DENUMIRE STRĂZI.

PERSONALITĂŢI

IOSIF IVANOVICI S-a născut în 1845 (data exactă nu se cunoaşte), într-o localitate din fostul
judeţ Torontal, în apropiere de Timişoara, din părinţi români, rămânând orfan la o vârstă fragedă.
Copil de trupă la Regimentul 6 Linie (infanterie) din Galaţi, îşi face "ucenicia" în arta sunetelor în
cadrul fanfarei, sub îndrumarea apreciatului şef de muzică Alois Riedl şi devine un bun
instrumentist (flaut şi clarinet). Îşi continuă activitatea la Iaşi (Regimentul 2 Roşiori), adâncindu-şi
cunoştinţele de armonie, contrapunct, orchestraţie şi compoziţie cu unul din cei mai buni
capelmaeştri, Emil Lehr, care îl iniţiază şi în arta dirijatului.
Între 1877 - 1879 se află din nou la Galaţi, şef al muzicii gărzii naţionale. În 1880 este
avansat şef de muzică clasa a III-a, în fruntea fanfarei Regimentului 6 Linie, unde fusese copil de
trupă. Aici, în cea mai fecundă perioadă a creaţiei sale, creeaza valsul "Valurile Dunării" şi alte
lucrări legate de aceste locuri: "Pe Dunăre", "Fata pescarului", "Zâna Dunării", "Fiica marinarului"
etc. Tot acum realizează aranjamente pentru fanfară din creaţiile lui Beethoven, Chopin, Donizetti,
Supp‚ ş.a. În 1883 este mutat la Regimentul 11 Siret. În această perioadă obţine premiul I la un
concurs internaţional organizat la Paris pentru realizarea unui "Marş de defilare".
Din 1894, cu repertoriu îmbunătăţit la fanfară, alcătuieşte şi o orchestră cu care susţine
concerte la "Teatrul cel Mare din Galaţi". În 1895 in urma unui concert mixt (fanfara şi taraf din
Brăila) Ivanovici îşi ia adio de la "Valurile" pe care le-a cântat atât de strălucit, fiind avansat şi
numit în funcţia de inspector general al muzicilor militare din România. A compus peste 300 de
lucrări - pentru pian, fanfară, etc.; peste 60 de edituri româneşti şi străine i-au tipărit peste 200 de
lucrări. Valsul "Valurile Dunării" a fost publicat în peste 200 de ediţii în toată lumea, în cca 30 de
aranjamente diferite.În incheierea demersului nostru vom oferi cititorilor un fragment dintr-un
articol semnat de muzicologul George Sbarcea: "... In 1900, cand Eduard Strauss - ultimul membru
in viaţă al dinastiei de muzicieni vienezi - a facut un turneu de concerte în SUA, ascultătorii i-au
cerut cu insistenţă să dirijeze, ca supliment într-unul din concertele sale, "Valurile Dunării"... de
J.Strauss. Eduard a satisfacut cererea asistenţei, nu înainte de a preciza ca valsul acesta nu aparţine
vreunuia dintre fraţii Strauss, ci românului Ivanovici!"
Faptul că întreaga viaţă şi-a petrecut-o pe malurile gălăţene ale Dunării, fluviu care l-a
inspirat în compunerea celebrului vals şi lipsa oricăror alte repere în municipiu care să amintească
de personalitatea compozitorului, constituie argumente în plus pentru executarea şi amplasarea
unui bust al compozitorului Iosif Ivanovici sau/şi denumirea unei străzi din municipiu.

SMARANDA BRĂESCU (n. 21 mai 1897, Hănţeşti, Buciumeni - 2 februarie 1948, Cluj) a fost
prima femeie paraşutist din România şi printre primele din lume. În 1931 a efectuat un salt de la
6.000 m cu care a doborât recordul feminin mondial, iar în 1932, cu saltul de la 7.233 m, a bătut
recordul mondial deţinut de un american.
Între anii 1904 - 1909, a urmat cursurile şcolii primare din satul vecin Vizureşti, comuna
Buciumeni, judeţul Galaţi. În 1911 se înscrie la Şcoala profesională de fete din Bârlad, pe care o
absolvă în 1916. Din cauza condiţiilor materiale dificile ale familiei a fost trimisă la Bucureşti,
unde a locuit la internatul azilului "Elena Doamna" şi a studiat la Şcoala Normală "Principesa
Elisabeta". Urmează apoi cursurile Academiei de Belle-Arte din Bucureşti (1924 - 1929). În timpul
războiului s-a întors în comuna natală ca învăţătoare.
În vara anului 1928, la invitaţia inginerului german Heinecke, a plecat la Berlin pentru a
urma cursuri de paraşutism. Aici a executat primul său salt, simţindu-se, după cum ea însăşi a
afirmat, „ca un copil căruia i-a reuşit o ştrengărie”. Din acest moment, România a devenit cel de-al
patrulea stat european, după Franţa, Cehoslovacia şi Elveţia, cu o femeie paraşutist brevetată. În
ţară a executat peste zece salturi cu paraşuta, în următorii doi ani, cu mari peripeţii. La Braşov,
motorul avionului s-a oprit în momentul decolării, la Brăila a căzut în Dunăre, la Cluj-Napoca şi
Satu Mare a aterizat în copaci.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost activă ca pilot în „ Escadrila Albă” de
avioane sanitare, pe frontul de Răsărit şi apoi pe frontul de Vest, în cadrul escadrilei nr. 13, în
Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, fiind decorată cu crucea „Regina Maria”, clasa III, în 1943.
Protestează împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946, semnând, alături de alte
personalităţi, un memoriu prezentat Comisiei Aliate de Control. Acesta ajunge în posesia
delegaţiei sovietice, iar Smaranda Brăescu este condamnată, în contumacie, la doi ani de
închisoare. Fusese acuzată că nu „a demascat” grupările opozante regimului comunist (Haiducii lui
Avram Iancu, Mişcarea pentru Libertate şi Sumanele Negre) şi că a semnat, alături de alte 11
personalităţi, memoriul prin care dezvăluia falsificarea alegerilor.
S-a ascuns, probabil într-o mănăstire, sub numele de Maria Popescu. S-a îmbolnăvit de
cancer mamar şi a fost operată de profesorul Fălcoianu fiind internată pe ascuns la Clinica
Universitară din Cluj-Napoca, sub supravegherea profesorului doctor Iuliu Haţeganu şi a
conferenţiarului Macovei, dar în zadar. Nu se cunoaşte cu certitudine locul unde a fost
înmormântată, dar se presupune că rămăşiţele i s-ar găsi în Cimitirul Central din Cluj.

MIHAI BERZA (1907, Tecuci- 1978, Bucureşti) Istoric, membru corespondent al Academiei
Române, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Studii Bizantine, membru al Academiei de
Istorie din Lisabona şi al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Belgrad.
Studii:
Gimnaziul Real de Băieţi din Tecuci şi la Galaţi (1914-1918);
Liceul Internat din Iaşi (1918-1926);
Facultatea de Litere şi Filosofie (secţia de istorie universală) a Universităţii din Iaşi (1926-1929);
bursier al Şcolii Române din Roma (1931-1934);
"École Pratique des Hautes Études" din Paris (1935-1936).
Titluri ştiinţifice:
Doctor docent în filozofie şi doctor în istorie la Universitatea din Iaşi, cu lucrarea "Amalfi
preducale (596-957)" (1935).

DIMITRIE CUCLIN (n. 24 martie 1885, Galați - d. 7 februarie 1978) a fost compozitor,
muzicolog, filosof, scriitor și traducător român.
După școala primară, Dimitrie Cuclin urmează, între 1896 – 1903, cele șapte clase ale
liceului “Vasile Alecsandri”, din perioada căruia datează primele sale încercări componistice și
literare (drama “Ad majorem feminae gloriam”). Una dintre aceste compoziții, un menuet pentru
cvartet de coarde, trimisă lui Dumitru Kiriac-Georgescu prin soacra acestuia, îl determină pe
compozitor să încurajeze venirea lui Cuclin la București, cu scopul de a studia vioara, în 1903.
Este respins pentru depășirea limitei de vârstă, dar se va înscrie în 1904 la teorie și armonie, putând
studia în continuare și vioara. După trei ani de studiu la Academia Regală de Muzică, Cuclin
obține o bursă de la ministrul Spiru Haret, pentru studii de muzică în Franța. Și, astfel, gălățeanul
ia calea Parisului, unde va urma trei luni Conservatorul, dar nu va întruni numărul de voturi
necesare admiterii. Deși lucrul acesta nu implica neapărat exmatricularea, Cuclin se grăbește să
plece la “Schola Cantorum” a lui Vincent d’Indy, unde va sta până în 1914. La Paris este amic cu
George Enescu și Constantin Brâncuși.
Întors în țară, este mobilizat în război, pe care-l va trece refugiat la Iași și cântând în
orchestra lui George Enescu. Sărăcia îl va persecuta în continuare pe tânărul compozitor până în
1919 când, după ce îl suplinise 7 luni pe Alfonso Castaldi la Conservator, va fi titularizat profesor
la Academia Regală de Muzică.
Biografia lui Cuclin înregistrează în 1920 căsătoria cu Zoe, născută Bucurencu, fostă
Damian, pictoriță. Se cunoscuseră la Paris și vor trăi o frumoasă poveste de dragoste și fidelitate
timp de 53 de ani, până la moartea Zoei. Cuplul de artiști pleacă în 1922 în America, unde Dimitrie
Cuclin devine profesor de vioară și teoria muzicii la City Conservatory of Music și la Brooklin
College of Music din New York.
Cuclin se întoarce în aulele Conservatorului bucureștean în 1930, pentru a fi, până în 1948,
un foarte iubit profesor de armonie, contrapunct și compoziție. În perioada Statului Național-
Legionar Cuclin deține funcția de Director al Conservatorului, fără a fi fost vreodată legionar.
După executarea, la vârsta de 65 de ani, a doi ani de muncă silnică la Canal, compozitorul
trăiește retras o viață închinată creației, dedicându-se construcției unui sistem simfonic - 20 de
simfonii, dintre care unele de proporții enorme, și rescriindu-și de mai multe ori sistemul, în
întregime sau pe părți. Este respectat, dar ostracizat, nefiind niciodată în juriul festivalului Enescu,
al cărui prim premiant fusese. La 90 de ani se propune primirea lui în Academie ca membru
corespondent; se opune, însă, Mihai Beniuc, sub pretextul că Cuclin merită ori să fie membru plin,
ori să nu fie deloc. Cuclin este profund dezamăgit și marcat; își scria discursul de recepție încă din
1969. Are în tot acest timp relații tensionate cu Mihail Jora și Liviu Rusu. În schimb, se bucură
până în clipa morții de devotamentul discipolului său, Constantin Mașala.
Moare în 7 februarie 1978, la 5 ani după soție, în urma unor complicații ale unei boli
cardiace contractată la Canal.
Dimitrie Cuclin a realizat un vast sistem simfonic, cuprinzând 20 de simfonii, fiind un
susținător al monumentalului în simfonie . Unele simfonii ale sale, de pildă, durează cât un întreg
concert simfonic (simfonia a XII-a, cea mai lungă, durează 6 ore). Cuclin a compus, de asemenea,
și 6 opere:
"Soria" (1911)
"Ad majorem feminae gloriam" (1915)
"Traian și Dochia (1921)
"Agamemnon" (1922)
"Bellerophon" (1925)
"Meleagridele" (1958)
Este și autorul unui balet, "Tragedie în pădure" (1962).
În afara acestora, Cuclin a compus sonate, sonatine, cvartete, madrigale, valsuri, piese
corale, concerte pentru vioară, pian, melodii de inspirație folclorică etc.
Marea majoritate a creațiilor sale n-au fost interpretate și încă nu s-a întocmit un catalog complet al
pieselor sale. Cea mai completă listă a compozițiilor cucliniene se găsește în monografia lui
Tomescu oprindu-se, evident, la nivelul anului 1956. Moldovan, în monografia sa, reproduce lista
lui Tomescu fără adaosuri.
Ca și compozitor, Cuclin este un exponent al școlii franceze, pe linia lui César Franck și
Vincent d'Indy.
Cuclin a fost un prolific autor de manuale și tratate de teorie muzicală de nivel superior,
dintre care amintim:
Tratat de forme muzicale : Pentru uzul învățământului academic și secundar, București:
Tipografia "Bucovina" I.E. Torouțiu, 1934
Manuale de muzică pentru clasele I-V
Tratat elementar de muzică: pentru clasele I-VIII ale Școalelor Secundare, București, 1946
A mai publicat 5 monografii teoretice muzicale ("Contribuții la eventuala reformă a fundamentelor
muzicii") dintr-un ciclu proiectat de patruzeci.
Se mai pot menționa aici și două comunicări susținute de Cuclin în cadrul unor congrese
internaționale:
Le rôle du chant grégorien dans le passé jusqu'à nos jours et du chant byzantin, das l'avenir,
Bucuresti : Bucovina I. E. Toroutiu, 1936 (comunicare la al V-lea Congres internațional de
bizantinologie, Roma, 1936)
Les trois définitions de la musique, comunicare la Academia muzicală Chigi de la Siena
Lucrări literare
Cuclin a scris foarte mult, în limbile română, engleză și franceză. Opera sa literară cuprinde
piese de teatru, librete muzicale și poezii, foarte multe în manuscris. Dintre publicații, menționăm
următoarele:
Destinée mystique. Poésies diverses, Bucarest : Imprimeries Independența, 1919
Poems, București, Tiparul Oltenia, an necunoscut
Doine și sonete, București, Tiparul Oltenia, 1932
Sofonisba: tragedie într'un prolog și trei acte în versuri, București, Tipografia Presa, 1945
Dimitrie Cuclin este un poet foarte dator liricii românești ante-belice, cultivând cu predilecție
forma sonetului, despre care are idei proprii: catrenele trebuie să conțină cadrul unei drame,
terținele drama propriu-zisă, iar ultimul vers trebuie să fie cel mai puternic și surprinzător. Sonete
sale utilizează o imagistică bogată și au elanuri oratorice, rămânând de multe ori la nivelul unor
exclamații în versuri. În 1969 Cuclin îi consedera drept cei mai mari scriitori români pe Negruzzi,
Ghica, Odobescu, Creangă și Delevrancea, ca prozatori, și ca poeți pe Eliade-Rădulescu,
Bolintineanu, Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu, Vlahuță, Coșbuc și Goga, ceea ce arată clar
gusturile sale literare orientate puternic spre clasici și epigoni ai acestora, gusturi care amprentează
și creația sa literară. Un proiect editorial de publicare a unei plachete de versuri cu titlul Rime la
începutul anilor'70 a eșuat. Marin Preda, pe atunci director al editurii Cartea Românească, nu
aprobă publicarea, după ce înainte volumul fusese refuzat de editura Minerva.
Traduceri
Cea mai importantă realizare în domeniu a lui Dimitrie Cuclin este publicarea unor
traduceri foarte reușite din punct de vedere literar din opera lui Mihai Eminescu, în volumul
Poems, Bucuresti : Bucovina, I.E.Toroutiu, 1938. Traducerea sa a poemului "Luceafărul" a fost
foarte apreciată, fiind reeditată recent, la editura Miracol din București, într-un volum care conține
traducerile în cinci limbi ale operei eminesciene.
A tradus, de asemenea, primele două cărți ale Fastelor lui Ovidiu, publicate tot de către Torouțiu
(an necunoscut).

GHEORGHE ZANE (n. 11 aprilie 1897, Galați - d. 22 mai 1978, București) a fost un economist
român, istoric al gândirii economice românești și membru titular al Academiei Române (din 1974).
A publicat lucrări în domeniul istoriei economice și sociale, istoriei gândirii economice, economiei
politice, finanțelor publice, ș.a. În cercetarea științifică a folosit cu preferință metoda istorică.
A absolvit studiile secundare la Liceul "Vasile Alecsandri" din orașul natal, obținând
bacalaureatul în anul 1916. Urmează apoi cursurile Facultății de Drept din Iași, devenind licențiat
în drept și științe economice în anul 1919. Își susține în anul 1923 teza de doctorat în științe
economice la Universitatea din București.
Este angajat ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" din Iași
(1921-1926). În paralel, începând din 1921, începe să predea cursul de economic politică la
Facultatea de Agronomie a Universității "Al. I. Cuza" din Iași. În anul 1924, după obținerea titlului
de doctor în economie, este angajat pe postul de conferențiar de economie politică la Facultatea de
Științe a Universității din Iași, dedicându-și activitatea pregătirii cursurilor și activității de
cercetare științifică. În anul 1929 este numit profesor de istoria doctrinelor economice la Facultatea
de Drept din Iași, iar în anul următor devine profesor de economie politică și finanțe la aceeași
facultate, pe care o conduce până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (1945).
După ce timp de un sfert de veac și-a desfășurat activitatea didactică la Universitatea din
Iași (1921—1946), Gheorghe Zane s-a transferat ca profesor de economie politică la Institutul
Politehnic din București, unde a predat între anii 1946-1948. Lucrează apoi cercetător științific în
cadrul Institutului de Istorie al Academiei Române (1949-1952) și în cadrul Institutului de
Cercetări Economice al Academiei Române (din 1954), unde va îndeplini succesiv funcțiile de
cercetător principal, șef de sector, șef de secție și membru în consiliul științific.
Gheorghe Zane a colaborat la elaborarea lucrării Bibliografia istorică a României. Secolul XIX.
Tom I (1972), Tom V (1974) și a făcut parte din consiliul de coordonare al seriei. În anul 1974, a
fost ales ca membru titular al Academiei Române, pentru opera sa de economist și istoric al
gândirii politice. De asemenea, a fost ales membru al Academiei de Științe Sociale și Politice din
R.S.R., membru al Asociației "Tiers Monde" (Paris), membru în comitetul de redacție al revistei
"Mondes en developpement" (Paris). A încetat din viață la data de 22 mai 1978, în municipiul
București.

ALFONS OSCAR SALIGNY (n. 3 aprilie 1853, Focșani - d. 4 mai 1903, București) a fost
chimist român, membru corespondent al Academiei Române (1902), fratele lui Anghel Saligny și
al Sofiei Saligny, respectiv fiul lui Alfred Saligny.
Studii:
 studii primare în familie şi în pensionul de copii deschis de tatăl său în Focşani;
 studii secundare la Gimnaziul din Focşani;
 studii de chimie la Universitatea din Berlin, cu profesorul Hofmann;
 doctor în chimie cu o lucrare de chimie organică (1875).
Afiliere:
● membru al Societăţii Politehnice (1883);
● membru fondator al Societăţii de Ştiinţe (1890);
● membru corespondent al Academiei Române;
● membru al Societăţii de Chimie Biologică din Londra.
Performanţe:
● creatorul primului Laborator de Încercări pentru materiale de construcţii (1886);
● primul chimist român cu studii în străinătate (1875).

Legătura sa cu Galaţii o reprezintă încercările asupra betoanelor necesare executării

silozurilor din Brăila, Galaţi şi Constanţa, în calitate de profesor de mineralogie la Şcoala de
Poduri şi Şosele din Bucureşti, ajutându-l astfel, foarte mult, pe fratele său ing. Anghel Saligny în
proiectarea şi construirea acestora.

TUDOR PAMFILE (1883, Ţepu – 1921, Tecuci) a fost scriitor. A urmat la Tecuci cursurile
ultimelor două clase primare, precum și studiile gimnaziale. După terminarea Școlii de Ofițeri, a
fost repartizat la Regimentul 3 Roșiori din Bârlad. Aici a scos revistele „Ion Creangă” și „Miron
Costin”. A sprijinit îndeaproape apariția revistei „Freamătul”, care a apărut la Tecuci în anul 1911,
după care, din lipsă de colaboratori, i-a mutat redacția la Bârlad. Numai culegerile și studiile
apărute sub egida Academiei Române însumează peste 4.200 pagini.
Cărți scrise de(/și cu participarea lui) Tudor Pamfile
 Cromatica poporului Român
 Mitologia poporului român
 Sărbătorile la români - studiu etnografic
  Povestea lumii de demult după credințele poporului român. Pământul după credințele
poporului român. Sfârșitul lumii după credințele poporului român
 Văzduhul după credințele poporului român
 Cerul și podoabele lui
 Diavolul învrăjbitor al lumii – după credințele poporului român

MOISE PACU (n. 11 octombrie 1853, Babele, jud.Ismail-23 martie 1941, Galaţi), profesor şi
publicist, s-a născut în comuna Babele, a urmat gimnaziul şi studii teologice şi juridice la Iaşi,
obţinând titlul de doctor în drept. Activitatea profesională a desfăşurat-o în Galaţi, predând mai
multe discipline dar s-a afirmat şi ca deputat şi senator de Covurlui sau ca director şi redactor al
unor periodice gălăţene cum ar fi “Poşta”, “Galaţi”, “Timpul”, “Galaţii noi”, unele dintre acestea
existând şi acum în colecţiile Bibliotecii „V.A. Urechia“. A lăsat în urmă o lucrarea de seamă
pentru istoria Galaţiului şi anume „Dicţionarul geografic şi statistic al judeţului Covurlui“, lucrare
pentru care a fost premiat în 1892 de către Societatea Geografică Română. Această lucrare precum
şi „Cartea judeţului Covurlui“ în trei volume pot fi găsite în cadrul „fondului Galaţi“ al Bibliotecii
„V.A. Urechia“, acestea reprezentând documente nelipsite din bibliografia oricărui cercetător
interesat de judeţul nostru şi de trecuta sa organizare.

HORTENSIA PAPADAT BENGESCU S-a născut la Iveşti, judeţul Galaţi lângă Tecuci, la 8
decembrie 1876. Tatal ei Dimitrie Bengescu, a fost ofiţer avansat până la gradul de general şi a
Zoei Ştefănescu şi, ca unic copil al unei familii "de condiţie bună", era inteligentă şi răsfăţata de
părinţi.
Face studii la un pension de domnişoare. La 20 de ani se mărita cu magistratul Nicolae
Papadat. Cariera literară e întârziată din pricina transferurilor soţului dintr-un oraş în altul (Turnu-
Măgurele, Buzău, Focşani, Constanţa) şi de numeroşii ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena.
Debutează editorial în 1919, cu volumul "Ape adânci", lăudat de Ibraileanu.
În timpul razboiului a fost soră de caritate în gara Focşani, moment evocat în romanul
"Balaurul" (1923). După război, se apropie de gruparea de la Sburătorul. La îndemnul lui
Lovinescu, evoluează spre o proză "obiectivă", aşa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa
("Fecioarele despletite", "Concert din muzica de Bach", "Drumul ascuns", "Rădăcini"). Din 1933,
se stabileşte în capitală. Scrie "Logodnicul" (1933), şi, în 1946, obţine Premiul Naţional pentru
proză.Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955) a fost una din figurile de seamă ale literaturii
române de la începutul secolului trecut. Prozatoare(nuvele, teatru, romane), dramaturg şi poet,
reprezintă una din figurile importante în cadrul revistei Sburătorul. Îsi face debutul cu un articol în
limba franceză în ziarul Le politique cu articolul intitulat Sur le mort de Pierre Liciu în 1912. În
1913 revista Viaţa Româneasca îi publică proza poematică Viziune.
În 1915 colaborează la Viitorul româncelor cu o serie de proze autobiografice. În anul 1919
apare primul său volum Ape Adânci şi de asemenea devine membru fondator al cenaclului
Sburătorul, cu ajutorul lui Lovinescu, şi al revistei. Următorul an se dovedeste a fi unul propice
pentru autoare, deoarece îi apar vol. de proze: Sfinxul, (Lui Don Juan în Eternitate, Pe cine a iubit
Alisia? şi Romanul Adrianei, dar de asemenea se joacă şi piesa Bătrânul. Un an mai tarziu apare
vol. Femeia în faţa oglinzii, iar în 1923 apare romanul Balaurul (care e rezultatul experienţelor
trăite în Primul Razboi Mondial ca sora de caritate la Focşani), scriitoarea devenind şi membră a
Societăţii Autorilor Dramatici Români. În 1925 apare vol. Romanţa provincială, iar un an mai
târziu apare primul roman din Ciclul Hallipa: Fecioare despletite, Concert de muzică de
Bach(1927), şi Drum ascuns(1932), Rădăcini în 2 volume şi vol. Desenuri tragice. În anul 1935
publică romanul Logodnicul, iar în 1936 îi este oferit Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor
Români. Dintre piesele sale ar mai fi de amintit: Povârnişul şi Sora mea, Ana.
 După 1947 îşi revede Jurnalul şi scrie poezii (Creaţia, Matinata, Praznic s.a.).
Abia după zece ani, scriitoarea se va bucura de aprecieri, acestea venind din rândul unor
scriitori de valoare, cum ar fi: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau Felix Aderca.
Va fi premiată de Societatea Scriitorilor Români în 1936.
În ultima perioadă a vieţii se îmbolnăveşte grav şi, în afară de nuvela autobiografică
"Spovedanie", rămasă în manuscris, toate celelalte proiecte literare sunt neterminate. Hortensia
Papadat-Bengescu se stinge din viaţă Ia 5 martie 1955.

CAMIL RESSU (28 ianuarie 1880, Galati — 1 aprilie 1962, Bucuresti) a fost un pictor roman,
care, prin intreaga sa activitate artistica, pedagogica si sociala, a fost una din personalitatile
marcante ale artei romanesti. Camil Ressu a fost membru titular al Academiei Romane. Camil
Ressu se trage dintr-o familie de aromani (macedoromani) din regiunea Epirului, stabilita in
Romania pe la inceputul secolului al XIX-lea. Tatal sau, Constantin Ressu, jurist de profesie, cu
studii de drept la Bruxelles, facea pictura in clipele libere. În 1887, Camil Ressu este inscris la
Şcoala Nationala de Arte Frumoase din Bucuresti, avandu-l ca profesor pe G. D. Mirea; isi
continua studiile la Iasi cu pictorul Gheorghe Popovici. În 1902 termina studiile la Şcoala de Belle-
Arte din Iasi, obtinand medalia de argint si pleaca in acelasi an sa se perfectioneze in strainatate.
Se opreste doua luni la München vizitand muzeele din localitate, dupa care pleaca la Paris si se
inscrie la Academia Julian, in atelierul lui Jean Paul Laurens, unde ii are colegi pe Jean Al.
Steriade, Nicolae Darascu si Ion Theodorescu-Sion. În 1908 revine in tara si, preocupat de
problemele sociale, colaboreaza cu desene satirice la publicatiile Furnica, Facla si Adevarul. În
acelasi an se inscrie in Partidul Social-Democrat din Romania. Participa pentru prima data in 1910
la expozitia “Tinerimii Artistice" cu peisaje si compozitii pe teme rustice. În 1912 expune la
Salonul Oficial tabloul Înmormantare la tara, iar in anul urmator, la “Tinerimea Artistica",
portretul de grup Terasa Oteteleseanu, cu “sapte figuri ale boemei literare, muzicale si
pictoricesti". În 1914 deschide prima expozitie personala la Bucuresti. Camil Ressu (n. 28 ianuarie
1880, Galați — d. 1 aprilie 1962, București) a fost un pictor roman, care, prin intreaga sa activitate
artistica, pedagogica și sociala, a fost una din personalitațile marcante ale artei romanești. Camil
Ressu a fost membru titular al Academiei Romane.

VICTOR ION POPA (n. 29 iulie 1895, Călmățui, comuna Grivița, județul Tutova, actualmente în
județul Galați; d. 30 martie 1946, București) a fost un om de teatru și literat polivalent care a adus,
prin opera sa dramatică, regizorală și pedagogică, o contribuție însemnată la evoluția teatrului
românesc dintre cele două războaie mondiale.
A fost un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public precum și de critica
literară:
 Sfârlează cu fofează;
 Meșterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (biografia lui Aurel Vlaicu, unul din pionierii
aviației);
 Velerim și Veler Doamne (ecranizat de Sergiu Nicolaescu sub titlul Osânda cu Amza Pellea
în rolul principal).
A urmat școala primară la Călmățui, unde tatăl său era învățător. La Iași urmează cursurile
primelor cinci clase de liceu la Liceul internat „Costache Negruzzi”, iar ultimele două clase liceale
la Liceul „Național”, pe care-l absolvă în 1914. Debutează în literatură ca elev. După terminarea
liceului s-a înscris la Conservatorul ieșean și, pentru un timp, la Facultatea de Drept; devine
pedagog la Liceul Internat pentru a-și asigura situația materială.
 1916 - 1917 - Urmează Școala de ofițeri de rezervă și ia parte la luptele de la Oituz cu
Regimentul 12 Infanterie din Bârlad.
  1917 - 1919 - Participă la ședințele cenaclului literar Academia Bârlădeană.
 1918 - Actor al Teatrului Național din Iași.
 1919 - S-a stabilit la Bârlad (1919), revine apoi la Iași unde se căsătorește cu Getta
Kernbach.
 1923 - Ajutor de pictor la Teatrul Național din București.
 1925 - 1926 - Pictor scenograf, secretar literar.
 1923 - 1924 - Secretar al Societății Autorilor Dramatici.
 1923 - 1924 - Activează în cadrul Grupării teatrale „Atelier” și predă cursul de „Istoria
Costumului și Decorului”.
 1924 - Director de scenă la Teatrul Popular București. Montează piese la Teatrele
Naționale din Craiova și Cernăuți.
 1927 - 1929 - Director general al Teatrului Național din Cernăuți, perioadă în care a montat
41 de premiere și reluări. Aici a creat primul teatru românesc de păpuși și marionete și a
deschis un ciclu de audiții muzicale însoțite de conferințe.
 1929 - 1933 - Regizor la Teatrul „Regina Maria”.
 1933 - 1938 - Se dedică în exclusivitate scrisului.
 1934 - Inspector delegat cu organizarea teatrului sătesc.
 1937 - Participă la Paris cu machete de decoruri de teatru, ceea ce i-a adus conferirea
Legiunii de onoare din partea guvernului francez.
 1938 - Director al Teatrului Muncitoresc „Muncă și Voie Bună”, devenit „Luptă și
lumină”, apoi „Muncă și lumină”.
 1939 - Trece la Teatrul din Sărindar.
 1943 - Director al Oficiului Național Cinematografic (O. N. C.).
 1944 - Demisionează din postul de director al Teatrului „Muncă și Voie Bună” și se
angajează regizor la Sala „Comedia” a Teatrului Național bucureștean.
 1943 - 1944 - Profesor suplinitor la catedra de „Dicțiune, dramă și comedie” a
Conservatorului din București.
Opera
Piesele sale alternează între tabloul idilic care face să dispară contradicțiile realității și drama
sumbră, cu referire de critică socială, cu final ce alunecă spre tragic. Pentru tematică se refugiază
în lumea burgheză, sătească, viața pitorească, sau în liniștea târgului patriarhal. Victor Ion Popa a
considerat că piesele sale au nevoie de cultivarea tradiției patriarhale, respectiv de combatarea
arivismului și a prostiei.
Creația dramaturgică
Din variata sa creație dramaturgică se desprind câteva lucrări care relevă preocuparea pentru dramă
și pentru comedia sentimentală:
 Ciuta, București, 1924;
 Păpușa cu piciorul rupt, București, 1926;
 Pufușor și Mustăcioară, București, 1926;
 Floare de oțel, București, 1930;
 Mușcata din fereastră, București, 1930;
 Shakespeare în infern, București, 1932;
 Velerim și Veler Doamne, București, 1933;
 Vicleimul, cu un desen de Lena Constante, București, 1934;
 Acord familiar, București, 1935;
 Cuiul lui Pepelea, București, 1935;
 A fost odată un război, București, 1936;
 Încercarea, București, 1936;
  Povestiri cu prunci și cu moșnegi, București, 1936;
 Sfîrlează cu fofează, București 1936;
 Plata birului. Deșteaptă pământului. Cățelul sau așa ceva..., cu desenele Lenei Constante
și ale autorului, București, 1937;
 Ghicește-mi în cafea, București, 1938;
 Mironosițele, București, 1938;
 Take, Ianke și Cadâr, București, 1938;
 Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, I-III, București, 1939;
 Bătaia, București, 1942;
 Cantonament buclucaș, București, 1942;
 Cântecele mele, București, 1946;
Ediții postume
 Teatru, ediție îngrijită de Ștefan Cristea, prefață de Sanda Radian, București, 1958;
 Velerim și Veler Doamne. Floare de oțel, București, 1958;
 Scrieri despre teatru, ediție îngrijită de Vicu Mândra și Sorin Popa, prefață de Radu
Beligan, București, 1969;
 Ghicește-mi în cafea, ediție îngrijită de Cornel Simionescu, prefață de N.I. Popa, București,
1972;
 Un om îndurerat, ediție îngrijită și prefață de Sorin Popa, București, 1973;
 Mic îndreptar de teatru, ediție îngrijită și postfață de Virgil Petrovici, București, 1977;
 Mușcata din fereastră, ediție îngrijită și prefață de Valeriu Râpeanu, București, 1984;
 Velerim și Veler Doamne. Floare de oțel, ediție îngrijită de Ion Neață, Timișoara, 1985.
Traduceri
 G.B. Shaw, Profesiunea d-nei Warren, București, 1926;
 P.I. Jouve, Spitalul, București;
 Rudyard Kipling, Marinarii fără teamă, București
 Lev Tolstoi, Viața mea. Povestirea unei țărănci din Rusia, București;
 Oscar Wilde, Crima lordului Arthur Saville, București.

TEMISTOCLE POPA (n. 27 iunie 1921, Galați; d. 26 noiembrie 2013, București) compozitor,
instrumentist (flaut, saxofon) și actor de film român. În 1935 începe cursurile la Conservatorul din
Bucureşti unde a studiat cu mari profesori (Ioan D. Chirescu – teorie şi solfegii, Faust Nicolescu –
armonie şi contrapunct, Sabina Niculescu – harpă, Petre Elinescu şi Vasile Jianu – flaut). A urmat
şi cursurile de perfecţionare ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1968-60)
În perioada 1943-57 activează ca instumentist în diverse orchestre de teatru muzical (Alhambra,
Atlantic, Teatrul de estradă), cu orchestra Sergiu Malagamba, orchestra de jazz Bucureşti cu care a
întreprins numerose turnee atât în ţară cât şi în străinatate (Polonia, Ungaria, fost URSS).
A debutat cu succes în componistică cu celebra “Lalele” (1961) cântată de neuitatul Luigi Ionescu.
A obţinut numeroase premii pentru activitatea sa de excepţie. Prea multe pentru a fi enumerate
aici.
A scris sute de piese de muzică uşoară, muzică de film, muzică corală şi simfonică. A scris unor
interpeţi precum: Maria Tănase, Luigi Ionescu, Gică Petrecu, Ileana Sărăroiu, Doina Badea, Dan
Spătaru, Margareta Păslaru, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Angela Similea, Marina Voica şi
mulţi alţii. Marele Dan Spătaru a fost cel mai frecvent colaborator al său căruia i-a compus nu mai
puţin de 68 de cântece.
Iată aici o selcţie cu câteva din marile succese ce poartă semnătura lui Temistocle Popa:
 Am început să te iubesc – Mirabela Dauer
  Asta seară m-am îndrăgostit – Adrian Romcescu
 Bine-ai venit, iubire! – Mirabela Dauer
 Ce e cu tine – Dan Spătaru
 Chitara mea – Fuego
 Chitare – Dan Spătaru
 Cine ştie a iubi – Gică Petrescu
 Cu cine semeni dumneata? – Aurelian Andreescu
 Din dragoste, întoarce-te! – Carmen Rădulescu
 Gioconda se mărită – Stefan Bănică
 Inimă – Ileana Sărăroiu
 Iubirea ta – Cornel Constantiniu
 Iubeşte-mă! – Monica Anghel
 Iubite – Angela Similea
 În rândul patru – Anda Călugareanu/Dan Spătaru
 În târgul moşilor – Maria Tănase
 La Gara de Nord – Corina Chiriac
 La malul mării – Marina Voica
 Lalele – Luigi Ionescu
 Margarete – Margareta Paslaru
 Măicuţă, îţi mulţumesc! – Dan Spătaru
 Mereu cânta – Dan Spataru
 Mi-a plăcut surâsul tău – Dan Spătaru
 Mi-a spus inima aseară – Dan Spătaru
 Mi-ai furat inima – Dan Spătaru
 Mi-e dor de tine! – Cătălin Crişan
 Noapte bună, Bucureşti – Dan Spătaru
 Nu mai sunt cum am fost – Corina Chiriac
 Pentru inima mea şi a ta – Angela Similea
 Poiana cu flori – Trio Grigoriu
 Să fii învingător – Margareta Pâslaru
 Şoapte de iubire – Doina Badea
 Trecea fanfara militară – Dan Spătaru
 Turturelele – Luigi Ionescu
 Un singur cuvânt – Corina Chiriac
 Un petec de cer – Mirabela Dauer
 Vino, iubire! – Daniel Iordachioaie
 Vreau iubirea când se arată – Mirabela Dauer
 Zorile – Luigi Ionescu

IORGU IORDAN (n. 29 septembrie/11 octombrie 1888, Tecuci - d. 20 septembrie 1986,
București) a fost un lingvist și filolog român, membru titular și vicepreședinte al Academiei
Române.
După terminarea Liceului „Costache Negruzii” din Iași, urmează , între 1908-1911,
cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Iași, avându-i ca profesori pe
Alexandru Philippide și Garabet Ibrăileanu. Concomitent, frecventează și cursurile Facultății de
Drept. În 1919 își susține doctoratul în filologie modernă, sub conducerea lui Alexandru
Philippide. Se specializează apoi la universitățile din Bonn, Berlin și Paris. Devine profesor la
Universitatea din Iași (1926-1946), apoi profesor de romanistică la Universitatea din București
(1946-1962). A întemeiat și a editat la Iași „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru
Philippide»” (1934-1945). Între anii 1945-1947 a fost ambasador al României la Moscova. A fost
director al Institutului de Lingvistică din București, până în 1962, doctor honoris causa al
Universității Humboldt din Berlin, precum și al universităților din Montpellier, Gand și Roma. A
scris lucrări în domeniul lingvisticii românești și al celei romanice, fiind preocupat îndeosebi de
aspectele contemporane ale limbii române și de onomastică. Împreună cu Alexandru Graur și Ion
Coteanu, a fost redactor responsabil al noii seriii a Dicționarului limbii române (DLR). A îngrijit și
editat Letopisețul Țării Moldovei de Ion Neculce și opera lui Ion Creangă. A fost redactor
responsabil al publicațiilor „Revue de linguistique” (1956-1963) și „Limba română” (1964-1986).
Iorgu Iordan a devenit membru al Partidului Comunist Român după 1945. Vezi: Ovidiu Bozgan,
"Traiectorii universitare: de la stânga interbelică la comunism" ("University Trajectories: from
Interwar Left to Communism"), in Lucian Boia, ed., Miturile comunismului românesc ("The
Myths of Romanian Communism"), București, Editura Nemira, 1998, pp.309-335.

VASILE ALEXANDRESCU URECHIA (n. 15 februarie 1834, Piatra Neamț - d. 22 noiembrie

1901, București) a fost istoric și scriitor român, om politic, membru fondator al Academiei
Române. A fost profesor la Universitatea din Iași apoi la cea din București. A mai fost membru
corespondent al Academiei spaniole, italiene și a Institutului etnografic din Paris. A studiat la
Paris, unde a înființat ziarul unionist „Opiniunea”, organ al românilor din străinătate. În 1858 a
editat ziarul unionist „Zimbrul și vulturul”. Ca istoric, a avut o orientare eclectică. A editat
numeroase culegeri de documente și hrisoave interne și externe, a scris o „Istorie a românilor” în
14 volume (1891 - 1892) și o „Istorie a școalelor” în 4 volume (1892 - 1901), a abordat majoritatea
genurilor și speciilor literare.
Vasta sa colecţie de cărţi, manuscrise, etc. a donat-o Galaţilor pentru înfiinţarea unei biblioteci.

OVID S. CROHMĂLNICEANU (n. Moise Cohn, n. 16 august 1921, Galați, România – d. 27

aprilie 2000, Berlin, Germania)Criticul şi istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu s-a născut la
Galaţi, pe 16 august 1921, într-o familie de origine evreiască. Fiul lui Lazăr Cohn şi al Esterei
Leibovici, Moise Cohn (numele său real) a urmat şcoala primară şi liceul („Vasile Alecsandri”) în
oraşul natal. Şi-a întrerupt studiile în timpul războiului, dar le-a reluat în 1944, la Politehnica din
Bucureşti, unde a obţinut în 1947 diploma de inginer constructor.
Debutul literar şi l-a făcut în 1944, sub pseudonimul Crohmălniceanu, considerat de
contemporani ca derivat din moldovenescul crohmală (scrobeală). A avut, într-o primă fază, o
abordare marxistă, criticând curentele de avangardă, pe care le considera potrivnice realismului
socialist. Ulterior, însă, operele sale, printre care „Istoria literaturii române între cele două războaie
mondiale”, l-au plasat în rândul celor mai importanţi istorici literari români.
După ce i-a impus în literatură pe Nina Cassian, Marin Preda şi Petru Dumitriu, în anii ‚50,
a avut o perioadă în care n-a mai avut voie să semneze, din cauza contradicţiilor cu ideologia
noului regim. A fost mai apoi reabilitat, i-a readus în prim-plan pe marginalizaţii Arghezi şi Blaga,
dar a continuat să facă diverse compromisuri impuse de politica oficială, pentru care încă îi sunt
contestate meritele literare.
În perioada 1947-1951 a fost editor al revistei „Contemporanul”, iar apoi a lucrat la „Viaţa
Românească” şi Gazeta literară”, până în 1966, când a devenit profesor la Facultatea de Litere din
Bucureşti, unde a predat până la pensionare, în 1991. În acelaşi timp, a condus cenaclul „Junimea”
şi a lansat o serie de tineri prozatori postmodernişti.
În 1992, a emigrat în Germania, unde a predat la Facultatea de Limbi Romanice a
Universităţii din Munchen şi a continuat să scrie, în limba română, despre literatura română.
 Pe 27 aprilie 2000, a încetat din viaţă din cauza unui cancer, într-un spital din Berlin, în
acelaşi timp cu soţia sa, Ruth, internată într-un alt spital. (Sursa:
https://www.viata-libera.ro/diaspora/41806-galati-viata-libera-galateni-care-au-uimit-lumea-ovid-
s-crohmalniceanu)

BARBU NEMȚEANU (n. 1 octombrie 1887, Galați – d. 30 mai 1919, București) „Galaţi, oraş
cumplit de negustori” este versul care a rămas peste timp drept una dintre cele mai realiste
descrieri ale celui mai mare port dunărean de la începutul secolului al XX-lea. Poetul care şi-a
caracterizat astfel oraşul natal este Barbu Nemţeanu, născut la Galaţi, pe 1 octombrie 1887.
Pe numele adevărat Benjamin Deutsch, Barbu Nemţeanu a venit pe lume într-o familie de
origine evreiască, fiind fiul unui institutor la şcoala izraelită din Galaţi. La numai 10 ani, a rămas
orfan de tată şi a început să muncească, pentru a-şi întreţine familia.
În 1904 şi-a făcut debutul publicistic, cu o poezie, în ziarul local „Înainte”. A publicat apoi
în numeroase ziare şi reviste locale şi naţionale ale vremii. A editat, la Galaţi, săptămânalul literar-
artistic „Pagini libere”, de orientare socialistă, apărut timp de câteva luni, iulie - noiembrie, în anul
1908.
În 1915, i-a apărut volumul de versuri „Stropi de soare”, din care face parte şi poezia
„Galaţii” (Galaţi, oraş cumplit de negustori / La tine stă poetul ca-n Sodoma / El seamănă cu trudă
mândre flori / Tu nu le poţi simţi însă aroma // Copiii tăi ţin ochii-n jos mereu / Ei nu cunosc nici
cerul urbei tale / Spre altă cale-i cheamă cântul meu / Dar gândul lor le-arată altă cale), care avea
să-i aducă, peste ani, celebritatea.
A mai publicat alte două volume cu versuri proprii (primul, „Poezii alese”, în 1910) şi unul
de traduceri din lirica universală, ce cuprindea poezie franceză, germană, engleză, italiană, daneză
şi rusă. Adept al simbolismului, dar prefaţând în acelaşi timp modernismul interbelic, Barbu
Nemţeanu intenţiona să-şi publice întreaga operă sub titlul „În ritmul vieţii”, însă moartea timpurie
i-a zădărnicit planurile.
În 1913, bolnav de tuberculoză, a plecat la tratament la Lausanne, în Elveţia, însă starea de
sănătate a continuat să i se înrăutăţească, astfel că ultimii ani ai vieţii şi i-a petrecut într-un
sanatoriu. A murit la nici 32 de ani, pe 29 mai 1919, la Bucureşti. (Sursa: https://www.viata-
libera.ro/diaspora/48330-galati-viata-libera-galateni-care-au-uimit-lumea-barbu-nemteanu)

ANGHEL SALIGNY S-a născut pe 19 aprilie 1854, în comuna Şerbăneşti, judeţul Galaţi (Tecuci,
la acea vreme). Primele clase le-a urmat la pensionul din Focşani, care fusese înfiinţat de tatăl său,
Alfred Saligny, profesor alsacian stabilit în România. Liceul l-a absolvit în Germania, la Potsdam,
apoi a urmat astronomia la Universitatea „Friedrich Wilhelm” din Berlin şi studii inginereşti la
Şcoala Tehnică Superioară din Charlottenburg.
Ca inginer practicant, lucrând la calea ferată Cottbus-Frankfurt, a fost remarcat de
profesorul G. Mehrtens, de la Şcoala Politehnică din Dresda, care i-a apreciat seriozitatea şi
ingenioasele soluţii pe care le dădea diferitelor probleme dificile de construcţie. Mai târziu,
rugându-l să rămână în Germania şi arătându-i care sunt perspectivele unei ţări în plină dezvoltare
în paralel cu ale ţării sale, bătrânul profesor prevestea: „Dumneata ai calităţi care ies din comun şi
despre care, dacă vei rămâne aici, istoria tehnicii contemporane va vorbi”.
Tânărul Saligny a refuzat să rămână în Germania, dar a rămas în istoria tehnicii
contemporane lucrând pentru ţara lui, adeverind astfel o parte din cele prevestite de profesorul
său”, aflăm din cartea „Oameni în memoria Galaţiului. Aniversări - 2010” (Editura Axis Libri,
2011).
La Galaţi, a construit docurile, silozurile şi podurile peste Siret

A fost membru fondator şi preşedinte al Societăţii Politehnice din Bucureşti, ministru al

Lucrărilor Publice şi membru al Academiei Române. Între 1881 şi 1882, a proiectat primele linii
ferate, între Adjud şi Targu Ocna, primele poduri combinate de cale ferată şi şosea din România. În
1883, a fost numit şef al Serviciului de Poduri şi Căi Ferate, construind numeroase poduri, printre
care cel de la Cosmeşti, peste Siret, cel dintâi mare pod proiectat de el (pod dublu de şosea şi cale
ferată, de 430 m lungime), precum şi cel de la Barboşi.
În octombrie 1884, a fost confirmat şef al Serviciului Docurilor de la Galaţi şi Brăila,
funcţie în care a rămas până la 1 ianuarie 1901: a condus lucrările de realizare a docurilor şi
silozurilor din porturile Brăila (1888) şi Galaţi (1889), construind magazii cu silozuri care puteau
cuprinde o cantitate de peste 25.000 de tone de cereale, unde s-au folosit, pentru prima dată în
lume, betonul armat şi plăcile de beton prefabricate pentru realizarea celulelor.

Podul de la Cernavodă, unic în Europa

A proiecta,t în 1888 şi a construit, între 1890-1895, podul de peste Dunăre de la Cernavodă,

cel mai lung pod, cu cea mai mare deschidere (130 de metri) din Europa secolului al XIX-lea şi al
treilea din lume la acea dată. Soluţiile noi aduse de către Anghel Saligny au fost folosirea oţelului
moale în locul fierului, ceea ce a dat durabilitate şi rezistenţă mare în timp, şi sistemul inovator de
grinzi cu console în suprastructura podului. Proiectarea podului s-a făcut după metode de calcul
moderne, care ulterior au servit ca exemplu în întreaga lume. Ion Crişan, cel care i-a dedicat o
monografie în 1959, afirma: „Anghel Saligny îşi zidise la Cernavodă, fără să ştie şi, desigur, fără
să se gândească la aceasta, un monument tehnic nepieritor”.

Un caracter blând şi prietenos

Caracterul blând şi prietenos, atât ca profesor, cât şi ca şef al corpului ingineresc, precum şi
capacitatea sa de formare a personalului l-au făcut respectat, apreciat şi iubit de studenţi şi
subalterni. A fost ales preşedinte al Academiei Române în trei sesiuni consecutive, între anii 1907
şi 1910, iar principala sa preocupare în această funcţie a fost grija pentru oamenii acestei instituţii
şi pentru nevoile lor. „Înzestrat cu însuşiri numeroase şi alese, cum rar se îmbină în acelaşi om,
avea nu numai ştiinţa tehnică necesară construcţiilor mari şi îndrăzneţe, dar şi înţelegerea largă a
nevoilor economice ale ţării, precum şi o putere de muncă extraordinară”, a afirmat Gheorghe
Ţiţeica, în discursul de la înmormântarea sa, în iunie 1925.
În Galaţi, avem o stradă şi un grup şcolar ce îi poartă numele, precum şi un bust, amplasat
în faţa Facultăţii de Mecanică, restaurat şi turnat în bronz, în 1987, de sculptorul Relu Angheluţă,
după un model din ghips căruia nu i se cunoaşte autorul.

Sursa: http://www.viata-libera.ro/cultura/52164-galati-viata-libera-cotidian-comori-de-patrimoniu-
saligny-intemeietorul-ingineriei-romanesti