Problematica naturii omului

 Sfântul Agustin – natura umană

Concepția creștină despre natura umană este aceea că omul reprezintă o creație
divină care se deosebește de toate celelalte prin faptul că este făcut după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu. Gânditor creștin, Augustin dezvoltă această idee, pornind
de la textul biblic: „Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și asemănarea
Noastră”. Prin urmare, omul este o imagine a lui Dumnezeu, însă, Augustin o
prezintă ca Trinitate, ca unica esență formată din: Dumnezeu-Tatăl, Isus și Sfântul
Duh. Potrivit lui Augustin, omul este o imagine a Trinității. Acesta face distincție
între trup și suflet, adică între omul interior și cel exterior. Omul interior este reflecția
pură a divinității, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Augustin spune că
esența omului se găsește în suflet, reprezentat prin trei facultăți: existența,
cunoașterea și voința. Prin omul exterior, Augustin înțelege aspectul carnal, perisabil,
al omului și cunoașterea provenită din simțuri. De aceea, doar omul interior, adică
sufletul și facultățile sale, reflectă Divinitatea. Sfântul Augustin înțelege omul ca fiind
alcătuit din trup și suflet: „este o ființă care cunoaște că este și că vrea să fie și să
cunoască”. Faptul de a fi în sine, o imagine a lui Dumnezeu, implică cunoașterea
acestui sine și iubirea de sine, atribute esențiale ale naturii umane.

 Aristotel – omul, ființă socială

Gândirea filosofică despre om nu poate ignora dimensiunea sa socială, astfel că, în

lucrarea „Politica”, Aristotel definește omul prin sintagma „zoon politikon”, animal
social, ceea ce înseamnă că natura umană are definitorie sociabilitatea, capacitatea de
a trăi și simți în cadrul grupului. Mai mult decât atât, omul este singura ființă
înzestrată cu limbaj articulat, iar statul reprezintă manifestarea stării naturale a
omului, nicidecum a uneia artificiale.  În această lucrare, Aristotel mai precizează
faptul că statul este anterior individului, însă explicând că acest lucru este posibil
doar din punct de vedere valoric, devenind astfel, o necesitate. Filosoful mai
punctează că omul fără stat sau lege, și-ar folosi inteligența și toate procesele
cognitive, doar pentru a-și satisface nevoile primare. Pe de altă parte, dacă nu se
întovărășește în societate din cauza insuficienței sale, atunci omul nu este membru al
statului, ci este ori „fiară”, ori „zeu”. În concluzie, statul îi dă omului esența și
calitatea de ființă superioară, de „zeu”, iar în absența statului, omul devine „fiară”.

 Thomas Hobbes – natura umană

Într-o manieră asemănătoare cu Aristotel, filosoful Thomas Hobbes definea omul

prin sintagma „homo homini lupus”, adică omul este lup față de semenul său,
deoarece starea naturală anterioară celei sociale este permanent conflictuală.
Urmărindu-și propriile interese, oamenii nu țineau în niciun fel seama de interesele
celorlalți. În stare naturală, omul se simțea în nesiguranță, viața și bunurile îi erau
amenințate. De aceea, oamenii au acceptat să formeze o comuniune care să-i apere de
invazia străinilor sau de nedreptățile unuia împotriva celuilalt. Oamenii au acceptat
un fel de pact sau contract social, de felul: „renunț la dreptul meu de a mă conduce
 singur și autorizez pe acest om sau grup de oameni, să asigure drepturi și obligații
pentru toți, cu condiția ca fiecare om să facă la fel”. Astfel, aluat naștere statul.

 Jean Jacques Rousseau – omul liber

Jean-Jacques Rousseau, în lucrarea „Discurs asupra inegalității dintre oameni”, a

considerat abordarea stării naturale a omului ca fiind un regres, pentru că omul este
obligat să renunțe la starea edenică a libertății naturale, apoi va fi constrâns să
accepte, sub autoritatea legilor sociale, toate consecințele unui pact mutual, corupția
fiind doar una dintre acestea. Spre deosebire de Aristotel, Jean Jacque Rousseau nu
mai consideră că omul este social de la natură și că statul îi desăvârșește atributele
înnăscute, ci el susține că, inițial oamenii au trăit în stare de natură, ca ființe naturale,
lipsite de societate. De la natură, oamenii ar poseda nu numai tendința spre egoism,
așa cum considera Thomas Hobbes, ci și înclinația spre altruism. Jean-Jacque
Rousseau consideră că statul și societatea, create de om printr-un contract social, au
distrus sufletul omului natural și i-au slăbit robustețea fizică. El argumentează că
relațiile sociale și proprietatea privată, au accentuat egoismul omului și au slăbit
tendința spre altruism a acestuia. Rousseau este încrezător în posibilitatea omului de
a se afirma în mod autentic. Această afirmare autentică înseamnă o nouă legislație
socială în acord cu însușirile naturale ale omului. Indiferent de opțiunea omului
natural sau social, Rousseau rămâne celebru prin sintagma: „omul s-a născut liber,
dar pretutindeni este în lanțuri”.

 Blaise Pascal – omul ca ființă cugetătoare

Blaise Pascal și-a propus să caracterizeze natura umană din perspectiva antropologiei
creștine. Modernitatea analizei sale, rezidă în modalitatea prin care este surprinsă
disproporția și paradoxul existenței umane:„fiind nimic în comparație cu infinitul și
tot, prin comparație cu neantul”, omul este „un lucru de mijloc între nimic și tot”.
Omul este o ființă cu totul aparte, a cărei natură nu se lasă ușor dezvăluită și a cărei
condiție este determinată de păcatul originar. Datorită acestuia, omul a ajuns să fie
prins în mod tragic între setea și imposibilitatea de a-l cunoaște pe Dumnezeu, între
căutarea continuă a fericirii și nefericirea lui aproape iremediabilă, în condițiile unui
război permanent între rațiune și pasiune. Blaise Pascal înțelege omul ca dualitate
trup-suflet și consideră că măreția omului rezidă în sufletul său, în trăsătura esențială
a acestuia, care este rațiunea. Pascal definește omul prin sintagmele: „imbecil vierme
de pământ”, „lepădătura Universului”, „depozitar al adevărului”, „îngrămădire de
incertitudine și de eroare”, însă metafora revelatorie a sa, este: „trestie
cugetătoare”. Omul lui Pascal este circumscris în jurul ideii finitudinii și este
comparat cu o orgă: „Oamenii sunt adevărate orgi, deosebite una cu alta. Când
atingi pe om, trebuie să știi unde sunt clapetele”. Este cert, faptul că, omul este făcut
pentru a cugeta.

 René Descartes – omul cunoscător, gânditor

Concepția lui René Descartes despre om, este asemănătoare cu cea a lui Blaise Pascal.
La ambii filosofi se evidențiază contrastul dintre sufletul pătruns de gândire și trupul
necugetător. Față de Pascal, René Descartes ajunge să susțină un punct de vedere
 dualist, conform căruia sufletul uman și trupul, sunt  două substanțe independente
una de alta. Potrivit lui Descartes, omul este alcătuit din trup și suflet, pe care le
consideră două substanțe diferite, străine întru totul, una de alta. Aceasta înseamnă
că, pentru a înțelege ce este trupul, nu este nevoie să se cunoască ce este sufletul, iar
pentru a înțelege ce este sufletul, nu este nevoie să se știe ce este trupul. Cele două nu
depind una de alta. Când spunem că omul este o ființă care cugetă, spunem deci, că
esența omului este gândirea. Însă, gândirea caracterizează sufletul, nu trupul.
Cugetarea presupune actele de a te îndoi, a înțelege, a afirma, a nega, a voi, a nu voi, a
imagina, a simți. În urma îndoielii, René Descartes ajunge la sintagma: „cogito ergo
sum”, adică gândesc, deci exist. Filosoful René Descartes este întemeietorul
raționalismului modern și al metodei dualiste. René Descartes crede că Dumnezeu ar
garanta gândirea rațională, abstractă, care este la fel de clară și distinctă precum
inițialul „cogito”. Aceasta înseamnă că, cugetarea noastră matematică, asupra lumii,
este corectă, dar experiențele noastre senzoriale sunt subiective și pline de cusururi.
Scepticismul lui René Descartes este un fel de joc filosofic pe care-l folosește pentru a
stabili ce modalități de cunoaștere există. Sunt numeroase îndoieli la tipul de
cunoaștere subiectivă a lui Descartes. Pare ciudat să credem că „simțurile ne-ar
putea înșela”. Noi credem că o vâslă introdusă în apă se îndoaie pentru că așa o
vedem. În concluzie, cele două substanțe, corpul și sufletul nu pot exista una fără
cealaltă „la fel cum este corăbierul pe corabie și sunt legate în chip, cât se poate de
strâns și ca și cum am fi confundați”.

 Immanuel Kant – omul, scop sau mijloc

Immanuel Kant a formulat principiul rațiunii suficiente și anume: „orice lucru are un
temei” și a elaborat două concepte: „a priori” – ceea ce există înainte de orice
experiență, independent de experiență, dar care face posibilă experiența (de exemplu:
„toate corpurile sunt întinse”) și „a posteriori” – ceea ce urmează experienței, ceea ce
rezultă din experiență (de exemplu: „toate corpurile sunt grele”). Immanuel Kant a
formulat imperativul categoric: „Lucrează în așa fel încât să folosești umanitatea
atât în persoana ta, cât și în persoana celorlalți, oriunde și oricând”. Imperativul
categoric îl întâlnim în lucrarea „Critica rațiunii practice”, a cărei primă secțiune
începe cu „Morala Datoriei și Voința Bună”. În secțiunea a doua, Kant se ocupă de
metafizica moravurilor sau de deducerea rațională a datoriei sau legii morale. Prin
voință se înțelege facultatea de a lucra potrivit legilor obiective ale rațiunii. Dacă nu
lucrează conform rațiunii, ea se lasă influențată de „înclinări”. Față de aceste
„înclinări”, legea morală se înfățișează ca o poruncă sau un imperativ, deci ca o
constrângere deosebită de cea naturală. Se disting două tipuri de
imperative: imperativul ipotetic sau condiționat și imperativul categoric.

Imperativul este ipotetic sau condiționat când poruncește o acțiune în vederea unui

scop străin, de pildă, utilitate sau fericire. Imperativul ipotetic este pragmatic și
atunci dă sfaturi de înțelepciune: „Dacă vrei să fii fericit, fii cumpătat”. Imperativul
ipotetic este analitic.

Imperativul categoric este atunci când poruncește, nu este un simplu mijloc în

vederea unui scop, ci însuși scopul, fără nicio condiție, adică legea
morală sau datoria. Imperativul categoric este moral, necondiționat, adică nu este
subordonat nici unui scop. Imperativul categoric are o valoare în sine și comandă în
 mod absolut, întotdeauna și pretutindeni, oricare ar fi consecințele. Imperativul
categoric îmbracă forma legii morale care se enunță astfel: „Acționează astfel încât
maxima voinței tale să poată fi considerată întotdeauna și ca principiu al unei
legislații universale”. Imperativul categoric este sintetic și a priori.

În lucrarea „Bazele metafizicii moravurilor”, a lui Immanuel Kant, putem distinge

câteva concepte:

1. scopuri relative sau subiective, ce au ca obiect lucrurile, care fiind lipsite de

rațiune, au valoare relativă și constituie scopuri ce devin mijloace în atingerea altor
scopuri. Se întemeiază pe o stare particulară a facultății de a râvni și constituie baza
pentru imperativul ipotetic;
2. scopuri absolute sau obiective, ce au ca obiect persoanele, care fiind înzestrate
cu rațiune, au valoare absolută și constituie un scop în sine. Se întemeiază pe rațiune
și constituie baza pentru imperativul categoric;
3. imperativul categoric este practic, principiul suveran și are ca obiect, natura
rațională ca scop în sine. Este un principiu, atât subiectiv, cât și obiectiv. Este
subiectiv deoarece este valabil pentru propria noastră subiectivitate și este obiectiv,
pentru că e valabil doar pentru persoane, adică ființe raționale.

În concluzie, Kant susține că omul poate fi definit din perspectiva înțelegerii sale ca
scop în sine sau ca mijloc în relațiile cu semenii săi. Kant observă că oamenii se
raportează la semenii lor, nu numai ca scopuri, ci și ca mijloace, deoarece au nevoie
de concursul lor în realizarea unor scopuri. De aceea, imperativul său categoric
reclamă ca omul să-și cultive propria umanitate, cât și umanitatea celorlalți, nu
numai ca mijloc, ci întotdeauna ca scop. Raportarea  la tine însuți sau la altul, ca scop,
înseamnă să te folosești de rațiunea umană, să respecți și să cultivi ceea ce este
rațional și specific uman în om. Immanuel Kant susține că, spre deosebire de
obiectele materiale, putem scăpa de cauzalitatea lumii fenomenale. Oamenii trebuie
să aibă libertatea de a alege să fie ființe morale: „a trebui înseamnă a putea”. Dacă
omul vrea să fie virtuos, trebuie să-și satisfacă datoria și să ignore sentimentele sale.
Să fii o persoană morală, înseamnă să nu faci ceea ce este firesc și deseori asta implică
o luptă interioară împotriva dorințelor noastre.

 Pico della Mirandola – natura umană

În lucrarea „Despre demnitatea omului”, pare a rosti imperativul categoric, dar într-o
manieră puțin diferită. Tot voința este cea care determină și hotărăște natura umană.
Omul lui Mirandola este înzestrat cu voință, cu posibilitatea de a-și hotărî singur
soarta. De aceea spune Pico della Mirandola că, așezând pe om în centrul
Universului, Dumnezeu i-a vorbit astfel: „O, Adame! Nu ți-am dat nici loc sigur,
nicio înfățișare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru că acel loc, acea
înfățișare, acele îngăduințe pe care tu însuți le vei dori, tocmai pe acelea să le
dobândești și să le stăpânești după voința și hotărârea ta, pentru că singur și prin
voia ta ai să fi propriul tău sculptor și plăsmuitor de cinste”. Omul nu este nici înger,
nici demon, nici muritor și nici nemuritor. Pentru că, el este înzestrat cu spirit, poate
fi într-un fel sau altul și se poate ridica la cer sau poate cădea în infern. Între aceste
extreme, nimic nu-i lipsește omului. Pico della Mirandola, în lucrarea sa, mai spune:
„Îți vei hotărî natura prin propria-ți voință, în a cărei putere te-am așezat; vei
putea să decazi în cele de jos ce sunt lipsite de inteligență; vei putea prin hotărârea
spiritului tău să renaști în cele de sus ce sunt divine”. Voința și gândirea umană
constituie, doar mijloace prin care omul poate să-și fixeze scopurile superioare sau
inferioare și implicit poate să-și stabilească sigur și singur destinul.