectorul Rumeliei, se înalţă treptat până în zona Burgasului, datorită apropierii
munţilor Balcani.
 Capul Caliacra

   Din cauza proceselor dinamice permanente de transformare a liniei de coastă, datele

lungimii acesteia nu sunt constante. În funcţie de dată, autori şi metoda prin care s-a calculat
lungimea ţărmurilor, au fost emise valori cuprinse între 4.020 km şi 4.790 km. În anul 2011
cercetătorii bulgari de la Institutul de Oceanologie din Varna, utilizând imagini şi măsurători
efectuate cu ajutorul sateliţilor au stabilit că lungimea totală a ţărmurilor Mării Negre este de
4.869 km, din care 1.756 km pe teritoriul Ucrainei, 1.700 km în Turcia, 421 km în Rusia, 414
km în Bulgaria, 322 km în Georgia şi 256 km în România.
 Harta Mării Negre

   Singura peninsulă mai mare, care şi schimbă mult configuraţia generală a liniei ţărmului
este Crimeea, „împărţită“ cu Marea Azov. În nordul ei se găseşte o câmpie joasă, iar către sud
Munţii Crimeii (1.545 m, Vf. Roman-Kosh), care au o origine geologică foarte veche în raport
cu zonele din împrejurimi. Istmul Perekop, o fâşie îngustă de teren cu lăţimea de 5 – 7 km,
leagă Crimeea de continent.
 Crimeea

   Marea Neagră este foarte săracă în insule. În apropierea coastei de nord-vest şi chiar în sud
sunt situate câteva insule stâncoase şi mai multe insule – barieră nisipoase, spituri şi bariere
lagunare specifice: Kosa Tuzla (Kerci), Tendrivs’ka Kosa, Dzharylgach, Mayskiy, Berezan,
Insula Şerpilor şi altele aparţin Ucrainei; Insula Sacalin creată de Dunăre, aparţine României;
Nessebar, Sf. Anastasia (Chernomorets), Sf. Kiril, Sf. Ioan, Sf. Petru (Sozopol) şi Sf. Toma
(Duni) aparţin Bulgariei; Kefken, Giresun, Insula Mare şi Insula Iepurilor (Amasra), aparţin
Turciei. Cea mai cunoscută este Insula Şerpilor, care are lungimea de 660 m, lăţimea de 440
m şi înălţimea maximă de 60 m. În partea centrală şi estică nu se găseşte nici o insulă sau vreo
ridicatură mai importantă a fundului mării.
Insula Şerpilor
 Insula Sfânta Anastasia

   Bazinul hidrografic al Mării Negre are o poziţie asimetrică: cea mai mare parte, adică 82%,
ocupă centrul şi sud-estul Europei, restul de 18% cuprinde nordul peninsulei Anatoliei şi
vestul regiunilor caucaziene şi transcaucaziene.
   Numeroasele cursuri de apă care se varsă în Marea Neagră au o dispunere radiară şi lungimi
variate. Regimul lor hidrologic diferă potrivit regiunilor pe care le străbat. Pe coasta nord-
vestică se varsă cele mai multe râuri: Nistrul (1.411 km), Niprul (2.285 km), Bugul (857 km),
ale căror guri au fost transformate în limanuri, mai spre sud, fluviul Dunărea (2.860 km), iar
în Bulgaria, Provadiyska (119 km) şi Kamchya (244 km). Un aport important de apă este
primit de Marea Neagră de la Don (1.950 km) şi Kuban (870 km), prin intermediul Mării
Azov. Pe coasta sudică, în Turcia, se varsă în mare: râurile Sakarya (824 km), Kızılırmak
(1.350 km) şi Yeşilırmak (418 km). Alte ape care se mai varsă în Marea Neagră sunt Ҫoruh
(438 km) în Armenia turcească, Rioni (327 km) şi Inguri (213 km) în Georgia.
   Reţeaua hidrografică drenează o suprafaţă bazinală de 2.402.119 km², din care bazinului
Dunării îi revin 805.000 km².
   Datorită izolării mari a Mării Negre faţă de oceanul mondial, apele continentale
influenţează în mare măsură elementele hidrologice ale mării.
 Bazinul hidrografic al Mării Negre

    Marea Neagră comunică cu mările imediat învecinate prin strâmtorile Bosfor şi Kerci.
   Strâmtoarea Bosfor are o lungime de aproximativ 31 km şi o lăţime cuprinsă între 3,329 km
la intrarea dinspre Marea Neagră şi 2,826 km la ieşirea spre Marea Marmara. Sectorul cel mai
îngust (Așiyan-Kandilli), nu depăşeşte 700 m. Adâncimea în strâmtoare variază între 13 m
(Așiyan) şi 110 m (între Kandilli şi Bebek). Împreună cu Strâmtoarea Dardanele realizează
legătura Mării Negre cu Marea Mediterană, asigurând un schimb activ de ape, care
influenţează profund întreaga structură şi funcţionare a acvatoriului pontic.
    Strâmtoarea Kerci face legătura dintre Marea Neagră şi Marea Azov. Are o lungime de 45
km, o lăţime care variază între 4,5 şi 15 km şi  adâncimea cuprinsă între 10 m (la capătul
nordic) şi 18 m (la capătul sudic). Importanţa Strâmtorii Kerci este mult mai redusă în
comparaţie cu Bosforul, datorită dimensiunilor mici ale Mării Azov şi aportului fluvial mai
scăzut, după amenajarea hidrotehnică a fluviului Don.
 Strâmtoarea Bosfor

   Curenţii marini constituie, în forma în care se manifestă, o altă particularitate a bazinului

pontic. Factorii care declanşează apariţia curenţilor sunt: vânturile, diferenţa de densitate,
temperatură şi salinitate în plan orizontal şi pe verticală, diferenţele de nivel ale reliefului
submarin, deversările fluviale, schimbul de ape cu Marea Mediterană şi cu Marea Azov.
    În Marea Neagră a fost identificată existenţa unei circulaţii originale care cuprinde:
   – Un curent de descărcare a apelor sărate din Marea Mediterană în Marea Neagră prin
Strâmtoarea Bosfor şi de compensare, prin transferul de la suprafaţă a apelor mai puţin sărate
din Marea Neagră spre Marea Mediterană. Curentul de descărcare a apelor sărate din Marea
Mediterană prin Bosfor în Marea Neagră este provocat de diferenţa de presiune care apare
datorită nivelului de salinitate dublu (38 – 39 g ‰), al apelor Mării Marmara faţă de cele ale
Mării Negre. Deplasarea de suprafaţă a apei mai puţin sărate a Mării Negre este estimată la
aproximativ 600 km³ anual, în timp ce curentul de adâncime al Mării Mediterane, cu apă mai
sărată care se deplasează în direcţia Mării Negre poartă 300 km³ de apă anual;
   – Curentul ciclonal din bazinul adânc numit Curentul Principal al Mării Negre (Rim
Current), care formează circulaţia majoră de suprafaţă. Acesta se deplasează de-a lungul
coastelor întregului bazin, în sens contrar acelor de ceasornic, curgând activ în stratul dintre
suprafaţă şi 150 m adâncime, având un caracter geostrofic şi viteze de 15 – 20 cm/s la
suprafaţă şi de peste 20 cm/s în miez. Viteza curentului scade cu adâncimea, resimţindu-se
până la 500 m, unde există o circulaţie lentă, cu viteze de maximum 2 cm/s, foarte variabilă,
cu anticicloni şi curenţi turbionari. Structura acestui curent este discontinuă în timp şi foarte
variabilă în spaţiu. În secţiune transversală apar frecvent procese de forfecare orizontală care
determină formarea unor curenţi anticiclonici, bine conturaţi spre exterior (Dunărea,
Constanţa, Caliacra, Bosfor, Sakarya, Sinop, Kızılırmak, Batumi, Caucaz, Kerci, Crimeea,
Sevastopol), la care se adaugă mai multe vârtejuri mici, secundare;

Circulaţia de suprafaţă din Marea Neagră

(modelul Oğuz)

   – În interiorul marelui inel al Curentului Principal se formează două vârtejuri ciclonice
(vestic şi estic), cu mai multe vârtejuri interioare care au o dinamică foarte activă,
schimbându-se continuu în timp şi spaţiu;
   – Circulaţia de suprafaţă sub-bazinală se dezvoltă în regiunile costiere şi este mai activă în
compartimentul vestic, unde se află cel mai întins şelf continental;
   – Circulaţia frontală este reprezentată prin curenţi verticali de la adâncime spre suprafaţă,
atât în apele costiere cât şi în bazinul adânc. Aceşti curenţi transportă de la 200 – 300 m
adâncime spre suprafaţă ape reci, bogate în hidrogen sulfurat.

   Valurile şi curenţii de suprafaţă „ocazionali“ se răsfrâng în transportul de aluviuni în lungul

ţărmului, în eroziunea lui şi în nivelarea platformei litorale. Regimul valurilor este strâns legat
de regimul vânturilor, care îl determină şi influenţează. Frecvenţa cea mai mare o au valurile
cu înălţime mică 0,5 – 1 m. În timpul furtunilor valurile ating o înălţime maximă de 4 – 5 m
chiar 6 m. Vânturile pricinuiesc în afară de valuri, scăderi sau creşteri de nivel după direcţia
din care bat. Un caz aparte îl constituie trombele marine, care apar accidental la ţărmul
românesc.

Valuri la Marea Neagră

 Trombe marine (Vama Veche iulie 2013) 

   Mareele foarte reduse (7 – 10 cm) sunt aproape lipsite de importanţă. Variaţiile anuale ale
nivelului Mării Negre au amplitudinea de 20 – 26 cm, ca rezultat al factorilor hidrologici
(deversările apelor curgătoare, schimbul de ape cu Marea Mediterană şi Azov) şi
meteorologici (precipitaţii). Valorile cele mai mici ale nivelului marii sunt atinse în perioada
septembrie-decembrie, după care, începând cu luna martie până la începutul lunii iulie, se
înregistrează o creştere gradată.
   Transparenţa apei atinge în general 15 m în larg şi 1 m la ţărm în zona Deltei Dunării.
   Salinitatea creşte de la ţărm spre larg. Media anuală la suprafaţă variază între un minim de
10‰, în partea nord-vestică, în zona de debuşare a marilor fluvii şi un maxim de 20,7‰ în
partea centrală a bazinului. În largul mării salinitatea se menţine în jurul concentraţiei de 17 –
18‰. La gurile Dunării salinitatea scade la 5 – 8‰, datorită volumelor mari de apă fluvială.
În adâncime, salinitatea creşte mai puternic până la 600 m şi apoi mai lent până la 1000 m
(sub aceasta adâncime salinitatea rămâne constantă, fiind de 22,3‰).
 Salinitatea apelor de suprafaţă ale Mării Negre (iunie 2014)

   Termica apei variază sezonal. În stratul superficial, temperatura medie anuală a apei este
cuprinsă între 11°C în nord-vest şi 16°C în sud-est. Temperaturile cele mai ridicate se
înregistrează în luna august (25 – 27°C), iar cele mai coborâte în februarie (0°C în nord-vest
şi 8°C în sud-est).
Temperatura apei Mării Negre în stratul superficial (februarie 2017)
 Temperatura apei Mării Negre în stratul superficial (august 2017)

   În adâncime, pe primii 60 m se constată o scădere a temperaturii medii anuale până la 7 –

8°C; între 60-80 m adâncime există un orizont mai rece, cu temperaturi de 5 – 7°C; între 80 –
450 m adâncime temperatura medie anuală cunoaşte o creştere progresivă, iar la fundul mării
temperatura rămâne constantă (9°C). În iernile friguroase, în partea de nord şi nord-vest se
formează gheaţă la mal, sloiuri plutitoare şi chiar pod de gheaţă.
Iarnă la Marea Neagră
 Apa cea mai caldă se întâlneşte vara în luna august

   Stratificarea verticală este una din caracteristicile principale ale Mării Negre, datorată
condiţiilor particulare de temperatură, salinitate, densitate şi circulaţie a apelor. În funcţie de
adâncime sunt relevate două straturi diferenţiate de apă:
   – un  strat superficial, până la adâncimea maximă de 150 – 200 m, cu o salinitate mai
scăzută şi o cantitate mare de oxigen dizolvat, favorabil existenţei vieţii;
   – un strat de apă de profunzime, aflat sub adancimea de 200 m, anoxic, cu o salinitate
ridicată şi o stabilitate termică pronunţată, lipsit de viaţă (cu excepţia bacteriilor reducatoare
de sulfaţi), bogat în hidrogen sulfurat (H2S).
   Oxigenarea apei este influenţată de adâncime, fenomenele de amestecare a maselor de apă,
vegetaţie şi sezon. Oxigenul dizolvat în apa Mării Negre este prezent în stratul superior până
la o adâncime de 125 m în zonele centrale ale mării  şi până la 225 m în arealele marginale.
   Conţinutul mare de hidrogen sulfurat, în straturile de adâncime ale Mării Negre, reprezintă
una din cele mai importante particularităţi ale acestei mări. Datorită prezenţei acestui gaz
toxic, 85 – 90% din volumul apelor acesteia şi aproximativ 65% din suprafaţa sa totală sunt
lipsite de viaţă. Graniţa hidrogenului sulfurat în păturile centrale ale mării este situată la circa
125 m adâncime, iar în păturile periferice, la 175 m. Stratul de întrepătrundere reciprocă a
oxigenului cu hidrogenul sulfurat are o grosime de 50 m, oscilând în diverse sectoare ale
mării între 7 şi 50 m. Principalele surse de producere a hidrogenului sulfurat sunt:
descompunerea reziduurilor organice şi reducerea sulfaţilor sub influenţa bacteriilor.