Marile personalități ale bancnotelor românești.

Nicolaie Iorga (1871-1970)

A fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist,
ministru, parlamentar, cel de-al 34-lea prim-ministru, profesor universitar și academician român.
Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al
istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele
decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.
În anul 1886, a fost eliminat temporar din școală pentru că nu salutase un profesor și a
decis să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis cu
bursă.
La 23 aprilie 1910, Iorga, un naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural,
va fonda, împreună cu Alexandru C. Cuza, Partidul Naţionalist-Democrat, care va
milita pentru exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit
progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra
femeilor.
După Marea Unire, la 25 noiembrie 1919, Iorga a avut o contribuţie importantă la
formarea Blocului Parlamentar, o coaliţie politică alcătuită din mai multe partide cu
scopul de forma o majoritate parlamentară în susţinerea noului guvern. După alegerile
parlamentare din noiembrie 1919, s-a format un guvern de coaliţie, iar Iorga a primit
funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor.
La 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde
lucra. La ora 17:30, uşa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis şi 3
persoane au barat uşa, iar alte 4 persoane se găseau în camera alăturată. Era „Poliţia
legionară a capitalei”, care venise să-l ridice pe profesorul Iorga, „pentru un
interogatoriu”.

A doua zi, la 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit fără viaţă, într-
un şanţ de pe şoseaua Ploieşti-Strejnic, la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a şoselei,
pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea, de către gardianul public Petre Zamfir.
Fusese împuşcat, iar lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe .

George Enescu (1881-1955)

A fost un interpret, violonist, dirijor și compozitor.

Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre alții
pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în
viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes
Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy,
entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care
abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică
Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători în 1937. Aceasta
fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria.

În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru
douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru
soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase
neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat
în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din
România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea
Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru. S-a stins din viață la Paris
în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din
Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția .

Nicolaie Grigorescu (1838-1907)

Este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan
Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care,
în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină
valorile spiritualității românești.
Realizările din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica din
Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica
Alexa din București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea
Agapia și de la biserica din Puchenii Mari. Grigorescu a căutat să găsească o formulă
adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând drumul
înaintașilor săi în această direcție.

A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol

Popp de Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de front”,
realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la
baza unor mari compoziții. Cea mai cunoscută si cea mai reprezentativa opera de arta a
Romaniei este ,,Carul cu Boi,,.

La Paris fiind, Nicolae Grigorescu a fost preocupat nu numai de motivul legendei lui
Dragoș Vodă, ci și de reprezentarea sentimentului național. [56] Ca atare, a rămas
posterității o schiță dedicată Unirea Principatelor Române din anul 1859.[56] Alexandru
Vlahuță a fost cel căruia Grigorescu i-a povestit despre impresia pe care a avut-o
împreună cu locuitorii de la Agapia, din mănăstire și din sat, cu privire la emoția pe care a
simțit-o la auzirea veștii că Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitorul ambelor țări. [56]

Ca urmare a dragostei de țară, la Paris a simțit imboldul de a duce mai departe pornirea
romantică dezvăluită cu destulă măestrie în compozițiile cu Dragoș Vodă. [56] Astfel, și-a
imaginat o compoziție pe care a intitulat-o Unirea Principatelor. Istoricii de artă au
consemnat faptul că încă de pe vremea când picta la Mănăstirea Agapia, artistul ar fi
realizat schițe ale unor compoziții care să înfățișeze marele eveniment istoric al unirii
celor două principate.[56] Nici una din ele nu a ajuns până în contemporaneitate. [56]
Singurul tablou care a rămas este cel realizat la Paris și care se află astăzi la Muzeul
Național de Artă al României.
Aurel Vlaicu ( 1882-1913)
A fost un inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale. În cinstea
lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.
În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de
zboruri în 1909. În toamna anului 1909 se mută în București și începe construcția
primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru
unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al
doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si
4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30
iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi
printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un
persan și românul Vlaicu.
La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul
său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de
cord.[3] Este înmormântat în cimitirul Bellu din București.
În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului
Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte.
Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul
ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima
dată în anul 1940.
Ion Luca Caragiale (1852-1912)
a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator
politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român
și unul dintre cei mai importanți scriitori români.[7] A fost ales membru post-mortem al
Academiei Române.
În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului
Națiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849,
Tonnerre, Franța - 1907, București). În această perioadă a apărut și Calendarul
Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după
numai șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci,
Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând
foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Național se
prezenta în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui
Caragiale.
Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul
Instrucțiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național,
după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru
va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. În vârstă de numai 36 de ani, a deschis
stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de
Paul Gusty, în care interpreții au obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva
mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și
Constantin Nottara) și „sabotat” de unele ziare bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să
demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după ce dovedise, totuși,
evidente resurse de organizator și o nebănuită energie.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de
sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost,
până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Mai multe dintre
adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale au fost cauzate și de calitatea sa de
junimist și de redactor la ziarul conservator și junimist, Timpul (1878 - 1881).
Lucian Blaga (1895-1961)
a fost eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar,
academician și diplomat român.
Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la
Cartea Românească, în București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul
meu.[necesită citare]
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj,
la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează
Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zamolxe
(1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană
Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele
Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator
permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

Mihai Eminescu (1850-1889)

A fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai
cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] A publicat un singur volum
antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri
literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele notabile
se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V)
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în
formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul
Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila,
Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira
(dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din
germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care
după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și
Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era
faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate” [69]. Viața lui Eminescu a fost o
continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.
Ecaterina Teodoroiu (1894-1917)

a fost o cercetașă și participantă la Primul Război Mondial, unde a murit la sfârșitul bătăliei de la Mărășești

luptând în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române.

După intrarea României în Primul Război Mondial, a activat ca asistentă medicală pe frontul din regiunea

natală. Din dorința de a-i răzbuna pe toți cei patru frați ai ei care muriseră în lupte, Ecaterina a cerut să fie

transferată la o unitate de combatanți. A fost luată prizonieră, a evadat și a fost rănită de două ori. În spital a

fost decorată de casa regală și avansată la gradul de sublocotenent. Din această postură a participat la

Bătălia de la Mărășești, unde a murit comandând un pluton de infanterie, ultimele ei vorbe fiind: „Luptați

băieți! Apărați țara!”.

A revenit pe front în vara lui 1917. La 20 august, Regimentul 43/59 Infanterie din care făcea parte ocupa

pozițiile în tranșeele de pe Dealul Secului în zona localității Muncelu. În seara zilei de 22 august, în cursul

unui atac declanșat de Regimentul 40 Rezervă german și respins de trupele române, Ecaterina Teodoroiu

cade eroic, împușcată în cap[6] (conform unei versiuni) sau în piept[7] (conform altei versiuni), în fruntea

plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent.

După terminarea războiului, Ecaterina Teodoroiu a devenit o eroină a României Mari. Inițial înmormântată

în comuna Fitionești din județul Putna, osemintele sale au fost strămutate în iunie 1921 la Târgu Jiu într-un

mausoleu din centrul orașului.

După venirea regimului comunist, deși acesta promova personaje istorice cu origini umile pentru a arăta

contribuția țărănimii și muncitorilor la cultura țării, Ecaterinei Teodoroiu i s-a dat o importanță foarte

redusă:[5] prin studiile făcute, ea urma să acceadă în clasa burgheziei, imaginea sa fusese asociată foarte

frecvent cu familia regală, iar mișcarea cercetașilor din care făcea parte era considerată, la fel, o organizație

burgheză „reacționară”.[a] După anii 1960, regimul comunist a virat spre naționalism, și în timpul lui

Nicolae Ceaușescu imaginea Ecaterinei Teodoroiu a fost din ce în ce mai des prezentată ca pe cea a unei

eroine naționale, în 1978 realizându-se și un film despre ea. Legăturile cu casa regală și rolul în fondarea

mișcării cercetașilor au fost însă trecute sub tăcere. După revoluția din 1989, din cauza utilizării ei de către
propaganda comunistă, prezența imaginii ei în contextul comemorărilor contribuției românești la Primul

Război Mondial a continuat să fie una discretă.[5]

Din anul 1938, casa familiei Teodoroiu, construită în 1884, a fost amenajată drept casă memorială

„Ecaterina Teodoroiu”.[9] Centrul local de cercetași din Târgu Jiu îi poartă numele.