Gheorghe Iancu, (n.

18 noiembrie 1933, în comuna Falaşteanca, judeţul Giurgiu)

parașutist român, deținător a mai multor recorduri naționale și mondiale
 
S-a nascut la 18 noiembrie 1933, în comuna Falaşteanca, judeţul Giurgiu.
La vârsta de 16 ani, o întâlnire cu ofiţerul de aviaţie civilă, Partenie Popescu, avea
să-i dea un drum în viaţă, căci, la îndemnul acestuia, a urmat cursurile şcolii de
paraşutism. Atât de mult i-a plăcut zborul încât, la vârsta de 17 ani, a ajuns
instructor. De-a lungul timpului, a bătut 39 de recorduri naţionale şi 3
internaţionale, iar cel din anul 1961 s-a dovedit a fi absolut şi definitiv.
La mitingurile aviatice, a zburat pe aripa avionului sau pe capotă, a coborât între
cele două jambe (picioare ale trenului de aterizare, de care sunt prinse roţile
avionului), unde, pe o scară de gimnastică din frânghie, făcea acrobaţie, stârnind
admiraţia publicului.
Este maestru al sporturilor în paraşutism, a fost şi este un model în viaţă pentru
mulţi, fiind considerat părintele paraşutismului românesc. La cei aproape 80 de
ani, poartă cu sine 37 de ani de activitate de zbor, 4200 de lansări cu paraşuta,
ultima a făcut-o în anul 2007.
A instruit generaţii de paraşutişti, a participat la un campionat mondial şi la mai
multe concursuri sportive internaţionale, a fost, vreme îndelungată, pe prima
pagină a ziarelor.
La 31 mai 1961, a obtinut pe aerodromul Strejnic din Ploiesti,“recordul mondial
definitiv” acordat de Federatia Aeronautica Internationala, sarind de doua ori de
la inaltimea de 1.000 m., cu deschidere intarziata a parasutei, si aterizand de
fiecare data la zero metri de punctul fix.
 
Paraşutistul recordmen mondial
 Gheorghe Iancu: După o lansare demonstrativă la Arad, august 1982 – foto: adevarul.ro

articol preluat de pe adevarul.ro

29 ianuarie 2011
Gheorghe Iancu, 78 de ani, a atins la 31 mai 1961 perfecţiunea: prima aterizare din
lume la punctul fix zero. Are la activ peste 4.000 de lansări cu paraşuta şi este
deţinătorul a 36 de recorduri naţionale şi două mondiale.
31 mai 1961 a fost o zi magică. Şi paraşutistul a simţit asta de dimineaţă, de la
orele când aerodromul începea să se însufleţească. Era ceva în aer, şi se anunţa
ceva deosebit. Era o dimineaţă de mai pe Aerodromul Strejnic din Ploieşti, cerul
era senin şi paraşutiştii lotului republican îşi cărau paraşutele spre locul de
îmbarcare. Visurile tuturor erau concentrate în acelaşi punct, toţi îşi doreau
acelaşi lucru: să fie cel mai bun în ziua aceea.
Prima lansare cu paraşuta, la proba de 1.000 de metri, cu aterizare la punct fix, a
fost record naţional, următoarea la fel, şi astfel toate cele ce au urmat,
surclasându-le pe cele anterioare. 1.25 metri, 0,91 metri, 0,80 metri, totul înainta
ca după un plan scris, înspre punctul fix al perfecţiunii: zero.
Dar oare avea să-l atingă cineva? Sorţii hotărâseră ca Gheorghe Iancu să sară
ultimul. Era deja ora prânzului şi condiţiile meteorologice nu mai erau la fel de
favorabile ca dimineaţă: vântul se înteţise un pic, azuriul cerului se mai
estompase. Toate aceste semne erau traduse în cifre şi calcule în capul lui. Apoi,
când zarva din minte înceta, apărea strategia.
Când avionul în care se îmbarcase a făcut ultimul viraj înainte de a intra pe linia
de lansare, când altimetrul a arătat 1.000 de metri, Iancu şi-a lipit obrazul de
metalul rece al cadrului uşii. Jos, aerodromul atât de familiar devenise o
aglomerare de linii şi puncte.
Între ele însă, paraşutistul distinge clar groapa cu nisip încadrată de participanţii
la concurs, care probabil acum privesc în sus şi aşteaptă. Acolo trebuie să aterizeze
el cu paraşuta. În punctul zero, acolo unde nimeni, de nicăieri de pe planetă, nu
mai aterizase, până în ziua aceea de 31 mai 1961. Şi cei de jos ştiau asta, şi el era
ultimul concurent, aşa că aşteptau.
 
Un băiat a încremenit sub cer
Ca să ajungă la ziua asta, pentru Gheorghe Iancu a trebuit să fie încă o zi. Tot
primăvara, la 4 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Americanii asediau Bucureştiul, şi în ziua aceea, când cerul era împânzit de
avioane de bombardament, şi când toţi alergau în adăposturi sau erau deja acolo,
un copil de 11 ani încremenise în curtea unei case. Obuzele se spărgeau ca la
sfârşitul lumii, bombele cădeau nu departe de casa cu numărul 9, unde era un
băieţel înlemnit, în jur se înălţau nori groşi de praf, fum, pâclă neagră.
Iancu se holba cu nesaţ, nu mai văzuse atâtea avioane la un loc, şi apoi click! O
paraşută! Şi apoi încă una şi încă una! Soldaţii americani se salvau din
bombardiere prin catapultare şi pentru Iancu încetase infernul auditiv, din care
decelase doar un sunet imperceptibil, de fapt inexistent, ceva ca atunci când ninge
şi doar copiii pot auzi cum ninge: plutirea paraşutelor înspre pământ.
Imaginea, senzaţia asta l-a urmărit până când destinul i-a trimis un covor pe care
să păşească, însufleţit de toată forţa pasiunii lui. Şi asta s-a întâmplat când la
liceul tehnic unde studia în ultimul an a venit pe neaşteptate un aviator. „Mă
numesc Popescu Artenie şi sunt de la Comisia de aviaţie a oraşului Bucureşti.
Vrem să organizăm o defilare cu un grup de paraşutişti pentru 1 Mai. Avem nevoie
de vreo 50 de tineri arătoşi. Care dintre ei doresc să urmeze cursurile de
paraşutism pot s-o facă”, asta a spus aviatorul.
După ce el a plecat, minţile băieţilor erau deja pierdute. Visau numai
aerodromuri, avioane, paraşute. Gheorghe Iancu a fost printre cei care au
participat la defilare, şi în cele două săptămâni de repetiţii pentru eveniment,
când trebuia să-şi pună paraşuta de mai multe ori, s-o dea jos, şi apoi să meargă
cu ea în spate, şi-a dat seama de ceva care avea să-i schimbe cursul vieţii: tocmai
se îndrăgostise.
 
Instructor la 17 ani
Primul salt cu paraşuta l-a făcut pe aerodromul-şcoală Clinceni, avându-l ca
instructor pe reputatul paraşutist Nicolae Pangică. A trecut cu bine şi de-al doilea,
pentru că, explică Gheorghe Iancu, acesta este cel mai greu moment din viaţa unui
paraşutist.
Este lansarea conştientă, când ai deja prima experienţă la activ, şi este saltul care
îţi va spune dacă să continui sau nu. Apoi, pentru Iancu a început ascensiunea: a
terminat şcoala de paraşutism ca şef de promoţie şi a făcut parte dintre primele
serii de paraşutişti sportivi din România, în anul de pionierat 1950. A urmat apoi
cursurile şcolii de instructor în paraşutism, absolvită tot ca şef de promoţie. La 17
ani a devenit instructor.
La 28 mai avea să atragă privirile lumii asupra României, la 31 mai 1961. Până în
acea zi avea deja la activ zeci de recorduri naţionale obţinute în concursuri. Dar nu
la asta se gândea acum, cu obrazul lipit de cadrul uşii avionului din care se
pregătea să sară. Ci la punctul acela infim, pe care trebuia să-l nimerească, prin
gestionarea paraşutei, a tensiunii, prin lupta cu vântul, cu curenţii de aer, cu
emoţiile.
„Cad! O secundă, două, trei, punctual de jos creşte, devine enorm sub privirile mele fixe.
Trag energic mânerul de comandă. Încă o secundă, două… Un şoc, şi încep să plutesc
sub cupola de mătase a paraşutei. O senzaţie de stranie acuitate a pus stăpânire pe trupul
şi gândurile mele, comandându-mi fiecare mişcare. De îndată ce m-am convins că
paraşuta e bine deschisă, am apucat mânerele fantei, pironindu-mi privirile pe groapa de
nisip. Căutam să determin locul de intersecţie a celor patru panouri albe care marcau
punctul fix.”
“Trag energic mânerul de comandă. Un şoc, şi încep să plutesc sub cupola de mătase a
paraşutei. ” „Eu îi spun record mondial veşnic”
 
„Eu îi spun record mondial veşnic”
La acea vreme, paraşutismul românesc nu era aliniat cu ce se întâmpla în lume:
lotul naţional de paraşutism făcea maxim trei lansări pe zi, în vreme ce dincolo de
graniţe se făceau 10 iar paraşutele noastre erau rudimentare. Totuşi, schema era
aceeaşi: o singură secundă de neatenţie, o eroare imperceptibilă a paraşutistului şi
paraşuta te poate arunca într-o parte sau în alta, nu are precizia unui automobil,
nici la viraje şi nici la frâne.
„Sunt într-o permanentă stare de alertă. Comenzile le dau prompt, reflexele reacţionează
corect. Sunt la 400 de metri înălţime şi încep să văd discul minuscule de 10 centimetri
care marchează centrul cercului. E curios: discul acesta creşte, se umflă, ca o pâine bine
dospită. Fascinaţi, ochii mei se fixează acum pe ţinta care este visul tuturor paraşutiştilor
din lumea întreagă.”
În ziua aceea, Gheorghe Iancu a  atins punctul zero. Perfecţiunea. Când a atins
pământul, au fost câteva secunde de linişte. El era inundat de ceva ce nu poate fi
transpus în cuvinte, colegii şi ceilalţi concurenţi încremeniseră. Apoi l-au
aplaudat. Gândul cu care Gheorghe Iancu s-a îndreptat înspre performanţa vieţii
lui poate părea desuet astăzi, chiar ridicol pentru unii.
„Asta va fi o zi măreaţă pentru România!”, şi-a spus în avion, cu obrazul lipit de
geam, înainte de lansare. Acum, în vremurile noastre, orice paraşutist de
performanţă poate atinge punctul 0, de fapt, există în Cartea Recordurilor un om
care a realizat 30 de lansări consecutive pe punctual 0, în 24 de ore. Dar primul
din lume care a făcut-o, şi care a primit de la Paris diploma de record mondial
definitiv, este Gheorghe Iancu, din România.
„Eu îi spun record mondial veşnic, că asta e până la urmă”, spune Iancu, la 78 de ani,
cu gândul fixat acum pe următoarea zi importantă din viaţa lui: 31 mai 2011, când
se împlinesc 50 de ani de la record, şi când va marca momentul, cum altfel?,
printr-o lansare.
„Sunt la 100 de metri înălţime. M-am contopit total cu paraşuta. Respir parcă numai prin
voalura ei. Mâinile mele fac un singur instrument cu mâneraşele fantei. Acum, discul s-a
mărit enorm. În clipa următoare tălpile mi s-au fixat chiar pe discul roşu. Miracolul,
deci, s-a săvârşit. Gândul care ardea în creierul meu şi-a văzut împlinită marea obsesie.
Am aterizat pe punctul zero!”
“Sunt într-o permanentă stare de alertă. Comenzile le dau prompt, reflexele reacţionează
corect. Fascinaţi, ochii mei se fixează acum pe ţinta care este visul tuturor paraşutiştilor
din lumea întreagă.”
 
Carte de vizită
-1951 – Şcoala de paraşutişti sportivi.
-1962 – Şcoala de instructori paraşutişti. -Devine căpitan-comandor, după
satisfacerea stagiului militar.
-1956 – Campion naţional absolut.
-1960 – Record mondial de lansare cu paraşuta pe timp de noapte, de la 1.000 de
metri.
-1961 – Record mondial absolut, prin realizarea a două aterizări consecutive la 0
metri faţă de distanţa de punctul fix.
-1961 – Maestru emerit al sportului.
-1966 – Insigna de aur cu 3 diamante a Federaţiei Aeronautice Internaţionale
-1970 – Instructor paraşutist în cadrul flotilei 50 Aviaţie Transport.
-Peste 4.000 de lansări cu paraşuta.
-După Revoluţie, a fost avansat la gradul de Comandor paraşutist. Diploma
eliberată de Federaţia Aeronautică Internaţională