Irina Burnaia

Irina Burnaia
(Irina Cioc)

Irina Burnaia
la Bolșoi Fontan, 1943
Foto: Willy Pragher

Date personale

Născută 1909 
Ciurari, Săceni, Teleorman, România 
Decedată 1997 (88 de ani) 
Geneva, Elveția 
Căsătorită cu Grigore Stoenescu (1938)
Cmd. av. Traian Udriski (1946)
Copii Radu-Șerban Udriski (1947-1983)
Naționalitate  Română
Cetățenie  Română
Ocupație Avocată, aviatoare
Activitate
Alte nume Irina Cioc
Educație Licențiată în științe juridice
Cunoscută
Activitate aviatică
pentru
Modifică date / text 

Irina Burnaia, cu numele său real de Irina

Cioc (n. 1909, Ciurari, Săceni, Teleorman, România – d. 1997, Geneva, Elveția) a fost
o avocată română din baroul Ilfov, cunoscută în special datorită activității sale ca aviatoare
în perioada dintre cele două războaie mondiale. Născută în Muntenia, și-a luat numele de
„Burnaia” de la apa curgătoare care trece pe lângă satul său natal, aflat în Câmpia Burnazului.
 La 2 august 1933 efectuează o deplasare în interesul serviciului la Constanța, alegând
ca mijloc de transport o cursă de linie a  LARES. Avionul era pilotat de Petre
Ivanovici. Călătoria o impresionează în mod deosebit și dorește să învețe și ea să piloteze un
avion, insistând ca instructor de zbor să-i fie Ivanovici. Acesta îi spune să-l caute la școala de
pilotaj civil patronată de Asociația Română pentru Propaganda Aviației, unde era
instructor. Lecțiile încep la 5 septembrie, la Școala de aviație Mircea Cantacuzino, pe
un Klemm L 25 și este scoasă la simplă la 3 octombrie, după destul de puține ore de
zbor, deoarece Ivanovici trebuia să plece în raidul aviatic african din 22 octombrie 1933 și
dorea să se asigure că Irina va primi brevetul de pilot gr. I (pilotaj), brevet pe care îl obține cu
nr. 3/27.10.1933.
A fost a doua aviatoare brevetată în România, obținându-și brevetul de pilot civil la
date de 27 octombrie 1933 și prima femeie care a traversat pilotând un avion, Munții Carpați.
Impresionată de Raidul aviatic românesc București – Malakal din 1933, a încercat în
prima parte a anului 1935 să-l repete împreună cu fostul său instructor de zbor Petre
Ivanovici, la manșa unui avion IAR-22. Raidul a fost presărat de incidente – în principal
tehnice, care au făcut ca să fie oprit după ce cei doi au ajuns până la lacul Victoria. După
moartea într-un accident aviatic a lui Ivanovici în 1936, Burnaia a scris în amintirea acestuia
cartea „Aripile mele – memoriei lui Petre Ivanovici”, apărută în 1936.
După ce a obținut brevetul de navigator înainte de a participa la raid, în anul 1937 a
obținut certificatul de pilot acrobat. În același an a fost decorată cu Ordinul Virtutea
Aeronautică cu însemne de pace (în timpul celui de-Al doilea Război Mondial fiind decorată
și cu Ordinul cu însemne de război). A efectuat și alte raiduri: București – Ankara – Bagdad –
București în 1938 și București – Varșovia – Berlin – Amsterdam – Londra în 1939.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial a fost comandanta Escadrilei Bugului
(Escadrila Basarabiei din 1943), o formație de avioane poștale și de legătură
ale Guvernământului Transnistria, folosite și drept școală de pilotaj. După război a emigrat și
a fost condamnată în contumacie. A efectuat împreună cu soțul său, Traian Udriski, curse cu
pasageri în Orientul Apropiat. Spre sfârșitul vieții s-a stabilit în Elveția.
În 1988 a publicat în Elveția o carte de amintiri de pe front, intitulată Commandante
d'escadrille.

Raidul aviatic românesc organizat în Africa în 1933 a avut un mare răsunet în

epocă. Irina se hotărăște să parcurgă și ea traseul, cu un avion personal și apelează la
Ivanovici, care participase la acest raid, să-i fie coechipier. În acest scop obține brevetul de
pilot gr. II (navigație) și, deși Ivanovici se opunea, deoarece cunoștea puterea scăzută a
motorului cu care era echipat prototipul, comandă la Industria Aeronautică
Română din Brașov un avion IAR-22, al doilea și ultimul aparat de acest tip produs. Pentru a
efectua comanda la IAR traversează în zbor cu un avion SET-10 Carpații Orientali, având ca
pasager pe fratele său. A doua zi ziarele au relatat că aceasta a fost prima traversare în zbor a
Munților Carpați de către o femeie. Pentru achiziționarea avionului beneficiază de o
subvenție din partea statului, în valoare de 50 % din valoarea avionului, subvenție care se
acorda persoanelor particulare care aveau deja brevet de pilot și doreau să-și achiziționeze un
avion personal. Aparatul îi este livrat la 2 noiembrie 1934. În aceeași zi, în primul zbor, îl
aduce la Băneasa, zburând prin Valea Prahovei, avându-l din nou pasager pe fratele
său. Ajunsă la Bănesa, la data de 7 noiembrie înmatriculează avionul cu indicativul YR-INA
 Avionul este încercat în zbor de Ivanovici și de Max Manolescu, amândoi rămânând
cu impresia că, deși motorul avea 130 CP, avionul era greoi și relativ slab motorizat.
  Totuși, hotărârea de a efectua raidul fusese luată de Irina cu mult timp
înainte, comanda la IAR a avionului cuprinzând și un set de piese de schimb, care urmau să
fie livrate la Cairo.
Traseul planificat al raidului
era București – Istanbul – Eskișehir – Konya – Adana – Alep – Damasc – Gaza – Cairo – Lux
or – Assuan – Wadi
Halfa – Atbara – Khartum – Malakal – Juba – Entebbe – Nairobi – Dodoma – Mbeya – Mpik
a – Broken
Hill – Salisbury – Bulawayo – Pietersburg – Johannesburg – Kimberley – Victoria
West – Cape Town și retur.
Raidul începe la 3 ianuarie 1935, ora 10, cu plecarea de la Băneasa, dar este presărat
cu incidente, costand-o pe Irina 500 000 lei, în care a intrat și jumătatea sa din costul
avionului. Banii au fost obținuți prin vânzarea unor proprietăți pe care le avea în județul
Teleorman.
Raidul a fost prezentat pe parcurs de diferite reviste, Realitatea Ilustrată publicând
o serie de articole, dar revistele de scandal nu vor scăpa ocazia să speculeze apropierea dintre
Irina și Ivanovici, însă, după declarația Irinei, exagerând până la calomniere.
În urma propunerii prințesei Marina Știrbei de a înființa o formație de avioane sanitare
pentru transportul răniților cu avioane pilotate de femei, Forțele Aeriene Regale ale României
invită la manevrele militare regale de la Galați, din 1938, pe Mariana Drăgescu, Nadia
Russo, Virginia Thomas, Virginia Duțescu și Irina Burnaia. La începutul războiului a ajuns
la Tiraspol, însă, la prima misiune de transport vederea răniților o marchează, așa că nu va
activa în Escadrila Albă, ci va fi transferată la o escadrilă de legătură (Escadrila 117
Este decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautică (de război) în urma efectuării unui
zbor critic, în furtună, transportând de pe front o corespondență urgentă destinată șefului
statului major, g-ral Emanoil Ionescu.
Ajunsă la București își găsește casa rechiziționată, iar singura care îndrăznește să o
găzduiască este Nadia Russo. Deși s-a afirmat că ar fi făcut unele abuzuri prin
transportarea unor bunuri din Transnistria în România, ancheta din martie 1945 n-a putut
dovedi nimic.[71] Totuși, în 1950 este judecată în contumacie pentru complicitate la crime de
război prin faptul că escadrila ei a transportat în țară diferite bunuri ale statului sovietic. A
fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică și confiscarea
întregii averi.[72]
În 1983 își pierde fiul, mort la Berna datorită unei hemoragii cerebrale. În acel
moment el era cetățean american. Irina Burnaia se stinge din viață în 1997.