Județul Teleorman - Etimologia

Teleorman ar putea să aibă sensul de pădure nebună (în limba turcă: deli orman). Din vechea Pădure
nebună de odinioară s-a păstrat, până pe data de 17 iunie 2010, când a fost scos din rădăcini, în urma unei
furtuni, în nordul județului, în satul Plopi, cel mai bătrân stejar din țară.

Este însă posibil ca teleorman să fi însemnat „pădurea cumană” ori „pădurea cumanilor”, avându-se în
vedere că printre denumirile date populației cumane se numără și mai puțin cunoscutul tele[1]. Se
presupune că numele a rămas de la cumani din epoca în care teritoriul viitoarelor principate Moldova și
Țara Românească avea, în documentele și cronicile medievale, denumirea „Cumania neagră”.

Locuitorii județului se numesc teleormăneni.

Personalități teleormănene

VICTOR G. ANTONESCU

Victor Antonescu (n. 3 septembrie 1871, com. Antonești, județul Teleorman; d. 22

august 1947, București) a fost ministrul justiției (2 octombrie 1934 – 1 februarie
1935) și ministru de finanțe (1 februarie 1935 – 28 august 1936) în Guvernul
Gheorghe Tătărăscu și ministru de externe (29 august 1936 – 14 noiembrie 1937) în
Guvernul Gheorghe Tătărăscu.

Wikipedia

ANGHEL DEMETRIESCU

Anghel Demetriescu (n. 5 octombrie 1847, Alexandria, județul Teleorman; d. 18

iulie 1903, Karlovy Vary) a fost un istoric și scriitor român, membru corespondent al
Academiei Române din 1902.

Wikipedia

GHERASE DENDRINO

Gherase Dendrino (n. 2 septembrie 1901 Turnu Măgurele – d. 1973) a fost un

compozitor și dirijor român. Acesta a fost elevul lui Dumitru Georgescu-Kiriac și
Alfonso Castaldi. A compus operete (Lăsați-mă să cânt, Lysistrata), muzică ușoară,
muzică de film ș.a.

Wikipedia
ALEXANDRU DEPĂRĂȚEANU

Alexandru Depărățeanu (n. 25 februarie 1835, Deparați, județul Teleorman – d. 11

ianuarie 1865, București) a fost un poet, politician și dramaturg român.
Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns
deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt
timp după aceea.

Copilăria şi-a petrecut-o la Depăraţi, moşia tatălui, boierul Petru Depărăţeanu. Şcoala
primară o face la Roşiori de Vede, liceul în Bucureşti, la „Sf. Sava”. Urmează studii
la Paris şi călătoreşte în Italia, Germania, Spania. Se întoarce din străinătate în 1859,
fără vreun titlu universitar. Subprefect al plasei Teleorman (1860), deputat în Camera
Legislativă (1864), Depărăţeanu moare pe neaşteptate. În 1861 îi apăruseră volumele
de versuri Ciocoii vechi şi ciocoii noi şi Doruri şi amoruri, iar în 1864, drama Grigorie
Vodă, domnul Moldovei.

Depărăţeanu a fost un liric interesant ca intenţii şi preocupări. Se remarcă între primii

noştri poeţi prin virtuozităţi formale, dar el este cel ce aduce extazul erotic în maniera
„dulcelui stil nou”; fără abuzul neologic şi facilitatea diminutivelor, ar fi fost un
petrarchist realizat. Poseda simţul picturalului, ca şi pe cel al inefabilului. Siluete
feminine suave sunt creionate în tonuri renascentiste, într-o bogăţie de azur, lumină,
aur.

Poetul era un îndrăgostit de soare şi culori, de viaţa câmpenească, percepută în toată

plenitudinea simţurilor şi descrisă într-un cunoscut pastel, Viaţa la ţară, cu o graţie a
mişcării ce introduce în clasicismul senin al Nopţii de august a lui Alexandru
Macedonski şi anticipă idilele lui Duiliu Zamfirescu. La polul opus, poezia de idei
dezvoltă mimetic, în stilul byronianului Manfred, cugetări sumbre şi sarcastice.

Depărăţeanu se dovedeşte un versificator ingenios, stăpân pe o gamă ritmică şi strofică

variată: el introduce alegra strofă 7-3-7 // 7-3-7, folosită de Pierre Ronsard, Victor
Hugo şi Theophile Gautier, iar în rimă, pentru a realiza o sonoritate deosebită, plasează
nume proprii exotice. Dar calităţile formale şi instinctul poetic i-au fost copleşite de
verbozitate şi de greaua încărcătură neologică, franţuzită ori italienizantă.

Drama sa Grigorie Vodă, domnul Moldovei (1864), prolixă, construită în manieră

hugoliană, este una dintre primele piese istorice româneşti. Un vodevil, Don Gulică
sau Pantofii miraculoşi, apărut postum în „Revista literară” din 1892, pare o
localizare. Prin câteva Romanţe istorice şi cavalereşti din ispanioleşte, publicate în
„Buciumul” (1863-1864), Depărăţeanu este cel dintâi traducător în româneşte din
lirica spaniolă.

Opera literară

 Ciocoii vechi şi ciocoii noi, Bucureşti, 1861;

 Doruri şi amoruri, Bucureşti, 1861; ediţia I-II, Bucureşti, 1896;
 Grigorie Vodă, domnul Moldovei, Bucureşti, 1864; introducere de Constantin
G. Dissescu, Bucureşti, 1904;
 Scrieri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, 1980.
Wikipedia

CONSTANTIN DINCULESCU

Constantin N. Dinculescu (n. 23 noiembrie 1898, Alexandria – d. 15 septembrie

1990, București) a fost un inginer român, profesor universitar, membru titular al
Academiei Române, rector al Institutului Politehnic București și profesor la Institutul
Politehnic Timișoara.

Wikipedia

GALA GALACTION

Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879,

Didești, Teleorman – d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox,
profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română
din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu). În 1947 a
fost ales în Academia Română.

Este fiul Chiriachiei (născută Ostreanu) şi al lui Nicolae Pişculescu, administrator al

moşiei Dideşti. Tatăl, mama şi vizitiul familiei erau renumiţi prin darul povestirii;
multe dintre naraţiunile scriitorului îşi au sursa în istorisirile lor.

După cursul elementar urmat în satul natal şi la Roşiorii de Vede (1886-1890), învaţă
la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde îi are colegi pe Ion Theodorescu (Tudor
Arghezi), N.D. Cocea şi I.G. Duca. Avid de lectură, citeşte enorm, mai ales din
literaturile română şi franceză, fiind cucerit de precursorii simboliştilor şi de proza
artistă şi mistică. Scoate, împreună cu alţi colegi de liceu, revista poligrafiată „Zig-
Zag”. Frecventează cenaclul lui Alexandru Macedonski.

https://crispedia.ro/gala-galaction/

Debutează în 1896, cu schiţa Pe terasă, publicată în „Adevărul ilustrat”, colaborând

şi la „Liga ortodoxă”, iar cu versuri la „Aurora” din Roşiori de Vede. În 1898 devine
student al Facultăţii de Filosofie şi Litere, dar în anul următor trece la Facultatea de
Teologie. Începute în capitală, studiile teologice vor fi continuate la Cernăuţi şi
încununate cu un doctorat (1909). În aceşti ani Galaction publică intermitent proză
scurtă în „Revista modernă”, „Literatură şi artă română”, „Revista idealistă” şi
„Viitorul”, scoate, împreună cu Tudor Arghezi şi Vasile Demetrius, revista „Linia
dreaptă” (15 aprilie 1904), în care semnează pentru prima dată cu pseudonimul Gala
Galaction.

Numit inspector bisericesc (defensor ecleziastic), scriitorul cunoaşte, în satele

străbătute, lumea pe care o va transpune mai târziu în nuvelele şi povestirile sale.
Semnează frecvent proză în „Viaţa socială”, „Vieaţa nouă”, „Viaţa românească”,
„Flacăra”, scrie şi în alte periodice. În 1914 îi apare cea dintâi culegere de nuvele,
Bisericuţa din Răzoare. Obţine Premiul pentru literatură „Ion Heliade-Rădulescu” al
Academiei Române.

În 1915-1916 îl secondează pe Arghezi la conducerea săptămânalului „Cronica”. În

timpul primului război mondial publică la „Scena”, „Renaşterea”, „Cronicarul”,
„Lumina” şi „Biblioteca copiilor şi a tinerimii”, iar în anii imediat următori devine
unul dintre cei mai activi colaboratori la presa socialistă („Chemarea”, „Socialismul”,
„Lumea nouă”), la cea de orientare democratică („Cuvântul liber”, „Viaţa
românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Dimineaţa” etc.), precum şi la publicaţii
ca „Mântuirea”, „Lumea evree”, „Luptătorul”.

Între 1920 şi 1940 semnătura îi apare în „Flacăra”, „Facla”, „Lumea”, „Universul

literar”, „Adam”, „România”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Ecoul” etc. În 1929
scoate revista „Hanul samariteanului” (două numere). Biografia sa e punctată de
hirotonirea ca preot, în 1922, şi de numirea ca profesor mai întâi la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Chişinău, în 1926.

Îi apar mai multe cărţi: culegerile de scrieri cu caracter publicistic şi memorialistic O

lume nouă (1919), Răboji pe bradul verde (1920), Toamne de odinioară (1924),
Scrisori către Simforoza. În Pământul Făgăduinţei (1930), romanele Roxana (1930),
Papucii lui Mahmud (1932), Doctorul Taifun (1933), La răspântie de veacuri (I-II,
1935), piesa de teatru Riţa Crăiţa (1942) etc. Un moment de însemnătate majoră
pentru cultura românească este apariţia, în 1938, a traducerii integrale a Bibliei,
realizată în colaborare cu Vasile Radu.

După august 1944, e prezent în „Jurnalul de dimineaţă”, „Drapelul”, „Ultima oră”,

„Victoria”, „Adevărul”, „Contemporanul” şi „Albina”. Devine unul dintre militanţii
cei mai înflăcăraţi pentru „democraţie populară”, pentru socialism. În 1947 e ales
membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. În
1948 devine deputat în Marea Adunare Naţională, iar în 1954 primeşte Ordinul Muncii
clasa I.

Fire contemplativă şi acut sensibilă, chiar „bolnăvicioasă” potrivit unei

autocaracterizări, atras în copilărie, „ca fetele”, de „culori şi lucruri gingaşe”, „rătăcit
în visuri, în poezia câmpiei şi a codrului şi în labirintul cărţilor”, Galaction a găsit în
adolescenţă cel mai propice climat pentru valorificarea artistică a predispoziţiilor sale
în cenaclul macedonskian de la „Literatorul”. Aici promovarea spiritului novator, a
unor valori literare încă neomologate la noi, superficial cunoscute, respinse, cultivarea
insolitului, a tot ce contraria simţul comun, a bizarului şi fantasticului nu puteau decât
să-i stimuleze înclinaţia spre visare şi introspecţie, interesul pentru problematica
morală şi religioasă, să-i accentueze gustul pentru straniu, pentru fabulos, să-i
sporească atracţia către arta rafinată şi către frumos în genere.

O sensibilitate ca a lui, generoasă prin definiţie, includea şi deschiderea spre lumea

dezmoşteniţilor, receptivitatea faţă de suferinţele semenilor. Preocuparea pentru
condiţia socială a celor mulţi, a sărmanilor şi năpăstuiţilor îl orientează spre socialism.
Asemenea prietenilor săi Tudor Arghezi, N.D. Cocea şi Vasile Demetrius,
frecventează, ca licean, clubul socialist.

În „Adevărul ilustrat”, publicaţie de orientare convergentă cu cea a periodicelor

socialiste, îi apar două schiţe, Pe terasă şi Harpistul Dionisos, pătrunse de spiritul
umanitar, în „Liga ortodoxă” poemul Tablou uitat, ce învederează, asemenea unor
versuri din aceeaşi perioadă (Auroră mistică), influenţa poeticii simboliste şi a celei
parnasiene, practicate programatic în cenaclul lui Alexandru Macedonski. Galaction
considera că „toată simţirea şi toată literatura lui” e rezumată simbolic în evocarea
unui moment şcolar, Trandafirii. „Am voit - zice scriitorul - să aduc la altarul
Domnului tot ce-am putut să culeg din grădina mea, chiar dacă n-am nimerit totdeauna
florile cele mai cuviincioase”. Într-adevăr, întreaga sa operă e traversată de spirit
religios creştin. Dar nu neapărat în expresie canonică. Din punct de vedere teologic,
literatura lui Galaction e tot atât de heterodoxa pe cât este din punct de vedere literar
de eteroclită.

Proza scurtă însumează naraţiuni şi articole, însă graniţele dintre specii sunt, la autorul
Bisericuţei din Răzoare, cu totul fluide. Scrierile clasabile sub genericul „articole”
includ, dacă nu sunt (integral sau în bună parte), evocări lirice, reverii, note de
călătorie, amintiri, portrete, confesiuni; povestirile, nuvelele şi romanele conţin
poezie, reflecţie, comentariu, adesea cu iz de predică. Epicul e inundat, nu rareori, de
lirism, istorisirea integrează frecvent descripţii, în special tablouri de natură, uneori cu
valoare aproape autonomă. În primele două volume, alături de scrierile cu osatură
epică, majoritare, apar poeme în proză (Trandafirii, Crizantemele, Bujorii, Narcişii,
Crinii etc.), oraţii lirice (Bisericuţa din Răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamţu),
reportaje cu caracter poematic (Cimitirul de pe deal, La Sihla, pe Jijina). Tot astfel, în
Caligraful Terţiu (1929).

Celelalte culegeri conţin texte aparţinătoare, mai toate, prozei poetice şi publicisticii
realizate la nivel de text literar. Nota comună e credinţa religioasă, exprimată stilistic
într-o tonalitate de elocinţă sacrală, cu ecouri biblice, cu inflexiuni de retorică
sacerdotală. În cuprinsul nuvelisticii lui Galaction se disting, în funcţie de natura
subiectelor şi de sursele tematice, trei direcţii principale. Una e ilustrată de povestirile
edifiante, extrase din Noul Testament sau propunând legende hagiografice. Piesa
titulară a volumului Caligraful Terţiu portretizează moral un ucenic şi secretar al
Apostolului Pavel.

În Grădina lui Iosef din Arimateia este evocat cunoscutul personaj evanghelic, cel care
a pus corpul neînsufleţit al lui Iisus în mormânt. Mustafa Efendi ajunge Macarie
Monahul narează convertirea la creştinism, sub impactul unei minuni, a unui demnitar
mahomedan. Dionis grecoteiul e povestea unui copil sărman, obligat să tragă sacaua
împreună cu un asin şi care va ajunge arhiepiscop al Constantinopolului. Andrei Hoţul
narează pocăirea unui tâlhar de drumul mare. O categorie aparte o compun nuvele
precum Maica Rahila şi sora Veronica, „Calipso greaca, fecioara” şi Maica Frăsina,
cu personaje feminine din ambianţa monahală.

Eminamente valide literar sunt însă prozele de inspiraţie profană, în special unele
dintre ele, ca Moara lui Călifar, De la noi, la Cladova, Gloria Constantini, Lângă apa
Vodislavei şi La Vulturi! însuşirile definitorii ale acestora sunt forţa epică, veridicitatea
psihologică, unitatea de compoziţie, expresivitatea savuroasă a limbii. Dominanta
celor mai multe dintre ele este pregnanţa viziunii realiste, iar a altora - un fantastic de
sursă folclorică. În naraţiunile de concepţie realistă, mobilurile acţiunilor şi ale
mişcărilor sufleteşti sunt setea de avuţie şi pasionalitatea erotică. Uneori, acestea se
întrepătrund, în funcţie de ponderea manifestării uneia sau alteia, cele două patimi
decid caracterul preeminent al nuvelelor: social sau psihologic.

Exemplificând efemeritatea bunurilor materiale, a bogăţiilor pământeşti, în lumina

învăţăturii eristice, nuvela Gloria Constantini învederează mijloace care o situează în
linia epicii lui Ioan Slavici şi a lui Ion Agârbiceanu. Teza e devorată, sublimată de
creaţie. Fiu al ţăranului Tudor Fierăscu şi al unei turcoaice, Constantin e, spre
deosebire de potolitul Badea, fratele său după tată, un impetuos, o natură focoasă, vădit
meridională, dificilă, având ca sigiliu o permanentă stare de nemulţumire. Neiubitor
de muncă, avid de „comori pe pământ”, muncit de dorinţa îmbogăţirii rapide pe orice
cale, Constantin caută banul cu frenezie, îmbrăţişând, în acest scop, felurite
îndeletniciri, de la cea de fochist pe un vas până la aceea de actor, pentru ca, în cele
din urmă, să se apuce de scormonirea ruinelor Ghighiului şi Celeiului, sub care
presupune că s-ar găsi monede antice.

Lăcomia îi este sporită demenţial de pasiunea stârnită de viitoarea cumnată, pe care o

vrea pentru el. Ambele năzuinţe par a se împlini simultan. Săpând într-un bordei din
curte, Constantin găseşte o comoară din care ţâşnesc flăcări. Acestea se aprind într-un
dans fantastic, infernal: scenă antologică. Cumnata, vrăjită şi ea de priveliştea aurului
pâlpâitor, îi cade în braţe.

Finalul nuvelei e de tragedie shakespeareană: Constantin îşi ucide fratele apărut în faţa
uşii bordeiului; el şi Frusina încearcă să treacă, peste Dunăre, în Bulgaria, dar sunt
împuşcaţi de grăniceri. Sensul moral încifrat în naraţie e simbolizat ironic de inscripţia
de pe o monedă romană lipită de fruntea însângerată a lui Badea Fierăscu: „Gloria
Constantini”. Note accentuat sociale individualizează nuvelele de evocare istorică.
Înspăimântată de năvălirea turcilor în sat, o ţărancă se refugiază la stâna din munţi a
tatălui ei, urcând cu un copil în cârcă, unul în poală, altul de mână, pe cărarea cea mai
scurtă, dar şi cea mai primejdioasă. Când, frântă de osteneală, simte că începe să-şi
piardă controlul de sine, îl ascunde pe cel mai mic într-o căpiţă de fân şi îşi continuă
suişul, cu ceilalţi doi. Copilul lăsat pe drum va fi mâncat de vulturi (La Vulturi!).

Acţiunea din Lângă apa Vodislavei fixează scene teribile, reflectând antagonisme de
clasă. Retras în codru, tot de frica turcilor, un negustor hapsân snopeşte în bătaie şi
înjugă la căruţă un cioban ai cărui câini îi sfâşiaseră pantalonii. Ciobanul se răzbună,
denunţându-l pe bătăuş unui turc înarmat şi cerându-i capul. Turcul încearcă să
tempereze mânia ciobanului. Nereuşind, îi împlineşte cererea: „Iataganul pe care
turcul îl ţinea încremenit în soare căzu cu şuier pe gâtul lui Iordache şi, cu căpăţâna lui
cu tot, răsună de pământ.”

Pofta de înavuţire generează şi conflictul povestirii fantastice Moara lui Călifar. Spre
a se „procopsi”, un flăcău se duce (în vis) la moara unui vrăjitor aflată pe alt tărâm: o
„moară cu noroc” infernală. Scăldându-se, la îndemnul morarului, în lacul de alături,
ţăranul devine, prin căsătorie, boier, stăpân al unor moşii întinse. Dar numai în vis.
Sluga Necuratului nu putea să-i procure decât iluzia opulenţei şi fericirii. Valorificând
o variantă folclorică a motivului „pactul cu diavolul”, povestea poate fi considerată
paradigma întregii literaturi a lui Galaction pe tema goanei după avere. Bogăţiile şi
plăcerile lumeşti nu sunt, în viziunea scriitorului, decât, cum spun textele sfinte,
„umbră şi vis”. Un fantastic desfăşurat cu o intenţie pilduitoare mai estompată include
povestirea În pădurea Cotoşmanei.

Dintre nuvelele cu eroi stăpâniţi de eros, cea mai izbutită e De la noi, la Cladova.
Abordând tema din perspectiva creştină, scrierea înfăţişează o biruinţă a principiului
moral asupra ispitei vinovate. Preotul Tonea e iubit nebuneşte de tânăra sârboaică
Borivoje, de care se simte, la rândul său, irezistibil atras. Asemenea sfinţilor, el îşi
reprimă pornirea spre păcat şi respinge, cu o putere aproape neomenească, chemările
adoratei. Preotul îşi asumă virtutea cu preţul de a o vedea pe Borivoje dându-şi sufletul
chiar în timpul spovedaniei. Implicându-se în trăirile personajelor, naratorul atribuie
situaţiei o măreţie apoteotică („Ceea ce Borivoje dorise până la moarte, fără ca să se
împlinească, se împlini sub condiţia atotdivină şi atotcurăţitoare a religiei lui Iisus
Cristos”), însă analiza (fie şi la modul discursiv) a zbuciumului lor interior aduce în
prim-plan, irepresibil, omenescul.

Cu toate că sunt diferite prin lumea pe care o investighează, istorisirile În drumul spre
păcat, Pădurarul Ion Bentu, „Mi-e dragă Nonoral” şi Gheorghe Cătălina întrupează
aceeaşi obsesie a erosului vinovat. Aici câteva personaje masculine se aruncă în iad,
terorizate, fără a i se împotrivi hotărât, de demonul cărnii. Acolo ajung şi Mură, şi
Oleana, tinerii din romantica poveste de dragoste, cu subiect sadovenian, Copca
Rădvanului: ea, fiică de boier, el, ţigan lăutar rob. În Soleima, eroina titulară, o cadână,
este împuşcată de soţul ei pentru o presupusă infidelitate, fie şi numai visată.

Dintre romanele lui Galaction, două dezvoltă problematica din nuvele, în special pe
cea erotică. Scris la persoana întâi, Roxana e confesiunea unui tânăr preot celibatar,
pus de viaţă într-o situaţie similară celei din nuvela De la noi, la Cladova. Paroh al
unui cartier muncitoresc, recent hirotonit, Abel Pavel, animat de idealism creştin,
năzuieşte să întemeieze o mănăstire şi să construiască o „catedrală a săracilor”. În
demersurile pentru colectarea de fonduri el obţine sprijinul nesperat a două tinere
femei, Roxana, soţia unui mare comerciant, şi Debora, fiica unui bancher.

Ambele se îndrăgostesc de el, disputându-şi-l. O a treia femeie, guvernanta protestantă

Helen Humpel, îl mustră fiindcă recurge, în folosul săracilor, la mărinimia celor
bogaţi. „Poate Ioan Botezătorul - îl întreabă ea retoric - să fie oaspetele tetrarhului
Irod?” Prin neputinţa de a lua o decizie, preotul se găseşte într-un greu impas mai cu
seamă moral. Pricepând că nu se poate consacra ridicării „aproapelui sărac şi osândit”
fără a se subordona celor avuţi, el îşi vede ameninţată şi virtutea fecioriei. Exasperat,
măcinat de nehotărâre, se destăinuie epistolar duhovnicului său de departe, căruia îi
mărturiseşte „groznica văpaie”, chinul lui.

În romanul Doctorul Taifun, un conclav improvizat de bărbaţi judecă, în prezenţa ei,

o tânără Magdalenă de care unii dintre ei beneficiaseră. Ideea structurantă a scrierii e
cuprinsă în pledoaria în spirit evanghelic pentru înţelegere şi iertare. De cu totul alt tip
e Papucii lui Mahmud, o povestire vrednică, de fapt, de Vieţile sfinţilor. Participant,
ca soldat, la Războiul pentru Independenţă, pantofarul Savu ucide, fără motiv, un turc.
Chinuit după aceea de remuşcări, nu-şi găseşte liniştea până nu se spovedeşte unui
pustnic. Acesta îi dă drept canon să încalţe gratuit o mie de desculţi. Ca urmare, Savu
cutreieră tot sudul ţării şi întreaga Peninsulă Balcanică, cu sentimentul de a fi un nou
Cain, care îşi ispăşeşte crima săvârşind fapte bune, ca fratele său Abel.

Viaţa lui sfârşeşte în drum spre Istanbul, pe un vapor, unde, având în sac o pereche de
iminei împărăteşti, i se pare că îl vede pe Mahmud, turcul pe care îl omorâse, în chip
de sultan, însă cu mâinile şi picioarele străpunse de piroane. Astfel, în vreme ce turcul
îşi doarme somnul de veci în cimitirul creştin, Savu trece în „raiul lui Mahomed”.
Tâlcul istorisirii îl dă parabola, spusă de cineva, a celor trei inele din piesa lui Lessing
Nathan înţeleptul: toate religiile sunt egal îndreptăţite şi adepţii tuturor credinţelor sunt
semenii fiecăruia dintre noi.

Pseudoroman, La răspântie de veacuri e o amplă scriere cu caracter memorialistic,

care reconstituie subiectiv ambianţa şcolară, universitară, literară şi jurnalistică de la
întretăierea secolelor XIX-XX. Sub nume inventate (Badea Jiu, Boruzescu,
Bujoreanu) sunt creionaţi amici din adolescenţă ai scriitorului, între care Vasile
Demetrius şi N.D. Cocea. Apare şi viitorul Tudor Arghezi, botezat Lara Theobald, la
vârsta când semna Ion Theo. Lui însuşi, autorul îşi dă numele de Doru Filipache.

Publicată mai târziu, „fantezia dramatică” Riţa Crăiţa expune scenic o poveste de
iubire pe cât de fermecător romantică, pe atât de neverosimilă. O „crăiţă” gitană,
idolatrizată de un intelectual, ajunge artistă de faimă europeană, dar ca soţie a unui tot
atât de celebru conaţional. Piesa reţine atenţia prin pitorescul de mediu şi crâmpeie de
folclor ţigănesc. Marcante însuşiri literare (frazare alertă, formulări sugestive, plastice,
combinaţii neaşteptate, fericite, de neologisme şi neaoşisme, citate seducătoare,
referiri percutante de natură teologică, biblică, istorică, inserţii de amintiri şi anecdote,
descrieri de natură, tonalitate sacerdotală) dezvăluie publicistica şi memorialistica
scriitorului. Acestea caracterizează şi stilul jurnalului lăsat de Galaction, publicat
postum (1973-1980), deosebit de interesant şi valoros din punct de vedere documentar.

Opera literară

 Minunea din drumul Damascului, Bucureşti, 1903;

 Apologia unei legi şi mai presus de ea a unui principiu, Bucureşti, 1909;
 Lângă apa Vodislavei, Bucureşti, 1911;
 Bisericuţa din Răzoare, Iaşi, 1914;
 M. Eminescu, Bucureşti, 1914; ediţia II (Viaţa lui Eminescu), Bucureşti, 1924;
ediţia III (Mihai Eminescu), ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Cunescu,
Iaşi, 1987;
 Clopotele din Mănăstirea Neamţu, Bucureşti, 1916;
 La ţărmul mării, Bucureşti, 1916;
 O lume nouă, Bucureşti, 1919;
 Sionismul la prieteni, prefaţă de A.L. Zissu, Bucureşti, 1919;
 Răboji pe bradul verde, Iaşi, 1920;
 Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul, Iaşi, 1920;
 Toamne de odinioară, Bucureşti, 1924;
 De la noi, la Cladova, Bucureşti, 1924;
 Două întâmplări minunate, Bucureşti, 1924;
 Piatra din capul unghiului. Scrisori teologice, Bucureşti, 1926;
 Cartea creştinului ortodox, Bucureşti, 1926;
 Meditare la Rugăciunea Domnească, adică la „Tatăl nostru”, Arad, 1927;
 Răbdare şi nădejde, Chişinău, 1928;
 Caligraful Terţiu, Bucureşti, 1929;
 Roxana, Bucureşti, 1930;
 Scrisori către Simforoza. În Pământul Făgăduinţei, Bucureşti, 1930;
 Papucii lui Mahmud, Bucureşti, 1932;
 Doctorul Taifun, Bucureşti, 1933;
 Nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1934;
 La răspântie de veacuri, I-II, Bucureşti, 1935;
 Elemente (în colaborare cu Vasile Radu), Bucureşti, 1935;
 În grădinile Sf. Antonie, Bucureşti, 1942;
 Riţa Crăiţa, Bucureşti, 1942;
 Vlahuţă, Bucureşti, 1944;
 Din legăturile bisericeşti româno-ruse altădată şi azi, Bucureşti, 1946;
 Mangalia, Bucureşti, 1947;
 Opere, Bucureşti, 1949;
 Nuvele, prefaţă de Constantin Theodorescu, Bucureşti, 1954;
  Oameni şi gânduri din veacul meu, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti,
1955;
 Opere alese, I-II, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1956-1958;
 Ziua Domnului, Bucureşti, 1958;
 Opere alese, I-IV, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, introducere de D. Micu,
Bucureşti, 1959-1965;
 Lângă apa Vodislavei, prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1961;
 La Vulturi!, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1962;
 Chipuri şi popasuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti,
1969;
 O lume nouă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Cunescu, Bucureşti, 1970;
 Moara lui Călifar, postfaţă de S. Damian, Bucureşti, 1973;
 Jurnal, I-III, ediţie îngrijită de Maria Galaction Ţuculescu şi Teodor Vârgolici,
prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1973-1980; ediţia I-V, ediţie îngrijită
de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1996-2003;
 Prin ţară, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Cunescu, Bucureşti, 1975;
 Opinii literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Cunescu, Bucureşti,
1979;
 Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, postfaţă de Adrian
Anghelescu, Bucureşti, 1983;
 Zile basarabene, ediţie îngrijită şi introducere de Gheorghe Cunescu, Chişinău,
1993;
 Opere, I-VII, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1994-
2002.

Wikipedia
CONSTANTIN MICULESCU

Constantin I. Miculescu (n. 6 septembrie 1863, Crevenicu, județul Teleorman; d. 29

decembrie 1937, București) a fost un fizician român a avut rezultate notabile în
termodinamică și optică. Principala sa contribuție la domeniul fizicii poate fi regăsită
chiar în lucrarea sa de doctorat, unde a prezentat o determinare precisă a
echivalentului mecanic al caloriei.

Wikipedia
CONSTANTIN NOICA

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman – d. 4 decembrie

1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român.
Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este nepotul filozofului Constantin Noica.

Este fiul Clemenţei (născută Casassovici) şi al lui Grigore Noica, moşier. Cursurile
gimnaziale, urmate la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti (1920-1924), sunt
continuate la secţia modernă a Liceului „Spiru Haret” (1924-1928). Fiind printre cei
dintâi elevi ai gimnaziului, alături de Arşavir Acterian şi Barbu Brezianu, Noica are
lecturi literare bogate şi dovedeşte înclinaţii spre beletristică.
În decembrie 1927 debutează în „Vlăstarul”, revista elevilor de la Liceul „Spiru
Haret”, cu poemul în proză O poveste. Mai publică în lunile următoare câteva articole,
patru poezii (dintre care una, cu titlul Meşterul Manole, este dedicată lui Lucian
Blaga), iar la recomandarea lui Ion Barbu (care i-a fost profesor câtva timp) în „Viaţa
literară” a lui I. Valerian i se tipăreşte poezia Învierea (dedicată unui coleg, Radu
Sighireanu). Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi optează
pentru specializarea în filosofie.

„Ariditatea” studiilor filosofice este reechilibrată prin activitatea publicistică la

„Ultima oră”, unde colaborează de la înfiinţarea cotidianului (decembrie 1928) la
pagina culturală, îngrijită de Petru Comarnescu. Aici studentul Noica publică
numeroase eseuri, cronici, note, interviuri - despre viaţa culturală curentă, îndeosebi
despre cea literară. Este momentul când începe să semneze şi în „Vremea”, mai ales
„notaţii”, însă şi eseuri sau cronici. Iar dintre proiectele de publicaţii ale „tânărei
generaţii” se realizează pentru început „caietele semestriale de sinteză naţională în
cadrul secolului XX”, intitulate „Acţiune şi reacţiune” (două numere, 1929, 1930),
scoase împreună cu Petru Comarnescu, Ionel Jianu etc.

În 1931 susţine examenul de licenţă cu teza Problema lucrului în sine la Kant, acesta
fiind filosoful sub semnul căruia stă din 1928 până în 1940. După ce în vara anului
1931 audiază lecţii la Liga Naţiunilor din Geneva, unde obţinuse o bursă, e încorporat
militar la o unitate de vânători de munte din Sinaia. Este o vreme de suspendare
publicistică, între noiembrie 1931 şi octombrie 1932, când face totuşi un pas înspre
„Revista de filosofie”, cu o cronică despre Tudor Vianu şi alta despre Immanuel Kant.
În toamna lui 1932 va intra ca bibliotecar la Seminarul de istoria filosofiei al lui P.P.
Negulescu.

Concomitent începe studii universitare de matematică şi de filosofie clasică, în vederea

adâncirii filosofiei ştiinţei şi a istoriei filosofiei. Nu promovează decât primul an la
Facultatea de Matematică, dar revine la activitatea publicistică, scriind la „Rampa” şi
la „Credinţa” (din decembrie 1933 până în decembrie 1934), şi participă la activitatea
Asociaţiei de arte, litere şi filosofie Criterion. La începutul lui 1934 este atras împreună
cu alţi tineri (Ioan I. Cantacuzino, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl) în
comitetul de redacţie al revistei „Convorbiri literare”, în paginile căreia tipăreşte
câteva cronici şi două necrologuri; dar grupul va demisiona în bloc la sfârşitul lui iunie.

Anul 1934 marchează şi debutul editorial al lui Noica, cu Mathesis sau Bucuriile
simple - lucrare tipărită la propunerea Comitetului pentru premierea tinerilor scriitori
needitaţi; este şi anul când refuză un post de asistent la catedra lui P.P. Negulescu şi
când se orientează mai hotărât către activitatea filosofică. Retras la Sinaia, meditează
la cărţi filosofice, tălmăceşte lucrări din Descartes şi din Kant, iar pentru a se întreţine
face traduceri literare, singur ori în colaborare cu soţia sa, Wendy Muston. Acum îi
apar Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), De
Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului (1937) şi Viaţa şi filosofia lui Rene
Descartes (1937). în 1938 pleacă pentru studii de specializare la Paris cu o bursă
oferită de Institutul Francez de înalte Studii din România. Revenit în ţară în 1939, îşi
susţine în 1940 doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea Schiţă
pentru istoria lui „cum e cu putinţă ceva nou”.

Din toamna lui 1938 până în toamna lui 1940 se avântă în activitatea politică
naţionalistă de dreapta şi în septembrie şi octombrie 1940 colaborează la „Buna
Vestire” cu articole ideologice deschis în favoarea legionarilor. O experienţă
publicistică personală este gazeta „ Adsum”, scoasă la Sinaia în august 1940, în număr
unic şi cu texte scrise doar de el. Spre sfârşitul anului e angajat referent la Institutul
Româno-Ger-man din Berlin (director, Sextil Puşcariu). Ca referent (până în 1943),
mijloceşte relaţii interculturale, ţine conferinţe, publică traduceri de broşuri, scrie
câteva studii intitulate Filosofia politică a Germaniei de azi ori plănuieşte o lucrare de
prezentare, pentru lumea germană, a spiritualităţii româneşti, proiect din care s-au
materializat Pagini despre sufletul românesc (1944).

În anii războiului, la Bucureşti, participă deosebit de activ la întemeierea Asociaţiei

Filosofice „Prietenii lui Nae Ionescu”, la îngrijirea anuarului „Izvoare de filosofie”
(1942-1943) şi la editarea a patru cursuri universitare predate de Nae Ionescu. Tot
acum se înscrie la un concurs pentru ocuparea unei conferinţe de filosofie a culturii la
Universitatea. Respins la examen în februarie 1944, prin jocuri de culise (fapt pentru
care Lucian Blaga, singurul care preda în ţară filosofia culturii, îşi prezintă demisia
din comisie), Noica se va retrage la moşia de la Chiriacu, unde va rămâne din toamna
lui 1944 până în primăvara lui 1949. În 1946 cere Tribunalului Poporului să fie judecat
pentru articolele scrise în toamna lui ’40, dar cererea este clasată.

În 1947 publică un studiu despre Goethe - după ce în anii războiului se orientase tot
mai mult către Platon (voia să scrie o monografie despre filosoful grec) şi către Hegel
(din care traduce şi tipăreşte o lucrare). Întrucât în 1938 tatăl îi cedase cincizeci de
hectare ca să se poată întreţine, iar după moartea acestuia îl moşteneşte, în 1949 este
arestat, expropriat şi i se stabileşte domiciliul obligatoriu în alt judeţ decât cel în care
se afla moşia. Alege Câmpulung, unde se va afla până în toamna lui 1958. Aici
meditează şi scrie Încercare asupra filosofiei tradiţionale (1950), Anti-Goethe (1952)
şi povesteşte în scris Fenomenologia spiritului a lui Hegel (manuscris trimis clandestin
în străinătate şi tipărit la Paris în 1962). Se întreţine din lecţii particulare. Divorţează
de englezoaica Wendy Muston (căsătorie din care s-au născut Dinu, în 1942, viitor
diacon călugăr într-o mănăstire ortodoxă din Londra, şi Dina, în 1944, viitoare
stewardesă, care în 1955 se stabileşte în Marea Britanie împreună cu mama ei) şi se
recăsătoreşte în 1952 cu Mariana Nicolaide, cu care va rămâne până la sfârşitul vieţii.

Arestat în decembrie 1958 şi învinuit, cum va menţiona el însuşi, pentru „1. ascultare
de posturi de radio străine şi comentarii duşmănoase; 2. răspândirea lucrărilor mele în
manuscris şi a cărţilor primite de la Emil Cioran şi Mircea Eliade; 3. preconizarea unei
schimbări a regimului”, este judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică.
Eliberat în august 1964, i se oferă să aleagă între expatriere şi rămânerea în ţară. Alege
să rămână în ţară şi peste un an este încadrat cercetător la Centrul de Logică al
Academiei, unde se ocupă cu istoria logicii, exegeza greacă a aristotelismului şi
traduce scrieri ale lui Teofil Coridaleu în limba franceză. Se pensionează în 1975 şi se
stabileşte la Păltiniş, de unde revine în Bucureşti cu diverse prilejuri.

Perioada 1964-1987 cuprinde anii când Noica îşi dă măsura personalităţii creatoare.
Îşi formulează un sistem filosofic original, publică studii, eseuri de filosofie a culturii,
se deschide spre spiritualitatea românească, cu deosebire către câteva culmi
reprezentative din perspectiva sistemului de gândire, şi către limbajul filosofic
românesc, face traduceri din Platon şi contribuie - alături de Petru Creţia - la realizarea
ediţiei de Opere ale filosofului Ideei, militează, în scris şi organizatoric, pentru
tipărirea manuscriselor lui Mihai Eminescu, reia proiectul unei şcoli filosofice, încolţit
în anii războiului, şi este mentor pentru mai mulţi tineri, dintre care în prim-plan se
află Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger şi alţi câţiva,
independent unul de altul, precum Alexandru Surdu, Vasile Dem. Zamfirescu etc.
„Mi-am trăit viaţa în idee, fără rest” - se dezvăluie adâncindu-se în sine, autorul.

Ideea cu care a început aventura „cărturărească” a lui Noica este cea de mathesis
universalis şi către sfârşitul vieţii a ajuns la ideea „devenirii întru fiinţă” În Mathesis
sau Bucuriile simple, pe urmele lui Blaise Pascal, care distingea între spiritul de
geometrie şi cel de fineţe, cu alte cuvinte între spiritul ştiinţific şi cel literar-artistic,
autorul nuanţează distincţia spre a o prelungi etic şi a întemeia speculativ ideea
„bucuriilor simple”, a simplităţii şi a modestiei, cu corolarul excesului în puţin, pentru
a înfăptui un ideal etic pe care l-a urmărit întreaga viaţă: „să apropiu viaţa de idee, s-o
modific pe ea în sensul ideii”. La începutul anilor ’30, Noica s-a avântat înspre critica
culturală, îndeosebi spre cea literară, cu însemnări despre Tudor Arghezi, Eugen Goga,
Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, George Bacovia şi mulţi alţii -
adunate mult mai târziu în Semnele Minerva (1994) şi în Între suflet şi spirit (I-II,
1996) - de care se delimitează prin Mathesis...

Unui lustru al speculativului, cu Concepte deschise...şi cu De Caelo, îi succedă un

respiro raţionalist şi literar în marginea lui Descartes, apoi adâncirea într-o temă
sugerată de Kant: „cum e cu putinţă ceva nou”, în finalul lucrării de doctorat
despărţindu-se de filosoful care îl „confiscase” în adolescenţă, spre a se orienta către
ideile lui Platon şi ale lui Hegel, pentru ca mai târziu să-şi găsească terra mirabilis în
sufletul poporului român şi în „sentimentul românesc al fiinţei”. Terenul era pregătit
de despărţirea de nefilosoficul din Goethe - nu de spiritul goethean, cum ar sugera
titlul iniţial, Anti-Goethe - iar după suspendarea forţată din viaţa culturală din anii ’60,
prin buna deschidere către subsolul arhaic al limbii române, pentru a scoate la
suprafaţă şi a reactualiza semnificaţiile pierdute întru o nouă „rostire filosofică
românească”.

Poate că se ştie mai puţin că în ultimii 2 ani de închisoare, când i se pun la îndemână
câteva cărţi filosofice, hârtie şi creion, Noica evadează în meditaţie către sistemele lui
Platon, Aristotel şi Kant - pe care le povesteşte şi le trimite în scris ca Douăzeci şi
şapte trepte ale realului (lucrarea se va tipări în 1969). Deşi fusese condamnat pentru
că întreţinea corespondenţă cu străinătatea, curând după ce se află „afară”, în noua
realitate socială, cea socialistă, cumintele necuminţit reia corespondenţa cu
străinătatea - de data aceasta doar cu fiica sa, Dina, căreia îi trimite, nici mai mult, nici
mai puţin, tocmai „amintiri din casa morţii”, intitulate Rugaţi-vă pentru fratele
Alexandru (publicate postum, în 1990). În paginile lor autorul transfigurează literar
victoria fostului deţinut asupra împrejurărilor din exterior şi găsirea căii către
„necesitatea lăuntrică”. Odată înţeleasă „necesitatea lăuntrică”, cărturarul începe încă
o „povestire”, pe înţelesul tuturor, a hegelienei Fenomenologii a spiritului (în
„România literară”), se deschide către straturile adânci ale câtorva cuvinte româneşti,
se străduieşte, într-un mod exemplar, să pună la îndemâna tineretului chipul lui
Eminescu aflat în manuscrisele de la Biblioteca Academiei Române.

Studiile se succedă într-un ritm impresionant: Lumea culturii şi Eminescu, Un miracol

al culturii româneşti, Un simplu caiet, Margini şi nemargini ale limbii, Despre geniu,
Un uomo universale, Marginalii la un vers, Eminescu şi nefiinţa. El vrea să probeze
că „omul deplin al culturii române” - cu expresia fericită a lui N. Iorga - este şi un
mare pedagog al neamului şi că el oferă un model de cărturar pentru tineretul în
formare. Dă şi câteva comentarii în marginea creaţiei eminesciene, sub exigenţă
filosofică, despre „infinit şi infinire”, haos şi neant, câmpurile fiinţei, arhei, cât şi o
interpretare filosofică a Luceafărului, prin prisma conceptelor de general şi particular,
conform modelului ontologic şi logic I-D-G (Individual-Determinaţii-General).

Pentru câţiva ani Noica se afundă în limba veche românească, reciteşte cronicile,
cărţile de cult, omiliile şi didahiile şi aduce la suprafaţă semnificaţii originare,
arhetipale, pierdute ori ignorate. Până la aşezarea într-o carte, studiile tipărite în
„Revista de filosofie” şi mai ales eseurile din „Ateneu”, „Steaua” şi îndeosebi serialele
Viaţă şi societate în rostirea românească şi Creaţie şi frumos în rostirea românească,
desfăşurate în „România literară” (octombrie 1968 - noiembrie 1969) atrag atenţia atât
asupra unui gânditor original, necunoscut de generaţia tânără, cât şi asupra
înţelesurilor spre care trimite meditaţia lui. Rostirea filosofică românească (1970)
vorbeşte cu o stilistică inconfundabilă - şi care va începe să fie imitată - despre şinele
şi sinea, ciclul fiinţei, cel al devenirii (aici intră şi Infinit şi infinire la Eminescu ori
Îndoita infinire la Brâncuşi), ciclul rânduielii şi, cu o mare pondere, despre viaţă şi
societate.

Dacă „ciclurile” sunt predominant filosofice, partea ultimă poartă către un spaţiu
privilegiat la Noica, „partea noastră de cer”, a românilor din comunitatea, comunicarea
şi cuminecarea cotidiană şi seculară. Aici se glosează împrejurul unor cuvinte ori
expresii uitate, de regulă, cu seninătate şi condamnabilă nepăsare: Mă paşte gândul!,
A da drumul, Se cade, nu se cade, Minte şi smintire, Nebun şi netot, Ba nu, Discurs
despre Nefârtate, Împeliţatul, Hotărăşte-mă, pune-mi hotare, Individul care nu e ins
etc. În Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973) autorul porneşte de la clasica
distincţie eminesciană privitoare la limba de drumul mare, pentru tot românul, şi cea
de-acasă, căci „acasă, la dânsa, limba românească este o bună gospodină şi are multe
de toate” (Eminescu). Partea de-acasă „este şi aceasta o comoară, adică poartă cu ea
bunuri şi frumuseţi care sclipesc pentru toţi”, va spune acum eseistul.

Dacă „un cuvânt e un arbore”, pentru un „arbore” specific românesc trebuie să dăm
seamă lumii, şi astfel unui anume cuvânt, care nu se găseşte în alte limbi, îi este
consacrată Introducerea la dor. De aici pornind, se continuă cu „ispitire”, prelungit în
„iscusire”, către „iscusirile fiinţei româneşti” şi „iscusirile verbului românesc”. Din
verb, Noica ajunge la Brâncuşi şi apoi la Eminescu; trece prin lamură, făptură, lucru
şi lucrare, săvârşire şi desăvârşire, pune în lumină neutralitatea lui „spre”, care dă
depărtările, şi apropierea (şi aproprierea) lui „către”, pentru a reveni la „dorul” cu care
pornise la drum. Revenirea este pentru despărţire, pentru înălţarea din ea şi această
înălţare este, totodată, „despărţire de cuvinte”: „Poţi lua un cuvânt şi pleca în lume cu
el.

Am ales pe Întru şi întruchipare, prin care se încheie ciclul cuvintelor despre creaţie
şi frumos, spre a ne putea despărţi de cuvinte.” „Despărţirea de cuvinte” este una de
tip dialectic sau de tipul lui „ba nu”, este însoţirea cu ele, cu limba, cu unul dintre cei
„trei mari gânditori români”, pentru a explora şi a înstăpâni „sentimentul românesc al
fiinţei”. De la cuvinte, de la acelea care se rostuiesc în „rostirea filosofică românească”
şi produc „creaţie şi frumos în rostirea românească”, se înaintează către vedenie,
viziune, mentalitate, către „modulaţii româneşti ale fiinţei”. Cea care face mijlocirea
este întrebarea, care aduce suspendarea şi regenerarea, inversiunea, cu oglindirea,
negaţia ca îndoială, nedeterminarea ca deschidere către o lume viitoare, caracterul
indirect şi „încărcarea”, sporirea lumii (pentru domeniul gnoseologiei semnificativ
este conceptul „cunoaştere spornică”) cu posibilul.
Din „orizontul întrebării”, cu cele şase modalităţi ale ei, se conturează şase situaţii ale
fiinţei, pe care originalitatea limbii române le aduce pe lume în şase modalităţi ale
verbului a fi: n-a fost să fie, era să fie, va fi fiind, ar fi să fie, este să fie şi a fost să fie.
Ele sunt, în viziunea filosofului, modalităţi ale limbii române care exprimă situaţii
ontologice, altfel zis, modulaţii româneşti ale fiinţei. Aventura speculativă a
sentimentului românesc continuă cu „sentimentul fiinţei”, cu „raţiunea fiinţei”, unde
ilustrarea se face cu poemul eminescian Luceafărul şi cu basmul Tinereţe fără
bătrâneţe...

În Modelul cultural european (1993) autorul pune în joc „morfologia culturii”

dimensionată prin substantiv, adjectiv, adverb, numeral, conjuncţie şi ajunge la
„timpul cel blând al culturii europene”. Importantă este această atitudine târzie faţă de
„era conjuncţiei”, atitudine expusă în Prefaţă, subintitulată Scrisoare către un
intelectual din Occident. Cu diverse prilejuri Noica a comentat creaţia literară a unor
importanţi ori mai puţin importanţi scriitori români. În afara preocupării speciale de a
se facsimila „caietele” eminesciene şi a interpretării arheilor ori a Luceafărului, el mai
are câte o însemnare, o cronică sau un eseu despre Cantemir, Hasdeu, Maiorescu,
Blaga, Mircea Eliade şi alţi câţiva. În valorizarea acestora este o evoluţie de la o simplă
prezentare pentru cititorul unui cotidian sau al unei reviste culturale la o interpretare
în funcţie de propria-i viziune estetică şi filosofică. Eseistul tinde frecvent să ilustreze
printr-un scriitor sau printr-un filosof o idee din sistemul propriu de gândire.

Aşa este abordată interpretarea basmului Tinereţe fără bătrâneţe... şi tot din anii ’70,
„buna desprindere” de „spiritul Mioriţei” - care şi-ar fi avut locul în Sentimentul
românesc al fiinţei: „Cine are în faţă-i modulaţiile fiinţei nu mai poate face sufletului
românesc nedreptatea să-l înţeleagă printr-o singură tonalitate, cea a Mioriţei, cu
resemnarea ei în faţa morţii. Mioriţa poate fi o reuşită unică a creaţiei noastre
folclorice, dar nu şi măsura unică pentru sensibilitatea filosofică a unui suflet căruia a
fi şi a nu fi îi apar nespus mai bine orchestrate”, căci „feeria fiinţei, la noi, spune astfel
mai mult decât gravitatea fiinţei, sumbră şi apăsătoare, a mai tuturor ontologiilor. Iar
o asemenea feerie este cu totul alta decât feeria, sumară şi doar artistică, a Mioriţei, ca
să intrăm în ordine cu noi înşine”.

Opera literară

 Mathesis sau Bucuriile simple, Bucureşti, 1934;

 Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant, Bucureşti,
1936;
 De Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, Bucureşti, 1937;
 Viaţa şi filosofia lui Rene Descartes, Bucureşti, 1937;
 Schiţă pentru istoria lui „cum e cu putinţă ceva nou”, Bucureşti, 1940;
 Două introduceri şi o trecere spre idealism, Bucureşti, 1943;
 Jurnal filosofic, Bucureşti, 1944;
 Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, 1944;
 „Fenomenologia spiritului” de G.W.F. Hegel, istorisită de Paris, 1962;
 Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Bucureşti, 1969;
 Eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri, în Platon Lysis,
Bucureşti, 1969;
 Rostirea filosofică românească, Bucureşti, 1970;
 Creaţie şi frumos în rostirea românească, Bucureşti, 1973;
 Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Bucureşti,
1975;
  Hippias Minor, Hippias Maior, Ion, Euthyphron, Lysis, Menon, Phaidon,
Phaidros, în Platon, Opere, II, Bucureşti, 1976, IV, Bucureşti, 1983;
 Despărţirea de Goethe, Bucureşti, 1976;
 Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, 1978;
 Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan,
Bucureşti, 1978;
 Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel, Bucureşti, 1980;
 Devenirea întru fiinţă, vol. I: Încercare asupra filosofiei tradiţionale; vol. II:
Tratat de ontologie, Bucureşti, 1981;
 Trei introduceri la „Devenirea întru fiinţă”, Bucureşti, 1984;
 Scrisori despre logica lui Hermes, Bucureşti, 1986;
 Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, 1987;
 De dignitate Europae, Bucureşti, 1988;
 Istoricitate şi eternitate, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca,
Bucureşti, 1989;
 Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Bucureşti, 1990;
 Jurnal de idei, ediţie îngrijită de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei
Pleşu şi Sorin Vieru, Bucureşti, 1990;
 Eseuri de duminică, Bucureşti, 1992;
 Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, ediţie îngrijită de Marin
Diaconu şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1992;
 Introducere la miracolul eminescian, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi
Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1992;
 Carte de înţelepciune, Bucureşti, 1993;
 Modelul cultural european, Bucureşti, 1993;
 Semnele Minerva, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, 1994;
 The Cantemir Model in Our Culture - Modelul Cantemir în cultura noastră,
ediţie bilingvă, traducere de Bogdan Ştefănescu, Bucureşti, 1995;
 Poeme, prefaţă de Nae Antonescu, Piatra Neamţ, 1995;
 Între suflet şi spirit, I-II, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, 1996;
 Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecţii despre burghezie şi ţărănime,
Bucureşti, 1997;
 Devenirea întru fiinţă. Scrisori despre logica lui Hermes, introducere de Sorin
Lavric, Bucureşti, 1998;
 Echilibrul spiritual, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Diaconu, Bucureşti,
1998;
 21 de conferinţe radiofonice, Bucureşti, 2000;
 Moartea omului de mâine. Publicistică, vol. III, ediţie de Marin Bucur, 2003;
 Despre lăutărism, 2007.

Wikipedia
MIRON RADU PARASCHIVESCU

Miron Radu Paraschivescu (n. 2 octombrie 1911, Zimnicea — d. 17 februarie 1971,

București) a fost un poet, eseist și publicist român, personalitate a orașului Vălenii de
Munte.

Wikipedia

MARIN PREDA

Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliștea-Gumești, județul Teleorman — d. 16 mai

1980, Mogoșoaia) a fost un scriitor român postbelic și directorul editurii „Cartea
Românească”.

Marin Preda (5 august 1922, Siliştea Gumeşti, judeţul Teleorman - 16 mai 1980,
Mogoşoaia, judeţul Ilfov) - prozator, nuvelist, romancier, eseist şi traducător. Este
fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu, din a doua căsătorie, nelegalizată pentru a-
şi păstra, fiecare, lotul de pământ primit la sfârşitul războiului (Joiţa Preda, ca
văduvă de război). Tatăl are din prima căsătorie trei băieţi: Ilie, Gheorghe şi Ion
(deveniţi Paraschiv, Achim şi Nilă în Moromeţii), iar mama, două fete: Maria şi Miţa
(Ilinca şi Tita în roman). Din a doua căsătorie se nasc Marin şi Alexandru (Sae), care
vor lua numele de familie al mamei.

Tatăl este prototipul lui Ilie Moromete. Prozatorul se desparte, astfel, de mentalitatea
secolului său: nu crede, ca Jean-Paul Sartre, că instituţia paternităţii este putredă şi că
regula este că „toţi taţii sunt răi”. Face din Ilie Moromete o figură emblematică a lumii
ţărăneşti, un mit care - explică el într-o convorbire din ianuarie 1968 - l-a împiedicat
să dea prioritate violenţei şi abjecţiei în literatura sa: „Scriind, totdeauna am urmărit
ceva, o creaţie preexistentă care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea:
eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu; acest sentiment a
rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia,
omorurile şi spânzurătorile întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu, şi existente, de
altfel, şi în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc în universul meu scăldat în lumina
admiraţiei.”

Despre copilăria sa Preda va scrie în repetate rânduri, în opera de ficţiune, în

publicistică şi, direct, în proza confesivă. Nu o idealizează, nici nu o ponegreşte. „Se
spune - remarcă prozatorul în aceeaşi convorbire - că există o nostalgie a paradisului
pierdut, care este copilăria; în realitate copilăria este locul de refugiu al problemelor
insolubile.” Copilul Preda nu este, într-o familie de ţărani atât de numeroasă, răsfăţat.
Este socotit „blegul” familiei, pare adormit, fraţii mai mari îşi bat joc de el, îl trimit să
ia o greblă sau o lopată şi el stă, ca prostul, în faţa uneltei şi nu o găseşte sau, de-o
găseşte, nu ştie de unde să o apuce.

Suferă - spune prozatorul mai târziu - de un fel de „încetineală”, o maladie bizară de

care, în copilărie, era atins, se pare, şi Gustave Flaubert, „idiotul familiei”, cum îl
prezintă Sartre în celebru său studiu. Blegul din familia lui Tudor Călăraşu are însă
tragere de inimă la carte şi, când învaţă să citească, împrumută cărţi de la un consătean.
Dar familia nu îl lasă să lenevească, lectura nu e ocupaţie activă, folositoare, aşa că
Marin este trimis să pască oile şi, ca păstor, are probleme cu o oaie rea, Bisisica, opusă
din toate punctele de vedere mitului mioritic.

Când se îmbolnăveşte de friguri, mama îi pregăteşte cămaşa de înmormântare şi

discută cu sanitarul satului despre iminenţa decesului. Copilul ascultă convorbirea şi
o va nota, mai târziu, într-o schiţă memorabilă, în 1930 este dat la şcoală, la 8 ani.
Intenţia tatălui autoritar este ca, după ce învaţă să citească şi să scrie, Marin să fie
retras de la şcoală şi pus la muncă. Este un elev bun, dar nu încă un elev eminent.

La sfârşitul clasei a IV-a (1933-1934) se clasifică al treilea, cu media 8. Are un

învăţător bun, Ionel Teodorescu, care pune o vorbă bună pe lângă familie să îl dea la
carte. O fotografie din această perioadă arată un băiat care, comentează scriitorul,
„parcă avea mintea undeva, pierdută în somn [...] nu părea încă să se fi trezit la o
gândire mai vioaie, mai sprintenă [...] aveam într-adevăr această stare de încetineală”.
Neavând mijloace materiale să meargă la Şcoala Normală, continuă şcoala în sat,
clasele V-VII, pe care le termină primul dintre cei doisprezece elevi. Susţine examenul
final la o şcoală dintr-un sat vecin, Ciolăneşti.

În vara anului 1937 merge cu tatăl său la Câmpulung Muscel pentru a da examen la
Şcoala Normală. Călătorie celebră, descrisă de prozator în proza memorialistică. O
schiţă, de fapt, despre despărţirea de sat. Nu este admis la examen din cauza miopiei;
încearcă la Şcoala de Arte şi Meserii de la Miroşi (Teleorman), dar nici aici nu are
succes. Sfătuit de un „fals librar”, Constantin Păun, ajunge la Abrud şi apoi la Cristur-
Odorhei (septembrie 1938). Aici are ca profesor de română un om inimos şi priceput,
Iustin Solanţiu. Acesta remarcă o parafrază după Calistrat Hogaş făcută de elev şi îi
prevede un mare destin: „Bravo! Ai să ajungi un mare scriitor”. Neîncrezător, şcolarul
zice în gând: „Hodoronc, tronc”.

În 1940, în urma Dictatului de la Viena, Şcoala Normală din Cristur-Odorhei este

desfiinţată şi Preda ajunge la Şcoala Normală din Bucureşti, după ce, în prealabil, trece
pe la Siliştea Gumeşti. A doua călătorie cu tatăl său. Adolescentul are sentimentul că
tatăl îşi ia mâna de pe umărul lui şi îl trimite, singur şi neajutorat, în lume. La Bucureşti
are profesor, între alţii, pe Vladimir Streinu. Nu îl place, nu se ştie prea bine de ce.
Începe să scrie un roman pe care îl va abandona. Citeşte Balzac şi Stendhal, Biblia,
Mizerabilii, Dialogurile lui Platon. Mai înainte citise Descartes. Lecturile vor fi vaste,
preferinţele merg spre domeniul filosofiei şi, de bună seamă, al prozei.

Citeşte din „marii ruşi” (Tolstoi şi Dostoievski), iar mai târziu, în tinereţe, prozatorii
americani şi francezi. Citeşte în felul lui profund, atent la nuanţe. Valeriu Cristea a
scris un studiu convingător despre lecturile lui Preda, răsturnând prejudecata că un
scriitor venit de la ţară nu poate avea acces la marea cultură. Îşi face o cultură solidă
şi este unul dintre creatorii cei mai culţi din generaţia sa. Nu e doctor docent în
literatură sau filosofie, dar era imprudent să începi cu el o discuţie despre literatură:
putea, oricând, să te surclaseze. Constantin Noica a dovedit, după moartea
prozatorului, că Preda citise bine pe Nietzsche şi îl înţelesese, iarăşi, bine. Era un spirit
profund şi lecturile lui merg de la Biblie la Cartea tibetană a morţilor.

La începutul anilor ’40 asistă la mişcările politice ale momentului şi le va fixa, peste
câteva decenii, în Delirul (1975), romanul unei epoci tragice şi, totodată, romanul
generaţiei sale. „Înainte să ajung s-o fac eu, istoria tulbure şi ameninţătoare dădea
buzna peste noi” - scrie prozatorul în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă (1977).
Îi apare prima oară numele la poşta redacţiei a revistei „Albatros” (1941), publicaţie
studenţească condusă de Geo Dumitrescu. „Scrieţi mai explicit, păstrăm De capul ei”
- notează redactorul. Încearcă să-şi găsească o slujbă, nu prea reuşeşte. Cei care l-au
cunoscut în această perioadă (Alexandru Cerna-Rădulescu, George Macovescu, Geo
Dumitrescu etc.) îl prezintă ca pe un tânăr firav, famelic, cu faţa întunecată, tăcut.
Frecventează cercul de la Tiparul Universitar şi pe cel de la ziarul „Timpul”.

Este gata să publice, în 1942, în „Albatros”, poemul Întoarcerea Jiului rătăcit, pregătit
pentru „caietul” colectiv Sârmă ghimpată, a cărui apariţie este oprită de cenzură. Un
vers anunţă: „nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame”. În primăvara
aceluiaşi an intră corector la „Timpul”, ziar ce are o pagină literară („Popasuri”),
coordonată de Miron Radu Paraschivescu. I se tipăreşte, în martie, schiţa Pârlitu’.
Amintindu-şi de acest debut, Miron Radu Paraschivescu va spune că numai faptul de
a-l fi publicat pe Preda i-ar da dreptul de a intra în istoria literaturii române. Tânărul
mai semnează aici povestirile Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea şi La câmp.

Cele mai multe vor intra în volumul de debut Întâlnirea din Pământuri (1948). Citeşte
în cenaclul Sburătorul, şi ceea ce citeşte îi place lui E. Lovinescu. „Are talent, are
talent”, ar fi zis criticul. Încurajat, tânărul revine cu o proză dură, Calul, care
descumpăneşte pe Lovinescu: „Descriptiv, descriptiv”. Un intim al cenaclului (s-a
dovedit mai târziu că e vorba de prozatorul Dinu Nicodin, om bogat) cumpără, la
îndemnul lui Lovinescu, manuscrisul nuvelei Calul. O formă delicată de a-l ajuta.
Scriitorul, încolţit de mizerie, acceptă oferta: „reprezentau cam două salarii ale mele
de proaspăt secretar de redacţie”, notează el.

În 1943, primăvara, este încorporat în armată, la Turnu Măgurele, apoi într-o localitate
de lângă Cernăuţi (Regimentul 3 Grăniceri). În aprilie-mai 1944 se află la Bârlad, iar
în aprilie 1945 este lăsat la vatră şi redevine corector şi colaborator la „Timpul” (până
la sfârşitul anului 1946). Cunoscuse, mai înainte, în timp ce lucra în redacţiile ziarelor
bucureştene, o tânără femeie, N.S., soţia altui gazetar. Are cu ea o legătură de
aproximativ 10 ani. S-au păstrat circa şaptezeci de scrisori, extraordinar de importante,
din această perioadă. Se află aici, notată cu o sinceritate maximă, psihologia unui tânăr
creator îndrăgostit şi speriat că poate rata în ambiţia lui de a face o mare operă literară.

Colaborează la revista „Tinereţea” (1945) şi la „Lumea” lui G. Călinescu. Este

corector, pentru puţină vreme (toamna-iarna 1946), la „România liberă”, apoi
funcţionar la Societatea Scriitorilor Români. Participă, în 1946, la un concurs deschis
de Editura Cultura Naţională, dar nu câştigă. Premiul este dat Cellei Delavrancea
pentru volumul Vraja. Preda îşi revede prozele şi, în 1948, câştigă concursul de la
Cultura Naţională (în juriu se află şi unul dintre prietenii săi, poetul Ion Caraion). Tot
în 1948 apare Întâlnirea din Pământuri, punct de reper în istoria literaturii române.
Cartea este primită favorabil de Ovid S. Crohmălniceanu şi, mai ales, de tânărul
prozator Petru Dumitriu.

Critica literară, din ce în ce mai politizată, rămâne reticentă. Cum arată scriitorul la 25
de ani? Iată un portret făcut de Paul Georgescu: „La 25 de ani, după cum se ştie, era
slăbuţ, foarte brunet - pirpiriu; semăna leit cu Panait Istrati, brăileanul fiind mai năsos.
Ceea ce izbea la el era fixitatea privirii, atenţia nemaipomenită a privirii, care nu se
îndrepta totdeauna către convorbitor sau spre ceea ce vedea; era o privire atentă,
întoarsă asupra lui însuşi, asupra senzaţiilor lui, poate. Pare ciudat, şi probabil că acest
lucru s-a mai corectat cu timpul, dar lui Marin îi era foarte greu să înţeleagă punctul
de vedere al altuia, nu vorbesc neapărat de mine, care îi eram atât de diferit, ci în
general punctul de vedere al celuilalt. Avea impresia că acela spune nişte enormităţi,
nu ceva greşit, ci ceva nespus de bizar. Asta îl făcea fie să se enerveze, fie să râdă, fie
să alterneze enervarea cu râsul, fiindcă impresia îi provoca o anume perplexitate.
Punctul de vedere al altcuiva, mai ales dacă era scriitor sau un critic, îl urmărea multă
vreme. Uneori mi s-a întâmplat ca, după trecerea vremii, să mă întrebe ce-a vrut să
spună cutare acum 15 ani sau ce-am vrut să spun eu cu 15 ani mai înainte, fraze pe
care le şi uitasem. Un gest infinitezimal, năzăreală poate, devenea - după un gol de
timp - ceva enorm şi esenţial. Lui, lumea îi apărea plină de semne ciudate, foarte
semnificative, dar greu de descifrat. Era un tip obsesiv, de o gravitate adâncă, atent să
nu treacă pe lângă el o esenţă sau formula cosmosului, poate. Anumite păreri îl frapau,
îl perplexau, îl făceau să se gândească multă vreme la un comportament sau la un punct
de vedere, să sfredelească adânc. Era eminamente serios.”

Începe să scrie pe la sfârşitul anului 1948 un roman despre lumea ţărănească. Sunt
temele şi personajele din Moromeţii. Nu e mulţumit şi îl abandonează. Trece printr-un
moment de criză. Este bolnav, nu poate să scrie şi, când poate, nu îi place ce scrie.
Publică nuvela Ana Roşculeţ (1949), proză cu temă proletară, în spiritul realismului
socialist, metodă recomandată de ideologii epocii. Preda răspunde comenzii sociale şi
ce iese este o catastrofă. Se va ruşina, mai târziu, de acest eşec şi va cere prietenilor
săi literari să-l elimine din bibliografia scrierilor sale. Unii comentatori, printre ei
vechiul său prieten Geo Dumitrescu, alături de Mihai Novicov (critic partinic), îl acuză
de naturalism, deviaţiuni ideologice etc.

În 1950 încearcă un nou roman (Matei Dimir), dar nu reuşeşte nici cu el. Călătoreşte
în Moldova (prin părţile Huşilor) şi asistă la inaugurarea unei gospodării colective.
Observă un tânăr ţăran tăcut şi ignorat de ceilalţi, „un om de la marginea adunărilor”
- cum va spune în alt loc prozatorul - şi este atras de gesturile lui. Scrie nuvela
Desfăşurarea (1952), bine primită de critică. Proză de actualitate, cu o teză politică
formulată explicit, ameninţată de clişeele „metodei unice” (realismul socialist), nu
lipsită, totuşi, de calităţi estetice. Prozatorul autentic care este Preda reuşeşte, chiar în
condiţii ideologice precare, să creeze un personaj notabil: omul de la marginea
adunărilor. Revine, în 1953, la romanul abandonat, în 1954 începe o idilă, la mare, cu
tânăra poetă Aurora Cornu. Căsătoria cu ea durează până în 1959. S-au păstrat
scrisorile pe care Preda i le trimite.

Apare romanul Moromeţii (1955), cu ilustraţii de Perahim. Are un mare succes şi va

fi socotit, de aici înainte, capodopera scriitorului. Este urmat în 1956 de povestirea
Ferestre întunecate. Călătoreşte în Vietnam (decembrie 1957) şi, în 1959, în Uniunea
Sovietică. Se îmbolnăveşte grav de nevroză. S-a păstrat un jurnal intim din timpul
bolii; este consemnată aici despărţirea de Aurora Cornu care - va mărturisi ea mai
târziu - voia să-şi regăsească identitatea ca artist şi să facă o mare carieră
internaţională. Preda, mai realist, primeşte cu alte motivaţii (mai intime şi, evident,
mai profunde) această ruptură care, în mod cert, îl afectează. Nevroza, o „boală albă”,
nedefinită, perfidă îl împiedică să scrie. După succesul cu Moromeţii încearcă să
evadeze din universul ţărănesc. Vrea să devină un scriitor profesionist, ca Balzac, un
scriitor care poate ataca orice subiect, nu numai ceea ce a trăit nemijlocit. Vrea să
devină, pe scurt, şi un prozator citadin.

Începe Risipitorii, unde schimbă nu numai tipologia, dar şi tehnica epică, aducând în
prim-plan individul care se luptă cu cruzimile istoriei. Din numeroasele variante, nici
una nu îl satisface. Romanul apare în 1962 şi este primit cu rezerve de critica literară.
Autorul revine asupra cărţii, o rescrie în mai multe rânduri. Ceva câştigă Preda - şi
literatura română - prin acest roman experimental: prozatorul se vindecă, scriind, de
nevroză şi impune o nouă viziune asupra relaţiei dintre individ şi istorie; scriitorul
trebuie să ia apărarea omului, nu a istoriei, care se dovedeşte a nu fi o zeiţă nepătată.
S-au păstrat carnetele de atelier şi din ele se vede limpede ce chin (este termenul ce se
repetă) presupune scrisul predist.

„Chinul” este amplificat în acest caz de voinţa de a depăşi ceea ce în altă parte el
numeşte „tema naratorului”. Tema şi, desigur, viziunea asupra ei. Autorul ţine o
condică a numelor, face fişa personajelor, stabileşte scenariul, apoi îl schimbă şi o ia
de la capăt. Este limpede, nu scrie uşor, nu merge pe mâna inspiraţiei, gândeşte mult
şi notează esenţialul. Când reuşeşte, este extraordinar de bucuros. „Deodată neputinţa
de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman, în sinea
mea, mai bun decât ce scrisesem până atunci, în 2 ani l-am terminat şi abia peste opt
sute de pagini [...] mi-am recitit romanul şi nu l-am mai regăsit bun”, notează el.

În 1963 tipăreşte Friguri şi, în vara aceluiaşi an, îi moare tatăl, simbolul acelei calme
lumini din Câmpia Dunării („s-a stins ca o lumânare, începând din primăvara şi până
în toamnă”). Traduce, împreună cu Eta Vexler - cu care se căsătorise în 1959; se
desparte de ea în 1966 - Ciuma de Albert Camus, un scriitor pe care Preda îl admiră.
Publică, după 12 ani, al doilea volum din Moromeţii (1967), atacat dur de „Luceafărul”
condus de Eugen Barbu. Tinerii critici de la „Gazeta literară”, la care se asociază şi
seniorul Şerban Cioculescu, apără romanul ce înfăţişează o lume ţărănească peste care
năvăleşte brutal istoria.

Unii critici cred că nu are strălucirea stilistică din primul volum, dar are ceea ce trebuie
unui roman: substanţă epică, o tipologie ce se reţine şi, mai ales, sugerează cu
pregnanţă estetică destrămarea lumii rurale. Moartea lui Ilie Moromete este simbolică.
Preda încearcă să scrie o piesă de teatru, Martin Bormann (premieră la 29 decembrie
1967), dar fără succes. Romanul Intrusul (1968) înregistrează, în schimb, un mare
ecou. Prozatorul pleacă de la un accident de muncă semnalat de Ion Băieşu (un tânăr
muncitor de la Săvineşti care, făcând o faptă de eroism, este mutilat şi părăsit de toţi,
inclusiv de femeia pe care o scosese din condiţia ei lamentabilă de existenţă). De ce?
Este tema autorului, o temă camusiană. Preda se căsătoreşte cu Elena Mitev (1968) şi
în 1970 i se naşte primul copil (Nicolae), urmat în 1971 de Alexandru.

În martie 1970 se înfiinţează Editura Cartea Românească, iar Preda este numit director.
Rămâne în această funcţie (singura pe care a avut-o) până la moarte. Directorul îi
publică pe toţi scriitori buni, inclusiv pe adversari. Cele mai bune cărţi din deceniul al
optulea apar aici. Adrian Păunescu îl convinge să răspundă săptămânal la o întrebare
în „Luceafărul”. Aşa a fost scrisă Imposibila întoarcere (1971), o carte excepţională
de mici eseuri, reflecţii literare şi morale. Traduce, împreună cu Nicolae Gane,
Demonii de Dostoievski, unul dintre marile lui modele literare. Când, după apariţia
„tezelor” din iulie 1971, află că Nicolae Ceauşescu are de gând să reintroducă în
literatură realismul socialist, scriitorul se duce, la incitarea lui Adrian Păunescu, să îi
spună lui Nicolae Ceauşescu: „dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid”.
Relatarea dialogului este semnată de Adrian Păunescu în volumul Timpul n-a mai avut
răbdare.

Preda revine la ciclul Moromeţilor şi publică, în 1972, Marele singuratic. În aprilie-

octombrie acelaşi an au loc „convorbirile” cu Florin Mugur, poet remarcabil şi
redactor la Cartea Românească. Rezultă o carte splendidă de confesiuni, reflecţii
morale, filosofice, apărută în 1973. Face o antologie din scrierile lui I.L. Caragiale
(Opere alese, I-II, 1972), cu o prefaţă în care defineşte personajele marelui
comediograf ca nişte indivizi „buimăciţi de vorbe”. I.L. Caragiale e modelul lui
stilistic. Este şi el un auditiv. În toamnă călătoreşte în Franţa. „Dacă aş şti că efortul
pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de siguranţă
pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar
unica măsură hotărâtoare, acea de a renunţa la scris, nu aş lua-o” - declară prozatorul.

O confesiune care spune esenţialul despre destinul lui Preda începe să pregătească
romanul Delirul. Consultă la Biblioteca Academiei Române ziarele din vremea
războiului. Carnetele rămase (carnetele de atelier) arată seriozitatea acestei
documentări. Romanul apare în 1975. „Delirul a fost cartea pe care am dorit s-o scriu
încă de la începutul carierei mele literare [...] nu este o operă a cărei gestaţie să fie
scurtă”, comentează autorul. Cartea are un enorm succes de public. Sentimentul
aproape general este că aici se demistifică istoriografia oficială şi se încearcă să se
spună adevărul despre o istorie complexă, tragică.

Apar reacţii violente în unele publicaţii sovietice. Convinşi că scriitorul încearcă să îl

reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu, unii critici literari contestă politiceşte
romanul. Contestaţiile continuă şi azi (S. Damian), cu argumente mai mult sau mai
puţin estetice. Ca să echilibreze lucrurile, scriitorul introduce, în ediţia a doua, istoria
unui tânăr revoluţionar ucis la Jilava. Comentatorii de la Europa Liberă au identificat
în acest personaj pe tânărul Nicolae Ceauşescu şi, de atunci, l-au repudiat pe Preda.
Suspiciunea nu se susţine. Personajul are un nume şi, în roman, el este deja mort. Cum
l-ar fi putut flata pe Nicolae Ceauşescu această ipostază? Acuzaţie fără noimă, în stilul
războiului rece. Iritat, hărţuit din toate părţile, Preda se gândeşte la altă carte.

Scrie într-un timp record Viaţa ca o pradă (1977), roman autobiografic, şi începe altul,
Cel mai iubit dintre pământeni, la care lucrează 3 ani. Nu vrea să vorbească despre
tema lui. Întrebat de prieteni, dă răspunsuri vagi. Trece, în acest timp, printr-o dramă
familială, este preocupat de soarta copiilor săi şi de destinul creaţiei sale, uneori chiar
disperat; scrisul îl acaparează şi îl epuizează. Are presentimentul morţii şi este
îngrijorat în privinţa soartei manuscrisului său. Trăieşte la Mogoşoaia de mulţi ani.
Camera lui este plină de cărţi, aşezate peste tot. Jumătate din pat este acoperit de un
maldăr de volume. Ferestrele se deschid spre Parcul Bibeştilor, cu o pajişte splendidă
şi copaci mari, seculari.

Scriitorul se plimbă, ritualic, seara cu un băţ sculptat în mână pentru a se apăra de

câinii de care, nu se ştie de ce, se teme. Nu îi place să se plimbe decât pe asfalt. „Am
mers prea mult, când eram copil, desculţ pe pământul gol”, replica el curioşilor. Stă de
vorbă cu oameni simpli (portarii de la Casa de Creaţie), ascultă poveştile lor, îi trage
de limbă, reţine câte o expresie interesantă, regăsită, apoi, în cărţile sale. Când
călătoreşte de la Bucureşti cu taxiul, îi provoacă la discuţii pe şoferi şi, de la unii, află
istorii de viaţă crude şi pitoreşti, pe care le trece în carnetele sale. Aşa descoperă
pedagogia unui tânăr şofer care potoleşte gura rea a soacrei într-un mod ieşit din
comun.

În viaţa literară este stimat, criticii literari îl numesc „un clasic în viaţă”, scriitorii buni
îi caută prietenia, unii confraţi îl urăsc sincer şi îl injuriază sistematic (în „Săptămâna”,
de pildă), criticii tineri sunt, în majoritate, alături de el şi îi susţin cărţile. Când nu e
provocat, Preda este un om fermecător, îi plac mesele bune la Capşa, spune istorii
amuzante, savurează vorbele de spirit, ascultă cu interes întâmplări cu miez, râde cu
poftă (râsul lui e celebru). Nu îi plac indivizii retorici, îi opreşte brutal: „Ce tot spui d-
ta, acolo? Ştii, doar, că eu sunt un om serios?!” - adică: Domnule, vorbeşti prostii, nu
mă interesează ce spui, baţi câmpii de pomană.

Uneori este tăcut şi se uită la individul din faţa lui cu o privire albită, absentă. Privirea
arată că nu îl interesează discuţia şi nu îi place compania interlocutorului. Este
preocupat de altceva, are temele lui. Romanul la care lucrase în mare secret apare, în
trei volume, la începutul anului 1980. Cu puţin înainte fusese propus candidat pentru
Marea Adunare Naţională în judeţul natal, avându-l contracandidat pe Laurenţiu
Fulga. Se duce în campanie electorală şi, de la aceste întâlniri, au rămas documentele
unor gazetari. Este ales deputat, dar când să se ducă la prima sesiune, întârzie două
ore, spre stupoarea conducerii de stat şi de partid.

Apariţia romanului Cel mai iubit dintre pământeni reprezintă un mare eveniment. Mii,
zeci de mii de oameni îl caută, îl citesc, îl comentează, autorul este chemat peste tot,
dă interviuri etc. Un eseu din interiorul romanului (eseul naratorului) se numeşte
emblematic Era ticăloşilor. Criticii vorbesc de un „roman total” şi laudă curajul moral
şi curajul estetic. Alţii îi reproşează inapetenţa filosofică şi stilul prea crud al
naraţiunii. Filosoful Constantin Noica o găseşte autentică şi originală. O discuţie care
nu s-a încheiat încă. Duşmanii, din ce în ce mai iritaţi şi mai inflexibili, dau un verdict
negativ, radical. Opiniile lor nu tulbură însă receptarea, cu adevărat nemaipomenită, a
trilogiei.

În noaptea de 15 spre 16 mai Preda moare în condiţii nici azi elucidate. Unii vorbesc
de un asasinat bine executat, adică fără urme, alţii cred că a fost un accident tragic.
Marele public percepe dispariţia prozatorului ca o tragedie naţională şi o primeşte cu
o mare emoţie. „Va trebui să învăţăm să trăim, de acum înainte, fără Marin Preda”,
spune la căpătâiul scriitorului unul dintre prietenii săi. Peste un an apare, sub îngrijirea
lui Eugen Simion, volumul Timpul n-a mai avut răbdare: mărturii, documente, eseuri
scrise de cei care l-au cunoscut şi i-au admirat opera. Adversarii nu întârzie să îl atace,
contestându-i, întâi, etica, apoi opera. Nu acceptă ca un prozator să aibă un talent mai
mare decât ei. Posteritatea nu a fost uşoară pentru Preda.

După decembrie 1989 a intrat în vizorul procurorilor morali, al revizioniştilor de tot

felul. A fost şi este încă demonizat, contestat, marginalizat, socotit „o dejecţie a lumii
rurale”, cum zice un scriitor (Alexandru George) despre el, şi trecut în categoria
scriitorilor „nomenclaturişti”. Portret completamente fals, acuzaţii nedrepte. Preda
este un scriitor moral şi, trăind şi scriind într-o dictatură, a căutat să nu spună
neadevărul şi să-şi salveze, astfel, opera. Era convins că este posibilă o rezistenţă prin
cultură: „Trebuie să facem în aşa fel încât să rezistăm 100 de ani.” A dispărut, ca şi
Liviu Rebreanu, înainte de a împlini 58 de ani.

Întâlnirea din Pământuri, prima carte a lui Preda, reprezintă un moment decisiv în
evoluţia prozei rurale româneşti. Mitizată, idilizată şi, de cele mai multe ori, falsificată
de sămănătorişti şi de alte curente tradiţionaliste, lumea ţărănească nu este, pentru
criticii modernişti, un subiect atractiv. Eugen Lovinescu recomandă evoluţia de la rural
la urban ca premisă a sincronizării literaturii române, Camil Petrescu avertizează că
nu poţi face roman de analiză cu psihologii elementare. George Călinescu este mai
receptiv (şi mai obiectiv), spunând fraza celebră, în esenţă justă, că un mare filosof şi
un ţăran sunt pentru literatură subiecte egal de îndreptăţite.

Liviu Rebreanu părea că epuizase, prin realismul lui complex, posibilităţile prozei
rurale, Mihail Sadoveanu continua, imperturbabil, să facă o proză lirică, fastuoasă,
privind ţăranul român dinspre partea mitului. Cel care încearcă să schimbe aceste
modele şi să înfrângă, astfel, prejudecata că modernitatea epicii depinde de temele
alese este Preda. Ideea lui, exprimată în mai multe rânduri, este că, pentru un prozator
autentic, un filosof de profesie şi un tăietor de lemne au o egală valoare deoarece
scriitorul nu analizează complexităţile şi subtilităţile profesiunii, ci condiţia umană a
individului. Poziţie bună, idee justă într-o literatură cum e cea română, unde false
dileme provoacă interminabile discuţii.

Nouă este, întâi, în povestirile din Întâlnirea din Pământuri şi mai ales în Moromeţii,
viziunea asupra ţăranului. Deosebirea faţă de Rebreanu e esenţială. Pentru Preda
ţăranul este un individ complex, cu părţi întunecate în fiinţa lui, dar şi cu un spirit
capabil să ajungă la contemplaţie. Se prefigurează, încă de pe acum, ceea ce s-ar putea
numi natura moromefiană: ironică, subtilă, imaginativă, în stare de o reprezentare
complexă despre lume.

Paţanghel din O adunare liniştită e un exemplu. Este, apoi, stilul epic, construit după
modelul lui I.L. Caragiale, prozator al lumii urbane. Stilul se bizuie pe subtilităţile
limbajului oral. Sunt cel puţin trei categorii de povestiri în Întâlnirea din Pământuri,
în funcţie de tema dominantă (şi viziunea asupra ei). Prima este aceea a naraţiunilor
scrise în modul unui realism dur (Calul, La câmp, Înainte de moarte). Un ţăran
hotărăşte să ucidă calul bătrân devenit o povară în curte. În drum spre locul de
sacrificiu, dialoghează omeneşte cu el, apoi îl omoară şi-l jupoaie de piele, supunându-
se, astfel, pragmatismului lumii rurale.

Nota lirică este totalmente absentă. E doar prezentarea rece, concentrată, a faptelor
(Calul). Doi tineri ciobani, Stroe şi Bâlea, surprind pe câmp o fată dormind şi o
violează. O replică brutală la vechile scrieri despre amorul câmpenesc. Scena pare
filmată cu încetinitorul, fără comentarii, lăsând cititorul să înţeleagă evenimentele
acestei psihologii abisale (La câmp). Când află că va muri în curând, un ţăran bolnav
se manifestă sălbatic împotriva doctorului care îi stabilise sorocul. Şi aici faptele sunt
înregistrate metodic şi rece, fără alunecări sentimentale (Înainte de moarte).

A doua categorie este aceea a povestirilor în care intervine o notă fantastică, anxioasă.
În Colina, de pildă, fantasticul e, ca în Vedenia lui Gib I. Mihăescu, o proiecţie a
spaimei. Vasile Catrina merge la câmp şi acolo, împresurat de o ceaţă deasă, ameţeşte
şi observă că păduricea se aprinde şi piere, colina se umflă şi plesneşte ca o băşică
uriaşă, în fine, apare şi un moşneag care, apoi, dispare. Personajul lui Preda, spirit
lucid, nu poate să spună, în faţa atâtor semne de irealitate, decât „Ei?, ce, m-au găsit
dracii?!”

Mai subtilă, de un fantastic poesc este povestirea Amiază de vară, scrisă mai târziu şi
inclusă de autor în ediţia definitivă a nuvelelor sale. Într-o zi caniculară de vară o
ţărancă aude maşina de cusut mergând singură, e înspăimântată, nu înţelege nimic.
Vocea aspră a bărbatului sosit de la câmp (vocea lucidităţii) destramă această vrajă
plină de teamă. Este, în fine, a treia categorie (Întâlnirea din Pământuri, O adunare
liniştită) unde Preda înregistrează subtilităţile sufletului rural. Adolescentul Dugu o
vede goală pe Drina şi se îndrăgosteşte fulgerător de ea. Pentru a o cuceri, se bate cu
Achim, un măgădău care îşi revendică prioritatea asupra fetei. Lupta pentru inima
Drinei sugerează nu numai iniţierea în dragoste, potrivit canoanelor lumii rurale, dar
şi trecerea adolescentului în vârsta bărbăţiei. După ce câştigă bătălia cu Achim, Dugu
are alt comportament, calcă altfel - observă părinţii. Toate acestea sunt bine prinse
într-un text strâns, de o excepţională fineţe.

O adunare liniştită indică deja un mare prozator. Tehnica narativă este mai complexă
şi mai profundă, ştiinţa de a povesti e vizibilă. Nuvela - o capodoperă în felul ei -
prefigurează stilul ironic din Moromeţii. Paţanghel a făcut o călătorie la munte şi
povesteşte, acum, prietenilor săi ce a păţit cu vecinul său, Miai, om rău şi lacom.
Povestirea este o petrecere cu vorbe, cu treceri de la stilul direct la stilul indirect liber,
o suită de scene dintr-o comedie umană în tonuri ţărăneşti. Petru Dumitriu are dreptate
să spună despre această carte de debut că „e de îndeajuns spre a-l clasa pe autor ca
mare meşter al povestirii, al retoricii rurale [...] de asemenea, ca scormonitor
încăpăţânat şi îndrăzneţ al sufletului omenesc”.

„Puterile mari” (epice, desigur) pe care i le prevedea Petru Dumitriu în 1948 se verifică
după câţiva ani în Moromeţii, o capodoperă de stil, unul dintre cele mai puternice
romane din literatura română. Este istoria unei familii ţărăneşti din Câmpia Dunării,
din primăvară până în toamnă. Satul se cheamă Siliştea Gumeşti (ca şi satul natal al
autorului) şi, reluat în alte cărţi (Marele singuratic, Delirul), devine un fel de imago
mundi. Alungate de istorie în alte locuri, personajele lui Preda revin cu gândul sau cu
pasul la Siliştea Gumeşti, drumurile lor trec totdeauna prin acest spaţiu privilegiat,
individualizat literar în chipul în care alte spaţii reale (Salinas - marea vale din
romanele lui John Steinbeck sau comitatul Yoknapatawpha în romanele lui William
Faulkner) au devenit puncte de reper într-o geografie a imaginarului.

Satul se concentrează în Moromeţii la viaţa unei familii şi numai prin atingere la viaţa
unei comunităţi mai largi. Dar sonda, fixată pe un spaţiu restrâns, intră adânc în
straturile unei spiritualităţi vechi. Din înregistrarea vieţii de familie în fazele ei tipice
- trezirea dimineaţa sub glasul aspru al tatălui, plecarea la câmp, masa, întoarcerea de
la câmp, din nou masa, cu participarea întregii familii etc. - iese la iveală un cod al
existenţei ţărăneşti. Nimic extraordinar nu se petrece la acest prim nivel în roman. Un
ţăran se întoarce de la câmp şi, înconjurat de întreaga familie, mănâncă aşezat pe prag,
„parcă deasupra tuturor”. Un prim indiciu de autoritate într-o lume în care tiparele
arhaice au supravieţuit. Această cină ţărănească, prezentată pe mai multe pagini, nu
are nimic din culoarea şi opulenţa marilor ospeţe din pictura olandeză. Solemnitatea şi
modestia culinară îi dau, dimpotrivă, un caracter aproape sacru.

Ca în picturile vechi, lumina naraţiunii cade pe chipul părintelui care veghează asupra
copiilor înghesuiţi în jurul unei mese joase: „Când ieşeau din iarnă şi până aproape de
Sfântul Niculae, Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul
ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să ştie când, copiii se aşezară cu vremea unul lângă
altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre
partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă
şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre
străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama
vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi Tita, copii
făcuţi cu Moromete. Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul era pragul celei
de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr
lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe
vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul
lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să
se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie.”
Ilie Moromete stăpâneşte în chip absolut peste o familie formată din două rânduri de
copii învrăjbiţi între ei din cauza pământului. Descrierea mesei este înceată şi ritualul
ei dezvăluie relaţiile adevărate din sânul familiei. Copiii din prima căsătorie nu se
înţeleg cu cei din a doua, iar tatăl, pentru a păstra unitatea familiei, este dur şi justiţiar.
Când mezinul, Niculae, face mofturi la masă, mâna tatălui îl loveşte necruţător. Din
primele douăzeci de pagini cititorul ia cunoştinţă de toate problemele familiei:
existenţa celor două loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, disensiunile
dintre fraţii vitregi, planul de a fugi la Bucureşti al lui Paraschiv, Achim şi Nilă,
bigotismul mamei, primejdia „foncierii” şi a datoriei la bancă, dorinţa băiatului cel
mic, Niculae, de a merge la şcoală şi ostilitatea celorlalţi copii faţă de această năzuinţă
etc. Preda se foloseşte de aceste scene expozitive pentru a studia în linişte râurile ce se
vor desface apoi în numeroase ramificaţii.

Moromeţii are trei părţi şi toate încep cu o prezentare de ansamblu: aici masa, în partea
a doua prispa pe care sunt înşiraţi la adăpost de ploaie toţi membrii familiei, în ultima
secerişul, precedat de o pregătire aproape mistică, sub puterea unei mari exaltări, în
orice caz, a plecării la câmp. Indivizii se diferenţiază prin mici detalii de
comportament. Nilă are o frunte „lată şi groasă” şi ori de câte ori acest personaj greoi,
ezitant, apare în carte, fruntea încordată, marcând chinul unei gândiri încete, nu va
lipsi din notaţiile prozatorului. Paraschiv are un râs ciudat („parcă ar fi pârât ceva”), şi
semnul lui fizionomie distinctiv este satisfacţia rea, vulgară, exprimată de împletirea
buzelor lungi („întinzându-şi cu plăcere buzele lui împletite”).

Însă modificarea vieţii interioare în Moromeţii este marcată mai ales de glasuri. Glasul
arată umoarea, caracterul şi poziţia individului în ierarhia socială. Catrina, supusă
bărbatului, temătoare de copiii vitregi, are un glas „îndepărtat şi îmbulzit de gânduri”.
Tatăl autoritar are mai multe glasuri, când „puternic şi ameninţător, făcându-i pe toţi
să tresară de teamă”, când un glas „schimbat şi necunoscut”, fals, ironic. Victor
Bălosu, voiajorul, are un glas „spălat”, Ţugurlan - un glas „neprietenos şi străin”,
Guica - spioana satului - are unul înecat de curiozitate şi plăcere. Cuvântul exprimă o
relaţie, glasul marchează natura acestei relaţii. Boţoghină, ţăranul bolnav, nevoit să-şi
vândă o parte din pământ, discută cu Tudor Bălosu şi cu fiul acestuia, Victor, într-un
chip care indică o înstrăinare totală: „Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârţâia,
nu se lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi încălzi, atât Boţoghină,
cât şi Bălosu se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei
deschidea gura.”

Tema centrală în Moromeţii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morală în lupta
cu fatalităţile istoriei. Ea este anunţată de prozator într-o frază liminară, programatică,
de care s-a făcut în interpretarea critică mult caz: „în câmpia Dunării, cu câţiva ani
înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită
răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.” Ceea ce urmează în roman
contrazice această imagine. Timpul este viclean, răbdarea nu e decât o formă de
acumulare pentru o nouă criză. La sfârşit, când drama Moromeţilor este narată şi, prin
ea, imaginea vieţii liniştite spulberată, prozatorul revine asupra notaţiei de început:
„Timpul nu mai avea răbdare”.

Este una din multele imagini ale simetriei în literatura lui Preda, plină de evoluţii
închise, de ample mişcări în cerc, şi vrea să dea o idee despre rotaţia procesuală a vieţii
după o lege statornică şi misterioasă care acţionează şi în natură. Chiar demersul epic
se înscrie în fatalitatea acestei repetiţii. Scriitorul revine în cartea nouă la simbolurile
pe care le-a părăsit în cartea anterioară, proza lui trăieşte sub puterea unei obsesii a
întoarcerii la un punct originar. Lui Moromete nu îi place negustoria, iar banii îi
pricinuiesc o furie neputincioasă. Dispreţul lui faţă de Bălosu vine de aici. Pământul
este făcut să dea produse, iar produsele să îi hrănească pe membrii familiei şi să
acopere cheltuielile casei, atât.

Paraschiv, Achim şi Nilă au o poftă nemăsurată de câştig şi prima lor formă de

răzvrătire faţă de autoritatea tatălui este nemulţumirea faţă de imobilitatea lui socială.
Ei murmură şi îl vorbesc de rău în sat că a dat porumbul ieftin şi că, în genere, el „nu
face nimic”, „stă toată ziua”. A face ceva este a face bani. Tinerii Moromete au simţul
acumulării capitaliste, ei vor să transforme grâul, lâna, laptele în bani. Modelul lor e
Tudor Bălosu, semnul noilor relaţii în economia satului. E momentul în care începe
declinul protagonistului. Până atunci el ţinuse piept perceptorului, jandarmului, lui
Tudor Bălosu, trăise senin, cu un sentiment înalt al independenţei.

Spargerea familiei duce la prăbuşirea lui morală, şi semnalul acestui proces este, ca şi
înainte, glasul: „Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că
avea băieţi. Băieţii mei, Scămosule, sunt bolnavi. Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-
am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am dat! Dacă veneau şi-mi
spuneau:«Mă, noi vrem să fugim de acasă» - crezi că i-aş fi împiedicat eu, Scămosule!?
«De ce să fugiţi, frăţioare? le-aş fi spus. Încet nu puteţi merge?»”.

Schimbarea glasului („tulbure şi însingurat”) anunţă o modificare interioară profundă.

Lumina pe care Moromete o descoperea în întâmplările şi în faptele vieţii se stinge,
liniştea îl părăseşte, iar fără linişte existenţa nu mai este o încântare, ci o povară: „Cum
să trăieşti, dacă nu eşti liniştit?”. Moromete şi Dumitru lui Nae, prieteni vechi, nu se
mai văd, ei, care se vedeau de departe şi totdeauna cu o mare bucurie. Ideea romanului
este că omul creator e învins de circumstanţele istoriei. Din Moromete, senior al
câmpiei, om inteligent şi cu o fantezie bogată, comentator subtil al moravurilor
ţărăneşti, nu mai rămâne decât capul de humă făcut de Din Vasilescu în timpul unei
adunări în Poiana lui Iocan. Existenţa dăinuie, carevasăzică, prin artă.

În al doilea volum din Moromeţii, drama idealismului ţărănesc este tema prioritară. La
început ideea mare a cărţii - dispariţia unei civilizaţii străvechi şi, fatal, a unui mod de
existenţă sub presiunea schimbărilor fulgerătoare prin care trece satul românesc - nu
se vede limpede. Stilul este mai eseistic şi cititorul, obişnuit cu personajele din primul
volum, acceptă cu greu ipostaza lor (mediocră social) de acum. Când pe scena cărţii
reapare Ilie Moromete, lucrurile se schimbă. Ilie Moromete e, şi aici, personajul unei
proze superioare. Îndată ce, ieşit dintr-o lungă, mediocră amorţeală, îşi recapătă
plăcerea de a medita, de a ironiza, statura lui ia proporţii fabuloase. Ea stă însă sub
semnul unui hotărât tragism. În spatele replicilor formulate cu aceeaşi dezinvoltură, se
simte că mulţumirea eroului nu mai e aceeaşi, loturile, în parte refăcute, nu îi mai dau
siguranţa dinainte.

Rolul lui de stăpân absolut în familie îi fusese retras, feciorii plecaţi la Bucureşti nu se
mai întorc, iar când tatăl, decis să refacă unitatea pierdută a familiei, îi cheamă cu o
nefirească duioşie, refuzul lor ia forme neaşteptate. Moromete încearcă, atunci, să-şi
recâştige fiul ce îi mai rămăsese (Niculae), şi el nedreptăţit. Faţă de actualul activist
de partid, bătrânul ţăran avea conştiinţa încărcată: îl împiedicase să înveţe. Constrâns
de „fonciere”, de cotele împovărătoare, Moromete îi solicită, acum, bani, speriat că
într-o zi şi aceştia îi vor fi refuzaţi. Este evident că autoritatea lui nu mai are asupra
cui se exercita, şi în iluzia că mai poate reface ceva, că mai poate trăi ocolit de
evenimente, stă măreţia tragică a acestui bătrân ţăran idealist. Nici un copil nu îl mai
ascultă şi observaţiile lui spirituale se întorc împotriva sa.

Ilinca îi răspunde: „vorbim duminică”, adică altă dată, când n-avem de lucru; Niculae
îi respinge cu agresivitate ideile. Discuţiile dintre tată şi fiu capătă, în acest context,
sensul unei confruntări între două moduri de a concepe viaţa, în ultimă instanţă între
două civilizaţii. Tânărul Moromete crede într-o nouă religie a binelui şi a răului şi,
odată câştigat de ideile schimbărilor, el devine apostolul lor incoruptibil. Ideile de
înnoire radicală a satului, afirmate de fiu, întâmpină protestul tatălui, neîmpăcat cu
gândul că tot ceea ce a făcut el a fost greşit şi că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate.
Niciodată în proza postbelică nu s-a pus în discuţie cu un mai mare curaj estetic
destinul civilizaţiei ţărăneşti şi nu a căpătat, până acum, o motivare literară mai
pregnantă. Ce se impune înainte de orice e iluzia lui Ilie Moromete.

Prezentând-o sub toate formele, Preda se menţine aproape peste tot în linia fină şi
înaltă a vocaţiei sale epice. Sunt, în acest sens, câteva scene antologice. Cea care vine
imediat în minte e aceea în care bătrânul ţăran, udat până la piele de o ploaie repede şi
caldă de vară, sapă cu o hotărâre ce vine din adâncurile fiinţei lui şanţul care să apere
şura de paie, în timp ce, în altă parte a satului, se pregătesc răsturnări spectaculoase,
în îndârjirea cu care el vrea să apere nenorocitele de paie se citeşte o disperare fără
margini, formulată şi altfel, în frazele pe care le adresează cuiva, un personaj nevăzut.

Vorbele capătă, deodată, altă rezonanţă decât cea obişnuită, şi Moromete pare profetul
unei cauze iremediabil pierdute: „Până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul
lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el! [...] Că tu vii să-mi spui că noi suntem
ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem. Şi de ce crezi tu că n-ai fi ultimul
prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu? [...] Aşa că vezi [...]
eu te las pe tine să trăieşti! Dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai am
nici un rost pe lumea asta... Şi ce-o să mănânci, mă Biznac? Ce-o să mănânci, mă,
tâmpitule?”.

Moromete se vede, în continuare, cu vechii săi prieteni liberali (Matei Dimir, Nae
Cismaru, Costache al Joichii, Giugurdel), dar adunările lor nu mai au fastul şi hazul
celor de altădată. Figurile centrale ale satului sunt acum Bilă, Isosică, Manta-roşie,
Ouăbei şi Adam Fântână, actori ai puterii comuniste. Isosică, fiul unei femei care îl
văzuse pe Dumnezeu, este secretar de partid. Inteligent, inventiv, el pune la cale intrigi
pentru a-şi îndepărta adversarii politici. Instrumentul este Ciulea, nevasta, femeie rea
de gură, spioana satului. Isosică vrea să îl compromită pe Adam Fântână, responsabilul
morii din sat, însă operaţiunea eşuează prin trădare. Învingător în cele din urmă iese
Vasile al Moaşii, om dur, simbol al violenţei politice care pătrunde în viaţa tradiţională
a satului. Satul autentic, satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor socratice, pe scurt -
civilizaţia moromeţiană nu mai poate supravieţui.

Simbolul acestei civilizaţii în asfinţit, Ilie Moromete, are, după un moment de

revitalizare (dragostea pentru Fica), o agonie lentă, lipsită de măreţie. Fără cai, el este
purtat în roabă de nepotul Sande şi, după un timp, moare spunând doctorului:
„Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă.” Fiii s-au împrăştiat demult,
casa Moromeţilor trece în mâinile Titei, unicul copil rămas în preajma bătrânului ţăran.
Dispare, odată ce praporii flutură la poarta Moromeţilor, satul ca imagine a lumii
statornice, arhetipale. Moromete tragic, omul unei civilizaţii care piere, trăieşte de aici
înainte în închipuirea fiului. Capitolul despre moartea lui Moromete e tot ce s-a scris
mai profund, în legătură cu această temă gravă, în literatura română. Romanul, în
ansamblu, este substanţial, răstoarnă convenţiile literare ale momentului, sugerând
reala tragedie a lumii ţărăneşti în perioada comunistă.

Între primul şi al doilea volum din Moromeţii, Preda a încercat să evalueze şi lumea
urbană. Sunt două cicluri romaneşti în opera lui: ciclul moromeţian (Moromeţii, I-II,
Marele singuratic, parţial Delirul şi, tot parţial, romanul autobiografic Viaţa ca o
prada) şi ciclul care ar fi nimerit să fie numit, după o definiţie memorabilă dată de
prozator, ciclul omului care este o divinitate încolţită de circumstanţe, unde cadrul este
lumea citadină, iar temele se referă la relaţia dintre individ şi istorie (Risipitorii,
Intrusul, Delirul, bună parte din Viaţa ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni). Ar
trebui, poate, să fie distinsă şi a treia categorie, aceea a romanelor ce fac legătura între
cele două medii (sat-oraş) şi dintre cele două cicluri (Delirul, Viaţa ca o pradă, în parte
Marele singuratic). Satul nu dispare complet în aceste romane orăşeneşti. Scriitorul
are mereu un ochi atent la ceea ce se petrece acolo. Spionii lui se duc sau se întorc din
satul românesc postbelic şi îi dau de veste. Nu toate romanele pe teme urbane au
aceeaşi valoare estetică.

Risipitorii este un experiment în care faptul important este că Preda nu mai acceptă
raţiunile superioare ale istoriei în raport cu destinul individului. Din roman al spaţiului
social, Risipitorii devine un roman al timpului psihologic, accentul căzând pe funcţiile
morale ale individului, urmărite în existenţa (sau existenţialitatea) lor. Constanţa,
doctorul Munteanu, Gabi Sterian ratează în viaţa sentimentală, şi eşecul lor provoacă
eşecul altora. Explicaţiile diferă, într-un caz e vorba de conformism moral, în altul de
incapacitatea de a vedea şi accepta eroarea. Prozatorul descoperă o relaţie coerentă,
secretă, care leagă viaţa individului de ceea ce el numeşte, în altă parte, „subdestin”.
Epoca, destinul pot justifica multe, dar nu totul, în triumful sau în eşecul individului
intră şi o voinţă bine sau rău dirijată, o ezitare, o lipsă de angajare morală,
complicitatea, pe scurt, a forţelor subiective lângă complicitatea existenţei obiective.

Doctorul Munteanu ratează în dragoste şi profesiune pentru că vrea carieră socială.

Este un risipitor. Voind să slujească adevărul, el acceptă compromisul. Eşecul lui este
existenţial, dar nici o cauză nu îl poate explica până la capăt. Prietenul său, doctorul
Sârbu, este personajul socratic al cărţii, un doctor Munteanu mai puţin orgolios şi mai
intransigent moral. Viciul lui este viciul reflecţiei. Constanţa, tânăra pe care o
părăseşte Munteanu pentru a se recăsători profitabil cu fiica unui demnitar comunist,
reprezintă eşecul prin ricoşeu. Este tipul femeii buimace, femeia „cu două mâini
stângi”, de o anumită profunzime psihologică. Risipitorii nu e un mare roman, dar este
unul care schimbă ceva (important) în proza românească. Readuce în prim-plan
condiţia existenţială a individului în luptă cu fatalităţile istoriei şi cu alte fatalităţi, greu
de prevăzut şi greu de definit. De ce ratează aceşti tineri făcuţi să fie triumfători şi
fericiţi în viaţă?

Intrusul reia tema într-un roman mai substanţial. O istorie simplă: un tânăr, Călin
Surupăceanu, ucenic vopsitor într-o mahala bucureşteană, ajunge pe un şantier. La
îndemnul inginerului Dan, se califică, devine electrician, ajută la ridicarea unui oraş
nou şi se pregăteşte, după o complicată poveste sentimentală, să se stabilească în
mijlocul unei lumi venite de peste tot. Omul este sociabil, se împrieteneşte repede, are
ceea ce se cheamă vocaţia adaptării, se pare că nimic nu o să îl împiedice să trăiască
mulţumit în oraşul unde el a pus prima piatră. Nimic nu anunţă în el un Meursault, o
victimă a complicităţii vieţii şi a istoriei. Nu e totuşi aşa, ceva neprevăzut se întâmplă
şi curmă firul unei existenţe fără traumatisme.
Cartea începe în momentul în care neprevăzutul apare şi împinge destinul acestui
mărunt electrician spre o zonă tragică de existenţă. Călin Surupăceanu săvârşeşte un
act curajos, având pentru el consecinţele cele mai dureroase. Ars pe faţă şi pe mâini,
mutilat, el încearcă să ducă viaţa dinainte, dar nu mai e posibil. Accidentul pune între
el şi lumea în care până atunci se integrase o barieră de netrecut. Cartea se deschide în
clipa în care personajul se hotărăşte să părăsească oraşul în care îşi lasă soţia, copilul
şi prietenii, pentru a merge în altă parte, într-un loc necunoscut, fără să se ştie dacă
acolo unde se duce, alungat de nelinişti, va găsi linişte şi înţelegere. Ca Meursault,
eroul lui Camus, Călin Surupăceanu este victima unei conjuraţii de forţe pe care nu le
pricepe. Există o culpabilitate a omului, a istoriei, a lumii, un complot al indiferentei
generale? Cine este vinovat de eşecul unui individ care făcuse un act de eroism?

Există un capitol în Intrusul în care protagonistul încearcă să-şi explice această tristă
înlănţuire pe deasupra voinţei şi înţelegerii oamenilor. E un fel de parabolă a
posibilităţilor de existenţă. Ca un nou Candide (un Candide al epocii industriale), Călin
Surupăceanu reface în fantezie istoria societăţii omeneşti şi în această utopică derulare
vrea să afle care este cea mai bună dintre existenţe şi în ce chip trebuie să trăiască omul
pentru ca fratele să nu îşi omoare fratele, pentru ca ura şi violenţa să nu triumfe în
lume, împiedicând să se manifeste vocaţia spre fericire a omului. El încearcă puterea
religiei, verifică efectele forţei, ale înţelepciunii, se întreabă, apoi, dacă omul nu ar
trebui readus în starea lui paradisiacă, adică la starea inocenţei.

Totul e însă zadarnic, pentru că în insula utopică unde Călin şi Maria se retrag, pentru
a pune bazele unei lumi fără tragedii, încolţesc ura şi îndoiala, violenţa şi
complicitatea. Încheierea e că nu se poate ieşi din propria condiţie şi că o fatală
complicitate împinge individul spre zone abisale de existenţă. „Omul - spune
prozatorul - e o divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor.” Ce sugerează aici este că
nu există totdeauna o potrivire între logica destinului individual şi logica existenţei, că
individul poate deveni, împotriva voinţei şi calităţilor sale, victima istoriei, mânat de
o forţă oarbă, căreia prozatorul îi spune subdestin.

Cu Marele singuratic Preda revine la romanul tradiţional (istoria unui destin,

prezentarea mediilor sociale, conflict moral, intrigă sentimentală etc.). Cu o experienţă
nouă, totuşi, în ceea ce priveşte tehnica epică (introduce masiv eseul romanesc). Tema
mai intimă este încercarea de a ieşi din istorie. Eşuând în încercarea de a impune o
„nouă religie”, Niculae Moromete încearcă acum să trăiască în umbra istoriei. Istoria
pătrunde însă şi în acest refugiu. Întâi sub forma unei fatalităţi existenţiale: dragostea
pentru Simina, o pictoriţă care îşi arată talentul numai când este îndrăgostită; ea îl
scoate pe Niculae Moromete din izolare şi îl aduce în istorie. Dar Simina moare şi
Niculae cunoaşte o nouă decepţie. Circumstanţele se dovedesc mai puternice decât
divinitatea din omul tare, inteligent, obsedat de o nouă morală în lume. Epilogul nu e
reuşit în acest roman al Fiului, în care apare şi tânărul Moromete, tatăl autoritar,
personajul fabulos al literaturii lui Preda.

Cu Delirul scriitorul continuă, dar pe o linie colaterală, istoria Moromeţilor, eludând

cronologia reală în favoarea unei cronologii stricte de creaţie. El procedează în felul
unui pictor mural care, fixând scenele esenţiale, observă că nu a mai rămas spaţiu gol
şi îl acoperă trăgând din tema centrală un fir ce duce în cele din urmă la o creaţie nouă,
autonomă şi, în acelaşi timp, solidară prin simbolurile fundamentale cu celelalte
secvenţe ale compoziţiei. Punctul de plecare este şi aici Siliştea Gumeşti, centrul
universului romanesc al lui Preda, însă după cincizeci de pagini pregătitoare,
excepţionale sub raport literar (scena de dragoste dintre Paul Ştefan - „al lui Parizianu”
- şi tânăra ţărancă Ioana), acţiunea se mută la oraş (Bucureşti), şi de aici, pe urmele
evenimentelor, în alte centre europene.

O scenă se petrece în cabinetul lui Hitler, alta la cartierul general al armatei engleze,
un personaj ajunge pe frontul de Răsărit şi narează ce vede acolo etc. Romanul are
structura unui evantai şi îmbrăţişează, racordând totul la un punct fix de observaţie, un
număr enorm de fapte şi destine. Ideea care stă în spatele acestor evaziuni, neobişnuite
în proza românească, este simplă: istoria timpurilor moderne este contagioasă, un
fenomen apărut într-un punct geografic tinde să se universalizeze, faptele izolate se
leagă între ele ca lichidul în vasele comunicante. Totul este interdependent, şi a trăi în
afara acestor determinări este imposibil.

Delirul ar putea fi definit ca istoria a trei tineri care iubesc aceeaşi femeie în nişte
timpuri grele. Unul este un intelectual de provenienţă rurală, cu studii neîncheiate, dar
cu o inteligenţă pătrunzătoare şi un mare instinct de adaptare (Paul Ştefan), al doilea -
un medic tăcut şi dur (Spurcaciu), iar ultimul - un jurnalist inteligent şi intrigant
(Adrian Popescu). Femeia pe care şi-o dispută tinerii este Luchi, o medicinistă
orgolioasă şi imprevizibilă, ca toate femeile din proza lui Preda. Studiul acestor pasiuni
va ocupa un loc important în roman, însă, înainte de a defini psihologia individuală,
prozatorul încearcă să fixeze, potrivit metodelor sale, psihologia socială a momentului
şi, astfel, prezintă un număr de documente, face istorie pură, copiază articole din presa
timpului, rezumă în chip personal conflictul dintre Garda de Fier şi mareşalul
Antonescu, descrie scene de război şi dă, după Shirer, o versiune pitorească şi
sugestivă a bătăliei pentru Anglia.

Toate acestea se citesc cu interes, iar cei care îi reproşează prozatorului excesul de
informaţii cad într-un suspect purism estetic. Totdeauna romancierul realist a pus
psihologiei o ramă istorică şi, întâlnind un eveniment capital (războiul), l-a descris în
chip documentat pentru a justifica o stare de spirit mai generală. Un exemplu, pe care
îl citează şi Preda, e Lev Tolstoi, altul, mai aproape de noi, e Camil Petrescu. Ideea ce
stă în centrul cărţii este că nu numai istoria îşi selectează exponenţii, ci şi indivizii
superior dotaţi (în bine sau în rău) pot orienta într-un sens sau altul istoria. Istoria, în
orice caz, nu este o zeiţă inocentă, indivizi abjecţi fac uneori ceea ce vor cu ea.

Romancierul mărturiseşte a fi interesat de latura umană a acestui complicat

determinism, respingând ideea fatalităţii, despre care Tolstoi credea că acţionează şi
în istorie. Ca personaj literar, Paul Ştefan se defineşte mai ales prin viaţa lui
sentimentală. Cariera socială este un pretext pentru prozator de a înfăţişa un mediu şi
a pune cu acuitate probleme de ordin istoric. Iubirea pentru Luchi îi dezvăluie
complexitatea morală. Invitat de secretarul de redacţie, proaspătul jurnalist intră în
familia Dumitrescu, unde o cunoaşte pe Luchi, femeie voluntară şi capricioasă,
anturată de alţi doi tineri intelectuali. O veche rivalitate şi totodată o veche prietenie îi
leagă pe cei doi, sub supravegherea şi încurajarea medicinistei care, în ciuda
aparenţelor, se dovedeşte o fiinţă inocentă. Luchi fusese la un pas de căsătoria cu
doctorul Spurcaciu, preferat pentru sentimentul de stabilitate pe care îl inspira.

Logodna s-a stricat din cauza intrigii celuilalt concurent, Adrian Popescu (el
mărturiseşte a fi avut legături intime cu Luchi), scuzat în intervenţia lui neloială de
pasiunea pe care o are pentru fată. Conflictul este pe cale de a se aplana, cei doi o
frecventează din nou pe Luchi şi caută, separat, să îi obţină deciziunea. Medicinista se
simte fericită în compania acestor bărbaţi inteligenţi şi evită să ia o hotărâre. Li se
alătură Paul Ştefan care, mai norocos decât ceilalţi, câştigă repede simpatia fetei şi
chiar mai mult decât atât. Inteligenta, imprevizibila Luchi este, erotic, o neştiutoare şi,
din motive ce se vor lămuri mai târziu, se dăruie tânărului ziarist, după care, jignită şi
înspăimântată de fapta ei, evită să îl mai vadă. Fericirea lui Paul Ştefan a fost, şi pe un
plan, şi pe celălalt, scurtă, istoria, care se arătase binevoitoare cu el, se dovedeşte a fi
necruţătoare.

Preda voia să continue această cronică şi a lăsat în manuscris un număr de pagini care
urmăresc destinul personajului central, Paul Ştefan. Acesta e arestat, întâi, pentru
acţiuni antifasciste, apoi din nou, după 23 august 1944, din cauza bănuielii că, sub un
nume de împrumut, a atacat Uniunea Sovietică. O confuzie de nume care îl duce în
închisoare. Prozatorul intenţiona să se întoarcă la destinul protagonistului din Delirul
după publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Nu a mai avut timp. A
scris, între timp, Viaţa ca o pradă, roman cu o formulă complexă: autoficţiune, portrete
de scriitori cunoscuţi, experienţe de lectură, reflecţii morale, mici naraţiuni ce pot fi
citite independent. Tema prioritară este naşterea şi criza vocaţiei literare, temă care îl
preocupă şi pe Jean-Paul Sartre în Cuvintele.

Preda vorbeşte despre personajele din cărţile sale anterioare (Nilă, Ilie, Paraschiv,
Gheorghe, „omul chemat” din Delirul, Megherel etc.) ca de nişte indivizi cu o stare
civilă precisă şi reia la persoana întâi scene pe care le-a narat înainte, indirect, în opera
de ficţiune. Trecerea de la universul livresc la cel existenţial se face fără nici o
pregătire specială. Prozatorul este sigur de complicitatea şi de puterea de înţelegere a
cititorului său; fratele Nilă, portarul unui bloc de pe strada C.A. Rosetti, nu este altul
decât personajul din Moromeţii şi Delirul.

Greoi, cu fruntea groasă şi pururi încruntată, ca şi când destinul întregii lumi s-ar
sprijini pe ea, omul se plimbă cu aceleaşi gesturi şi trece prin aceleaşi evenimente şi
în confesiunea autobiografică de acum. Preda nu spune în nici un loc: fiţi atenţi că Nilă
de aici, fratele meu, este prototipul personajelor din cărţile mele! Nu simte nevoia unei
justificări. Această confuzie voită de planuri îi dă cititorului sentimentul că faptele s-
au petrecut întocmai în creaţia literară şi în viaţă. Rar caz de identificare între literatura
şi existenţa biografică a creatorului.

Viaţa ca o pradă s-ar putea numi, din toate aceste pricini, un roman indirect (ca Şantier
al lui Mircea Eliade), unde personajele, după ce au trăit o dată ca ficţiuni, vin a doua
oară în faţa ochilor noştri ca indivizi reali, identificabili, într-o nouă naraţiune, ce îşi
propune să de-conspire literatura în umbra căreia a crescut. Cartea a avut succes (de
public şi de critică). Asemenea scrieri plac din motive diferite. Unii sunt interesaţi de
biografia autorului, alţii vor să afle lucruri noi despre opera lui. Preda vine, prin
structura specială a cărţii, în întâmpinarea tuturor.

Romanul începe cu faptele petrecute în planul existenţei (deşteptarea conştiinţei

individuale în mijlocul familiei) şi dezbate în primele capitole o temă ce a intrat şi în
epica propriu-zisă: despărţirea de familie, evadarea din lumea ţărănească. Despărţirea
de familie este, în primul rând, despărţirea de părintele autoritar. Mitul paternităţii este
reluat aici din alt unghi. Tatăl mai apare o dată mişcându-se, stângaci, în hainele unui
mare personaj. Moromeţianismul a devenit, ca şi donquijotismul, bovarismul, o
atitudine umană, determinabilă, un stil de existenţă. După ce a creat un concept moral
prin opera lui literară, prozatorul îl identifică, acum, în sfera vieţii obişnuite. Viaţa
începe să imite literatura.
Cel mai iubit dintre pământeni poate fi definit ca un roman total: romanul unui destin
care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăieşte printr-un destin. Este rodul unei
lecturi întinse şi profunde, iar prin numărul de idei pe care le pune în discuţie poate fi
socotit un roman intelectual. Meditaţia devine o formă a epicului (un epic al ideilor),
noţiunile curente de fericire, iubire, existenţă, autoritate, putere, familie trec prin
mintea unor indivizi care exercită profesiuni intelectuale (filosofi, scriitori, istorici) şi
fac din speculaţie bucuria existenţei lor. Această latură este puternică şi seducătoare,
totuşi romanul tinde să fie mai mult decât atât. El îşi asumă problemele mari ale unei
istorii complicate, personajul central trece prin mai multe medii sociale şi, direct sau
indirect, trăieşte evenimentele importante ale epocii. Un roman politic, aşadar.

Cel mai iubit dintre pământeni este, negreşit, şi un roman politic, cel mai substanţial,
cel mai curajos (un curaj al esteticului) ce s-a scris la noi pe o temă gravă, cercetată în
ultimul deceniu de mulţi prozatori. Nota dominantă a cărţii nu este însă dată de
manifestarea politicului în existenţa individului, tema privilegiată nu e puterea. Preda
scrie, în esenţă, istoria unui sentiment (iubirea) şi îi analizează degradarea progresivă
până ce iubirea coboară aproape de abjecţie. Destinele personajelor sunt luate de valul
unei pasiuni obscure, demenţiale şi duse spre limita de jos a existenţei lor (limita
insuportabilului). Luciditatea măreşte forţa pasiunii, dar nu o apără de suferinţă şi
cădere.

Cel mai iubit dintre pământeni este un roman de dragoste şi un roman despre mitul
fericirii. Fericirea prin iubire, cum zice naratorul (eroul) la sfârşit, parafrazându-l pe
Sfântul Pavel: „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Asta vrea să sugereze că existenţa
omului nu are sens în afara acestui mit, chiar dacă mitul imprimă destinului - cum se
întâmplă cu Victor Petrini - un curs tragic. E un punct esenţial al cărţii, însă epicul
evadează mereu din el, meditaţia împinge romanul spre alt cerc de probleme, erosul
nu este pur, izolat, ci angajează toţi factorii existenţei. A îmbrăţişa totalitatea unei
existenţe este ambiţia romancierului.

Ambiţie veche în literatură. Balzac nu gândea altfel când studia viaţa unui sentiment
în raport cu banii şi puterea. Stendhal vede în iubire un mod de a fi, orgoliul este
motorul care pune în mişcare, în cărţile lui, marile pasiuni. Şi orgoliul duce deseori
spre moarte. Dostoievski a dovedit că iubirea poate fi o poartă ce dă spre infernul
uman. Există un sublim în abjecţie, există totdeauna puţină abjecţie în sublimul
pasiunilor. De ce cad atât de jos unele suflete, de ce sentimentele cele mai curate
coboară, cu trufie, în subteran? - se întreabă el.

Roman total (prin premise, formulă epică şi deschidere socială şi spirituală), vast,
arborescent şi, prin realismul fundamental, profund, ieşit dintr-o gândire matură,
decisă să înfăţişeze fără cruţare adevărurile unei epoci. Fapt esenţial într-o operă unde
ficţiunea se însoţeşte cu o istorie relativ recentă şi, în consecinţă, verificabilă. Iar Preda
câştigă acest dificil pariu. Impresia de autenticitate în confesiune este, de la început,
izbitoare. Istoria nu e nici înfrumuseţată, nici inutil coborâtă, cum se întâmplă adesea
în cărţile proaste. Printr-un efort de analiză, e înţeleasă şi înfăţişată din unghiul unui
destin uman.

Se regăsesc, în fond, mai toate temele prozei lui Preda. Scriitorul le mai convoacă o
dată, într-o ceremonie finală. Ceremonia se întâmplă să fie dominată de o mare dramă
socială. Iubirile, urile, carierele, trădările şi suferinţele sunt, toate, prinse într-un sistem
numit „era ticăloşilor”. Cea dintâi temă este de ordin sentimental. Un intelectual,
Victor Petrini, se vede închis pentru o faptă pe care cititorul nu o află decât la sfârşit,
după ce biografia personajului este povestită de el însuşi. Un roman, aşadar, de 1.100
de pagini narat la persoana întâi. Motivul detenţiei este politic, însă tema politică se
pierde şi se regăseşte în râul unei istorii vaste.

O istorie care începe cu o intrigă sentimentală, ca toate marile romane din secolul al
XIX-lea. Petrini o cunoaşte pe Matilda, soţia prietenului său, poetul Petrică Nicolau.
E o femeie voluntară şi imprevizibilă. Căsnicia cuplului Nicolau este un infern. Poetul
are o fire sucită, tenebros de bănuitoare. Căsătorit, este dominat de tatăl său, autoritar
şi absurd. Matilda nu e însă o inocentă, umorile ei sunt teribile, inventivitatea ei în rău
nu are măsură. Petrică este, în varianta dată de el însuşi, un martir, iubirea nu e
libertatea, ci servitutea lui cea mai înjositoare.

Avertizat, Victor Petrini intră în viaţa acestui cuplu în destrămare şi, trecând peste
prietenie, încurajează un sentiment care va fi şi pentru el fatal. Cronica acestei iubiri
nefericite cuprinde o bună parte din roman. Matilda este primul caracter puternic al
cărţii, greu de definit ca tip de sensibilitate feminină. Nu seamănă cu nici una din
femeile din cărţile anterioare ale lui Preda. Acelea erau buimace şi intransigente, iar
lumina era semnul frumuseţii lor interioare. Matilda este o fiinţă abisală, imprevizibilă,
jucărie a unei forţe obscure. Faptul că ea are sânge rusesc ar explica, printr-o
prejudecată literară, complicaţia psihologiei, căderile şi înălţările ei.

Prozatorul nu vrea să dea o explicaţie a psihologiei, construieşte numai un caracter şi

introduce un număr de situaţii în care caracterul se verifică. Matilda are în interiorul
ei „duşmani bizari [.,.] care îi chinuiau puternica ei forţă vitală”, însă care sunt aceşti
duşmani nici naratorul (victima) nu ştie. Femeie instruită (este arhitectă), Matilda cade
periodic sub puterea acestui rău incontrolabil şi atunci femeia tandră şi atrăgătoare
devine de nerecunoscut: dă un spectacol lamentabil în faţa familiei reunite cu ocazia
unui botez, îşi loveşte soţul şi sparge, spumegând de furie, nişte frumoase vitralii.

„Ştiu - justifică ea în stilul eroilor dostoievskieni - eu am în mine şi ceva grosolan”,

însă căinţa e scurtă şi, după oarecare timp, violenţa şi grosolănia pun din nou stăpânire
pe ea. Femeia intratabilă îl iubise însă pe Petrini 2 ani (cât durase despărţirea de Petrică
Nicolau), fusese extraordinară, şi Petrini, bărbatul îndrăgostit, nu înţelege ce s-a
petrecut cu femeia pe faţa căreia apăruse, atât de promiţător, lumina simbolică. Matilda
are o forţă de mistificare neistovită, în ea renaşte, periodic, „blestemata chestiune
insolubilă”, o ură năprasnică încolţeşte contra bărbatului cu care a făcut un copil.

Romanul adună probele, dar refuză să dea un verdict. Când Petrini se îndrăgosteşte de
altă femeie, Suzy Culala, se întâmplă ca Matilda, disponibilă, să apară la momentul
potrivit, tulburând încă o dată existenţa filosofului. Suzy reprezintă alt tip de
feminitate, opus Matildei, însă nu mai puţin fatal pentru Petrini. Feminitatea ei se
bazează pe o continuă fugă de identitate. Trăieşte mereu în alt registru, inventează
disponibilităţi, stări ce îl fascinează pe filosof. Nu e trufaşă şi nu are crize de demnitate,
existenţa ei lunecă la suprafaţa evenimentelor, fără mari traume. A trecut, totuşi, prin
situaţii grele (eliminată din facultate, a muncit ca zidăriţă pe un şantier), dar sufletul
ei nu s-a înăsprit.

Îndrăgostită de Petrini, îi mărturiseşte, cu o panică pe jumătate jucată: „Te iubesc!

Aoleo...”, ca şi când o tandră tragedie ar fi atins-o. Suzy îşi ascunde însă adevăratul
statut conjugal (e căsătorită cu un inginer dipsoman, Pencea), şi lipsa ei de curaj,
explicabilă altfel, provoacă un deznodământ grav. Atacat în timpul unei excursii la
munte de voinicul, bestialul dipsoman, Petrini este nevoit să se apere şi, în încăierarea
ce urmează (bătălia are loc în cabina unui teleferic), îl împinge pe Pencea în prăpastie.
O crimă involuntară, a doua (Petrini omorâse, în detenţie, un torţionar care îşi pusese
în gând să îl extermine) în viaţa filosofului.

Romanul tinde, aici, spre senzaţional (o situaţie asemănătoare se întâlneşte în Intrusul),

dar senzaţionalul este scurt şi, ca în literatura lui Dostoievski, nu are alt rol decât să
radicalizeze poziţiile şi caracterele în naraţiune. Petrini ajunge la închisoare şi, în
aşteptarea procesului, îşi scrie romanul vieţii, cu sentimentul că o carte este un
fenomen tot atât de miraculos şi fatal ca şi celelalte mari fenomene ale existenţei:
naşterea, iubirea, moartea.

Înfrânt în viaţa socială, înfrânt de mai multe ori în iubire, filosoful, care nu încetează
să se gândească la gnoză şi la noua lui religie, află în scriitură o bucurie recuperatoare.
Realizarea în spirit, sugerează naratorul, poate fi şansa noastră. Despărţirea de Suzy
este fatală, chiar atunci când Petrini, după 2 ani de detenţie, o regăseşte şi îi află
adevărata identitate. Femeia îşi pierduse fascinaţia. Sinceră, fixată într-o structură
determinabilă, Suzy devine o femeie comună. Fără fantezie, feminitatea ei e mediocră.
Filosoful o părăseşte şi se dedică, de aici înainte, micii zeităţi ocrotitoare Silvia, fiica
lui.

Lângă romanul sentimental există şi un roman politic. Victor Petrini este un caracter
tare, un om „care îşi asumă totul”, incapabil de compromis. O suspiciune a Securităţii
îi provoacă detenţia la Canal şi apoi într-o mină de plumb timp de 3 ani. Prilej pentru
autor de a înregistra fapte abominabile, într-o naraţiune bine articulată estetic.
Confesiunile, portretele, reflecţiile morale (foarte serioase, foarte profunde) alcătuiesc
un dens roman de moravuri, scris de un moralist de forţă. Puţini au remarcat această
dimensiune (excepţională) a epicii lui Preda. Prozatorul este un moralist autentic,
aforismele lui (în sferă existenţială) sunt memorabile. A scris, în fond, un roman
puternic, care nu s-ar putea numi altfel decât romanul unei conştiinţe reflexive în
timpul unei dictaturi odioase.

Preda a publicat şi un număr important de însemnări despre literatură, articole,

portrete, adunate în 1989 în Creaţie şi morală. Acestea, asociate cu Imposibila
întoarcere, pot da o idee despre opiniile estetice ale prozatorului şi despre capacitatea
lui de reflecţie. Reiese limpede, la lectură, că realismul lui psihologic se bizuie pe
valorile clasice ale omului. Familia, prietenia, iubirea, relaţiile dintre părinţi şi copii,
morala comunitară, respectarea rosturilor şi a regulilor de convieţuire - sunt lucruri
esenţiale pentru el.

Nu îi plac oamenii „nesăbuiţi”, fiinţele întunecate, naturile abjecte, şi, într-un articol
celebru din 1968, a făcut un portret memorabil al „spiritului primar agresiv”,
manifestat în toate compartimentele vieţii sociale. Tânăr, propune patru modele epice
(Tolstoi, Dostoievski, Hugo şi Balzac), mai târziu lărgeşte aria lecturii. Îl citise pe
Proust şi admira, pentru cruzimea realismului, pe Celine. Nu îi iubea pe „noii
romancieri” şi, în genere, pe cei care nu ţin seama de condiţia umană a individului.
Preţuieşte, din literatura română, înainte de orice, pe I.L. Caragiale şi nu îi plac
„făcătorii de cuvinte”.

La moartea lui s-a vorbit mult de existenţa unui jurnal intim care a dispărut în chip
misterios. O parte s-a găsit după câteva decenii şi fragmente s-au publicat în „Ziua”
(2002). Au fost recuperate, de asemenea, ceea ce s-ar putea numi carnetele de atelier
ale romanelor Risipitorii, Delirul şi câteva note privitoare la Cel mai iubit dintre
pământeni. Preda nu crede că jurnalul intim poate avea valoare literară şi e de părerea
lui George Călinescu că a-l da publicităţii este un nonsens. Nu îi place diaristica lui
Andre Gide („operă inteligibilă”). Acceptă, totuşi, că jurnalul poate însoţi opera „pe
dedăsupt, luminând-o de aproape cu o lumină crudă”.

Opera literară

 Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1948; ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae

Manolescu, Bucureşti, 1973;
 O adunare liniştită, Bucureşti, 1949;
 Ana Roşculeţ, Bucureşti, 1949;
 Desfăşurarea, Bucureşti, 1952; ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru Micu,
Bucureşti, 1964;
 Moromeţii, I, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1955; ediţia VII,
Bucureşti, 1964;
 Moromeţii, I-II, Bucureşti, 1967; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ovid S.
Crohmălniceanu, Bucureşti, 1968; ediţiile I-II, prefaţă de Mihai Gafiţa,
Bucureşti, 1970; ediţiile I-II, Bucureşti, 1972; ediţiile I-II, Bucureşti, 1975;
ediţiile I-II, ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, prefaţă de Eugen Simion,
Bucureşti, 1995-1996;
 Ferestre întunecate, Bucureşti, 1956;
 Îndrăzneala, Bucureşti, 1959;
 Niculae Moromete, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1959; ediţie
îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1985;
 Risipitorii, Bucureşti, 1962; ediţia II, Bucureşti, 1965; ediţia III, Bucureşti,
1969; ediţiile I-II, prefaţă de Magdalena Popescu, Bucureşti, 1972;
 Friguri, Bucureşti, 1963;
 Întâlnirea din Pământuri. Desfăşurarea, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti,
1966;
 Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1968;
 Intrusul, Bucureşti, 1968; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Ungheanu,
Bucureşti, 1974;
 Martin Bormann, Bucureşti, 1968;
 Imposibila întoarcere, Bucureşti, 1971; ediţia Bucureşti, 1972;
 Marele singuratic, Bucureşti, 1972; ediţiile I-II, prefaţă de Magdalena
Popescu, Bucureşti, 1978;
 Delirul, Bucureşti, 1975; ediţia II, Bucureşti, 1975; ediţie îngrijită şi prefaţă de
Ion Cristoiu, Bucureşti, 1991;
 Viaţa ca o pradă, Bucureşti, 1977;
 Cel mai iubit dintre pământeni, I-III, Bucureşti, 1980; ediţiile I-III, prefaţă de
Eugen Simion, Bucureşti, 1984;
 Albastra zare a morţii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Iorgulescu,
Bucureşti, 1983;
 Scrieri de tinereţe, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Cristoiu, Bucureşti,
1987;
 Creaţie şi morală, ediţie îngrijită de Victor Crăciun şi Corneliu Popescu,
prefaţă de Victor Crăciun, Bucureşti, 1989;
 Scrisori către Aurora. Eugen Simion - Aurora Cornu, Convorbiri despre
Marin Preda, postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1998;
 Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Victor Crăciun, introducere de Eugen Simion,
Bucureşti, 2002-2003.
Wikipedia

MIRCEA SCARLAT

Mircea Scarlat (n. 10 aprilie 1951 Cervenia, Teleorman – d. 18 decembrie 1987) a

fost un critic literar român.

Wikipedia

ZAHARIA STANCU

Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, județul Teleorman – d. 5 decembrie

1974, București) a fost un scriitor român, poet, romancier, prozator, director de
teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder.

Zaharia Stancu (5 octombrie 1902, Salcia, judeţul Teleorman - 5 decembrie 1974,

Bucureşti) - poet, prozator, traducător şi gazetar. Este fiul Mariei (născută Delcea
Bratu) şi al lui Tudor Stancu Mitroi, ţărani. Urmează cinci clase în satul natal. Din
1915 se întreţine singur, fiind ucenic într-o tăbăcărie la Roşiori de Vede, unde „fuge
din stăpân în stăpân”, în 1917 e argat la Lisa, pe moşia lui Dinu C. Ioanid (scriitorul
Dinu Nicodin). Vara, obligat de ocupanţii germani să însoţească, împreună cu alţi
băieţi, un transport de vite spre frontul din Balcani, străbate Serbia, timp de trei luni,
cu peripeţii pe care le va povesti în romanul Jocul cu moartea (1962).

La Bucureşti, după înapoierea în ţară, este vânzător de ziare şi de ţigări, picolo la

restaurantul gării Obor, lucrător într-o fabrică de săpun. Citeşte cu aviditate tot ce îşi
poate procura. Începe să scrie literatură: versuri şi un roman, Fiii Albionului, pierdut
însă. Doi ani (1918-1920) se angajează ajutor de arhivar la Judecătoria de Ocol şi la
Prefectura din Turnu Măgurele. În mai 1921 debutează cu un articol în săptămânalul
local „Victoria”, tot acum trimiţând o poezie la „Adevărul literar şi artistic”. Începe,
la Roşiori de Vede, în particular, cursul liceal, pe care îl va absolvi târziu, în 1928.
Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, obţinând
licenţa în 1932. În 1925 se căsătorise cu învăţătoarea Nicolina Păun şi, peste un an, i
se naşte un băiat, viitorul medic şi scriitor Horia Stancu.

În iarna lui 1925 şi în primăvara anului următor efectuează stagiul militar la

Regimentul 6 Roşiori din Bălţi. De-a lungul acestor ani îşi câştigase existenţa ca
slujbaş la diferite instituţii, printre care Eforia Spitalelor Civile, Ministerul
Agriculturii, Fundaţia Culturală „Principele Carol”, revista „Gândirea”
(administrator), Ministerul de Externe (Direcţia Presei). Continuă să facă jurnalistică.
Îi apar poezii în „Foaia tinerimii”, „România nouă”, „Săgetătorul” lui Mihail Sorbul,
„Universul literar”, „România nouă” etc., multe semnate cu pseudonime, dintre care
frecvente sunt Z. Tudor şi Zaharia Tudor.

În 1921, în „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor”, sub semnătura Mitroiu Th. Ştefan, îi

apar Note de drum, în care narează aventura sa balcanică. în iarna 1921-1922 scoate,
la Turnu Măgurele, împreună cu Florin Chiru-Nanov şi Marin Pârlitu etc. o revistă
efemeră, „Muguri”. Din 1922 frecventează cenaclurile lui Eugen Lovinescu şi Mihail
Dragomirescu, colaborează susţinut la „Adevărul literar şi artistic”, iar din 1924 la
„Gândirea”. E prezent şi în ziarul „Ţara noastră”, care în 1926 îi premiază generos un
sonet.

În 1927 debutează editorial cu volumul Poeme simple, distins cu Premiul Societăţii

Scriitorilor Români, înfiinţează revista „Azi” (martie 1932-septembrie 1940), dă un
volum de tălmăciri din Esenin şi Antologia poeţilor tineri (ambele în 1934), scrie
romane, îşi publică versurile în câteva plachete. Practică intens jurnalismul: e redactor
la ziarul „Credinţa” (1934-1936), secretar de redacţie la „Tempo” (1936), în iunie 1937
editează, împreună cu Constantin Clonaru, gazeta „Lumea românească” (până în
februarie 1939), din mai 1941 până în martie 1942 conduce „Revista română”. Pentru
atitudinea sa antifascistă, este internat în 1943 în lagărul de la Târgu Jiu. După august
1944 va fi prezent frecvent în presa vremii („România liberă”, „Ultima oră”,
„Scânteia” etc.), militând cu fervoare în serviciul Partidului Comunist Român, al cărui
membru devine în 1945.

Cu Desculţ (1948) şi cu romanele următoare Stancu se plasează în fruntea scriitorilor

ferm angajaţi politic. Părăseşte poezia, la care va reveni abia cu volumele Cântec şoptit
(1970), Sabia timpului (1972) şi Poeme cu lună (1974). Scrierile sale în proză sunt
traduse în zeci de limbi străine, în special Desculţ, despre care autorul afirma exaltat
că „a străbătut lumea în sandale de aur”. Scriitorul va îndeplini funcţii importante,
beneficiind de onoruri şi de influenţă: director al Teatrului Naţional din Bucureşti
(1946-1952, 1958), preşedinte al Societăţii Scriitorilor (1948-1949) şi al Uniunii
Scriitorilor (1949-1950, 1966-1974), cofondator, redactor-şef şi director al revistei
„Gazeta literară” (1954-1962), membru al Academiei Române (1955), deputat în
Marea Adunare Naţională (1948-1952,1960-1974), membru în Consiliul de Stat
(1969-1974), Erou al Muncii Socialiste (1971) etc. I se decernează numeroase premii,
româneşti şi străine, între care Premiul de Stat (1954) şi Premiul Fîerder (1971).

Cu prima sa culegere de versuri, Poeme simple, Stancu se integrează în curentul

promovat de revista „Gândirea” - în care multe piese componente au apărut iniţial - şi
se anunţă ca o voce dintre cele mai caracteristice ale lirismului de inspiraţie htonică şi
expresie tradiţională. Poetul se autodefineşte, în acest sens, memorabil: „Eu am crescut
cu macii şi strugurii pe câmp / Şi mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape, rouă, /
Străbunii mei vânjoşi, cu tulnice şi ghioage, / Pe-aicea şi-au păscut cirezile blajine”.
Patetic în acest credo, el cântă, în celelalte versuri, în tonuri variate, adesea
epitalamice, „câmpul, livada, codrul sur, podgoriile”, volumul fiind în egală măsură o
culegere de „bucolice” şi o „carte a nunţii”, o „cântare a cântărilor” cu figuraţie
autohtonă.

Pe parcursul tuturor etapelor, de altfel, universul liricii lui Stancu rămâne întinderea
vastă, mărginită de „munţii cu fruntea-n nouri”, „zugrăviţi pe zare”, ritmată de „dealuri
roşii”, pe care „podgoriile ard”, „câmpul simplu pe care-l ar cu boii”, „câmpul plin de
mure şi de rugi”, muzicalizat „de sprinten târâit de greieri mulţi”, săgetat de „iepuri
ce-ţi arată cum să fugi”. Acest univers include „lanuri verzi”, „livezi cu roade mari”,
„lunca unde-au ieşit cirezi”, „crânguri negre”, măguri, pâraie zglobii, holde, ale căror
spice sunt „cu ţepi lungi, cum au aricii” şi din valurile cărora „creşte galben soarele”.
Sunt aici şi bălţi cu trestii şi cu „şerpi vărgaţi”, peste care „seara ca o floare cernită se
învoaltă”, „plaiuri vechi de basm şi de aramă”. Dacă volumul de debut se menţine în
toate privinţele în linia tradiţiei, următoarele culegeri, păstrând materialul de inspiraţie
tradiţional, prezintă particularităţi diferite: concentrarea expresiei, formularea (uneori)
eliptică, versul liber, imaginea şocantă.

Circumscrise în formula miniaturalului şi graţiosului sau revărsate fără îngrădiri,

poemele cuprind când viniete cu motive câmpeneşti, stilizate subtil, când reprezentări
ale unei naturi frenetice, explozive. Catrene abil articulate propun spre contemplaţie
desene delicate: un copac, un râu, o fântână, o stea, soarele, luna, un nor, un porumbel,
un miel, evocă amiaza, amurgul, dimineaţa, surprinse în diverse anotimpuri, cu
sugestii adeseori erotice, în virtutea cărora alunecarea în parnasianism este evitată. În
poemele mai ample atmosfera se schimbă. Erosul devine impetuos, viforos, sângele
clocoteşte în trup asemenea sevelor în luturi, carnea se zvârcoleşte ca şerpii. Asimilată
naturii, iubita e proaspătă ca ierburile, „sprintenă ca mânjii”, trupul îi este „păduri în
veşnică frământare”. Persistă imagini din lumea câmpului, însă proiectate cu o
sensibilitate şi o tehnică a expresiei ce nu mai pot fi încadrate în tradiţionalism. Ciclul
Steaua pe care stăm din volumul Albe (1937) reflectă frământări de ordin social,
vestind „ziua de mâine”, menită să alunge „ziua de azi”, „strâmbă şi proastă”. Tot
astfel, ciclurile Steaua care nu cade şi Horia din Clopotul de aur (1939).

Adresându-se fiului, ca Tudor Arghezi în Testament, poetul enunţă lapidar, într-o

formulare de inscripţie, îndatorirea acestuia de a păstra neştearsă amintirea chinurilor
şi umilinţelor îndurate de străbuni: „Să nu uiţi nici o clipă: străbunii au fost şerbi. /
Primiră-n veacuri aspre sudălmi şi bice-n spate. / Să nu uiţi nici o clipă: se odihnesc
sub ierbi, / Dar ţărna lor mai strigă şi azi după dreptate”. Lirica de senectute a lui
Stancu se menţine în acelaşi univers rustic, iar expresia încărcăturii procurate de
priveliştile câmpului şi ale pădurii, de nori şi de vânt, de apă, de cai, urşi, vulpi,
căprioare, păsări, de roadele gliei (grâul copt, poamele) nu e mai puţin exultantă decât
în Poeme simple: „S-au copt strugurii. S-au copt viile. / Soare de toamnă. Culegem
viile. / Lăsaţi copiii să vină la mine / Cu sutele şi cu miile, / Să plece toţi cu coşurile
pline”. Apare, totuşi, şi o notă distinctivă, ilustrată de tenta reflexivă a unor solilocvii
(„De când oamenii umblă pe lună, / îngerii nu mai vor să zboare”) şi mai ales de
melancolia insinuată discret în rememorări („Negri erau caii, negri erau, / La mine nici
nu s-au uitat”).

Exuberanţa naturistă e săgetată intermitent de sentimentul efemerităţii

fenomenalităţilor, timpul e simţit acum ca o „sabie”. Titlurile unor volume sau cicluri
includ şi mai directe sugestii fanatice (Cântecul lebedei, Masa tăcerii), nu sunt puţine
versurile ce anunţă moartea, aluziv sau explicit: „Am fost nisip. Şi-o să mai fiu... /
Nisip mai ales o să mai fiu... o să fiu...”, „Calul morţii mele era, - calul morţii era”,
„Toate cântecele au un sfârşit, / Un sfârşit va avea şi cântecul meu”. Prozodic, şi
structural în genere, nu este nici o deosebire între poemele de tinereţe, de maturitate şi
cele târzii. Prodigioasă, publicistica scrisă de Stancu în deceniul al patrulea este, cum
o defineşte el însuşi, „aproape în întregime politică”. Adversar al mişcării legionare şi
al celei cuziste încă înainte de angajarea în presă, gazetarul va milita cu frenezie în
serviciul democraţiei, denunţând încălcarea principiilor democratice de către
autorităţile statului, nu fără a semnala în acelaşi timp, cu perseverenţă, tertipuri
murdare de natură economică, afaceri oneroase, jafuri în avutul public, condamnând
manifestările de fascizare a ţării, vestejind dictaturile fascisto-naziste.

Lucrată la temperaturi înalte ale indignării, mâniei şi revoltei, proza lui de ziar
excelează printr-o polemică dusă frecvent până la maxima virulenţă pamfletară.
Stancu îşi valorifică în pamflete resursele talentului artistic. Acestea sunt mai puţin
bogate şi variate decât cele argheziene, dar efectele literare ale caricaturizării extreme,
prin asocierea, de pildă, a umanului cu zoologicul, se dovedesc, nu o dată, notabile.
Speculând, bunăoară, în jurul expresiei „ţară eminamente agricolă”, gazetarul se
întreabă, sarcastic, de ce nu am avea, măcar la departamentul agriculturii, miniştri
ierbivori şi propune premierului să pună în fruntea acelui departament un „bou
adevărat” şi viţei la cele două secretariate. în publicistica postbelică, direcţionată de
ideologia comunistă, patosul polemic, vehemenţa fără nuanţe îi vizează, de astă dată,
pe adversarii regimului, exponenţii capitalismului internaţional şi pe toţi cei care, în
opinia oficială, serveau scopuri ostile regimului.

Prin reminiscenţele din copilărie incluse în text, prin referirile la existenţa amară a
ţărănimii sărace, a dezmoşteniţilor în general, publicistica prefigurează proza narativă
a lui Stancu. Un articol din „Lumea românească” se intitulează Desculţii. Trecând
peste romanele Taifunul (1937) şi Oameni cu joben (1941), naraţiuni comerciale,
renegate mai târziu de autor, întreaga proză explicit literară e de caracter autobiografic
asumat: „Biografia mea - dezvăluie scriitorul - este uriaşa ladă din care am scos pe
rând şi voi scoate şi mai departe materialul de viaţă pe care l-am transformat şi îl voi
mai transforma în material literar”. Prin definiţie autobiografic e volumul Zile de lagăr
(1945), jurnal al detenţiei din timpul războiului, literatură prin expresivitatea situaţiilor
şi a portretizărilor, prin efuziunile lirice şi, înainte de toate, prin stilul inconfundabil.

Dar debutul prozastic care îl impune se produce odată cu tipărirea, în 1948, a

romanului Desculţ, apărut iniţial, în bună parte, în „Contemporanul”. Reeditat în
numeroase rânduri, tradus şi difuzat peste hotare, va ieşi în 1960 într-o versiune mult
dezvoltată, alcătuită din trei volume: Clopote şi struguri, Printre stele, Carul de foc.
El deschide un ciclu, din care fac parte toate celelalte romane şi nuvele ale autorului,
afară de Şatra (1968). Scris la persoana întâi, Desculţ încheagă, din imagini trecute
prin sensibilitatea copilului Darie, alter ego al naratorului, un tablou epopeic al vieţii
de chin dusă de sărăcimea satelor din câmpia Dunării în primele două decenii ale
secolului al XX-lea. Interesul acestei construcţii epice stă în viziunea lumii, o lume
existentă obiectiv, certificată documentar, necunoscută totuşi sub aspectul reflectat în
sufletul lui Darie, şi de aceea de o surprinzătoare noutate. Darie este un copil dotat cu
o sensibilitate de o ascuţime neobişnuită, ce vibrează ca o coardă la cea mai
superficială atingere.

Prozatorul relatează cu o durere reprimată, scrâşnind parcă din dinţi, neîngăduindu-şi

sieşi şi cititorului nici o lacrimă, stârnind nu înduioşarea, ci o indignare crescândă, o
explozie de ură împotriva celor vinovaţi de suferinţa „desculţilor”. Fraza e mai adesea
scurtă, vâjâitoare ca plesnetul de bici, usturătoare, cu insistări şi reveniri obsesive
asupra unui element esenţial al ideii exprimate: „Plouă. Acum plouă. Stau în casă.
Fereastra e fumurie. Duzii din faţa casei, salcâmii de lângă ulmi, salcia de lângă
fântână au rămas fără frunze. Bate ploaia în ziduri, în geamuri, în arbori. Bate ploaia.
Mă uit la mâinile mele. Se închid. Se deschid iarăşi. [...] Plouă. Acum plouă”;
„Tămăşoiu a furat trei raţe. Trei raţe a furat nenorocitul”; „Cu latul săbiei a plesnit-o.
Peste obraz a plesnit-o”.

Scurtimea propoziţiei, revenirile oarecum naive, gratuite, unele inversiuni pot părea
artificiale. De fapt, ele corespund tensiunii speciale a emoţiei şi creează tocmai
impresia exprimării spontane, a relatării trepidante, pe nerăsuflate. Aducerile-aminte
năvălesc în conştiinţă impetuos, clipele trecute sunt retrăite cu o nouă febrilitate, o
vibraţie intensă, un zguduitor plâns lăuntric se zbuciumă în vorbe, încercând să le
stranguleze, vânzolindu-se, cedând până la urmă sforţării de a păstra calmul,
sobrietatea tonului, ceea ce duce la asociaţii aparent incoerente, la învălmăşiri de idei,
la necesitatea întreruperilor, revenirilor, precizărilor repetate.

Procedeul e dictat de temperatura specială a prozei lui Stancu şi, împreună cu alte
elemente de tehnică literară, precum desele intervenţii apreciative, simularea
convorbirii cu cititorul, exclamaţii, interogaţii, invocarea permisiunii de a întrerupe
naraţiunea în vederea unei descrieri, produce un stil de un pronunţat romantism,
impropriu creaţiei obiective, dar adecvat tensiunii discursului narativ din Desculţ. Cu
tot realismul dur al scenariului, Stancu nu e un narator obiectiv, ca Liviu Rebreanu, ci
un poet, asemenea lui Mihail Sadoveanu. El nu transfigurează o realitate, ci edifică
una proprie. Lumea din Desculţ pare să aparţină unui tărâm de altundeva: peisaj arid,
climă aspră, trai mai mult decât auster. Chiar denumirile aşezărilor reflectă, în multe
cazuri, condiţii de existenţă precară, degradantă: Omida, Belitori, Râioasa. Oamenii
acestor locuri poartă şi ei nume cu sonorităţi stranii: Bubulete, Juvete, Uţupăr, Ulmaz,
Tutanu, Ududui, Zavera, Ovedenie, Tiţă Uie, Trăcălie, Zgămâie, Năbădaie etc.

Având pământ puţin, câte o biată „fâşteică” de arătură sau chiar deloc, cei mai mulţi
îşi duc veacul în cocioabe betegoase, umblă desculţi, poartă, dacă au, căciulă iarna şi
vara sau umblă pe ger şi arşiţă cu capul descoperit. Hrana se compune din grăunţe
fierte, păsat, lapte de capră sporit cu apă, pâine amestecată cu mălai - aceasta în condiţii
de „prosperitate” - ori, în vremi de restrişte, adică în mod obişnuit, din ştevie, mujdei
de usturoi, fiertură de urzici, de fasole, praz, susai, de rădăcini chiar, iar când ghearele
foamei scurmă din cale-afară de nemilos, se ajunge la ronţăirea unor bucăţi de pământ
ars. În asemenea condiţii, copiii mor ca muştele, iar mâinile multora dintre cei în viaţă,
indiferent de vârstă, sunt jupuite de pelagră. Ca urmare, înfăţişarea oamenilor pare
sumbră, sălbatică. Chipurile apar uscate, „sulegete”, „lingave”, de culoare gălbui-
pământie, numai ochii sunt câteodată „zbanghii”, sfredelitori, dar de obicei căutătura
e mohorâtă, „împosocată”.

Încruntaţi, închişi în ei, oamenii se exprimă sobru, adesea laconic, vorbirea lor
caracterizându-se prin absenţa culorii, singura notă de pitoresc fiind conţinută în
termenii regionali aspri, pietroşi. Asprimea, brutalitatea ar putea fi arma indispensabilă
a supravieţuirii, de aceea oamenii sunt constrânşi să zbiere, să suduie, să muşte. Sub
biciul viscolelor, al arşiţei, sub gârbaciul logofeţilor boiereşti şi sub vâna de bou a
jandarmilor, ţăranii se nasc maturi, lucizi, îndârjiţi. E o atmosferă de coşmar, pictată
în tonalităţi dure, violente, supradimensionând aproape neverosimil, ostentativ, o stare
de fapt. Cu unele elemente de monografie etnografică a satului dunărean, romanul
înfăţişează şi datini de nuntă şi înmormântare, obiceiul de a striga de pe dealuri, de
lăsatul secului, făcând publice aventurile erotice petrecute în cursul anului sau acela
de a invoca ploaia prin jocul paparudelor şi prin îngroparea unei păpuşi de pământ ce
îl închipuie pe „tata soarelui”.

Continuând Desculţ, romanul Jocul cu moartea menţine particularităţile anterioare,

dar prin anumite note dominante devine o scriere cu o individualitate proprie,
distinctivă. Lirismul acestei cărţi consistă în extraordinarul ritm epic, încântător, ca de
baladă. O bună parte din România, inclusiv capitala, şi aproape întreaga Peninsulă
Balcanică se află în 1917 sub ocupaţie germano-austriacă. Vânzător de ziare la
Bucureşti, Darie este arestat ca vagabond, predat Comandaturii germane, îmbarcat cu
alţi vreo douăzeci de „coate-goale” într-un tren de marfă şi dus până tocmai în
Macedonia, de unde, scăpat din captivitate, se înapoiază în ţară, pe jos, în tovărăşia
Diplomatului. Trece prin felurite peripeţii, traversează o experienţă imaginabilă numai
în vreme de război, când totul devine posibil, nimic nu mai ţine de domeniul surprizei,
situaţiile teribile, senzaţionalul intrând în ordinea faptelor zilnice.

Pădurea nebună (1963) se vrea o apologie a vieţii libere, fremătătoare, reală cândva
pe întinderea şesului dunărean, acoperit de codri sălbatici. Deliormanul „nebun” este
evocat pentru a contrasta cu lâncezeala unui orăşel cu străzi prăfoase, pe care trec birje
cu cai scheletici neţesălaţi, cu dughene şi frizerii adormite, cu mizere birturi
economice, firme decolorate, cerşetori infirmi, bragagii turci cu şalvari peticiţi, câini
şi păsări ce lasă în urmă smocuri de păr şi nori de fulgi, cu noroaie exasperante, cu veri
toride şi toamne ploioase. Contrastul exprimă revoltele unui Darie adolescent, elev de
liceu, prizonier în atmosfera sufocantă a unui „loc în care nu se întâmplă nimic”, a
unui „târg unde se moare”. E îndrăgostit de Uruma, a cărei făptură îi deşteaptă în sânge
vuietul pădurii nebune de altădată şi tot clocotul sălbăticiei magnifice din alte timpuri.

Sănătoasa primitivitate, lumea arhaică, datinile şi rânduielile proprii umanităţii

necorupte, originare, sunt elogiate şi în Şatra, roman ce urmăreşte odiseea tragică a
unei comunităţi de ţigani în timpul războiului. Rădăcinile sunt amare (I-V, 1958-1959)
nu este decât un reportaj patetic, propagandistic, dilatat (redus, în 1969, sub titlul
Vântul şi vioaia), o frescă superficială a vieţii chinuite în care şi-ar fi avut „rădăcinile”
regimul instaurat la sfârşitul lui decembrie 1947.

În schimb, Ce mult te-am iubit (1968) se dezvăluie ca o veritabilă operă de creaţie.

Naratorul e aici un Darie matur, venit în satul natal, la înmormântarea mamei. El se
reintegrează pentru câteva ore unei spiritualităţi arhaice, unei lumi clasice. Voce a
acestei lumi, evocarea lui Darie căpătă caracterele unui roman-poem, ale unui tablou
de epopee. Străbătând romanul-povestire, cititorul poate avea impresia că asistă la
reprezentarea unei tragedii greceşti. Totul decurge după datină, totul se încadrează în
ritual. Încăperile casei din Omida, curtea, uliţa satului, cimitirul par o scenă largă, pe
care se joacă spectacolul morţii. Bocirea răposatei, ceremonia funerară, ospăţul,
pomenile compun acţiunea vie, în plină desfăşurare, iar reflecţiile, amintirile,
tânguirile fără glas ale povestitorului îndeplinesc rolul corului din teatrul antic.

În cimitir, lume multă, înghesuială, clopotele jelesc, preoţii cădelniţează, rostesc

rugăciuni, un „Doamne miruieşte”, repetat până la exasperare, umple văzduhul,
bufniţele din clopotniţă zboară speriate dintr-un copac în altul, iar în răstimpuri Ilie
gornistul, ţinând cu tot dinadinsul să aducă Mariei lui Tudor, mamă a doisprezece
copii, omagiul său - altfel rezervat veteranilor - sună dintr-o trâmbiţă veche, de la 1877,
ce vestise atacul la Griviţa. Din tot acest vaier se detaşează, din timp în timp, bocetele
Constandinei, ale Stelei, ale Riţei, ale Evanghelinei, ale bătrânului Tudor, soţul rămas
văduv, care nu face decât să repete câteva cuvinte, mereu aceleaşi, acum ca în urmă
cu câteva ore, ca în ajun, şi care vor continua şi după prohod, toată ziua, toată noaptea,
toată ziua următoare: „Mario, Mario... Ce mult te-am iubit eu pe tine, Mario, Mario...”.

Naratorul e integrat şi el în spectacol. Observând, înregistrând, Darie participă la

tragedie, ca actor mut. Simţămintele lui se consumă fără glas, în plan pur interior.
Trăind cu ai săi tristeţea pierderii mamei sau retrăind momente de altădată, naratorul
devine, în mai multe rânduri, poet, evocarea sa capătă aripi, frazele vibrează.
Poematică este însăşi structura romanului, dar unele pasaje posedă o încărcătură lirică
specială, putând fi izolate, asemenea unei strofe.

Opera literară
 Poeme simple, Bucureşti, 1927;
 Moara piticilor, în colaborare cu Ion Rotaru, Bucureşti, 1931;
 Albe, Bucureşti, 1937;
 Taifunul, Bucureşti, 1937;
 Clopotul de aur, Bucureşti, 1939;
 Pomul roşu, Bucureşti, 1940;
 Iarba fiarelor, Bucureşti, 1941;
 Oameni cu joben, Bucureşti, 1941;
 Anii de fum, Bucureşti, 1944;
 Zile de lagăr, Bucureşti, 1945;
 Secolul omului de jos, Bucureşti, 1946;
 Complotul..., Bucureşti, 1947;
 Desculţ, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1948; ediţia I-III, Bucureşti, 1960;
 Brazdă-ngustă şi adâncă, Bucureşti, 1949;
 Pentru apărarea culturii, Bucureşti, 1949;
 Călătorind prin URSS, Bucureşti, 1950;
 Pentru viaţă, Bucureşti, 1951;
 Primii paşi, Bucureşti, 1951;
 Dulăii, Bucureşti, 1952;
 Adu-ţi aminte. Scrisoare către un prieten din copilărie, Bucureşti, 1953;
 Florile pământului, Bucureşti, 1954;
 Însemnările şi amintirile unui ziarist, I-II, Bucureşti, 1955;
 Iarbă, Bucureşti, 1957;
 Poeme simple (1923-1943), postfaţă de Sorin Arghir, Bucureşti, 1957;
 Rădăcinile sunt amare, I-V, Bucureşti, 1958-1959; ediţia (Vântul şi ploaia), I-
III, Bucureşti, 1969;
 Costandina, prefaţă de Aurel Baranga, Bucureşti, 1962;
 Jocul cu moartea, Bucureşti, 1962; ediţie îngrijită şi prefaţă de Aureliu Goci,
Bucureşti, 1994;
 Versuri, prefaţă de Radu Popescu, Bucureşti, 1962;
 Pădurea nebună, Bucureşti, 1963;
 Ce mult te-am iubit, Bucureşti, 1968;
 Şatra, Bucureşti, 1968;
 Cântec şoptit, Bucureşti, 1970;
 Pagini alese, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Adriana Mitescu, Bucureşti,
1970;
 Povestiri de dragoste, Bucureşti, 1970;
 Pentru oamenii acestui pământ, Bucureşti, 1971;
 Scrieri, I-IX, Bucureşti, 1971-1979;
 Sabia timpului, Bucureşti, 1972;
 Şaptezeci, ediţie îngrijită şi prefaţă de Aurel Martin, 1972;
 Să nu uiţi, Darie..., ediţie îngrijită şi prefaţă de Adriana Mitescu, Bucureşti,
1973;
 Triumful raţiunii..., Bucureşti, 1973;
 Poeme cu lună, Bucureşti, 1974;
 Uruma, Bucureşti, 1974;
 Viaţă, poezie, proză!... Confesiunile lui Darie, ediţie îngrijită de Corneliu
Popescu şi Ştefan Stancu Mitroi, prefaţă de Corneliu Popescu, Bucureşti, 1975;
 Poeme cu lună, postfaţă de Mariana Ionescu, Bucureşti, 1986;
 Versuri, ediţie îngrijită şi postfaţă de Aureliu Goci, Bucureşti, 2002;
 101 poezii, ediţie îngrijită de Florin Costinescu, Bucureşti, 2003.
 Wikipedia

DIMITRIE STELARU

Dimitrie Stelaru (n. 8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – d. 28

noiembrie 1971, Buftea, județul Ilfov), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a
fost un poet, prozator și memorialist român.

Wikipedia

ION D. ȘTEFĂNESCU

I.D. Ștefănescu (n. 15 iulie 1886 – d. 11 iulie 1981, Mănăstirea Agapia) a fost un
istoric de artă și bizantinolog român.

Wikipedia

AUREL DEBOVEANU
Aurel Deboveanu (5 iulie 1929, Turnu Măgurele, judeţul Teleorman) - prozator. Absolvent, în 1953, al Academiei de
Ştiinţe Economice din Leningrad, în 1967 îşi ia doctoratul în economie; funcţionează apoi ca economist, iar în
perioada 1969-1974 ca redactor-şef al „Gazetei finanţelor”. Debutează publicistic în „Tribuna” (1963).

Încă de la început, Deboveanu se dovedeşte un prozator preocupat de probleme sociale contemporane,

descriind conflicte ce pot lua naştere într-o colectivitate dominată de laşitate şi conformism. Primul volum,
Miss ’65 (1967), alcătuit din schiţe şi nuvele, cuprinde în germene tematica abordată ulterior şi în romanele
Vacanţa mea la Bucureşti (1969) şi Luni, după viscol (1971), care reiau nu doar nucleele epice, ci, uneori,
chiar şi personajele din proza scurtă. Cumva, această circulaţie de la un volum la altul conferă scrierilor o
unitate despre care, pe de o parte, ar fi greu să nu se vorbească, dar care, pe de altă parte, dă impresia de
sărăcie imaginativă.

Vacanţa mea la Bucureşti, roman scris alert, dezinvolt, narează avatarurile unui proaspăt absolvent de liceu
în efortul de a se integra într-un colectiv de muncă. Birocraţia, conformismul, carierismul unor funcţionari
rutinaţi provoacă revolta (e drept, doar verbală) a eroului, care ar fi intrat într-un conflict acut cu direcţia,
dacă un fapt de natură strict personală, familială, nu l-ar fi salvat. Deşi întâmplările sunt grave, putând
comporta consecinţe dintre cele mai dramatice, tonul cărţii este bonom, ironic jovial, justificat întrucâtva de
vârsta eroului.

În Luni, după viscol, autorul propune o posibilă continuare a primului roman. Protagonistul, Mircea Daneş,
este de fapt, ca structură interioară şi atitudine civică, fostul absolvent de liceu ajuns inginer. Specialist
merituos, numit consilier economic al unui trust de construcţii, el nu vrea să facă nici un fel de concesie
formalismului, birocratismului, devenind astfel o persoană indezirabilă într-o colectivitate coruptă şi imorală.

Retrogradat, calomniat, discreditat, dat afară din trust, părăsit de familie, eroul, victimă a propriei sale
consecvenţe principiale, trăieşte acut sentimentul alienării, al neîncrederii în sine, dar, mai ales, în semeni.
Finalul cărţii încearcă, neconvingător, să sugereze posibilitatea reintegrării lui în colectivul ce şi-a recunoscut
vina. Din păcate, fibra de prozator a lui Deboveanu (existentă, fără îndoială) s-a dovedit mai puţin puternică
decât promitea.

Opera literară

 Miss ’65, Bucureşti, 1967;

 Vacanţa mea la Bucureşti, Bucureşti, 1969;
 Luni, după viscol, Bucureşti, 1971.

IORDAN DATCU

Iordan Datcu (10 iunie 1933, Băcăleşti, judeţul Teleorman) - folclorist, editor şi istoric literar. Este fiul Radei
(născută Lupu) şi al lui Oprea Datcu, ţărani. După absolvirea liceului la Roşiori de Vede (1944-1952),
urmează Facultatea de Filologie la Universitatea din Bucureşti (1952-1957). Este mai întâi profesor la şcolile
din Crângeni şi Băcăleşti, din judeţul Teleorman, apoi redactor la Editura pentru Literatură (1963-1969) şi
Editura Minerva (1963-1994).

Din 1994, funcţionează ca cercetător la Institutul de Filosof ie al Academiei Române şi apoi la Institutul de
Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, unde i se încredinţează responsabilitatea de redactor coordonator
al Dicţionarului general al literaturii române. Este doctor în filologie cu teza Balada românească (1979).
Membru în colegiul de redacţie al „Revistei de etnografie şi folclor”, a primit Premiul „Timotei Cipariu” al
Academiei Române pentru ediţia critică Artur Gorovei, Literatură populară (I-II, 1987), şi este laureat al
Fundaţiei Culturale „Ethnos” cu Premiul pentru întreaga activitate editorială de restituire culturală a valorilor
identitare ale spiritualităţii româneşti.

Datcu a elaborat Dicţionarul folcloriştilor (I, 1979, în colaborare cu Sabina-Cornelia Stroescu; II, 1983), o
lucrare de pionierat în domeniu. După două decenii, revine cu o nouă ediţie, îmbogăţită cu trei sute de
articole, intitulată Dicţionarul etnologilor români (I-III, 1998-2001). Printr-o documentare temeinică, cu o
remarcabilă putere de sinteză şi ascuţită percepţie a trăsăturilor definitorii, autorul relevă concis şi edificator
profilul fiecărui folclorist român.

Dicţionarul se defineşte, în bună măsură, şi ca o lucrare de istorie literară, prezentând medalioane de scriitori
precum Ion Agârbiceanu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Lucian Blaga, Ion Breazu,
Dimitrie Cantemir, George Călinescu, Ilarie Chendi, Timotei Cipariu, George Coşbuc, Ion Creangă, Barbu
Ştefănescu Delavrancea, Ovid Densusianu, Alexandru Dima, Mircea Eliade, Mihai Eminescu etc.

După ce timp de trei decenii a cercetat şi editat (în trei volume) scrierile lui Petru Caraman, a dat în 1999 o
Introducere în opera lui Petru Caraman, studiu dens, în care propune un portret al marelui etnolog, precum
şi consideraţii asupra principalelor studii ale acestuia despre cântecele bătrâneşti, doină, colindat şi
descolindat, despre simbolistica eminesciană.

Într-un alt studiu, Un mit - Toma Alimoş (1999), consideră că mitologia românească este reprezentată, pe
lângă Mioriţa şi Meşterul Manole, şi de balada Toma Alimoş, al cărei protagonist, un homo activus,
pedepseşte exemplar trădarea, laşitatea. Datcu a îngrijit şi comentat o gamă variată de ediţii, de la cele
destinate bibliografiei şcolare până la cele academice, cu ample studii introductive, cu bogate note şi
comentarii.

Dintre acestea sunt de menţionat în primul rând ediţia monografică O capodoperă a baladei populare
româneşti: „Toma Alimoş” (1989), care este, după monografiile Mioriţa de Adrian Fochi şi Meşterul Manole
de Ion Taloş, a treia monografie despre un celebru cântec bătrânesc, apoi ediţiile Sărbătorile la români de
S. Fl. Marian (I-II, 1994) şi Sărbătorile la români de Tudor Pamfile (1997). În domeniul istoriei literare a
alcătuit în 1971 o ediţie din Mărturisirile literare iniţiate de Dumitru Caracostea în anii 1932 şi 1933 cu
scriitori români reprezentativi din epoca interbelică.

În 1973 a tipărit antologia Zburătorul. Balade culte româneşti, în care surprinde evoluţia acestei specii
poetice de la primele ei manifestări până în contemporaneitate. A readus la lumină scrierile lui Nicolae Iorga
grupate sub titlul Neamul românesc în Basarabia (I-II, 1995-1997). Pentru a contura o perspectivă cât mai
completă asupra raporturilor marelui istoric cu realităţile social-politice, umane şi spirituale din Basarabia,
editorul a completat volumul al doilea cu pagini din aceeaşi sferă de preocupări, extrase din suita celorlalte
lucrări ale lui Nicolae Iorga, Oameni cari au fost şi Sfaturi pe întuneric, precum şi cu articole, readuse pentru
prima dată în atenţie, din „Neamul românesc” (perioada 1919-1940) şi din „Neamul românesc pentru popor”
(1932-1940). Pe lângă stabilirea textelor după criterii filologice, Datcu a alcătuit şi o utilă bibliografie privind
scrierile lui Nicolae Iorga despre Basarabia.

Opera literară

 Dicţionarul folcloriştilor, I, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Sabina-Cornelia Stroescu), II,

Bucureşti, 1983;
 Dicţionarul etnologilor români, Bucureşti, I-III, 1998-2001;
 Introducere în opera lui Petru Caraman, Bucureşti, 1999;
 Un mit - Toma Alimoş, Bucureşti, 1999;
 Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000;
 Repere în etnologia românească, Bucureşti, 2002.

FLORIAN CRISTESCU

Florian Cristescu (1 august 1884, Segarcea din Deal, judeţul Teleorman - 29 iunie 1949, Turnu Măgurele, judeţul
Teleorman) - autor de literatură pentru copii. Este fiul lui Stan Cristea-Măringic, învăţător. Poartă numele Florea
Măringic în primele trei clase primare, pe care le urmează în satul natal. Se mută apoi cu şcoala la Turnu Măgurele,
unde, după încheierea primului ciclu al şcolarizării, este înscris la Gimnaziul „Sf. Haralambie” (1896-1902); aici e
trecut în catalog cu numele Cristescu St. Florea.

După absolvirea Şcolii Normale a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, în Bucureşti (1905-1906),
este încadrat ca învăţător la Şcoala de aplicaţie de pe lângă această instituţie (1906-1911). Remarcat de mai-
marii lui, este trimis în Bulgaria şi Ungaria pentru a studia organizarea învăţământului de acolo, la întoarcere
Cristescu consemnându-şi impresiile în două broşuri. În 1910 se transferă la Roşiori de Vede, iar din 1912
până în 1940 funcţionează la o şcoală din Turnu Măgurele, fiind acolo şi director. Revizor şcolar pentru
judeţul Teleorman, membru în Consiliul general al Instrucţiunii Publice, Cristescu a intrat şi în viaţa politică,
fiind ales deputat şi senator.

Primele sale manifestări publicistice, îndeosebi cu povestiri pentru copii, se produc, în intervalul 1904-1906,
la „Revista Asociaţiei generale a învăţătorilor şi învăţătoarelor din România”, „Revista noastră” şi „Viaţa
literară”. Cu proză, versuri, articole, Cristescu - care semnează Florian Cristescu de prin 1904 - va mai
colabora la „Prezentul”, „Viaţa literară şi artistică”, „Şezătoarea săteanului”, „Evenimentul”, „Lupta”,
„Trebnicul”, „Tribuna poporului”, „Veselia”, „Foaia interesantă”, „Cosânzeana”, „Amicul şcoalelor”,
„Gazeta ţăranilor”, „Lumea copiilor”, „Cele trei Crişuri pentru popor”, „Dimineaţa copiilor”, „Lumina
poporului”, „Ţăranul” „Crizantema”, „Flori de crâng”, „Duminica copiilor”, „Cuvântul moldovenesc”,
„Muguri”, „Viaţa salariaţilor publici”, „Flacăra”, „Graiul copiilor”, „Muncitorul naţional român” etc.

A fost secretar de redacţie la „Ideea” (1921). O seamă de publicaţii în care semnează Cristescu sunt din
Turnu Măgurele: „Victoria”, „Îndreptarea”, „Secerea”, „Scânteia”, „Drum nou” şi „Oltul”. A editat o revistă
ilustrată pentru copii, „Fluieraşul” (1910, 1912-1913), împreună cu Ion Jelea şi Teodor Castrişanu, precum
şi „Cimpoiul fermecat”. A mai înfiinţat foile „Îndrumarea” (Turnu Măgurele, 1913-1914), pentru săteni, şi
„Gazeta noastră” (Turnu Măgurele, 1925-1935), destinată institutorilor.

Împărtăşind convingeri sămănătoriste, care îi ţin treaz interesul pentru viaţa de la ţară, unde se conservă
obiceiurile din străbuni, Cristescu, care a fost un pedagog strălucit, se defineşte mai ales ca un afectuos
prieten al celor mici. Pentru ei alcătuieşte, în tovărăşie cu alţi colegi de breaslă, manuale şcolare. Cu unul
dintre aceştia, I.G. Bratu, elaborează o metodică a învăţământului primar (1911) şi antologii cum sunt Dor
de primăvară sau Şirag de mărgeluşe, destinate lecturilor şcolare.

Mai ad’ una (1904), În mijlocul horelor (1910), Datini strămoşeşti (1939) sunt, ca şi comedioara Două surde
(1911), texte de teatru sătesc, în care Cristescu caută a şugui ca la şezătoare. Oricum, îi stă mai bine când
glumeşte, fiindcă, de pildă, piesa Fata căpitanului de mazili (1943), cu patetismul ei naiv, e o compunere
stângace. Două povestiri duioase conţine cărticica intitulată Chirchirel şi puiul de rândunică (1910). Vrând
să mişte candidul auditoriu, pentru a-i afâna receptivitatea, povestitorul recurge, din când în când, la
întâmplări triste.

Inventivitate nu numai onomastică vădeşte suita de peripeţii ale unor nostime rozătoare: Familia Roademult
(1912), care a luat un premiu al Academiei Române, Nepoţii Roademultulesei (1922), Şcoala lui Chiţchiron
(1926) şi Familia Roadensec (1946). Păţaniile şoriceilor au, bineînţeles, tâlcul lor moral, nesăbuinţa şi relele
deprinderi fiind pedepsite, iar meritul primindu-şi neapărat răsplata. Un basm, vădind bune resurse narative,
este Firicel Voinicul (1929).

Miraculosul se infiltrează şi în şirul de „multe şi minunate fapte” meşteşugit depănate în cele trei volume din
Povestea neamului nostru scrisă pe înţelesul tuturor (1920-1929), istorisire retipărită în multe ediţii şi
încununată cu lauri academici. Preamărind virtuţile moldovenilor şi muntenilor, ca şi isprăvile de neasemuită
vitejie ale atâtor voievozi înţelepţi şi evlavioşi, Cristescu tinde să sădească în sufletul copiilor sentimentul
iubirii de ţară. Căldura şi naturaleţea spunerii, maniera familială colocvială sunt argumente captatorii ale
acestor evocări la gura sobei.

Un roman cu subiect ce se vrea pilduitor este Moţodel (1934). Reuşita eroului (un orfan care ajunge negustor
pricopsit şi filotim) vrea să arate unde duc vrednicia şi stăruinţa. În literatura pentru copii, Cristescu rămâne
un nume distinct.

Opera literară

 Mai ad’ una, Bucureşti, 1904;

 În mijlocul horelor, Bucureşti, 1910;
 Chirchirel şi puiul de rândunică, Bucureşti, 1910;
 Pagini din istoria neamului românesc, Bucureşti, 1910;
 Două surde, Bucureşti, 1911;
 Familia Roademult, Turnu Măgurele, 1912;
 Povestea neamului nostru scrisă pe înţelesul tuturor, I-III, Bucureşti, 1920-1929;
 Nepoţii Roademultulesei, Bucureşti, 1922;
 Şcoala lui Chiţchiron, Bucureşti, 1926;
 Păsărele şi păpuşi, ediţia II, Bucureşti, 1928;
 Firicel Voinicul, Bucureşti, 1929;
 Moţodel, Bucureşti, 1934;
 O clacă în sat la noi, Roşiori de Vede, 1938;
 Datini strămoşeşti, Roşiori de Vede, 1939;
 Fata căpitanului de mazili, Roşiori de Vede, 1943;
 Familia Roadensec, Bucureşti, 1946;
 Din povestea neamului nostru, ediţie îngrijită de Stelian Cristescu, Bucureşti, 1986;
  Familia Roademult, ediţie îngrijită şi prefaţă de Stelian Cristescu, Bucureşti, 1988.

STAN V. CRISTEA

Stan V. Cristea (16 martie 1950, Sfinţeşti, judeţul Teleorman) - poet şi publicist. Este fiul Floarei (născută
Mincă) şi al lui Vasile Cristea, ţărani. După studii gimnaziale la Sfinţeşti (1961-1965) şi liceale la Roşiori
de Vede, este absolvent al Facultăţii de Filosofie-Istorie a Universităţii din Bucureşti (1981). Funcţionează
ca instructor şi instructor principal la Centrul Creaţiei Populare Teleorman (1980-1990) şi este, din 1995,
consilier la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Teleorman. Secretar al Fundaţiei Culturale „Marin
Preda” din Alexandria (din 1995), îndeplineşte şi funcţia de redactor-şef al revistei de cultură a judeţului
Teleorman, „Meandre”, care apare la Alexandria din anul 1998.

Publică volumele de versuri Vârsta mă arde (1987) şi Străluminări (1996), însă demersul său constant şi
fructuos trebuie căutat în domeniul reconstituirii tradiţiilor literare şi culturale ale Teleormanului, despre
care a publicat, singur sau în colaborare, contribuţii importante: cataloagele bibliografice Publicaţii periodice
roşiorene (1993), Publicaţii periodice alexăndrene (1994) şi, cu deosebire, Judeţul Teleorman. Dicţionar
biobibliografic (1996), tom masiv, care cuprinde exhaustive prezentări nu doar ale nativilor teleormăneni, ci
şi ale celor care fie şi numai tangenţial au contribuit la literatura şi cultura acestui spaţiu.

Opera literară

 Vârsta mă arde, Bucureşti, 1987;

 Publicaţii periodice roşiorene. 1894-1974 (în colaborare cu Gheorghe Sarău), Roşiori de Vede, 1993;
 Publicaţii periodice alexăndrene. 1889-1994 (în colaborare cu Gheorghe Sarău), Alexandria, 1994;
 Alexandria - 160 de ani (în colaborare cu Iustin Moraru, Ecaterina Ţânţăreanu, Gheorghe Popa, D.
Avram, I. Spiru), Alexandria, 1994;
 Străluminări, Alexandria, 1996;
 Judeţul Teleorman. Dicţionar biobibliografic, Alexandria, 1996;
 Nelinişte şi fluturi, Alexandria, 1999;
 Eminescu şi Teleormanul, Alexandria, 2000;
 Introducere în istoria culturală a judeţului Teleorman, Alexandria, 2002.

CORINA CRISTEA

Corina Cristea (15 februarie 1933, Roşiori de Vede, judeţul Teleorman) - prozatoare. Mama (născută Frâncu) descinde
din familia lui Sextil Puşcariu. După ce a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1955-1961), va
fi profesoară de engleză la o şcoală generală şi la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti (1963-1966). Debutează în
„Luceafărul” (1967) cu Alba Roza, iar prima carte, Prietena mea Si, îi apare în 1969.

Proza scrisă de Cristea poartă amprenta unei stilistici cu accente lirice feminine fine, sondând relaţia
tensionată din cuplu. Protagonista este femeia matură sau adolescenta în permanentă căutare de sine,
încercând să-şi construiască personalitatea în funcţie de raportarea la cei din jur şi de propria percepţie,
mediată de detalii aparent insignifiante. Personajele feminine resimt acut şi în acelaşi timp uşor detaşat eşecul
unor legături stabile, capabile să le ofere siguranţa şi afecţiunea de care sunt constant dependente, iar pe de
altă parte, retrăiesc cu o anumită voluptate experienţele care le-au marcat evoluţia, concepând orice
desprindere ca pe o ruptură inacceptabilă. Naraţiunea este un flux discontinuu de amintiri, uneori plăcute,
alteori bulversante, întrepătrunse de fluxul realităţii cotidiene, asumată tot din perspectiva rememorării
evenimentelor anterioare.

Pentru Maria Condur, protagonista romanului Goana după vânt (1974), trecutul constituie reperul întregii
existenţe, influenţând decisiv orice experienţă prezentă. Starea de boală îi acutizează senzaţiile, moartea
fiicei sale Ana, actriţa rebelă, vulnerabilă şi emanând totodată o energie deconcertantă, revenind obsesiv ca
o vină inexpiabilă. Relaţiile cu ceilalţi trei copii (Cristina, Mihai şi Sebastian, cel care îi uimeşte pe cei din
jur cu imaginaţia debordantă şi atracţia faţă de poveşti) păstrează ca punct de reper imaginea Anei.

Romanul are în centru mai multe tipuri de legături, fiecare consistentă în sine, probând nevoia Mariei de
comunicare şi dăruire. Relaţia tensionată cu George, primul ei soţ, întemeiată iniţial pe o atracţie puternică,
deviază în dispreţ şi repulsie, potenţându-i stările depresive şi neîncrederea. De Mircea, cel de-al doilea soţ,
o leagă respectul şi gratitudinea, mai puţin iubirea. Fuziunea cea mai puternică se stabileşte între ea şi
Elisabeta, a cărei prezenţă nu devine doar dezirabilă, ci absolut necesară. Ceea ce le apropie este echilibrul
pe care ambele îl caută permanent, completându-se ca personalitate şi mod de gândire. Elisabeta este
echilibrată, calmă, cu un simţ acut al discernerii şi intuirii lucrurilor, în timp ce Maria, cu o sensibilitate
exacerbată, niciodată stăpână pe sine, încearcă să-i domine pe ceilalţi, determinându-le orice alegere.

Sunt două femei care trăiesc din amintiri şi iluzii, insinuate continuu într-o existenţă ce se hrăneşte din ele
pentru a putea continua, în Castanii roşii, parfumaţi şi naivi (1970), copilăria şi adolescenţa protagonistei,
Augustina, poreclită Tom, sunt descrise prin prisma întâmplărilor ce îi definesc maturizarea şi cărora ea le
conferă un aer de agreabilă stranietate. Dominată de prezenţe feminine (Mama, mătuşa Mătăsica, Bertha,
Păuna, domnişoara Herbst, caracterizate în roman cu lux de amănunte, de la detalii vestimentare până la date
caracteriale), evoluţia Augustinei pendulează între o accentuată nevoie de ocrotire şi asumarea conştientă a
propriului destin, eliberat de influenţa celorlalţi. Voluntară, inteligentă şi rafinată, eroina trăieşte experienţele
amoroase ca pe o necesară iniţiere, fără să le confunde însă cu iubirea autentică.

Romanul excelează în surprinderea minuţioasă a detaliilor (arhitectura caselor, interioare şi mobilier,

obiceiuri, gusturi) şi a nuanţelor, reuşind să construiască pregnant fiecare personaj, într-o suprapunere
caleidoscopică de amintiri, senzaţii difuze, obiecte vetuste, înclinaţii şi trăsături comportamentale. Atmosfera
este impregnată de mirosul greu şi răscolitor al castanilor, laitmotiv ambiental, şi de legenda ce spune că
fetele care stau sub ei nu se vor mărita. Volumul de povestiri Eternitatea e după colţ (1972) analizează
avatarurile unor forme de pasiune aflate la graniţa dintre aşteptare şi împlinirea ei.

În A murit pasărea albastră, bunăoară, pe fundalul fricii de moarte, devenită obsedantă în cazul lui Pop,
iubirea pare să fie modalitatea salutară de supravieţuire, în realitate, legătura indestructibilă dintre Cris şi
Tom se sfârşeşte într-un joc amăgitor, ce destramă valoarea oricărei declaraţii. Pasiunea devine dorinţa
covârşitoare de a-l supune şi domina pe celălalt. Ceea ce defineşte personajele feminine din această proză
este starea de continuă aşteptare, pliată pe iluzia unei înfăptuiri. Moderat modernă, păstrând ecouri din proza
anglo-americană a momentului, literatura semnată de Cristea are accesibilitatea şi farmecul scriiturii retro,
care ştie să capteze atenţia unui public determinat. Este, cu alte cuvinte, o literatură de succes, fără a recurge
la un compromis de gust.

Opera literară

 Prietena mea Si, Bucureşti, 1969;

 Castanii roşii, parfumaţi şi naivi, Bucureşti, 1970;
 Eternitatea e după colţ, Bucureşti, 1972;
 Scadenţa, Bucureşti, 1972;
 Goana după vânt, Bucureşti, 1974;
 Emigrant în străinătate, Bucureşti, 1999.

Traduceri - James Baldwin, Din sălbăticie, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Petru Popescu).

ION CHIRU-NANOV

Ion Chiru-Nanov (7 ianuarie 1882, Nanov, judeţul Teleorman - 22 iulie 1917, Iaşi) - prozator. Fiu de ţăran, Chiru-Nanov
a urmat şcoala primară în localitatea natală (a cărei denumire şi-o adaugă numelui de familie), iar gimnaziul la
Alexandria. A făcut, se pare, liceul la Bucureşti, după care a fost institutor, corector la „Adevărul” şi la „Monitorul
Oficial” şi impiegat la Casa Şcoalelor. Între 1910 şi 1912 era „student” la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat.

În 1905 debutează cu o poezie în „Duminica” (unul dintre suplimentele „Adevărului”). Tot acolo, va mai
publica până în 1912, iscălind şi Ion Crângu, schiţe şi povestiri. Aceleaşi specii, cărora le adaugă note de
călătorie, le cultivă colaborând la „Toamna”, „Moda nouă ilustrată”, „Ţara nouă”, „Noua revistă română”,
„Convorbiri critice”, „Falanga”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Şezătoarea săteanului”,
„Ilustraţia”, „Flacăra”, „Arta”, „Noi pagini literare”, „Libertatea” (Craiova), „Doina”, „Scena”, „Dreptatea”,
„Văpaia”, „Helios”, „Poezia”, „Făclia”, „Capitala”, „Cartea vremii”, „Cronica” etc. A scos împreună cu G.D.
Mugur revista „În slujba adevărată” (1916).

O parte din textele publicate în presă este strânsă în volumele Păcate vechi (1910), Aşa i-a fost scris... (1911),
Peste Doma (1912), Ochiul dracului (1914), Prăbuşirea tronurilor (1914), Moara din Repezeanca (1916) şi
Pe căile profeţilor (1916). Mobilizat, Chiru-Nanov a făcut campania din 1916. Scrie, de asemenea, destul de
frecvent, la „Viitorul ţării” şi „România”, dar bolnav de tifos, moare curând în spital, la Iaşi. Mai târziu
osemintele îi sunt mutate în cimitirul militar Ghencea.

Deşi la început se inspiră exclusiv din mediul rural, Chiru-Nanov nu e încurajat de Nicolae Iorga ori de
Garabet Ibrăileanu, ci de Mihail Dragomirescu şi Constantin Rădulescu-Motru. Fără forţă de creaţie, fără
darul reprezentării plastice, cu un stil neîngrijit, el apelează la teme bătătorite, cărora le dă cel mai adesea o
turnură melodramatică. Un anume relief au în povestirile sale doar dialogurile dintre ţărani, notate cu
fidelitate. Nici schiţele din viaţa funcţionarilor nu izbutesc să se detaşeze cât de cât, iar fragmentele dintr-un
roman ce s-ar fi intitulat Pala Oprişenilor, publicate între 1913 şi 1916, sunt neconcludente.

Mai pe măsura posibilităţilor sale erau însemnările de călătorie incluse în două cărţi, Peste Dorna şi Pe căile
profeţilor, care, fără să exceleze prin ceva, au constituit o lectură atractivă şi instructivă la vremea apariţiei
lor. Cea dintâi a fost, de altfel, distinsă cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români, iar cealaltă, cu Premiul
„Năsturel-Herescu” al Academiei Române, imediat după război fiind reeditată, deşi cu puţin înainte autorul
fusese acuzat de plagiat.

Opera literară

 Pamfil Şeicaru, Un observator modest al vieţii, „Steagul”, 1915;

 N.I. Apostolescu, Însemnări literare, „Steagul”, 1916;
 Păcate vechi, Bucureşti, 1910;
 Aşa i-a fost scris..., Bucureşti, 1911;
 Peste Dorna, Bucureşti, 1912;
 Ochiul dracului, Bucureşti, 1914;
 Prăbuşirea tronurilor, Bucureşti, 1914;
 Moara din Repezeanca, Bucureşti, 1916;
 Pe căile profeţilor, Bucureşti, 1916.

PETRE BELLU

Petre Bellu (18 iunie 1896, Turnu Măgurele, judeţul Teleorman - 14 noiembrie 1952, Bucureşti) - prozator şi autor
dramatic După terminarea şcolii primare în Roşiori de Vede, unde se stabiliseră părinţii săi (Sevastia şi Enache), de
origine macedoromână, Bellu îşi părăseşte familia (decimată de tuberculoză) şi vagabondează, oprindu-se prin 1911
la Bucureşti, unde învaţă şi profesează tâmplăria. Frecventează întrunirile mişcării socialiste, aderând la o ideologie
sentimental-umanitaristă care va deveni principiul generator al scrisului său.

Câteva articole îi apar în presa socialistă, apoi, în 1929, debutează, în „Foaia tinerimii” cu povestea Gheorghe
Bolboacă. Succesul primei cărţi, Apărarea are cuvântul (1934), dă un sens vieţii sale. Publică alte volume
şi colaborează cu articole literare şi sociale, cu amintiri, interviuri, proză la „Rampa”, „Gazeta”, „Facla”,
„Tempo”, „Raza literară”, „Tribuna” şi multe altele. Ca ziarist la „Gazeta refugiaţilor”, „Informaţia zilei”,
„Drapelul” şi „Era nouă”, el vizează diferite aspecte ale vieţii sociale şi literare, apără interesele celor mulţi.
Mai puţin cunoscută a rămas activitatea sa de autor dramatic şi conducător al unei trupe care a dat numeroase
spectacole, după texte de Bellu, în Bucureşti şi în multe localităţi din ţară, între anii 1935 şi 1946.

Romanul Apărarea are cuvântul a provocat reacţii extreme, de la aprecieri superlative, la contestarea
autorului, însoţită de critici dure, pline de invective. Personajul-narator, condamnat la ocnă pentru uciderea
propriei fiice, este fiu al unei prostituate, crescut într-o casă de toleranţă. El se confesează cu intenţia de a-şi
motiva crima, apoi se sinucide. Tenta senzaţională, aerul de tragedie sfâşietoare, atmosfera de scandal care
s-a iscat în jurul cărţii şi a autorului i-au asigurat succesul comercial, ducând şi la traducerea ei în limbile
bulgară, maghiară, franceză, spaniolă, turcă, engleză.

Astfel, popularitatea neobişnuită (Apărarea..., în formă dramatizată, a avut şi un mare număr de

reprezentaţii) s-a extins şi peste hotare, unele reviste neezitând să îl aşeze pe Bellu alături de Jack London,
Maxim Gorki şi Panait Istrati. Versiunea spaniolă, apărută prima dată la Santiago de Chile în 1940, ajunsese,
după 1980, în librăriile din Buenos Aires la a paisprezecea ediţie. O compoziţie mai elaborată, dar aceeaşi
aplecare spre pledoaria pe teme sociale, prezintă romanul Cazul doamnei Predescu (1935), axat, de
asemenea, pe autobiografia justificativă a eroinei, o militantă pentru emanciparea femeii.

În Luminile mahalalei (1936), Bellu încearcă o formulă modernă: personajele povestesc pe rând,
dezvăluindu-şi astfel identitatea, apoi autorul preia naraţiunea, adunând toate firele epice într-un punct final.
Utopia binelui social realizat prin generozitatea unor indivizi bogaţi este ideea romanelor Câine vagabond
(1936), Uzina B (1941) şi Adăpostul calicilor (1942). Volumele Am furat! (1940), Răstigniţii!... (1940),
Amara dezamăgire (1942), După moartea Mihaelei (1943) literaturizează inabil alte aspecte ale unei bogate
experienţe de viaţă. Proza scurtă din David şi Goliat (1936), Bărbat cu trei neveste! (1941) şi Fratele infirm
(1943) nu se diferenţiază de substanţa şi stilul romanelor.

Totuşi, câteva schiţe şi povestiri din Fratele infirm şi din periodicele anilor ’40, precum şi romanul O crimă
lângă Braşov (1945) indică o anume evoluţie a lui Bellu, desprins într-o măsură de sentimentalism şi de
eticismul confuz. Pe fondul unei anumite obiectivităţi câştigate, precizia observaţiei, accentele discrete
relevă o atitudine mai detaşată, uşor ironică. În afară de dramatizarea după Apărarea are cuvântul, Bellu a
mai scris piesa Chestia cu Aura, jucată în Bucureşti în 1937, reluată şi publicată în 1941 sub formă de roman
(Uzina B).

Opera literară

 Apărarea are cuvântul, prefaţă de Panait Istrati, Bucureşti, 1934;

 Cazul doamnei Predescu, Bucureşti, 1935;
 Câine vagabond, Bucureşti, 1936;
 Luminile mahalalei, Bucureşti, 1936;
 David şi Goliat, Bucureşti, 1936;
 Am furat!, Bucureşti, 1940;
 Răstigniţii!..., Bucureşti, 1940;
 Uzina B, Bucureşti, 1941;
 Bărbat cu trei neveste!, Bucureşti, 1941;
 Amara dezamăgire, Bucureşti, 1942;
 Adăpostul calicilor, Bucureşti, 1942;
 După moartea Mihaelei, Bucureşti, 1943;
 Fratele infirm, Bucureşti, 1943;
 O crimă lângă Braşov, Bucureşti, 1945.
GEORGE BĂLAN

George Bălan (11 martie 1929, Turnu Măgurele, judeţul Teleorman) - eseist. După ce urmează Conservatorul
din Bucureşti (1950-1955) şi face studii de muzicologie la Moscova (1957-1961), devine cadru didactic la
Catedra de estetică a Conservatorului din Bucureşti. A făcut şi studii de teologie. A fost redactor muzical la
„Contemporanul” (1951-1957, 1961-1963). În 1977 s-a stabilit la Munchen, apoi la Sankt Peter, în Pădurea
Neagră, unde a fondat Societatea Internaţională „Musicosophia”. Eseistica muzicologului, paginile de
prezentare a unor momente şi figuri din istoria muzicii, scrise nu numai cu o deplină stăpânire a domeniului,
ci şi cu anume frazare ataşantă, au fost apreciate şi au contribuit la apropierea cititorilor de acest spaţiu al
culturii.

Apărut după aproape 30 de ani de când a fost scris, volumul În dialog cu Emil Cioran (1996) are meritul, şi
acesta este cel mai important atu al său, de a fi fost, în anii ’60, o primă încercare de reabilitare a lui Cioran
într-o epocă în care acest subiect stârnea scandal. Cu deosebire două capitole reţin atenţia. Primul, Emil
Cioran şi românii, românii şi Emil Cioran, este de fapt o anchetă care ia în discuţie receptarea lui Cioran
după război.

Un studiu document care strânge laolaltă, în urma unei informări serioase, toate datele despre campania dusă
împotriva lui Cioran între anii 1959 şi 1962, câteva nume mari, Lucian Blaga ori Nichifor Crainic, fiind
invocate aici în spiritul adevărului. Al doilea capitol, Schimbarea la faţă a României, propune o imagine a
spaţiului spiritual românesc în care sunt puse faţă în faţă gândirea lui Blaga şi a lui Cioran. În ansamblu,
demersul eşuează însă într-un descriptivism obositor şi monoton. Tonul este exagerat şi patetic, poate şi ca
o reacţie la un moment ostil culturii: scrisă în anii ’60, cartea practică un demers de identificare aproape
totală cu autorul cercetat.

Şi în amplul studiu Nebănuitul Eminescu, publicat în 1984, dar scris cu 10 ani înainte, tonalitatea
encomiastică îşi atinge limitele. După ce analizează critic istoria exegezei eminesciene - Bălan este supărat
mai ales pe George Călinescu (pe care îl socoteşte profanator, monografia sa fiind calificată drept o
„monumentală eroare de gândire”) -, autorul încearcă să capteze esenţa poetului identificându-l ba cu un
iniţiat, ba cu Făt-Frumos, ba cu un rege, ba cu un împărat, ba cu un dac, ba cu un arab etc. Eminescu i se
înfăţişează ca sfântul naţional al românilor: „Pentru români, Mihai Eminescu este sfânt, deoarece el a trăit
cea mai sfântă dorinţă de a risipi negurile neştiinţei spirituale”.

Opera literară

 Muzica, artă greu de înţeles, Bucureşti, 1960;

 G. Enescu - mesajul estetic, Bucureşti, 1962;
 Enescu - viaţa, Bucureşti, 1963;
 Gustav Mahler, Bucureşti, 1964;
 Muzica, temă de meditaţie filosofică, Bucureşti, 1965;
 Eu, Richard Wagner, Bucureşti, 1966;
 Înnoirile muzicii, Bucureşti, 1966;
 Dincolo de muzică, Bucureşti, 1967;
 Noi şi clasicii, Bucureşti, 1968;
 Arta de a înţelege muzica, Bucureşti, 1970;
 Meditaţii beethoveniene, Bucureşti, 1970;
 Muzica şi lumea ideilor, Bucureşti, 1973;
 Cazul Schomberg, Bucureşti, 1974;
 Mică filosofie a muzicii, Bucureşti, 1975;
 Muzica, Bucureşti, 1975;
 O istorie a muzicii europene, Bucureşti, 1975;
 Das Musikhoren als Weg zum Geist, Sankt Peter, 1981;
  Beruf: Musikhoren, Sankt Peter, 1983;
 Musikalische Selbstterapie, Sankt Peter, 1984;
 A la redecouverte de la musique, Sankt Peter, 1984;
 Nebănuitul Eminescu, Munchen, 1984; ediţia Bucureşti, 1999;
 Ratselhafter Bruckner, Sankt Peter, 1986;
 L’Art d’ecouter Mozart, Sankt Peter, 1988;
 Musik als Ratsel und Herausforderung, Sankt Peter, 1989;
 Le Geste musical, Sankt Peter, 1990;
 ABC de l’ecoute creatrice, Sankt Peter, 1991;
 Roman einer Idee, Sankt Peter, 1991;
 Petit traite de l’art de fredonner, Sankt Peter, 1992;
 lui Socrate, Bucureşti, 1993;
 În dialog cu Emil Cioran, Bucureşti, 1996;
 L’Auditeur et sa dignite, Sankt Peter, 1996;
 Via meditativa. Întâlnirea cu noi înşine, Bucureşti, 1997;
 Cum să ascultăm muzica (în colaborare), Bucureşti, 1998;
 Inspirierte Musikhorer, Sankt Peter, 2000;
 Celălalt Eros, Chişinău, 2001;
 Iubirea interzisă, Chişinău, 2001.

ALEXANDRU BĂDĂUŢĂ

Alexandru Bădăuţă (14 iunie 1901, Zâmbreasca, judeţul Teleorman - 18 mai 1983, Bucureşti) - prozator şi cronicar
literar. Fiu al Elenei (născută Popescu) şi al lui Constantin Bădăuţă, ţărani, Bădăuţă urmează cele dintâi clase în satul
natal, liceul la Piteşti, devenind în 1922 student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, absolvită magna cum
laude în 1930. Ar fi făcut, în acest răstimp, şi studii la Paris.

După un debut cu versuri în „Nufărul” din Alexandria (1919) şi după câteva încercări în proză apărute în
revista „Muguri” din Câmpulung (Muscel), în „Foaia tinerimii” şi la „Cugetul românesc”, elevul lui Mihail
Dragomirescu optează pentru exerciţiul critic, fiind unul dintre cronicarii sârguincioşi şi de bună-credinţă ai
deceniului al treilea. Este secretar de redacţie la „Cugetul românesc” (1923-1924), la „Buletinul cultural”
(1925-1928), redactor la „Cuvântul literar şi artistic” (1924-1925), colaborator din 1924, iar o vreme secretar
de redacţie (1928-1931) la „Gândirea”, dar prezent în acelaşi timp în „Viaţa literară” (1926-1932) etc.

În volumul Note literare (1928) este inclusă o parte din cronicile şi foiletoanele critice publicate în presă.
Bădăuţă devine, în 1928, consilier tehnic la Serviciul propagandei turistice din Ministerul Propagandei. Urcă
în ierarhie, ajungând în 1941 secretar general al Departamentului propagandei româneşti. S-a întâmplat ca
omul şi vocaţia lui să întâlnească astfel spaţiul cel mai propice de manifestare.

Albumul Privelişti româneşti (1932), apărut şi în versiune franceză în acelaşi an, deschide seria unei întinse
campanii de valorizare a individualităţii peisajului românesc, activitate pe care au apreciat-o Tudor Arghezi,
Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Ionel Jianu, Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu etc. Lui Bădăuţă îi aparţin
nu numai textul, ci şi multe din cele peste două sute de imagini fotografice. A mai alcătuit Ghidul balneo-
climateric al României (1932, în română şi în franceză), un album dedicat României (Leipzig, 1933, realizat
în colaborare cu Kurt Hielscher), Ghidul Bucureştilor (în colaborare cu Alexandru Cicio Pop, publicat în
1935, iar în versiune franceză în 1936).

Editează şi prefaţează albumul Bucureştii în 1869 de Preziosi (1936), colaborează cu Al. Tzigara-Samurcaş,
Thor Kielland şi Henrik Grenover la alcătuirea unui album dedicat artei populare româneşti (Oslo, 1936),
scoate cu Georges Detaille broşura A travers la Roumanie, cu ilustraţii de Aurel Jiquidi (tipărită la Bruxelles,
1936). Elaborează împreună cu Alexandru Cicio Pop şi Valeriu Puşcariu Ghidul României, distins în 1940
cu Premiul „Năsturel Herescu” al Academiei Române (ghid apărut şi în franceză şi germană), publică
albumul La Roumanie au travail, editat şi în româneşte (1940), precum şi alte numeroase pliante şi broşuri.

Sub auspicii oficiale, Bădăuţă mai alcătuieşte albumul Munţii României (1942). Nu numai aici, metafora
literară şi deopotrivă metafora fotografică, utilizate ca mijloace de persuasiune turistică şi, mai larg, ca
modalitate de cunoaştere geografică şi umană, se apropie într-o măsură de tehnica acelei „geografii trăite”,
prezentă la Simion Mehedinţi ori la Ion Simionescu. Fragmentar, literatura turistică a lui Bădăuţă, drumeţ
împătimit el însuşi, apăruse şi în presă („Lumea turistică”, „România pitorească”, „Curentul”, „Preocupări
literare” etc.). Cu o evidentă percepţie poetică a naturii, modelându-şi impresiile după gesturile largi, retorice
ale genului, Bădăuţă caută mereu un analogon în imaginar al realului şi produce simetrii bogate, ingenioase.
Călătoria, ca şi relatarea ei devin astfel „un prilej continuu de freamăt, de oprire, de exclamare”.

Memorialistică propriu-zisă se află în Icoane argeşene (1944), resuscitare sentimental-anecdotică a copilăriei

şi a anilor de şcoală la Piteşti, şi în O carte trăită (1977), întoarcere târzie într-un timp atroce, delimitând
primul război mondial. Secvenţe, momente simbolice, chipuri, atmosferă se decupează lent, naratorul
împingând amintirile înapoi în timp, până în anii Războiului pentru Independenţă. Epurat din presă în 1944,
Bădăuţă va avea de suferit ani mulţi de închisoare politică.

Într-o primă ipostază, Bădăuţă se arăta preocupat de actualitatea „încă fumegândă” a literaturii. Cronicarul
nu se angajează în judecăţi de valoare îndrăzneţe, practică un comentariu moderat, animat de vibraţie şi
căldură. Între grupările de la „Gândirea” şi de la „Sburătorul”, balanţa înclină firesc spre cea dintâi, printr-o
afinitate de structură temperamentală şi morală. Criticul nu are îndeobşte apercepţii doctrinare sau de
apartenenţă la un grup. El este un lector senin, candid, evident sincer şi atunci când îşi rosteşte admiraţia, şi
când îşi dezvăluie rezervele, ba chiar propriile limite de înţelegere.

Scrie despre poezie, dar mai ales despre roman, dezvoltând, uneori, idei pertinente asupra evoluţiei genului
(Romanul urban românesc, Romanul psihologic românesc etc.). Invocând nu o dată disocierile lui Benedetto
Croce privitoare la vârstele literaturii, tine să remarce că lirismul - „o caracteristică permanentă şi strivitor
dominantă” la români - ar putea fi o cauză în întârzierea genului romanesc la noi.

Pentru Bădăuţă, creaţia e „un proces de asociere, de coerenţă şi sinteză”; opera ţâşneşte dintr-o „apă
interioară” şi dă seamă de profunzimea şi tensiunile acesteia, vibraţiile lăuntrice răsfrângându-se în „plastica
formală” a scrierii. Câteva foiletoane sunt mai aspre şi sancţionează, bunăoară, fecunditatea comercială şi
„mecanica de flaşnetă” a scrisului lui Victor Eftimiu. Insuficienţa aplicaţiei analitice trebuie să fi fost unul
dintre motivele care l-au făcut pe Bădăuţă să renunţe Ia practicarea criticii literare.

Opera literară

 Beethoven, Bucureşti, 1927;

 Note literare, Bucureşti, 1928;
 Privelişti româneşti, Bucureşti, 1932;
 Argeş, Craiova, 1935;
 România la lucru, Bucureşti, 1940;
 Munţii României, Craiova, 1942;
 Icoane argeşene, Sibiu, 1944;
 O carte trăită, prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1977;
 Privelişti româneşti, prefaţă de Şerban Cioculescu, postfaţă de Mircea Dumitrescu, Bucureşti, 1983.

NICOLAE I. APOSTOLESCU

Nicolae I. Apostolescu (3 mai 1876, Alexandria, judeţul Teleorman - 2 noiembrie 1918, Piteşti, judeţul Argeş) -
comparatist şi istoric literar.
Înscris în 1883 la o şcoală primară din Alexandria, Apostolescu urmează, din 1888, Liceul „Gheorghe Lazăr”
din Bucureşti, unde se mutaseră părinţii, Polixenia şi Iancu Apostolescu, negustor. După bacalaureat, s-a
înscris la Facultatea de Litere şi Filosofic luându-şi examenul de licenţă, funcţionează un timp la Liceul
„Matei Basarab” din Bucureşti, apoi, din februarie 1899, este profesor la Liceul „I.C. Brătianu” din Piteşti.
A predat aici, de-a lungul anilor, româna, franceza, elina, filosofia, printre elevii lui numărându-se George
Vâlsan, Gheorghe Ulieru, Ion Barbu, Istrate Micescu, Armand Călinescu, Ion Trivale, Vladimir Streinu, Ion
Minulescu etc.

În 1904 îi apare culegerea de „literatură, estetică, filologie” intitulată Studii, prefaţată de B.P. Hasdeu.
Câştigând, în 1905, o bursă la Paris (pentru semantică şi literatură comparată), frecventează cursuri la Ecole
de Hautes Etudes şi la Sorbona, obţinând în 1909 titlul de docteur es lettres. Tezele L’Influence des
romantiques francais sur la poesie roumaine (1909) şi L’Ancienne versification roumaine (XVII-XVIII
siecles) (1909) sunt susţinute în faţa unei comisii prezidate de Emile Faguet, din care făceau parte, printre
alţii, Emile Picot şi Mario Roques.

Între 1908 şi 1909, ţinuse cursuri de limba şi literatura română la Ecole des Langues Orientales Vivantes.
Întors în ţară, devine un animator al vieţii culturale piteştene, graţie îndeosebi artei lui de conferenţiar.
Societatea Scriitorilor Români îl primeşte în rândurile ei. O primă tentativă, din 1915, de a ajunge suplinitor
la Catedra de istoria literaturii române şi estetică literară de la Facultatea de Litere, eşuează. Abia peste 3
ani, în toamna lui 1918, facultatea ieşeană avea să-l prefere altor candidaţi, dar pentru Apostolescu răspunsul,
favorabil, vine prea târziu, cu câteva ceasuri înainte de a muri (în urma unei pleurezii).

Semnătura lui Apostolescu poate fi întâlnită mai des în „Literatură şi artă română”, „Conservatorul”,
„Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, unde a figurat şi în comitetul de redacţie, „Noua revistă
română”, „Steagul”, dar şi în alte publicaţii, precum „Revista Societăţii Tinerimea română”, „Adevărul”,
„Epoca”, „Revista armatei”, „Revue de Roumanie”, „Flacăra”, „Gazeta Transilvaniei”, „Ţara nouă”,
„Doina”, „La Politique”, „Duminica poporului”, „Glasul Argeşului”, „Lumină nouă”, „Convorbiri literare”,
„Revista cercului de studii al Partidului Conservator”, „Cronicarul” etc. Îndeobşte, colaborările lui sunt
însemnări literare, istorice, politice, dar şi pe alte teme. A scris versuri, cele mai multe rămânând în
manuscris. Traducerile (semnate A. Nicoară) din Albert Samain, Sully Prudhomme şi Henri de Regnier sunt
publicate în „Literatură şi artă română”.

Cele două volume din Istoria literaturii române moderne (1913-1916) oferă o imagine sumară a literaturii
noastre, de la primele manifestări şi până la 1900. Având competenţa filologică şi libertatea de spirit care
vin din şcoala dezinhibată a lui B.P. Hasdeu, Apostolescu suferă, însă, de un subiectivism care agravează
insuficienţele gustului său literar. Erudiţia lui se lasă prea în voia reflexului comparatist, „izvoarele
inspirărei” fiind căutate şi acolo unde ele nu există. Mai gravă este tăgăduirea absurdă a unor mari scriitori
(Ion Creangă, Mihai Eminescu, Octavian Goga), autori de talie modestă, pe de altă parte, fiind trataţi cu
excesivă generozitate.

Studiile lui Apostolescu, în care istoricul literar se înfrăţeşte cu eseistul, vădesc o tendinţă spre teoretizări,
amprenta hasdeiană putând fi uşor recunoscută. Preia multe dintre simpatiile şi, mai cu seamă, antipatiile
maestrului, lansându-se în aprecieri bizare. Ca „poeţi naţionali români” el nu-i acceptă decât pe Vasile
Alecsandri şi George Coşbuc. În schimb, versurile lui Eminescu, în special postumele, nu ar fi având deloc
o „înfăţişare naţională”, pesimismul, ca şi medievalismul infuzând acestei lirici esenţe străine. În studiul
Bălcescu şi „Cântarea României”, Apostolescu atribuie istoricului muntean paternitatea misteriosului poem.

A şi editat, de altfel, în 1914, lucrarea, sub numele lui N. Bălcescu, însoţind-o de un studiu introductiv. Alte
încercări vizează fie folclorul, fie limbajul, privit în înfăţişările lui sociale ori sub aspect semantic, în timp
ce Ritm şi măsură şi Versificaţie românească anunţă o cercetare de referinţă în poetica noastră, L’Ancienne
versification roumaine (XVII-XVIII siecles) (1909).
Înainte de a aborda stihurile mai vechi, stilisticianul examinează structura şi valorile versului modem
românesc, confruntat cu pulsaţiile versificaţiei franceze. Silabele tonice şi cele atone se înscriu, în limba
română - potrivit lui Apostolescu -, într-o succesiune care face din ritmul accentuat componenta esenţială a
versificaţiei, în aşa fel încât rima poate chiar să lipsească. Se certifică deci posibilitatea versului liber, cu
cezura mobilă. Unele dintre ideile acestui studiu au fost reluate de Mihail Dragomirescu, Vladimir Streinu,
Ladislau Galdi şi Mihai Bordeianu.

În postură de critic, Apostolescu este incitant, derutând însă nu o dată. El e tentat de a muta discuţia într-un
plan al generalizărilor estetice (principiile operei de artă, mecanismul creaţiei, raportul dintre artist şi public).
Se ocupă de personajul literar, compară drama cu poezia epică şi cu lirica, scrie despre opere aflate sub
„domnia visului” etc. Îl reţin chestiunile de versificaţie şi cele legate de dificultatea traducerilor de poezie.
Interesul îi este captat în mod deosebit de problematica imitaţiei (pe care nu o deosebeşte de influenţă), pe
acest teren, însă, inventivitatea exegetului căzând în extravaganţă.

În polemici, ia partea lui Hasdeu şi sare ca ars când cineva îi contestă maestrului său vreo teorie. Pe Mihail
Dragomirescu îl zeflemiseşte, şi tot aşa pe Gheorghe Bogdan-Duică şi Nicolae Iorga. Pe cât de nedrept poate
fi în persiflări, pe atât de cordial devine în portretele conturate lui B.P. Hasdeu, G.I. Ionnescu-Gion, Grigore
Tocilescu sau Miei Hasdeu. Despre scriitorii francezi (Sully Prudhomme, Emile Gebhart, Maurice Barres
etc.) şi nu numai (Emerson), întocmeşte mici monografii. Domeniul în care se ilustrează este acela al
literaturii comparate.

Ecouri multe şi favorabile au însoţit, în străinătate, teza lui de doctorat, L’Influence des romantiques francais
sur la poesie roumaine, despre care scriu Emile Faguet, Leon Seche, Hippolyte Buffenoir, Alfred Jeanroy,
Jules Feller, Mario Roques, Alphonse Bayot, Marcel Montandon, Gustav Weigand etc. De formaţie
sorbonardă, pozitivistă, istoristă, autorul îşi dezvoltă teoria privilegiind instanţa emiţătoare - în acest caz,
literatura franceză -, ceea ce face din romantismul românesc un fenomen de import. Cu excese şi erori, se
urmăresc etapele influenţei franceze la noi, începând cu epoca fanariotă. Dacă eşafodajul teoretic nu e deloc
ireproşabil, segmente ale cercetării se dovedesc, de multe ori, remarcabile.

Destule identificări de izvoare sunt contribuţii de fineţe, însă răsfăţul sursologic îneacă operele supuse
discuţiei într-o ploaie de „reminiscenţe” (de pildă o reţea de trimiteri îl împăienjeneşte pe Ion Heliade
Rădulescu: Lamartine, Chateaubriand, Victor Hugo, dar şi Alphonse Esquiros, G. de Mancy, Paul Hedouin,
Elsa Grant). Unele sugestii vor fi reluate, nuanţat, de Dumitru Popovici. Oricum, contribuţia comparatistă
pe tărâm literar a lui Apostolescu, alături de aceea a lui Pompiliu Eliade sau Charles Drouhet, nu e de trecut
cu vederea. De calitate sunt traducerile de poezie românească încorporate în L’Influence..., vădind un scriitor
care se ignoră.

Opera literară

 Despre cuvânt, Bucureşti, 1900;

 Studii. Literatură, estetică, filologie, prefaţă de B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1904;
 „Marin Gelea”. Roman de N. Petraşcu, Bucureşti, 1906;
 L’Influence des romantiques francais sur la poesie roumaine, prefaţă de Emile Faguet, Paris, 1909;
 L’Ancienne versification roumaine (XVII-XVIII siecles), Paris, 1909;
 Cetăţuile lui Negru Vodă şi a lui Ţepeş, Bucureşti, 1910;
 Tocilescu, Bucureşti, 1912;
 Hasdeu şi Tocilescu, Bucureşti, 1913;
 Istoria literaturii române moderne, I-II, Bucureşti, 1913-1916;
 Lenea, Bucureşti, 1914;
 Poezia munţilor, Bucureşti, 1916;
 Studii şi portrete literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion M. Dinu, Cluj Napoca, 1983.
ION LACEANU
Ion Laceanu este un cunoscut cantaret de origine romana, s-a nascut pe 7 mai 1936, in zona Teleormanului.
Este poreclit omul orchestra deoarece canta la 9 instrumentre printre care se numara cimpoiul, cavalul,
ocarina, solzul de peste sau frunza.

De-a lungul carierei a sustinut concerte atat in tara cat si in strainatate, cantand in 58 de tari. A avut
onoarea sa isi arate talentul, cantand pentru sapte presedinti de stat. Laceanu a fost unul dintre lautarii
favoriti ai cuplului Elena si Nicolae Ceausescu. Este unul dintre putinii artisti romani, care a cantat pentru
nume cunoscute din strainatate, printre care se numara marele pianist Arthur Rubinstein si pictorul
Salvador Dali.

De-a lungul carierei sale a cantat multi ani la restaurantele Rustic si Tic-Tac impreuna cu orchestra sa

“Rapsodia Carpatilor”, cu orchestra “Radu Simion” si cu orchestra “Electrecord” avand concerte in

intreaga lume. Cateva dintre cele mai cunoscute melodii ale sale sunt “Zarzarea”, “Cobori doamne luna pe
pamant”, “Au plecat olteni la coasa”, “Te-am zarit printre morminte”. Laceanu se afla in prima linie a
muzicii populare romanesti din toate timpurile, fiind unul dintre cei mai talentati si mai apreciati artisti
romani, care inca mai are multe de spus in muzica, si continua sa uimeasca de fiecare data cu
reprezentatiile sale.

De ce este faimos Ion Laceanu?

Ion Laceanu este unul dintre cei mai cunoscuti artisti romani, care a reusit de-a lungul carierei sale sa se
faca remarcat atat in tara cat si in strainatate, cantand pentru nume cunoscute din intreaga lume. A reusit
prin muzica sa sa fie foarte apreciat, fiind unul dintre cei mai cautati cantareti romani, colaborand cu nume
celebre, si lansand numeroase melodii ce sunt foarte ascultate.

De ce ne place Ion Laceanu?

Ion Laceanu a cucerit publicul din intreaga lume cu talentul sau, demonstrand ca este unul dintre cei mai
buni si mai talentati cantareti romani, descurcandu-se foarte bine la noua instrumente. Ne place Ion
Laceanu deoarece a lansat numeroase melodii ce sunt foarte ascultate si a sustinut concerte in intreaga
lume, fiind foarte apreciat si indragit, avand numerosi fani.

Pe scurt despre Ion Laceanu:

Nume: Ion Laceanu

Alias: Omul orchestra
Data nasterii: 7 mai 1936
Zodie: Taur
Locul nasterii: Teleorman, Romania
Culoarea ochilor: Caprui
Culoarea parului: Alb
Nationalitate: Roman
Etnie: Roman
Stare civila: Casatorit
Copii: Un baiat
Ocupatie: Cantaret
Studii: Conservator