ANDREI MUREŞANU

VIAŢA ŞI OPERA

1
 Colecţia Şcoala Ardeleană este coordonată de prof. Ion Buzaşi

Coperta I reproduce bustul lui Andrei Mureşanu de pe Câmpia

Libertăţii din Blaj, opera sculptorului Vladimir Predescu.

Redactor: Emilia Precup

Tehnoredactor: Dinu Virgil
Culegere computerizată de Pr. Daniel Câmpean
© 2016, Editura Galaxia Gutenberg

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RAŢIU, IOAN
Andrei Mureşanu, viaţa şi opera/ Ioan Raţiu ;
coord. Ion Buzaşi, ed.: Silviu Hodiş – Târgu-Lăpuş :
Galaxia Gutenberg, 2016
ISBN 978-973-141-662-5

Raţiu, Ioan (autor)

Buzaşi, Ioan (coord.)

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală

sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum
ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio,
punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de
calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau
sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau
gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a
deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire
la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în
conformitate cu legile în vigoare.

Editura Galaxia Gutenberg

435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel/fax: 0264-243616; mobil: 0723-377599
e-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

2
 ANDREI MUREŞANU
VIAŢA ŞI OPERA

STUDIU ISTORIC-LITERAR
de
IOAN RAŢIU
prof. ord. la preparandie, şcoala superioară de fete din Blaj

Ediţie îngrijită de ION BUZAŞI

Galaxia Gutenberg
2016

3
4
 Excelenţei Sale
Înaltpreasfinţitului şi Prealuminatului
Părinte
Victor Mihaly de Apşa,
Arhiepiscop şi Mitropolit de Alba-Iulia şi Făgăraş,
Conte român, Prelat domestic al Sf. Sale Pontificelui
Roman, Asistent la Tronul Pontificiu, Membru on. al
Acad. Rom., Doctor în Sf. Teologie ş. c. l.

În semn de omagială supunere, profundă

veneraţiune şi necurmată recunoştinţă.
Autorul

5
6
 O MONOGRAFIE APOLOGETICĂ

Între Dascălii Blajului, Ioan Raţiu (1869-1917) este

primul istoric literar în sensul propriu al cuvântului, adică
un autor de monografii, studii şi articole, consacrate unui
scriitor.
S-a născut în anul 1869 în comuna Dăbâca din fostul
judeţ Someş, actualmente Cluj. După studii elementare în
comuna natală, urmează liceul la Cluj şi apoi Facultatea de
Filosofie la Graz şi Cluj. Din anul 1895 este profesor la
Şcolile Blajului. Al. Lupeanu-Melin, evocatorul Blajului,
care i-a fost elev, ne spune că la început blăjenii nu l-au
primit cu prea mare simpatie pe tânărul cărturar someşean,
văzând în el un intrus, un intelectual străin de spiritul
Blajului. Cu timpul au văzut însă că Ioan Raţiu este nu
numai un admirator al trecutului istoric şi cultural al
oraşului ci şi un profesor, care, după orele de clasă, începe
să studieze cu mare pasiune viaţa şi activitatea unora din
gloriile culturale ale Blajului. În 1900 obţine doctoratul în
litere şi filosofie cu o teză despre Viaţa şi operele lui
Andrei Mureşanu. Este a doua teză de doctorat consacrată
poetului deşteptării naţionale, după cea a lui Valeriu
Branişte din 1891. Teza de doctorat a lui Ioan Raţiu este
mai dezvoltată, are dimensiunile unei adevărate
monografii, el beneficiind pe lângă puţinele referinţe critice
de până la acea dată (Gh. Bariţiu, Aron Densuşianu, Titu
Maiorescu, Gh. Bogdan-Duică) şi de informaţiile primite
de la văduva poetului. Scrisă în limba maghiară, ca şi teza
lui Valeriu Branişte, pentru că aşa erau susţinute tezele de

7
doctorat în Transilvania, a apărut în acelaşi an şi în
traducere românească la Tipografia Seminarului din Blaj, şi
rămâne cu toate scăderile, explicabile prin progresul
documentar şi interpretativ, odată cu trecerea timpului, o
carte de referinţă în bibliografia critică despre Andrei
Mureşanu. Această monografie anunţă o constantă a
preocupărilor de istorie literară ale lui Ioan Raţiu – aceea de
monografist al dascălilor Blajului, aşa cum mărturiseşte în
prefaţa la Dascălii noştri: „I-a căzut bine sufletului meu să
caut pe acei călugări şi dascăli năcăjiţi, cari în viaţă cât au
fost, n-au trăit degeaba şi fără folos”. (Imaginea o vom
regăsi, mai târziu, la un poet evocator al Şcolii Ardelene,
Miron Scorobete: „Dar înainte de a fi Corifei/ şi de a fi
magi cu ochi aprinşi de steauă,/ sunt nişte dascăli rupţi ca
vai de ei,/ pătrunşi de zloată, degeraţi de nea.”) După
Andrei Mureşanu sunt monografiaţi rând pe rând, în cărţi,
broşuri sau în paginile publicaţiilor blăjene: Alexandru
Papiu Ilarian (în „Unirea”, 1902-1903), Timotei Cipariu.
Viaţa şi activitatea lui. Blaj, 1905, Ioan Micu
Moldovan-notiţe biografice în „Unirea”. Pe lângă acestea a
scris singur sau în colaborare şi manuale şcolare (Poetica şi
Legendar poetic,- în colaborare cu Al. Ciura, Istoria
literaturii române, în colaborare cu V. Oniţiu), a colaborat
la Enciclopedia Română – editată sub egida Astrei – cu
articole de istorie literară, a scris despre Blaj, despre
dascălii Blajului – Blajul (Braşov, 1911), Dascălii noştri
(Blaj, 1908), Din trecutul ordului basilitan (Anuarul
Liceului „Sf. Vasile cel Mare” – 1911-1912), Profesorii
Institutului Pedagogic din Blaj, (în „Unirea”, 1915).
Înşiruirea acestor lucrări este dovada unei munci stăruitoare
de istoric al Blajului, de autor didactic şi de istoric literar.
Aşa a rămas şi în memoria foştilor săi elevi: „Harnic grăitor
în slove mărunte ai fost, dascăle Ioane, până

8
ieri-alaltăieri… – scrie Al. Lupeanu-Melin. Condeiul tău
nu avea ostoire, nici osteneala ta hotar, din ziuă-n noapte,
din seară-n dimineaţă. Tot la masă şi lângă biblioteca ta
vastă cu preţioase colecţii rare, te găseau, şi umbrele serii şi
zorile dimineţii. Ai fost un credincios ostaş al muncii, care
nu cunoştea trăgănare, nici măcar clipe de odihnă
întăritoare”. Tot aşa şi-l aminteşte şi profesorul Ştefan
Manciulea care, de asemenea, i-a fost elev, şi care îl evocă
cu preţuire şi recunoştinţă în paginile sale biografice. Pe
coridorul Facultăţii de teologie din Blaj se află un tablou –
al „Abiturienţilor Gimnaziului superior greco-catolic din
Blaj – promoţia 1912-1913, – printre abiturienţi – şi Ştefan
Manciulea – viitorul istoric şi geograf blăjean, iar în
mijlocul „abiturienţilor” Dr. Ioan Raţiu – profesor de clasă
ceea ce ar însemna în limbajul de astăzi – diriginte. Iar
motto-ul este luat din poezia lui George Coşbuc şi sună ca
un legământ pentru tinerii, care numai peste cinci ani se vor
angaja cu însufleţire în acţiunile de împlinire a visului de
unitate naţională: -„Altarul de jertfă al naţiunii vom fi/ şi
sufletul neamului nostru”. Deşi suferind, continuă să se
ducă la clasă, să-şi facă cu conştiinciozitate lecţiile, putând
spune, ca mai târziu Pavel Dan, un alt profesor şi scriitor
blăjean mort de tânăr, – „N-am făcut lecţii cruţându-mă”,
încât directorul liceului, văzându-l cu faţa crispată de
suferinţă şi cu trupul greu apăsat de boală, îi recomandă cu
blândeţe să-şi caute sănătatea. Boala neiertătoare de care
vorbeşte Al. Lupeanu-Melin, l-a răpus în anul 1917, la nici
48 de ani, când avea încă proiectele unor cărţi valoroase
despre Blaj şi despre dascălii Blajului.
Ioan Raţiu are marele merit de a scrie primele cărţi –
monografii sau micromonografii despre marii oameni ai
Blajului; prima monografie despre Timotei Cipariu, despre

9
Andrei Mureşanu, despre Al. Papiu Ilarian, despre Ioan
Micu Moldovan, despre Ioan Rusu.
În 1900, Ioan Raţiu susţine la Budapesta teza de
doctorat în litere şi filozofie intitulată: Viaţa şi operele lui
Andrei Mureşanu. Studiu istoric-literar. Este propriu-zis
prima monografie consacrată poetului, căci teza de doctorat
scrisă de profesorul braşovean Valeriu Branişte şi susţinută,
tot la Budapesta în 1891, Andrei Mureşanu. Studiu de
literatură română transilvană, este de fapt o simplă
expunere sau un referat. Ambele scrise şi susţinute în limba
maghiară. Teza lui Valeriu Branişte, o scurtă disertaţie de
aproximativ 30 de pagini a rămas în ms. şi, a fost publicată
de subsemnatul în 2009 la Galaxia Gutenberg. Teza
profesorului blăjean Ioan Raţiu este mai amplă, de
dimensiunile unui studiu monografic şi a fost publicată şi
în româneşte în acelaşi an la Tipografia Seminarului
Arhidiecezan Blaj. Ca să înţelegem ce i-a determinat pe cei
doi cărturari ardeleni să-şi aleagă un asemenea subiect, să
amintim, că în 1892 începe redactarea Memorandului
document istoric revendicativ elaborat de fruntaşii
Partidului Naţional Român din Transilvania (I. Raţiu,
Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu,
Eugen Brote, Septimiu Albini etc.), adresat Curţii din
Viena, semnalând deznaţionalizarea românilor practicată
de Budapesta. În memoriile sale, publicate postum, sub
titlul Amintiri din închisoare Valeriu Branişte spune că a
ales intenţionat susţinerea acestei teze la Universitatea din
Budapesta într-o vreme când drepturile naţionale ale
românilor din Transilvania erau contestate. Şi, Andrei
Mureşanu era vocea poetică cea mai puternică şi, cea mai
convingătoare pentru revendicarea acestor drepturi, el,
Poetul Revoluţiei transilvane de la 1848.

10
 De aceea cartea lui Ioan Raţiu (care de acum încolo va
semna toate studiile şi articolele sale Dr. Ioan Raţiu) este o
monografie apologetică. Tonul apologetic, şi aprecierea
superlativă respectuoasă sunt prezente chiar din primele
rânduri:„Cu pietate vrem să reîmprospătăm memoria lui
Andrei Mureşanu, cel mai mare poet român din
Transilvania, ale cărui idei ca fulgerul pătrunseră inimile
tuturor românilor, al cărui glas puternic străbate munţi şi
văi, lăsând pretutindeni în urma sa ecouri puternice, dorul
fierbinte de libertate al neamului încătuşat”. Pentru ca, în
paragraful următor poetul să fie gratulat cu o parafrază din
Ps.1 („Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul
necredincioşilor…”), : „Fericit bărbatul, care pătruns de
înălţimea chemării sale şi-a rezolvit nobil şi cu abnegaţiune
această chemare, căci memoria aceluia niciodată nu se va
şterge din sufletul urmaşilor”.
Ioan Raţiu constată că bibliografia (el zice „literatura”)
despre Andrei Mureşanu este destul de săracă, şi, cuprinde
pe lângă scrieri cu aprecieri elogioase şi, câteva contestări.
Din prima categorie citează în primul rând amplul studiu al
lui Aron Densuşianu, disertaţia lui Valeriu Branişte,
articolele lui Ion Pop Reteganul şi George Coşbuc; pentru
contribuţii biografice articolele lui Iacob Mureşianu şi
George Bariţ Iar dintre aprigii contestatari îndeosebi pe
Titu Maiorescu şi Gheorghe Bogdan-Duică. Evident că
Ioan Raţiu se alătură celor din prima categorie,
străduindu-se să combată aprecierile lui Titu Maiorescu şi
Gh. Bogdan-Duică. La contribuţii biografice, profesorul
blăjean utilizează şi informaţiile preluate de la cei care l-au
cunoscut pe poet, îndeosebi văduva poetului, monografia
căpătând în felul acesta un atribut al modernităţii, utilizat
pe larg în cercetarea istorică şi istorico-literară actuală:
informaţia orală sau interviul.

11
 După introducerea cu rânduri atât de entuziaste urmează
opt capitole: 1. Tinereţea, 2. Cariera, 3.„Icoana creşterii
rele”, 4. Spre Parnas, 5. Culmea, 6. Declinul, 7. Moartea şi
8. Caracterizare generală.
Primul capitol, Tinereţea, înfăţişează copilăria în
Bistriţa natală şi anii şcolarităţii în acelaşi oraş la
Gimnaziul piariştilor şi continuaţi la Blaj. Un merit al lui
Ioan Raţiu este în acest capitol explorarea conştiincioasă a
matricolelor şcolare pe care le reproduce în subsolul
paginilor şi sublinierea rolului acestor oraşe şi şcoli în
formarea intelectuală şi spirituală a poetului. Astfel dacă la
Bistriţa îşi însuşeşte de limba latină şi se bucură de
poeziile, cântecele şi jocurile populare din sărbători,
urmează Blajul a cărui importanţă în devenirea poetului îi
apare covârşitoare. Chiar dacă afirmaţia pare exclusivistă şi
apodictică, oraşul Şcolii Ardelene a fost un moment decisiv
în biografia lui Andrei Mureşanu, subliniat de toţi biografii,
desigur nu în acelaşi ton apologetic ca al profesorului
blăjean: „Fără exagerare (nouă ni se pare că e puţină
exagerare!) putem zice că pe Andrei Mureşanu singur,
Blajul l-a făcut ceea ce a fost. Dacă nu ar fi intrat în şcolile
de aici şi dacă nu ar fi supt spiritul lor, Andrei Mureşanu
niciodată nu ar fi ajuns bardul naţiunii, căci nu ar fi avut
firul care să-l conducă. Natura i-a dat sentimente şi talent.
Blajul i-a dat directivă. Blajul a deşteptat în el iubirea de
libertate, de neam şi de literatura românească. Blajul i-a dat
poveţele spirituale cu cari a păşit pe cariera vieţii şi a
început o luptă grea, dar o luptă serioasă”. În mod fericit
lecţia Blajului e completată de Braşov, unde, alături de
George Bariţ, îşi începe cariera de profesor şi ziarist.
Debutul, ca poet şi ziarist, este încurajat de Bariţ, care se
îngrijeşte ca poetul să-şi completeze cultura literară; aici se
întâlneşte cu scriitorii din Principate (V. Alecsandri, N.

12
Bălcescu, Ion Eliade Rădulescu, D. Bolintineanu, Cezar
Bolliac) a căror operă o citeşte cu admiraţie. „Aici îşi avea
el cuibul fericirii sale; aici îşi începu el pentru prima oară
cursul carierei; aici i se deschise mai întâi lumea în toată
valoarea ei; aici se făcu cunoscut înaintea lumii româneşti,
aici erau amicii şi stimătorii săi numeroşi, cari atât de mult
l-au iubit şi în viaţă şi după moarte”.
Ca pedagog, Andrei Mureşanu este autorul unei
traduceri din literatura didactică germană, Icoana creşterii
rele – despre greşelile de educaţie în familie, pe care însă o
apreciază exagerat spunând că prin ea se pun bazele
literaturii pedagogice româneşti. Dacă ar fi avut şansa unei
mai bune receptări, traducerea lui Andrei Mureşanu şi-ar fi
îndeplinit menirea educativă pe care o năzuia tălmăcitorul.
Dar „parte pierdută, parte distrusă, nevânzându-se, spre
înnebunirea traducătorului editor, citată fără a fi citită,
poate candida printre marile şanse risipite ale educaţiei
familiale în ţara noastră”- spune un pedagog contemporan
(v. George Anca, În loc de prefaţă în vol. Andrei
Mureşanu, Icoana creşterii rele, Biblioteca Centrală
Pedagogică, Bucureşti, 1995).
Prin aceste capitole, cartea lui Ioan Raţiu este şi o
monografie portretistică, ale căror trăsături vor fi mai
evidente în capitolul final – Caracterizare generală, un
portret moral şi literar deopotrivă. Capitolul Spre Parnas,
după o succintă prezentare a „primilor noştri poeţi”, sau
„dimineţii poeţilor”, după inspirata sintagmă a lui Eugen
Simion, urmăreşte evoluţia poeziei lui Andrei Mureşanu,
într-o gradaţie ascendentă – până la anul 1848 – Culmea,
cu poezia care l-a făcut nemuritor, Răsunet şi apoi
Declinul, cu o evoluţie descendentă. Cele trei faze ale
poeziei lui Mureşanu sunt preluate după studiul lui Aron
Densuşianu pe care-l citează întotdeauna cu preţuire. Lui

13
Mureşanu nu-i reuşeşte poezia erotică, dar încă din prima
fază are creaţii lirice reuşite în meditaţia filozofico-reli-
gioasă şi mai ales în oda naţională. I. Raţiu îl socoteşte pe
Andrei Mureşanu, creatorul aceste specii în lirica
românească.
Capodopera poeziei lui Mureşanu, Răsunetul, este
prezentată cu aprecieri entuziaste, la care adaugă altele tot
atât de entuziaste semnate de Iosif Vulcan şi Ion Pop
Reteganul, precum şi paralela lui G. Coşbuc, Cele trei
marşuri (Marşul oştirii române de Vasile Cârlova,
Deşteptarea României de Vasile Alecsandri: Declinul
corespunde biografic „perioadei sibiene” (1850-1861) şi
este urmărit atât în plan spiritual cât şi în planul creaţiei
poetice. Slujba de „concipist gubernial” – spune I. Raţiu nu
era potrivită pentru un temperament poetic sensibil cum era
Andrei Mureşanu. Scrie acum o poezie minoră, din care
autorul rar poate selecta fragmente ce mai amintesc de
vibraţia patriotică a Răsunetului. La insatisfacţia unei
slujbe anodine se adaugă şi suspiciunile unor prieteni de
odinioară care-l credeau unealta servilă a Curţii din Viena.
Şi tot mai înnegurat sufleteşte, cade în mizantropie şi
revine la Braşov (1861-1863), unde nădăjduia să-şi
recapete sănătatea. Câţiva cărturari ardeleni din conducerea
Astrei îi conferă un premiu – Andrei Mureşanu este primul
laureat al Astrei – cu speranţa unei tonifieri spirituale.
Speranţă deşartă căci poetul se adânceşte tot mai mult în
negura sa sufletească şi paginile acestea de final au ceva
din dramatismul biografiei lui Eminescu. Moartea lui, în
noiembrie 1863, capătă proporţiile unui doliu naţional şi
biograful ştie să reconstituie acest moment, prin
reproducerea cvasiintegrală a predicii funebre rostite de
Ioan V. Rusu, protopopul Sibiului şi prin câteva necroloage
din presa vremii. După modelul biografiilor latine şi al

14
biografiei consacrate lui Al. Papiu Ilarian, monografia se
încheie cu un portret fizic şi spiritual în capitolul
Caracterizare generală.
Astăzi este uşor să găsim deficienţe monografiei
profesorului blăjean Ioan Raţiu, apărută acum o sută şi mai
bine de ani. Câteva reale, altele, cele mai multe neţinând
seama de anul în care a apărut şi de situaţia social-politică a
Transilvaniei.
Astfel, afirmaţia atât de tranşantă că Andrei Mureşanu
„este cel mai mare poet român din Transilvania”, într-o
vreme când în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, G.
Coşbuc publicase Balade şi idile (1893), apariţie salutată
cu entuziasm de I. L. Caragiale, ca un eveniment literar ce
venea să înnoiască poezia română, şi la trei ani numai în
1896, Fire de tort de acelaşi poet, iar în „Buciumul
român”, publicaţie ce apărea la Iaşi, se tipăreau fragmente
din Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu – este o evidentă
exagerare inacceptabilă. Comentariul poeziilor constă mai
ales în aprecieri superlative, pe care autorul le risipeşte cu
nejustificată generozitate, iar încercarea de a polemiza cu
Titu Maiorescu şi Gh. Bogdan-Duică, contestatarii idolului
său, rămâne de asemenea doar în plan enunţiativ, deşi ideea
„că nu este autorul unei singure poezii” e de reţinut,
menţionându-se poezii ca: O dimineaţă pe Surul, O privire
de pe Carpaţi, Glasul unui român, Un devotament familiei
Hurmuzachi. Monografia nu face referire deloc la
publicistica lui Andrei Mureşanu, pe care cercetători actuali
o consideră superioară poeziei sale. Apoi, stilul retoric,
encomiastic, obişnuit în epoca sa în asemenea evocări de
istorie literară, apare acum bombastic şi desuet.
Şi totuşi, de ce este binevenită o asemenea reeditare? În
primul rând pentru că este prima monografie în sensul
statornicit de teoria literară, din istoriografia literară

15
românească urmată în structura ei compoziţională, cu mici
modificări de cei care au scris despre viaţa şi opera lui
Andrei Mureşanu. Sub aspect biografic este şi azi o carte ce
poate fi consultată cu folos în mai multe moral şi poetic
evocaţi în pagini de autentic dramatism.
În 2009, editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuş a
tipărit disertaţia lui Valeriu Branişte despre Andrei
Mureşanu privinţe: situaţia şcolară a viitorului poet la
şcolile din Bistriţa şi Blaj, importanţa Blajului şi a
Braşovului în formaţia intelectual-morală a scriitorului,
semnalarea importanţei tălmăcirii unei cărţi despre educaţia
în familie (Icoana creşterii rele), anii depresiunii psihice şi
ai declinului, prin care oraşul de la poalele Tâmpei cinstea
pe autorul Răsunetului. Acum, la bicentenarul naşterii
poetului, e potrivit ca Blajul în care a petrecut şase ani,
între 1832 şi 1838, ca licean şi teolog să-l omagieze prin
această reeditare a unei cărţi importante între scrierile
despre Andrei Mureşanu.
Reeditarea nu a pus probleme deosebite: în transcriere,
aşa cum se obişnuieşte, am aplicat normele ortografice
actuale, fără să intervenim în vocabular care are oarecare
farmec vetust latinizant, dar am explicat în paranteză
termenii care au ieşit din uzul limbii române contemporane.

Ion BUZAŞI

16
 Introducere

Cu pietate vrem, să reîmprospătăm memoria lui Andrei

Mureşanu, cel mai mare poet român din Transilvania, ale
cărui idei ca şi fulgerul pătrunseră inimile tuturor
românilor, al cărui glas puternic străbătu munţi şi văi,
lăsând pretutindenea în urma sa ecouri puternice, dorul
ferbinte de libertate al neamului său încătuşat. Vrem, să
reamintim cu pietate memoria bardului naţional de la
1848, ale cărui dor şi sentimente au fost dorul şi
sentimentele tuturor românilor nu numai de atunci, ci şi de
azi.
Fericit bărbatul, care pătruns de înălţimea chemării
sale, şi-a rezolvit nobil şi cu abnegaţiune această chemare,
căci memoria aceluia niciodată nu se va şterge din sufletul
urmaşilor săi, acela are drept la laurul verde, la coroana
nemuririi! Ce măreţe, ce sublime idei stârneşte în noi viaţa
unui astfel de bărbat, care, liber de interese personale,
singur numai pentru ajungerea şi realizarea unui scop înalt,
de a-şi vedea poporul său liber în liber pământ, şi-a jertfit
întreagă viaţa, din tinereţe până la mormânt, luptând cu
toate greutăţile, cu câte numai poate lupta un muritor,
pentru ca să lase urmaşilor săi un exemplu bun de urmat,
din care să vadă cu toţii, că este ceva pe faţa pământului,
ce nu se poate încătuşa, nici nimici, decât odată cu viaţa, şi
aceasta este tăria neclintită şi statornicia inimii de bărbat!
Frumoasă e viaţa, când, ridicat din sfera de toate zilele,
îţi îndrepţi paşii către un scop măreţ, de care milioane se
interesează! Frumos e, când cineva îşi împlineşte

17
chemarea cu conştiinţă curată, între împrejurări favorabile
ori dezastruoase!
Dar, de câte ori nu întâmpină răceală chiar acela, care
se luptă cu căldură pentru ajungerea unui ţel de toţi dorit,
de câte ori nu se cufundă luptătorul, în mijlocul carierei
sale, necompătimit şi neajutat de nimeni!
Aşa e! căci aceasta e soarta lucrurilor omeneşti!
Adesea, numai după vreme îndelungată, vezi răsărind
în toată frumseţea sa planta, a cărei sămânţă demult a fost
aruncată în pământ, şi răsare atunci, când semănătorul
demult nu mai este!...
Aceste cugete se nasc în sufletul omului, când vrea, să
reîmprospăteze aducerea aminte a aceluia, care, prin lira sa
fermecătoare, a ştiut vorbi la inima tuturor românilor. Şi el
numai în conştiinţa faptelor sale şi în a sentimentelor
curate şi-a aflat mângâiere contra greutăţilor timpului şi
contra vitregiei vieţii, care l-au zbuciumat şi apăsat până la
moarte!
N-ar trebui, să desfăşurăm un tablou trist şi plin de
amărăciune, ar trebui, să dăm uitării în Mureşanu pe omul
suferinţelor şi să prezentăm singur pe literatul, pe poetul
sărbătorit, precum prezintă artistul statuia de marmoră,
gata, ca să o putem decora cu lauri şi cu flori. Dar inima nu
ne lasă, să-i ascundem suferinţele!
Rar se întâmplă, ca un început bun şi frumos să nu
pretindă cele mai mari jertfe. De aceasta n-a fost cruţat nici
Andrei Mureşanu! În viaţa-i întreagă întâmpină neajunsuri
şi îndură fel şi fel de persecutări, atât din partea străinilor,
în al căror serviciu a fost, cât şi din partea românilor,
pentru a căror fericire a trăit şi a luptat, cu o energie
neînfricată, cu un entuziasm învăpăiat, cum numai
oamenii mari ştiu să se lupte!

18
 Şi după moarte?... Mureşanu nici după moarte nu este
mai norocos: numărul admiratorilor săi scade tot mai tare,
iar literatura formată despre dânsul este puţină, severă şi
nedreaptă! Tot ce s-a scris despre el, consistă din puţine
biografii, făcute toate pe aceleaşi vechi clişee, care nu se
extind decât numai la câteva momente din viaţa sa, apoi şi
din mai puţine aprecieri şi critici.
Cea mai autentică biografie a lui Mureşanu este
biografia scrisă de vărul său, Iacob Mureşanu, şi publicată
la moartea poetului în Gazeta Transilvaniei sub titlul:
Trăsuri fundamentale din biografia răposatului1. În
această biografie Iacob Mureşanu atinge mai multe
momente însemnate din viaţa poetului, precum originea
familiei, trăsuri caracteristice din timpul profesurei şi al
translaturii lui, durere însă, că este prea scurtă.
Biografia aceasta a fost totodată şi izvorul sau baza
tuturor biografiilor, ce s-au scris mai târziu despre
Mureşanu. Ea a fost folosită de biografii lui Mureşanu ori
de-a dreptul din Gazeta Transilvaniei, ori din reproducerea
ei în Amicul Şcolii 2 şi în ediţia a 2-a a poeziilor lui
Mureşanu3.
Din biografiile lui Mureşanu, unele sunt foarte sărace în
date noi şi se deosebesc de aceea din Gazeta Transilvaniei
numai prin frazele mai mult ori mai puţin bombastice ale
îmbrăcământului, iar nu în fond şi date noi. Aşa este
biografia din Panteonul Român al lui Iosif Vulcan4 şi

1
Gazeta Transilvaniei, 1863, nr. 101.
2
Amicul Şcolii, 1863, nr. 12.
3
Din poeziile lui Andrei Mureşanu, Sibiu, 1881, ed. 2. pp. V –
VIII.
4
Iosif Vulcan, Panteonul Român, Budapesta, 1868, pp. 11 – 16.

19
biografia din Conspectul lui Vasile Gr. Pop5. Sunt însă
altele, care conţin şi date noi şi interesante referitoare la
momentele, ce au înfluenţat asupra poetului în diferite
epoci. Ca atare amintim schiţa biografică de George Bariţ
publicată în Transilvania6, şi studiul lui Valer Branişte7.
În general biografiile, ce s-au scris despre Mureşanu,
sunt scurte şi – am putea zice – aproape stereotipe. Din
punct de vedere literar, – afară de biografia din Gazeta
Transilvaniei, care este izvor, şi afară de biografia de
Valer Branişte, care pe lângă datele existente puţine, câte a
avut şi a cunoscut, îmbrăţişează mai multe digresiuni, din
care vrea, să explice diferitele momente, ce au influenţat
asupra poetului, – toate au o valoare puţină, neînsemnată,
şi un singur merit, stilul simplu, uşor şi fără pretenţie. De
aceea biograful este scutit de a le aminti pe fiecare separat
şi a se ocupa cu ele detaliat şi minuţios.
Dintre criticii lui Mureşanu, patru sunt, care merită să
fie amintiţi, şi aceştia sunt: Titu Maiorescu, George
Bogdan Duică, Aron Densuşanu şi Valer Branişte.
Titu Maiorescu, în criticile sale, atinge în mai multe
rânduri când fondul, când limba poeziilor lui Mureşanu.
Mai pe larg se ocupă însă cu poezia lui Mureşanu în
critica: În lături!8. Aici îi place lui Maiorescu a susţine, că
Mureşanu nu este poet.
Pe aceste urme calcă şi George Bogdan Duică, care în
Tribuna din 1888 se ocupă de aproape cu poezia lui

5
Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literaturii române şi a
scriitorilor ei, Bucureşti, 1876, vol. II, pp. 151 – 153.
6
Transilvania, 1877, nr. 42.
7
Valer Branişte, Muresianu Audrás. Tanulmány az erdélyi rumán
irodalom köréböl, Budapesta, 1891, pp. 5 – 12.
8
Titu Maiorescu, În lături în Convorbiri Literare, 1886 – 7, nr. 3;
vezi şi Critice, Bucureşti, 1892, vol. II, pp. 217 – 241.

20
Mureşanu, dar aprecierea sa are o mare scădere, şi aceasta
este, că vrea, să explice poezia lui Mureşanu din însuşi
poetul, şi nu ţine cont şi de momentul istoric, ceea ce
niciodată nu este iertat să se piardă din vedere. Dar cea
mai mare scădere a criticii lui Duică este că detrage lui
Mureşanu meritul şi însuşirile de poet mare9.
Dintre toate aprecierile cea mai serioasă, mai
minuţioasă şi mai obiectivă, este critica lui Aron
Densuşianu intitulată: Poeziile lui Andrei Mureşanu10.
Este plină de dragoste şi însufleţire pentru Mureşanu. Cu
adâncă pricepere statoreşte trei perioade în dezvoltarea
poeziei lui: periodul încercărilor, periodul înfloririi şi
periodul decadenţei. În periodul prim poetul se luptă cu
limba şi cu tehnica poeziei şi nu e în clar cu obiectul lirei
sale. În al doilea se dezvoltă tot mai treptat până ajunge
prin Răsunet la apogeul poeziei sale. În al treilea period
decade până la 1857. Tot aşa de frumos şi cu multă
căldură apără Densuşianu prestigiul poetului şi în Istoria
limbii şi literaturii române11.
Dacă Aron Densuşianu s-ar fi extins şi la partea
biografică şi dacă ar fi tratat şi viaţa poetului aşa de
minuţios, cum i-a tratat şi apreciat poezia, atunci şi despre
Mureşanu încă am avea o monografie completă şi demnă,
cum este monografia lui Demetriu Olănescu despre Vasile
Alecsandri, sau a lui Nicolae Petraşcu despre Mihai
Eminescu. Din acest punct de vedere opera lui Densuşianu
este mancă (lipsă).
9
G. B. Duică: Revistă literară, Art. XIX, Tribuna, 1888, nr. 179.
10
Aron Densuşanu, Poeziile lui Andrei Mureşanu, Federaţiunea,
1868, nr. 63, 65 – 67 şi 69; vezi şi Cercetări Literare, Iaşi, 1887,
vol. I. pp. 121 – 142.
11
Aron Densuşianu, Istoria limbii şi literaturii române, Iaşi, 1885,
pp. 239 – 240.

21
 Dar ceea ce n-a făcut Densuşianu, a încercat să o facă
Valer Branişte. La dânsul se prezintă prima oară
împreunarea biografiei cu poezia, el este unicul, care a
scris în mod sistematic despre viaţa şi despre poezia lui
Mureşanu. Încercarea ne place, executarea însă este
defectuoasă, mai bine zis, avară. Nouă ne-ar fi plăcut, dacă
Valer Branişte totodată s-ar fi încercat, să exhaurieze cu
profunditate toate momentele biografice şi critice, ca aşa
cel puţin să se apropie cu studiul său de regiunile unei
monografii. Şi aceasta am fi dorit-o cu atât mai vârtos,
pentru că studiul lui Branişte este plin de o pricepere
adâncă şi de o judecată obiectivă12.
Nu avem pretenţia de a fi expus aici tot, ce s-a scris
despre Mureşanu; şi mărturisim, că nici nu a fost scopul
nostru, ca să ne extindem până şi la cele mai neînsemnate
producte de această categorie. Scopul nostru a fost, ca să
facem o privire scurtă peste productele cele mai alese din
literatura formată în jurul poetului şi noi, în fuga
condeiului, am şi amintit tot ce a fost demn de amintit.
Din privirea aceasta scurtă, aruncată peste literatura lui
Mureşanu, uşor se poate convinge oricine, că în general
despre Mureşanu s-a scris foarte puţin, şi, şi cei care au
scris despre el, unii au fost superficiali, ori unilaterali, alţii
au fost severi, şi iară alţii nedrepţi. De aici vine, că până
acum nu avem încă o monografie demnă de Andrei
Mureşanu, în care după merit să i se trateze şi viaţa şi
activitatea. De aici izvorăşte totodată şi îndemnul de a
scrie studiul acesta, în care cu mare dragoste vom năzui, să
arătăm adevărata valoare a lui Mureşanu, să arătăm în el,
din toate punctele de vedere, şi pe om, şi pe scriitor.

12
Vezi Valer Branişte, op. cit.

22
 I
Tinereţea

Originea familiei. Naşterea poetului. Părinţii şi fraţii.

Studentul din Bistriţa şi Blaj.
Influenţa Blajului asupra poetului

Datele referitore la genealogia şi familia poetului

nostru, durere, sunt de tot puţine; tot ce ştim în privinţa
aceasta, sunt datele din Gazeta Transilvaniei13.
Conform acestor date, familia poetului nostru este o
familie veche românească, a cărei tradiţie ne duce cu firul
său obscur până în Maramureş, de unde aduce patru fraţi
nobili Mureşeni şi îi aşază în părţile nordice ale
Transilvaniei, în comunele Rebrişoara, Nimigea, Feleac şi
în Ienciu de pe Câmpie. Aceasta, fireşte, se întâmplă
într-un trecut îndepărtat, ale cărei margini obscure tradiţia
nu le poate statori.
De la descendenţii acestor patru fraţi Mureşeni îşi trage
originea şi ramul acela, care a dat naţiunii române pe
Andrei Mureşanu. Familia poetului nostru aşadar este
ramul unei vechi familii nobile, a cărei tulpină se
înrădăcinează în falnica patrie a Dragoşizilor, iar din
vlăstarii ei măreţi au crescut mai multe celebrităţi ale
Transilvaniei.
Cam în acest sens aflăm folosite datele familiare în
biografia din Gazeta Transilvaniei, căror date cu atât mai
vârtos le putem crede, căci acea biografie a ieşit din
13
Gazeta Transilvaniei, 1863, nr. 101.

23
condeiul competent al lui Iacob Mureşanu, care la tot cazul
a scris numai ceea ce a ştiut din tradiţia familială.
Cu privire la originea nobilă a familiei Mureşene, am
cercat, doară vom afla ceva în opul lui Ioan cav. de
Puşcariu despre familiile nobile române. Am şi aflat acolo,
ce e drept, pe Andrei Mureşanu inferit (introdus) între
nobilii români, dar Puşcariu nu spune în opul său, că de la
cine, când şi pentru ce merite au câştigat străbunii acestei
familii diploma de nobil14.
Deci ne-am adresat în privinţa aceasta către nepotul de
văr al poetului, profesorul Iacob Mureşianu din Blaj, dar
nici dânsul nu ne-a putut da informaţiuni cu privire la
diploma de nobil, cu toate acestea el ne asigură, că toţi din
familia lor ţin la originea de nobil, iar fratele său, Dr.
Aurel Mureşianu, actualul redactor al Gazetei
Transilvaniei, ne-a comunicat, că atât tatăl său, Iacob
Mureşianu, cât şi vărul acestuia, Andrei Mureşanu,
spuneau, că Mureşenii, de la care îşi au originea, au fost cu
toţii oameni liberi.
Aşadar, originea nobilă a familiei Mureşene, în lipsă de
date istorice, se bazează numai pe tradiţia familială.
Poetul nostru s-a născut la 16 noiembrie 1816 15 în
Bistriţa, cetate liberă regească în comitatul Bistriţa-
Năsăud.

14
I. Puşcariu, Date istorice privitore la familiile nobile române,
Sibiu, 1895, vol. II, p. 249.
15
Cea mai mare parte a biografiilor lui Mureşanu consună în privinţa
datului de mai sus. Singur la George Bariţ figurează 1814, ca an al
naşterii lui Mureşanu (Transilvania, 1877, nr. 42). Pentru delăturarea
acestei divergenţe în o epistolă de datul 17 nov. 1897, am cerut
informaţiuni chiar de la oficiul parohial gr. cat. din Bistriţa, şi cu
datul de 19 nov. a acelui an ni s-a răspuns, că „Andrei Mureşanu nu
este inferit în maticula botezaţilor”. Probabil, că ori preotul botezător

24
 Tatăl său Teodor Mureşanu, om ştiutor de carte, pios, şi
deştept, era morar în Bistriţa, unde ţinea în arendă de la
Dengler şi Herger o moară de scoarţă de argăsit în „Strada
de după cazarmă” („Hinter der Kaserne”). Moara aceasta
mai stă şi până azi dimpreună cu casa natală a poetului şi
se află în proprietatea lui Carol Dengler. Moara e
reînnoită, dar casa este într-o stare de tot dezolată şi
ruinată, şi se foloseşte numai ca un fel de şură16.
Teodor Mureşanu avea de toţi trei fiii: Ştefan, Vasile şi
Andrei. Deşi se lupta cu multe greutăţi, îşi propuse, ca
părinte deştept şi iubitor de fiii săi, să le dea o creştere
aleasă, de aceea, în lipsă de şcoală românească, angajase

şi-a uitat, să-l înmatriculeze, ori a fost botezat în alt sat. Restează
aşadar, numai confruntarea datelor Bariţ, care a ştiut multe amănunte
din viaţa poetului nostru, cu care a trăit un număr frumos de ani, şi a
avut cu el o corespondenţă numeroasă şi sinceră, a putut fi bine
informat despre anul naşterii poetului, anul 1814 însă l-a scris din
greşeală, precum arată toate împrejurările. Anume mai târziu şi el
este pentru 1816 (Ist. trans. vol. III. p. 245). În Protocolul
gimnaziului Piariştilor din Bistriţa de pe anul 1825 – 6 se spune, că e
de 9 ani, ce de bună seamă s-a dictat de către părinţii săi atunci, când
l-au înscris, care au ştiut cu siguranţă anul naşterii fiului lor. Dacă
aşadar în 1825 a fost de 9 ani, atunci regresând în seria numerică
rezultă, că s-a născut la anul 1816, care se află, cu gradaţiunea sa, şi
mai departe în toate Protocoalele, atât la gimnaziul din Bistriţa, cât şi
la liceul şi seminariul din Blaj. Dar şi de altcum, după ce între trei
fraţi, câţi au fost ei, poetul nostru este cel mai mic, iar despre fratele
cel mai mare matricola din Bistriţa ne spune, că s-a născut la 1813,
aşa el, ca cel mai mic, la nici un caz nu s-a născut la 1814. Deci anul
naşterii poetului este 1816.
16
Casa natală a poetului stă din o chilie de locuit de 5 m. lungă, 4
m. largă şi 2,50 m. înaltă, şi din o tindă de tot mică. Întreagă e
construită din lemn, chiar şi hornul încă e din nuiele şi acoperit cu
şindile. De altcum în starea ei de azi, i se poate vedea icoana în
Vatra I. p. 117, în Revista Ilustrată I. p. 22, şi în Foaia Poporului
IV. p. 353.

25
pe un grănicer cu carte, pe Dănilă Dobaş din
Valea-Rocnei, să-i înveţe a scrie şi a citi.
Ştefan, cel mai mare dintre fraţi, era mai puţin talentat,
căci nu o duse departe, dar totuşi îşi câştigă atâtea
cunoştinţe, ca să poată fi cantor bisericesc, în care calitate
a şi servit mult timp la biserica română gr. cat. din
Bistriţa17.
Vasile, cel mijlociu, de la natură rău şi răsfăţat, nu
putea suferi cartea; pe fraţii săi, care se luptau cu ea, mai
ales pe Andrei, care era neobosit la învăţat, adeseori îi lua
în râs. Culmea fericirii sale era morăritul, pe lângă care i se
concentrau toate dorinţele; mânat de aceste mici dorinţe,
urma proverbul: „voi trăi şi eu, cum a trăit tatăl meu”, şi
s-a făcut morar18.
Dar cu atât mai ager, mai talentat şi mai silitor era
Andrei. Tatăl său însă nu avu fericirea, să-şi vadă fiii
crescuţi şi să se bucure de ei, cum se bucură plugarul, după
multe osteneli, de secerişul mănos. O nefericită întâmplare
îi curmă zilele în cea mai frumoasă etate, când capul
familiei este mai capace de a întâmpina greutăţile vieţii.
Ducând odată un car de scoarţă de argăseală, fiind carul
rău încărcat, la o cotitură se răsturnă pe el şi îl omorî la
moment19.
Această nefericire răpi sprijinul energic şi sigur al
familiei. Soţia sa, Eftimia, rămâne fără ajutor, cu trei
orfani mititei. Conducerea casei, câştigarea celor de lipsă
pentru traiul de toate zilele, creşterea celor trei orfani, toate
acestea de aci înainte vor apăsa umerii unei femei
simţitoare, pie şi religioasă, casnică, deşteaptă şi tare la

17
Epistola de datul 19 Nov. 1897 a protopopului Alexandru Silaşi.
18
Comunicat de văduva poetului.
19
Comunicat de aceeaşi.

26
spirit, care, întocmai ca o veche matroană, nu se sperie de
sarcina cea mare şi grea, de a înlocui ea, femeia, şi pe
bărbatul său.
Dintre cei trei orfani, Andrei a simţit mai mult
pierderea tatălui său. De mic a fost silit, să guste din
paharul suferinţelor, de care şi mai târziu încă avu atâta
parte! În faţa marei pierderi, el era mica mângâiere a
mamei sale. Iubirea neţărmurită şi gingaşă a mamei,
revărsată pas de pas şi zi de zi asupra lui Andrei, fu
răsplătită printr-o râvnă de carte şi o silinţă de fier, care
prin progresul, ce-l dovedea, deja promitea cel mai
strălucit şi mai sigur viitor.
Micul Andrei, după ce învăţase a scrie şi citi, cercetă
şcolile normale din Bistriţa, în care se distingea şi prin
purtare şi prin studiu. Un îndemn acesta, pentru văduva sa
mamă, ca să-l poarte şi mai departe la şcoală. Astfel
băiatul vesel, dar serios, fraged la ani, dar dezvoltat la
minte, din normele saşilor ajunge în gimnaziul călugărilor
piarişti, condus pe acel timp de Inocenţiu Greschner, unde,
precum dovedesc Protocoalele gimnaziului din acei ani,
Andrei se distingea în toate clasele, fiind totdeauna unul
dintre, cei mai de frunte elevi, o singură dată cu primă şi
totdeauna cu eminenţie20.

20
Andrei Mureşanu în 1825 – 6 în etate de 9 ani este elev „in classe
minimistarum” obţinând din purtare primă, din studii şi doctrina
religiunei eminenţie. În 1826 – 7 în etate de 10 ani este elev „in
classe majorum parvistarum” şi obţine din purtare primă, din studii şi
doctrina religiunei eminenţie. În 1827 – 8 în etate de 11 ani ca elev
„in I grammaticae” obţine din purtare primă, din studii şi doctrina
religiunei eminenţie. În 1828 – 9 în etate de 12 ani este elev „in II
grammaticae” şi are din purtare primă, din studii şi doctrina
religiuneî eminenţie. În 1829 – 30 în etate de 13 ani este „in III
grammaticae” şi are în semestrul I din purtare primă, din studii şi

27
 După absolvirea studiilor gimnaziale cu succes atât de
frumos, la îndemnul unui preot şi al protopopului Maior
din Bistriţa, pleacă la Blaj, la vestitul focular de ştiinţă şi
cultură, ca să studieze şi cursul filosofic, precum şi cel
teologic, ca mai târziu să poată ajunge capelan în Bistriţa.
Aici fu ajutat de Nicolae Marcu, profesor la cursul
filosofic, şi după cum arată Informaţiunile de pe acel timp,
s-a mai împărtăşit şi din fondul de pâine.
Se înscrie deci pe anul scolastic 1832 – 33 la cursul
filosofic, care îl şi absolvă în anul scolastic 1833 – 34 cu
succes din ce în ce mai bun, având iluştri profesori, ca
Simion Bărnuţiu din filosofie, Timotei Cipariu din
teologia dogmatică şi doctrina religiunei, Nicolae Marcu
din fizică, şi Ioan Rus din istoria universală.21
După terminarea filosofiei intră în anul scolastic 1834 –
35, la Teologie în seminarul clerical din Blaj, fiind atunci
rector Ştefan Boer, şi prefect de studii Ioan Dragomir, iar

doctrina religiunei eminenţie, în semestrul II din purtare primă, din

studii primă, din doctrina religiunei eminenţie. În 1830 – 31 în etate
de 14 ani este elev „in I humanitatis” şi obţine din purtare primă, din
studii şi doctrina religiunei eminenţie. În 1831 – 2 în etate de 15 ani
ca elev „in II humanitatis” din purtare are primă, iar din studii şi
doctrina religiunei este primul eminent. Vezi Protocollum Majoris
Gymnasii Scholarum Piarum Bistricensis, la anii 1825 – 1832.
21
Ca privire la studiile sale filosofice avem următorele informaţiuni: În
anul I din filosofie (1832 – 3) atât în semestrul I, cât şi în al II-lea din
purtare are primă, din doctrina religiunei şi din filosofie are primă, iar
din mates are eminenţie. În anul II de filosofie (1833 – 4) din purtare
şi în semestrul I, şi în semestrul II, are eminenţie cu laudă, din
doctrina religiunei în ambe semestrele are eminenţie, din fizică în
semestrul I, are primă la eminenţie, în semestrul II are eminenţie, din
istorie în semestrul I are eminenţie, în semestrul II primă. Vezi
Protocollum Informationum de Auditoribus Philosophiae in Lyceo
Blasiensi, la pp. 3 – 5.

28
profesori Basiliu Raţ din istoria eclesiastică şi din dreptul
canonic, Timotei Cipariu din teologia dogmatică şi Ioan
Rus din teologia pastorală. Atunci Mureşan era numai de
19 ani, dar destul de bine înarmat, ca în studiile teologice
să-şi elupte (câştige) primul loc între colegii săi, şi să
rămână în toţi patru anii tot primul eminent, precum arată
Protocolul clasificaţiunilor22.
Blajul, acest oraş mic, dar renumit, simplu şi modest,
dar glorios şi falnic, avu un rol deosebit în dezvoltarea
tânărului Mureşanu.
Blajul, pe acelea timpuri, când întreg poporul român e
necăjit, neluminat, ales de reşedinţă episcopilor români
uniţi, devine un focular nestins al luminii, ştiinţei şi
culturii, de unde vor izvorî multe rezultate măreţe din viaţa
noastră istorică.
Episcopii din Blaj întotdeauna năzuiesc a fi mari
protectori ai ştiinţelor şi ai culturii, aduc jertfe enorme
pentru a-şi ridica clerul, a-şi cultiva poporul şi a înălţa
gradul de cultură românească, clădesc şcolile din Blaj, prin

22
Calculii lui Mureşanu din toate studiile teologice sunt cei mai
excelenţi. În 1834 – 5 pe cursul I, în ambele semestre are din
limba ebraică, din arheologie, din exegeză şi din istoria
eclesiastică tot e mi ne n ţi e. În 1835 – 6 pe cursul II, şi în
semestrul I, şi în semestrul II, are din studiul biblic şi din dreptul
canonic iar eminenţie. În 1836 – 7 pe cursul III, atât în semestrul
I, cât şi în al II-lea obţine şi din teologia dogmatică, şi din
teologia pastorală e mi ne n ţi e . În anul 1837 – 8 pe cursul IV, are
în semestrul I, din teologia dogmatică e mi n e nţ ie, din teologia
pastorală eminenţie, asemenea şi în semestrul II, are din teologia
dogmatică eminenţie, din teologia morală e mi n e n ţie . În nota
reflexiunilor din purtare are primă, la talent stă: „optimum” („cel
mai bun”). Vezi Protocollum Classificationum ductum pro
Auditoribus Studiorum theologicorum in Seminario dioecesano
Blasiensi, la p. 24.

29
care Blajul îşi ridică şieşi primul loc şi merit în întreagă
istoria noastră. Nici în Muntenia, nici în Moldova, nici în
Transilvania nu au fost şcoli româneşti nici în timp, nici în
calitate înaintea acestora23.
Ridicându-se aceste şcoli, „Blajul începe a se face o
Atenă mică pentru români şi centrul culturii naţionale, de
unde se răspândesc bărbaţi cu spirite luminătoare, ca să
vestească poporului românesc zorile învierii sale”24.
Sentimentului naţional i se pune bază atât dincoace, cât
şi dincolo de Carpaţi prin şcolile din Blaj. „Care şcoală,
între toate şcolile româneşti, poate să arete atâţi bărbaţi
mari ieşiţi din sânul lor, care cu pietate în religiune şi cu
multă învăţătură să se poată asemăna bărbaţilor ieşiţi din
tinerimea scolastică a acestor şcoli? Unde a putut sămânţa
aruncată de economul cel bun, să aducă fructe mai
însemnate, de cum a adus sămânţa revărsată pe acest loc,
ce se părea cel mai steril şi mai necultivat? Unde s-au
văzut cândva ostenele şi sudori mai bine răsplătite? Unde
seceriş mai mulţumitor decât pe acest înţelenit câmp, şi
unde lucrători aşa puţini se văzură la început? Unde s-a
putut cândva cu mijloace aşa puţine câştiga efecte mai
însemnate, de cum ne arată istoria acestor şcoli?”25
Efectele şcolilor din Blaj, în adevăr, sunt preţioase atât
pe terenul bisericesc, cât şi pe cel politic, literar şi cultural.
Aceste şcoli dau viaţă nouă poporului român. Profesorii şi
elevii lor în particular şi peste tot au avut un rol mare în
lupta dezvoltării culturale, ei stau gata a-şi jertfi orişicând

23
Vezi Ioan Antonelli, Breviar istoric al şcolilor din Blaj, Blaj,
1877; Nicolae Brânzeu, Şcolile din Blaj, Sibiu, 1898.
24
Atanasiu Marienescu, Viaţa şi operele lui Petru Maior, p. 17.
25
Timotei Cipariu, Cuvânt la aniversarea de 100 ani a gimnaziului
din Blaj; Vezi Antonolli, op. cit. p. 24.

30
viaţa pentru binele neamului lor, pentru înaintarea şi
înflorirea lui.
De aici ies, ca dintr-un izvor nesecat, razele
luminătoare ale progreselor moderne. Aici se arată elevilor
mai întâi, din cărţi şi de pe catedre, falnica origine a
poporului nostru. Aici răsună mai întâi învăţăturile pline
de adevăr şi erudiţiune ale marilor Samuil Clain, George
Şincai şi Petru Maior. Aici se concentrează tinerimea
română, din toate părţile Transilvaniei, cu dorul ferbinte de
a învăţa, ce au fost românii şi cine sunt. Aici se naşte
şcoala tradiţionalismului. De aici ies toate ideile mari şi
planurile mai remarcabile de toată categoria. Aici se ridică
„cuibul românismului şi locuinţa geniului gintei latine”.
Era deci imposibil, ca aceste şcoli, în care crescuseră şi
învăţaseră atâţi bărbaţi mari, ca Şincai, Clain, Maior,
Cipariu, Bărnuţ, Bariţ, Aron Pumnul, Iacob Mureşianu, şi
mulţi alţii, să nu inspire şi pe elevul călugărilor piarişti din
Bistriţa, să nu verse în sufletul lui, curentul acela, care cu
deosebire domină în şcolile din Blaj, înţeleg curentul
naţional, în care s-au plămădit şi s-au născut o mulţime de
scrieri istorice, politice, lingvistice şi beletristice, toate cu
menirea, de a deştepta, aţâţa şi regenera lumea românească
şi a o conduce în o nouă lume, cu noi vederi, cu noi
aspiraţiuni, drepturi şi datorinţe.
Şi, în adevăr, în inima studentului de la Bistriţa, care
până aci nu ştia nimic despre literatura română, care în
Bistriţa făcu cunoştinţă cu autorii clasici latini şi germani,
şi pentru care istoria şi literatura română erau numai nişte
comori ascunse, îndată ce ajunse în Blaj, se schimbă cu
totul. Sufletul său, în curând, se umple de aceleaşi idei,
care de mult erau prefăcute în sângele profesorilor şi
elevilor de aici.

31
 Toţi ardeau pentru libertate, toţi se ocupau cu ideea
neamului lor. Studiul limbii şi al istoriei naţionale era
izvorul nesecat, din care scoteau mângâierea şi speranţele.
Principiile lui Şincai, Clain şi Maior îl răpiră şi pe
tânărul nostru Andrei Mureşanu. El deschide cartea sfântă
a trecutului neamului său şi învaţă din ea gloria şi
suferinţele străbunilor, şi acelea se imprimă în sufletul său,
şi de acolo mai mult nu mai ies, până când nu trece la o
altă viaţă.
Gloria străbunilor umple sufletul lui Mureşanu de
speranţe mari pentru neamul său, iar suferinţele îl aruncă
în abisul disperării, şi o viaţă întreagă se va ocupa când cu
speranţa, când cu vitregimea sorţii, naţiunii sale româneşti.
În timp de şase ani petrecuţi în Blaj, în acest centru
cultural al românilor j de dincoace de Carpaţi, se va oţeli
puternic pentru lupta ce îl aşteaptă în valurile vieţii.
Se aruncă cu mult foc în brazda muncii. La mijlocul
brazdei i se opreşte plugul şi brazda rămâne de jumătate.
„It tristis arator”(De aceea este supărat plugarul)... Fără
exagerare putem zice, că pe Andrei Mureşanu singur
Blajul l-a făcut ceea ce a fost. Dacă nu ar fi intrat în şcolile
de aici, şi dacă nu ar fi supt spiritul lor, Andrei Mureşanu
niciodată nu ar fi ajuns bardul naţiunii, căci nu ar fi avut
firul, care să-l conducă. Natura i-a dat sentimente şi talent,
Blajul i-a dat directivă. Blajul a deşteptat în el iubirea de
libertate, de neam şi de literatură românească. Blajul i-a
dat poveţele spirituale, cu care a păşit pe cariera vieţii şi a
început o luptă grea, dar o luptă serioasă.

32
 II
Cariera

Trăsuri din trecutul românilor braşoveni. Mureşanu ca

învăţător la şcoala gr. or. de la capela Sf. Adormiri din
Braşov. Trece profesor la gimnaziul rom. cat. de acolo,
întemeiază familie. Rolul său de profesor. Translatorul şi
concipistul din Sibiu. Bărnuţ îl cheamă profesor la Iaşi.
Răspuns. Reîntoarcerea la Braşov.
Fiindcă Mureşanu îşi începe cariera la şcoala gr. or. de
la capela Sf. Adormiri din Braşov, credem, că nu va fi fără
interes, să dăm, cu cuvintele lui Arsenie Vlaicu, o mică
icoană din trecutul românilor braşoveni.
„Timpurile apăsătoare ale secolilor din iobăgia trecută
– zice Arsenie Vlaicu – n-au fost mai priincioase nici
românilor din acest colţ de ţară privilegiat al Fondului
regiu, şi veacuri de-a rândul Colonia Română aşezată în
suburbiul Şchei era considerată ca un sat supus oraşului
Braşov atât în privinţa politică, cât şi administrativă.
Numai sprijinului moral şi material şi protecţiunei
neîntrerupte a Domnilor din Moldova şi Muntenia au de a
mulţumi ei existenţa şi înaintarea treptată în ciuda tuturor
vitregităţilor timpurilor. Prin lupte şi greutăţi nenumărate
se strecoară ei în timp de patru secoli până la începutul
secolului XVIII, când în urma unui tractat comercial
încheiat de Carol VI cu Poarta, comerţul braşovean începe
a reînvia. Relaţiunile comerciale cu întreg Orientul, şi în
specie cu ţările de lângă Dunăre încep încetul pe încetul a
trece din mâinile saşilor în mâinile românilor, grecilor,

33
bulgarilor şi macedo-românilor stabiliţi în Braşov, şi nu o
singură dată, magistratul din Braşov se vede necesitat a
cere intervenţia românilor din Şchei faţă de dispoziţiile
Domnilor Munteniei şi Moldovei relativ la legăturile lor
comerciale. Comercianţii greci, bulgari şi macedo-români
posedeau deja de pe atunci o „companie privilegiată
grecească de comerţ”, iară către finea secolului acestuia
numărul comercianţilor români şi greci întrece cu mult pe
al saşilor, fapt, care avu de mare urmare o înflorire a bunei
stări materiale.
Mână în mână cu bunăstarea materială a trebuit
neapărat să meargă şi tendinţa de a o rupe cu întunerecul
trecutului şi cu starea de dependenţă faţă de oraşul Braşov.
Astfel se angajează o luptă înverşunată în această
direcţiune între magistratul privilegiaţilor saşi şi între
românii privaţi de drepturi civile şi bisericeşti, ba până la
un punct oarecare chiar şi de drepturile sfinte ale omului,
în care luptă uneltirile şi voinţa rea triumfă, până când
împăratul Iosif II dă şi românilor dreptul de concivilitate,
în virtutea căruia îşi pot cumpăra moşii în cetatea
Braşovului, îşi pot clădi biserici şi pot exercita diferite
meserii, drepturi rezervate până aci numai breslelor şi
ţehurilor săseşti. Dar şi aceste drepturi li se restrâng rând
pe rând în anii următori, până când la 1848 evenimente
epocale sunt chemate să schimbe cu totul ordinea
existentă, proclamând şi la noi principiile măreţe de
libertate, egalitate şi frăţietate.
De institute culturale nici că putea fi vorbă la românii din
Braşov în timpul acestor secli de apăsare. Abia pe la finea
secolului XVIII aflăm la biserica Sf. Nicolae din Schei o
şcoală poporală, care pe la 1837 avea deja patru clase. Aci a
funcţionat ca învăţător între alţii şi valorosul scriitor poporal
Ioan Barac, mai târziu translator magistratual. În cetatea

34
internă a Braşovului însă, ale cărei porţi de fier au fost multă
vreme închise românilor, abia la anul 1835 înfiinţară
neguţătorii români o şcoală poporală.”26
La şcoala aceasta, înfiinţată cu scopul de a scoate
tinerimea română din şcolile săseşti şi din şcoala cea
grecească, „care servea şi pentru copiii neguţătorilor
români din cetate”, pentru prima oară a fost angajat şi a
funcţionat câtva timp ca învăţător George Bariţ, după el au
urmat Ioan Procopiu şi Ioan Popoviciu, iar catehet a fost
Vasile Grecean, preotul capelei de la Sf. Adormire.
În 1838 însă Ioan Procopiu demisionează şi trece la
Craiova, şi aşa la postul său de învăţător comercianţii
români, la recomandarea lui George Bariţ, invitară pe
Andrei Mureşanu. Când Mureşanu primi onorifica
invitare, era încă teolog pe anul al patrulea în seminarul
clerical din Blaj. Deci pentru a putea urma invitării, el avea
lipsă de concesiunea episcopului său Ioan Lemeni, care la
cererea lui din 9 Martie 1838, îl şi facultează (învoieşte)
prin următoarea rezoluţiune: „E consideratione vel
maxime intentionis recurrentis filii semet perficiendi sub
conditione fidem graeco-catholicam intemerate servandi,
et dum provocatus fuerit, terminato cursu redeundi, petito
ejusdem paterne deferimus”.27 (Cu condiţia de a păstra
intactă religia greco-catolică şi de a mă întoarce după
terminarea cursului, când voi fi rechemat)
Cu această rezoluţiune, Mureşanu în luna lui aprilie
1838 pleacă la Braşov. Din Blaj ajunse în Sibiu, aici îl

26
Arsenie Vlaicu, Câteva date din viaţa şcolii noastre comerciale.
Anuarul şcolii comerciale superioare din Braşov pe anul 1897,
pp. 2 – 3.
27
Protocollum praesidiale Episcopi Fogarasiensis pro anno 1838,
nr. 128.

35
aştepta George Bariţ, trimis anume după el cu trăsura pe
spesele comercianţilor români braşoveni, deoarece
Mureşanu până atunci nu mai fusese în Braşov, şi nici
comunicaţiune regulată între Sibiu şi Braşov nu era.28
Ajuns în Braşov şi începu fără amânare funcţiunea sa de
învăţător, fiind misiunea lui, să înveţe şi instrueze
„plăntuţele tinerele şi mieluşeii nevinovaţi”.
Braşovul cu bastioanele sale învechite, cu măreţele sale
ruine istorice salutate de zeci şi zeci de furtuni grele şi
ameninţătoare, cu admirabila sa regiune împodobită de
munţi încântători; cu Tâmpa cea frumoasă şi romantică, ce
se ridică făloasă ameninţând oraşul, unde poetul nostru
atât de bucuros petrecea, de unde cu atâta durere şi cu
atâtea speranţe îşi avânta el gândirile sale măreţe la fraţii
săi români din văi şi din câmpii, unde de atâtea ori medita
asupra sorţii omeneşti şi asupra trecutului poporului
român; în scurt timp devine locul cel mai plăcut al
bardului naţional.
Andrei Mureşanu precum se vede din strofele Unui
rămas bun de la Braşov; precum apare din împrejurarea,
că pus în disponibilitate – pe lângă toate stăruinţele
mitropolitului Andrei Şaguna de a-l reţine în Sibiu – iară
îşi strămută domiciliul la Braşov, precum afirmă în fine
văduva sa: s-a simţit de tot bine în Braşov.
Şi nu e mirare!
Aici îşi avea el cuibul fericirii sale; aici îşi începu el
pentru prima oară cursul carierei; aici i se deschise mai
întâi lumea în toată valoarea ei; aici se făcu cunoscut
înaintea lumii româneşti; aici erau amicii şi stimătorii săi
numeroşi, care atât de mult l-au iubit şi în viaţă şi după
moarte...

28
Vezi Transilvania, 1877, nr. 42.

36
 Ca învăţător el se puse în serviciul şcolii eu cel mai
curat suflet şi devotament, care chiar şi în poezia sa se
reoglindează. În Un rămas bun de la Braşov, Mureşanu
poate întreba cu conştiinţă liniştită:

Voi plăntuţe tinerele,

Mieluşei nevinovaţi,
Ce-aţi fost sub grijile mele,
Spuneţi v-am dat să gustaţi
Vr’un venin din mugur verde,
Iarbă de fier, ce vă pierde?

Elevii şi elevele sale îl iubiră nu ca pe un simplu

învăţător, ci ca pe adevăratul lor părinte. După mulţi ani
încă tot cu dragoste era înconjurat de foştii săi elevi şi
eleve. Părinţii acestora îl surprindeau cu cadouri multe şi
preţioase. Aproape nici o sărbătoare nu trecea, fără ca el să
primească de la comercianţii braşoveni daruri scumpe
drept recunoştinţă pentru zelul său ce-l manifesta în şcoală
pentru copiii lor.29
Dimpreună cu George Bariţ şi cu Vasile Grecean,
Andrei Mureşanu puse tinerei şcoli româneşti temelii
solide şi mult promiţătoare. Deci cu tot dreptul regretară
braşovenii, când Andrei Mureşanu părăsi şcoala aceasta.
Asemenea regretă şi el: „Cu părere de rău trebuie, să vă
părăsesc şcoala – zise comercianţilor români la despărţire
– însă totdeauna v-am iubit şi vă voi iubi!”30
El demisionează la 1840 şi trece profesor la gimnaziul
rom. cat. de acolo, unde a fost angajat prin mijlocirea

29
Comunicat de văduva poetului.
30
Comunicat de aceeaşi.

37
vărului său, Iacob Mureşianu, care a fost primul profesor
la acel gimnaziu.
Deodată cu trecerea sa la gimnaziul numit, Andrei
Mureşanu ajunge în condiţiuni materiale destul de
favorabile.
Ca profesor pe la început avea un salar anual de 168 fl.,
precum şi vipt (întreţinere), cuartir şi lemne de la
plebanul-abate. Mai târziu însă primi întreg salariul în bani
gata, care laolaltă făceau 300 fl.31
Afară de salariul său profesoral mai avea un câştig
anual de 300 fl., pentru colaborare la Gazeta Transilvaniei
şi la Foaie pentru minte, inimă şi literatură, la care el lucra
încă de prin 1839.32
Salariul de profesor şi onorariul de colaborator la
numitele foi, pe acel timp, când în Braşov totul era ieftin,33
asigurau lui Mureşanu o viaţă liniştită şi fără lipse, aşa că
acum se putea cugeta chiar şi la întemeierea familiei.
Cu gândul acesta se ocupa mai ales de când umbla la
casa lui Vasile Grecean. Acest harnic şi zelos preot,
cunoscut pentru pietatea şi pentru bunătatea inimii sale, nu
mult după demisionarea lui Mureşanu, fu lovit de
apoplexie, şi prin aceasta deveni neapt pentru lucru.
Împrejurarea aceasta făcu pe Mureşanu, ca să umble tot
mai des în casa lui Grecean, ca să-i îndeplinească unele
agende de cancelarie. Cea mai mică fiică a lui Grecean,
Susana, pe acest timp era ca o floare involtă; era o tânără
copilă de 16 ani, când visurile sunt mai dulci şi viaţa e mai

31
Fr. Vargyasi, A brassói róm. kath. fögymnasium története. A
brassói róm. kath. fögymn. értesitöje, 1895 – 6, Braşov, 1896, pp.
63 – 64.
32
Comunicat de văduva poetului.
33
Vezi Fr. Yargyasi, op. cit., pp. 64 – 65 Not.

38
plăcută. Cu faţa sa rumenă brunetă, cu ochii săi ageri
scânteitori şi părul său negru, cu armonia perfectă a
frumseţii sale fizice şi intelectuale, cu rara sa bunătate de
inimă şi cu întreagă naivitatea tinereţii îl răpi de tot pe
Mureşanu, care acum o singură dorinţă avea, de a o putea
câştiga şieşi de viitoare soţie.
Şi visul i s-a realizat în 27 august 1842, când conduse
pe Susana la altar şi încheie cu dânsa o căsătorie fericită,
care a durat 21 de ani.
Din căsătoria aceasta s-au născut opt copii: Leontina,
George, Leontina, Victor, Susana, Victor, Andrei şi
Eleonora. Toţi muriră încă de mici, afară de George şi
Eleonora, care îi supravieţuiră.34
Şi acum, după, ce am văzut pe Andrei Mureşanu, cum
întemeiază familie, să reluăm iară firul activităţii sale şi
să-l vedem mai de aproape în calitatea sa de profesor.
Mai sus amintirăm, că la 1840 Andrei Mureşanu trecu
profesor la gimnaziul rom. cat. din Braşov. Acest
gimnaziu pe la început avea trei stâlpi tari şi măreţi, pe
directorul Antoniu Kovács şi pe profesorii Iacob
Mureşianu şi Andrei Mureşanu, care întâmpinau cu curaj
şi bărbăţie toate obstacolele grele şi serioase: pe umerii
celui dintâi s-a ridicat, iar pe ai acestora s-a susţinut.35
Răul cel mai mare, cu care trebuia, să se lupte noul
gimnaziu era lipsa de mijloace. Venitele de pleban-abate
ale directorului Antoniu Kovács, colectările acestuia de la

34
George, după terminarea studiilor gimnaziale în Blaj, a ascultat
ştiinţele juridice la Academia din Sibiu, după aceea ajunse
procuror în Bucureşti, dar nu peste mult muri în floarea vieţii. –
Eleonora încă muri de tânără, abia după trei ani de căsătorie cu
Demetriu Blaga, preot gr. or. în Beba-Veche din comitatul
Torontal.
35
Vezi Fr. Vargyasi, op. cit.

39
parohieni şi de la persoane străine distinse, erau prea mici,
ca să poată acoperi toate trebuinţele. Cu toate aceste,
gimnaziul se completează succesive în fiecare an. În cele
cinci clase (principia, grammatica, syntaxis, rhetorica,
poesis) funcţionau relativ foarte puţini profesori, şi chiar şi
din aceştia unii, ca Nicolae Eismann, Samuil Szelle,
Ladislau Pap, Iosif László, din cauza salarului mic,
propuneau la institut, cum s-ar zice, numai de azi pe
mâine. „Dintre aplicaţi – zice Fr. Vargyasi – Iacob
Mureşianu şi vărul său, Andrei Mureşanu, au rămas
credincioşi institutului... Mult timp pe umerii acestor doi
bărbaţi se învârte toată greutatea instrucţiunii, cu toate că
greutatea aceasta nu a putut fi mică la un institut, ce se afla
în stadiul începutului şi era întru toate avizat la sine.”36
Iată, rolul ce l-a avut Andrei Mureşanu la gimnaziul
rom. cat. din Braşov dimpreună cu vărul său, Iacob
Mureşianu! Pagini de laudă sunt aceste în biografia
poetului nostru; pagini de laudă obiectivă dictată de purul
adevăr depus în arhivul gimnaziului pe care l-a servit;
pagini de laudă, care revarsă lumină clară asupra
caracterului şi a vocaţiunei sale de profesor. Da, acestea
sunt trăsăturile prudenţei, ale perseverenţei, ale
caracterului model, la vederea cărora s-ar fi putut aştepta
cu drept cuvânt de la Francisc Vargyasi, ca în Istoricul
gimnaziului să sacrifice pagini întregi acestui ilustru
profesor, şi să nu-l amintească numai în fuga condeiului,
prin câteva şiruri palide.
Ca profesor Andrei Mureşanu peste tot s-a distins mult,
el se bucura totdeauna de încrederea superiorilor şi de
iubirea şi atragerea elevilor, căci – precum scrie Gazeta

36
Fr. Vargyasi, op. cit., p. 6.

40
Transilvaniei – el şi pe acest teren dovedea o rară
capacitate.37
Mureşanu n-a fost un simplu profesor cum sunt cei mai
mulţi, ci în sensul nobil al cuvântului a fost un pedagog,
care în tot decursul profesiei sale a observat sufletul
elevilor săi, pe care nu numai i-a instruit, ci totodată i-a şi
studiat şi studiindu-i i-a crescut. Profesorul bun şi zelos, şi
pedagogul conştiincios era versat şi în literatura
pedagogică străină, cu care bucuros şi cu plăcere s-a
ocupat în orele sale libere. Toate acestea le dovedeşte
evident cartea sa: Icoana creşterii rele.
Cariera sa de profesor durează până la 1849. De la 1850
încoace îl vedem lucrând ca translator la cancelaria
guvernului cesaro-regesc din Sibiu, în care calitate fu
denumit în urma susţinerii concursului.
La primirea acestui post, după cum el însuşi spune, l-au
constrâns împrejurările, ca să se asigure ceva mai bine
pentru viitor atât în privinţa persoanei sale, cât şi a
familiei, şi ca să nu fie constrâns a trăi din promisiuni,
„care mai că nu se împlinesc niciodată.”
Vrând a caracteriza pe translatorul şi concipistul din
Sibiu, vom spune că Mureşanu îşi împlinea oficiul cu
acurateţe, era prompt, harnic şi punctuos în toate afacerile
oficiului său, deşi avea „două slujbe pentru o plată”. Vom
spune apoi, că era bunătatea întrupată faţă de oricine, ajuta
pe cei necăjiţi şi asupriţi, da îndrumări celor cu procesele
pierdute, conducea şi sfătuia tinerimea academică română,
care nici nu întrelăsa o singură ocaziune, ca să nu-şi
manifesteze simţămintele sale de profundă stimă şi iubire
faţă de el. „Martore sunt arhivele guvernului cesaro-re-
gesc; martore suspinele multor foşti asupriţi şi de el ajutaţi;

37
Gazeta Transilvaniei, 1863, nr. 110.

41
martore junimea studioasă, care o conducea cu sfatul şi cu
ajutorul său.”38
În funcţiunea aceasta de translator şi concipist,
omorâtoare de spirit, stete el, omul cel mai simţitor, 11 ani
cu modestul salar de 840 fl. Aici începe mai cu seamă
starea sa tristă. „Poetul blând şi fraged de la natură a
trebuit – zice Iosif Vulcan – să împlinească lucrurile cele
mai seci, – el, care ardea pentru libertate şi naţionalitate, a
trebuit să traducă ordinaţiunile şi legile cele mai
sugrumătoare de libertate şi naţionalitate ale guvernului
absolutistic.”39
La împrejurările acestea triste se mai adaugă încă şi
suspicionarea din partea mai multora, care precum faţă de
alţii, aşa şi faţă de el se răciră din cauza, că avea funcţiune
de la guvern. Atunci se rupseră legăturile de amiciţie între
el şi George Bariţ şi se ridicase între ei peretele, care îi
despărţi până la moarte.40
Ce e drept, i s-a dat ocaziune destul de bună pentru a
scăpa de acest oficiu greu şi neplăcut, dar el nu voi să se
folosească de ea. Anume în 1855 vechiul său profesor,
Simion Bărnuţ, i-a esoperat (oferit) catedra de limba şi
literatura română la Universitatea din Iaşi, în care sens
Bărnuţ i-a şi făcut invitare.41 Dar Mureşanu n-a urmat
acestei invitări din mai multe motive, expuse într-o
epistolă a sa, din care las să urmeze aci părţile privitoare:
„Cât pentru strămutarea mea la Moldova, trebuie, să vă
spun, că pentru deocamdată mă rezolv a rămâne în postul,
la care mă aflu, mai ales luând în consideraţiune şi

38
Gazeta Transilvaniei, 1863, nr. 101.
39
Iosif Vulcan, Panteonul Român, p. 14.
40
Vezi Transilvania, 1877, nr. 42.
41
Vezi Amicul Familiei, 1890, nr 18.

42
împrejurarea, că am servit statului austriac în calitate de
translator şi concipist 6 ani, încât îmi mai lipsesc 4 ani, ca
să fiu capace de pensiune, atât eu, cât şi soţia şi pruncii, la
venirea unei morţi timpurii, mai încolo precugetând şi la
aceea, că deşi leafa anuală de 325 galbeni este onorifică
pentru un bărbat, mai ales necăsătorit, pe lângă toată
scumpătatea, ce domneşte deocamdată în Principate,
pentru un părinte însă cu familie numeroasă, cum sunt şi
eu, crede domnul meu, că nu este de ajuns, nici pe lângă
cea mai mare economie. Apoi de la o mizerie sigură, care
mă dedai a o trage după mine, la alta nesigură, pe care nu
o pot cunoaşte din toate părţile, îmi vine cu greu, să mă
strămut.
Domnul meu! Datorinţa de părinte mă face a mă îngriji
pentru viitorul familiei mele în caz de moarte, apoi acel
viitor nu-l pot ajunge decât sau printr-o pensiune de care la
d-voastră, pe cât ştiu, la femei nu există, sau printr-o leafă
bună, din care să fiu în stare a-mi pune ceva la o parte în
tot anul. În Austria leafa-mi este mică, pensiunea însă-mi
asigură pe femeie şi prunci de la cerşirea pe la uşile
creştinilor; în Moldova nu mă pot bucura nici de una, nici
de alta. Nu de leafă, căci abia ajunge pentru trebuinţa de
toată ziua; nu de pensiune, care nu există în felul acesta. Pe
lângă aceasta, starea cea precară a Principatelor în timpul
de faţă, pentru un om cu familie încă nu este prea
atrăgătoare, nu pentru opoziţiunile cele de acolo, care
într-adevăr sunt nubecule (nouraş, pată), ci pentru cele din
afară, care seamănă a orcane (uragan). Aşezându-se odată
Principatele de la Dunăre definitiv şi perdurând (dăinuind)
tot spiritul acesta naţional şi patriotic, de care se află
însufleţiţi cu distincţiune fraţii moldoveni, atunci eu voi fi
cel dintâi, care voi cânta, cum am cântat şi în anul presinte:

43
 Te salut Moldovă, ţară renumită,
Patria lui Ştefan, marelui erou,
Căci cu mic, cu mare, cu Domn şi elită
Îţi prepari ’n lume un viitor nou!

Eu aş fi cel dintâi, care aş cere post amesurat (potrivit)

puterilor mele în Moldova.
Avuşi bunătate a zice, că venind acolo aş avea ocaziune
a vieţui mai conform naturii, pentru care am fost chemat.
Domnul meu! Chemarea mea ar fi fost să mă cuprind cu
Pegasul, aspirând la Olimp, şi ca să o pot face aceasta bine,
aveam trebuinţă de câteva peregrinajuri pe la pământul cel
clasic, iar nu să vând participii, sau, ce e mai rău, să traduc
guvernului meu hârtii ciocoeşti, pe care consoţii mei sau nu
le vor, sau nu le pot descifra; aceasta însă aş fi putut-o face
numai având o moşioară sau un capitălaş, care să-mi verse
pe tot anul un venit sigur de 400 – 500 galbeni, sau având
un post de bibliotecar cu leafă bună.
Iartă bunul meu profesor, că mă espectorai (înfăţişai) cu
atâta sinceritate, şi nu lua în nume de rău, dacă
împrejurările deocamdată nu mă iartă a mă amesura
dorinţei d-voastre.”42
Rămâne deci şi pe mai departe la oficiul său de
translator şi concipist în Sibiu până în luna lui aprilie 1861,
când dimpreună cu mai mulţi funcţionari fu pus în
disponibilitate, cu plata întreagă. După aceea, contele
Mikó îl cheamă la Cluj tot în calitate de translator şi
concipist şi îi trimite chiar şi decretul, dar el din motivul că
este prea bătrân să înveţe a concipia ungureşte, refuză
această invitare şi se întoarce iară la Braşov, la locul
gloriei sale.
42
Epistola de datul 4 nov. 1855 a lui Andrei Mureşanu, publicată în
Amicul Familiei, 1890, nr. 18.

44
 III
Icoana creşterii rele

Obiectul. Specimene. Spiritul. Limbajul şi stilul

Andrei Mureşanu precum am mai amintit, pe timpul

când era profesor, s-a ocupat mult şi cu literatura
pedagogică, ce e drept, nu ca să întemeieze sisteme
pedagogice, nu cu gândul de a îmbrăţişa şi de a cultiva şi
dânsul literatura pedagogică, ci singur pentru cultivarea sa
proprie. Dar văzând, că – pe când francezii, englezii şi
germanii au deja o literatură pedagogică dezvoltată –
scriitorii români nu dau nici o atenţiune literaturii
pedagogice, deşi ramul acesta al literaturii are cel mai
netăgăduit rol în propagarea culturii şi în educaţiunea
naţiunilor, instinctive s-a născut în dânsul ideea, ca printr-o
traducere românească, să pună bază literaturii pedagogice
la români.
Şi, într-adevăr, la 1848 Mureşanu a şi scos la lumină, în
tipografia lui Ioan Gött din Braşov, cartea sa: Icoana
creşterii rele, tradusă şi prelucrată conform relaţiunilor
româneşti după Krebsbüchlein, adică după Cărticica
Racului a renumitului pedagog german Cristian Gotthilf
Salzmann.43

43
Cristian Gotthilf Salzmann s-a născut la 1 Iunie 1744 în
Sömmerda lângă Erfurt în Germania, unde tatăl său era preot.
Studiile teologice le-a absolvit în Iena, la 1768 a devenit preot în
Rohrborn şi după aceea în Erfurt. Ca pedagog s-a făcut cunoscut
prin Krebsbüchlein şi Konrad Kiefer. În 1781 funcţionează ca

45
 Icoana creşterii rele întreagă se compune din tablouri şi
scene, unele compătimitoare, altele revoltătoare, luate din
familii din toate clasele societăţii. În fiecare vedem numai
părinţi nefericiţi şi copii încă şi mai nefericiţi. O singură
scenă, sau întâmplare nu cuprinde cartea aceasta, de care
noi să nu fi văzut, ori să nu fi auzit în viaţa practică.
Cine oare nu cunoaşte părinţi, care se plâng, că copiii
lor sunt răi, neascultători şi îndărătnici, deşi le-au dat cea
mai bună creştere? Cine n-a văzut mame, care dojenesc
sau bat, fără cruţare, pe copiii lor, pentru o mică greşeală
comisă chiar atunci, când aceia voiau, să facă ceva
surprindere plăcută mamei lor; sau mame aduse în
perplexitate şi ruşine prin fiicele lor limbute şi răsfăţate?
Au doară va fi cineva, să nu fi văzut părinţi poftind de la
fiii lor, să fie chiar aşa de cu minte, precum sunt ei, să nu
fugă după un fluturel, ca să-l prindă, sau după o floricică,
ca să o rupă? Mulţi vom fi văzut de bună seamă părinţi,
care se ceartă laolaltă înaintea fiilor săi, vorbesc pe alţii de
rău, se joacă cu vorbe frivole şi glume impie (murdare). Şi
totuşi ar vrea, ca fiii lor să nu aibă scăderile acestea.
Unii îşi vor deda copiii cu minciuna încă de mici,
minţind înaintea lor numai din glumă; alţii iară se vor
bucura, că copiii lor aşa de frumos au ştiut-o suci, şi a se
scăpa de pedeapsă prin câte o minciună bine socotită, ba
încă vor lăuda şi remunera pe copiii lor pentru o atare
bravură de minciună. Şi cu toate acestea ei se vor mira mai

catehet la Filantropinul din Dessau, la 1784 întemeiază

Filantropinul din Schnepfenthal, care stă şi până azi. A murit la
31 Octobre 1811. Scrierile sale pedagogice, care toate se
caracterizează prin claritatea ideilor şi fluiditatea stilului, mai
recent au apărut în colecţiunea Die Klassiker der Pädagogik,
Langensalza, 1894, vol. III şi IV, unde se află şi Cărticica
Racului.

46
tare, văzând mai târziu, că fiii lor au devenit mincinoşi şi
înşelători.
Sunt mame, care vor îndopa cu cele mai molatice
mâncări pe fiii lor iubiţi; tătâni, care vor deda pe fiii lor
încă de mici cu băutura, îi vor învăţa să fie gingaşi în
mâncare şi îmbrăcăminte, să se păzească de toată adierea
vântului. Şi apoi cine se va mira mai tare, dacă aceşti copii
cu timpul vor fi nesăţioşi, risipitori, invalizi şi inerţi?
Vom fi ştiind cu toţii, cum multe mame lasă pe copiii
lor numai „în ştirea Domnului”, sau pe grija servitoarelor
şi servitorilor, de la care fireşte vor învăţa tot ce e rău,
frivol, murdar. Şi ei totuşi ar dori, ca copiii lor, în cugete şi
în fapte, să fie nobili, casti şi curaţi.
Şi de acei părinţi încă vor fi mulţi, la tot cazul, care se
fac judecători asupra lucrurilor ce le învaţă copiii lor în
şcoală: la cutare lucru nu-i iau nici un folos, cutare lucru
nu l-au învăţat bine, învăţătorul e aşa şi aşa! Câţi nu se vor
face foc şi pară, pentru că învăţătorul a cutezat să atingă pe
odorul lor, care e mai scump decât întreagă lumea!...
Părinţi şi copii de calibrul acesta vedem pretutindenea
în Icoana creşterii rele: de o parte părinţi, care nu ştiu
creşte copiii lor, nu se ştiu purta înaintea lor, nu ştiu cum
să trateze cu ei, nu ştiu ce să le permită, şi ce să nu le
permită, nu ştiu cum să vegheze asupra educaţiunii lor, cu
un cuvânt, părinţi, care nu cunosc mijloacele adevărate şi
corecte ale educaţiunii; iară de altă parte copii, care nu-şi
iubesc părinţii, ba chiar îi dispreţuiesc, copii fără
sentimente nobile faţă de ai săi şi faţă de aproapele, fără
iubirea lui Dumnezeu şi a religiei, copii cu sentimente
crudele, fricoşi, slabi, mincinoşi capricioşi, nesăţioşi,
iubitori de lux, prădători, leneşi şi inepţi pentru viaţă.

47
 Dar ca să le întărim toate acestea, şi ca să străbatem mai
direct şi mai adânc în spiritul Icoanei creşterii rele,
reproducem din ea câteva specimene interesante:
„Mariţa cea mică mersese în grădina tatălui său. Acolo
era plin de flori. Ce să facă băeţica de bucurie! Uită-te, ce
de flori frumoase, strigă ea în nevinovăţia sa. De aici o
să-mi împlu poala şi să leg şi mamii un buchet. De loc se
pune pe genunchi şi începe a rupe, până ce îşi împle poala,
după aceea se trage sub un măr şi-şi legă buchetul.
Iată-l! zice băeţica, acum voi să mă duc curând la
mama şi să i-l dau. Doamne, cum se va bucura şi cum mă
va mai săruta!
Ca să poată face mumă-sii şi mai mare bucurie, se trase
încet în bucătărie, luă un taler de porţelan, şi punând pe
acela buchetul, începu a sări cu el pe scară la mumă sa.
Dar din nenorocire, lunecându-i piciorul, căzu, şi talerul de
porţelan sări în mii de bucăţi pe trepte în jos, iar buchetul
de câţiva paşi de ea. Mama sa care auzi acel sunet, sări de
loc să vadă, ce s-a întâmplat. Ce era mai firesc decât că
văzând bucăţile de porţelan, să se ducă îndărăpt şi să aducă
o vargă bună. Aceasta nici că a lipsit. Ci fără a întreba pe
fetiţă despre ceea ce a vrut să facă cu talerul, începu a o
cresta şi pe o parte şi pe alta.
Sărmana copiliţă de spaima căderii, de frica talerului şi
de groaza nuielei, îngălbenise toată, nici că putea grăi
altceva, decât mamă dragă, mamă dragă! Dar cu toate
acestea nu isprăvi nimic. Tu javră! striga întărâtata mamă,
tu să frângi un taler aşa frumos de porţelan! şi-i mai dete
câteva nuiele.
Mariţa văzând, că i se face atâta nedreptate, apucă o ură
asupra mumă-sii. Mult timp nici nu se putea uita la ea şi de

48
aci înainte nu-i mai veni în cuget a lega mumă-sii buchet
de flori.”44
*
„Luisa intră odată turburată în odaia unde îşi ţinea ea
cutiuţa cu banii ce-şi păstra.
– Ce-ţi e? o întrebă tatăl său.
– O, tată, este o femeie cerşetoare la uşă, care îmi şi
spuse, că astăzi încă n-ar fi gustat pâine în gura sa, şi că ar
pătimi de picioare.
– Dar n-ai întrebat-o, cum o cheamă?
– Ana Barbului, ştii tată, aceea care umblă pe beţe, pe
care eu ţi-am mai arătat-o odată.
– Dacă e aceea, atunci îţi poţi păstra creţariul, pe care
vrei să il dai. Femeia aceea a prăpădit toate. Du-te spune-i,
că dacă ar fi trăit altfel în tinereţe, acum n-ar avea să
cerşească.
– O, tată, mi se rupe inima!
– Dacă nu mergi tu, mă duc eu. Muiere, nu-ţi e ruşine a
cădea spre greutatea altora? N-ai avut tu casa ta, n-ai avut
grădina, ce ţi-a rămas de la părinţi? Le-ai mânat toate pe
gât! Ce? Cară-te, să nu apuc o despicătură!
Astfel de tirăneşte se purta acest părinte cu orişicare
cerşetor. De se şi întâmpla, ca să arunce cândva la unul
vreun creţariu, fiind un om avut, – atunci se silea, prin
multă mustrare, ce-i făcea bietului cerşetor, a se despăgubi
şi de acela. La unul îi zicea, că ar fi un pierde-vară, la altul,
că ar cerşi numai ca intrând prin case, să poată pune mâna
pe câte ceva, la al treilea că de ce nu se apucă de ceva
lucru, căci tot omul e îndatorat a se nutri cu lucrul mâinilor
sale! La altul iarăşi îi arunca, că prin viaţa cea desfrânată
ar fi devenit la această mizerie. Omul trebuie să-şi

44
Icoana creşterii rele, pp. 1 – 2.

49
deschidă ochii, cui dă creţariul, el singur avu a se lupta în
tinereţe cu feluri de neajunsuri. Iar de cumva îl ruga vreun
nenorocit, ca să-i stea întru ajutor, la unul ca acesta, fiindcă
nu-l putea învinui cu lenea, sau cu desfrânarea, îi zicea:
Cine ştie, în ce chip ai meritat-o! căci Dumnezeu nu face
nimic fără pricină!
Prin astfel de vorbe, sărmana Luisa îmbrăcă un fel de
nesimţire în privinţa celor nenorociţi, ba mai pe urmă şi un
fel de greaţă.
Când îi venea după acestea vreo cerşetoare înainte şi se
ruga, ca să-şi facă vreo pomană cu ceva, ea se trăgea în
altă odaie şi cugeta în sine, cu doi, trei creţari tot nu-i pot
ajuta în nevoie, mai bine dar să-mi păstrez banii”.45
*
„Lucsiţa trebuia, să capete ea întâi din toate bucatele, ce
se puneau pe masă. Aceasta era o lege în casa lor. Dacă
mumă- sa ducea un taler cu coptură în casă, aceea îi striga
în urmă: mumă, îmi trebuie colac, dă-mi! Iară delicata
mumă zicea: De loc Lucsiţa mamei, aşteaptă numai un
minut, ca să aduc un cuţit! Însă ea nu ştia de aşteptare. Eu
voiesc acum! Şi într-aceea se repezea la taler şi lua o
bucată.
Când era cina pe masă, Lucsiţa numai îşi punea
scaunul, împingea talerul său lângă blidul cu bucatele fără
a se fi închinat, după cum fac creştinii.
Bărbatul voia câteodată să încredinţeze pe femeia sa, ca
acela ar fi lucru necuviincios, căci adică pruncilor li se
cade să primească mai pe urmă ca să se înveţe a-şi
astâmpăra pofta; ea însă îi răspundea pururea zicând: băeta
e încă mică, iar ajungând la pricepere, atunci aceea de sine
va urma.

45
Tot acolo, pp. 82 – 84.

50
 De se întâmpla, ca părinţii să capete vreo vizită, era
ştiut că coconiţa are să capete filigeanul cel dintâi, prin
urmare oaspeţii trebuiau să aştepte până când răsfăţata
copilă va fi deplin împăcată. După aceea se arunca pe
gâtul mumă- sa şi întreba întruna: aduci confeturile?
Venind acestea pe masă, Lucsiţa negreşit că va avea să-şi
împlânte ea întâi degetele în acelea. După ce le îndopa ca o
cerşetoare, care n-a mâncat de trei zile, o vedeai că iar
începe a se alătura pe lângă mă-sa arătându-i talerul cu
confeturile. Ce avea să facă mumă- sa, decât să-i dea o
bucată după alta.
Cu vreme Lucsiţa se zburători, acum nu mai era copilă,
ci coconiţă. Însă apucăturile ce şi le însuşise în copilărie, le
păstră şi pentru timpul viitor. De câte ori vedea ceva
întărâtător de ochi, îi lăsa gura apă după acel lucru, încât
trebuia să şi-l câştige cu orice preţ. Mumă-sa trebuia să
pună toate sub lăcat, căci întorcând ea spatele, Lucsiţa
năvălea la toate. Odată făcuse biata mumă un coc, cu care
voia să-şi trateze pe nişte prietene. Coconiţei îi era mult să
aştepte acel minut; ea dar se trase în cămară şi începu a
croi la el. Mai târziu venind damele şi vrând mă-sa a le
trata, află cocul zeciuit de toate părţile, încât nu-şi credea
ochilor. Cine a umblat acolo? Coconiţa cea răsfăţată.
Asemenea apucături avu mă-sa a suferi de nenumărate
ori, şi cu toate acestea se mira de unde putu copila însuge
(prelua) natură atât de grosolană ne vrând a-şi aduce
aminte că ea singură o dedase. Aşa este; cei mai mulţi
părinţi sunt învăţaţi a căuta fundamentul stricării şi a
desfrânării pruncilor în afară, uitând că ei fuseră cauza la
toate”.46
*

46
Tot acolo, pp. 109 – 110.

51
 „Cocoanei Mariţa i se născu o copiliţă, model de
frumuseţe şi de sănătate. O faţă rotundă şi plină, ochi vii, o
culoare sănătoasă, un piept lat, boltit, o talie dreaptă ca
făclia, acestea erau însuşirile, prin care se distingea de
toate băieţelele ce erau de plasa ei. Bărbatul Mariţei, un
boier plin de foc şi sănătate, a cărui privire îţi da să pricepi,
că prin vinele lui cercueşte încă sânge din timpul
cavalerilor, nu se putea sătura de dragostea ce avea către
acel îngerel, o săruta, o lua pe braţe, îi cânta, sărea cu ea
prin casă şi zicea adeseori, Eloiso! tu încă o să faci onoare
familiei mele.
Mariţei însă i se părea că ar avea de a îndrepta multe la
aceea băieţică. Întâi nu-i plăcea faţa cea vie, rumenă şi
plină, şi zicea des că băieţica ei nu seamănă a fată de domn
ci de ţăran. Dar dintru toate nu se putea împăca cu talia ei
zicând, că ar fi prea grasă. Bărbatul se afla în post ostăşesc.
Deci îndată ce îi sosi aceluia o demândare (ordin) ca să
meargă la regiment, cocoana se sili a ajuta ici colea, unde i
se părea că buna natură a făcut vreo greşeală cu băieta sa.
Mai întâi de toate îşi însemnă o corsetă bună, în care ar
avea să-i umble coconiţa în toate zilele aşezată şi strânsă
pe trup de înseşi mânile mumă-sa.
Prea fireşte, că nevinovata fiinţă trebuia să se supuie să
rabde dimineaţa când i-o punea, trebuia să o sufere peste
zi, măcar că numai ea ştia, cum îi strângea măruntaiele,
cum îi apăsa cruduţele costiţe, ridicându-i umerii oblu în
sus. Lipsa răsuflării aerului curat, lipsa apetitului, toate
acestea le răbda copiliţa fără a clinti măcar, mai pe urmă se
învoi şi cu aceea ce-i porunci mumă- sa, că adică să şi
doarmă noaptea în astfel de ferecătură. E mumă ta, –
cugeta băieta în sine – ai datorie să o asculţi.
După câţiva ani, cocoana Mariţa avu bucuria a vedea că
ea a schimbat toate în fetiţa sa, ce a făcut buna natură cu

52
sminteală. Culoarea cea vie din faţă pierise dând loc unei
feţe, ce o îmbracă trupul după ce se desparte de suflet; un
umăr era mai ridicat decât celălalt, şi pe spinarea cea
dreaptă ca lumina, acum se vedea ridicându-se un deluţ ce
îi zicem gâb. Amăruntele acestea însă le ştia ascunde
Mariţa prin periniţe, cuptuşeli, suliman ş. a., încât tot îi mai
rămânea câmp a se bucura în sine, că a putut depărta din
faţă-i roşeaţa cea ţărănească şi talia cea necioplită.
Acum se reîntoarse şi boierul de la spediţia (expediţia)
de război, în care fusese de atâta timp. Inima de tată ardea
de dorinţa ce o avea spre a îmbrăţişa pe unica sa fiică după
atâta lipsire. Deci îndată ce se apropia de curtea sa, trecu
călare pe sub portă, unde-l întâmpină o fetiţă palidă ce
semăna a schilavă.
– Fetiţă, întrebă el cu nerăbdare, acasă este coconiţa
Eloisa?
– Eu sunt aceea; răspunse fetiţa.
– Tu, Eloisa? tu fata mea?
– Domnia ta, tatăl meu?
Aci îşi întinse fetiţa braţele şi boierul dându-se jos de pe
cal o îmbrăţişa, plângând amândoi: fetiţa lacrimi de
bucurie, iar boierul de supărare.
– Unde este mamă-ta, întrebă ofiţirul turburat.
– Nu e departe, răspunse Eloisa – şi duse pe tatăl său în
odaia mumei sale.
Aceasta, văzându-l, sări cu braţele deschise să-l
îmbrăţişeze.
El însă se retrase cu o răceală zicând: ce naiba ai făcut
cu Eloisa mea?
Când m-am dus, am lăsat-o frumoasă ca un înger, şi
acum o aflu schidoală!
Cocoana se dezvinui în mii de chipuri; el însă nu
asculta nimic, ci ceru să-i dea ceva de mâncare.

53
 Seara vorbi puţin, şi se culcă fiind ostenit de drum. A
doua zi dimineaţa porunci feciorului să-i înşale calul şi se
reîntoarse la regiment, fără a-şi lua măcar rămas bun de la
cocoana, pe care o lăsă încă dormind în pat, şi nici că se
mai reîntoarse.
Lumea vorbi multe despre Eloisa şi despre slăbiciunile
ei cele trupeşti. Ea auzind unele ca acestea se necăjea şi
întorcându-se către mumă-sa zicea: acestea am să ţi le
mulţămesc Domniei tale, mamă şi corsetei ce mi-ai dat”.47
În forma şi spiritul acesta sunt scrise în general şi toate
celelalte bucăţi.
Pretutindenea vedem în ele un aspru satiric, dar cu toate
acestea un mare umanist, care deoparte, tinde a ridiculiza
şi a reproduce fidel, în culorile sale triste, dar adevărate,
educaţiunea familială; iară de altă parte vrea ca lumea
fragezilor vlăstari să o ia sub scutul său nobil, să o apere
contra pericolelor educaţiunei greşite, şi să-i dea o
educaţiune aleasă, raţională să o nobiliteze, să o îndrepte
pe calea adevărului, bunului, frumosului şi folositorului, şi
să o conducă la limanul fericirii atât aici, cât şi dincolo de
mormânt. Pas de pas întâmpinăm un mare filantrop
înconjurat de mititeii săi clienţi, a căror soarte s-a gravat
adânc în inima sa nobilă şi s-a împreunat nedespărţibil cu
tendinţele sale umane.
Sufletul său zboară de la familie la familie, fără
deosebire de rang ori de avere; aici se surprinde de copiii
răi, neascultători, încăpăţânaţi, invidioşi, şi cu alte scăderi;
colo se mâhneşte văzând nepăsarea sau imbecilitatea
părinţilor faţă cu copiii lor; în alt loc atinge conştiinţa
mamelor, le critică, se tânguieşte, disperează şi plânge din
inimă.

47
Tot acolo, pp. 173 – 175.

54
 Dorinţa sa este a străbate în sânul familiilor, a le trezi
conştiinţa şi a le o lumina, ca să vadă, că rea şi greşită este
educaţiunea, ce o dau copiilor lor, şi să se convingă, că
fructul ostenelei lor nu va fi dulce ca mierea, ci amar ca
veninul. Dar el nu arată principiile educaţiunei raţionale,
nu învaţă pe părinţi, cum să-şi crească copiii, în loc de
acestea el se vâră în familii, unde studiază datinile,
obiceiurile, ascultă conversarea, priveşte faptele, pândeşte
tratarea cu copiii, cu servitorii, cu supuşii, cu săracii, cu
cerşitorii, şi apoi prezintă o serie lungă de scene triste şi
condamnabile, care la rândul lor, fireşte, vor zădărnici din
temelie creşterea copiilor, şi vor face, ca în urma lor să
răsară o mulţime de figuri jalnice şi jertfe de copii. În felul
acesta îi succede a arăta nu numai efectele creşterii rele,
dar totodată şi cauzele aceleia. Parcă zice: „Fă aşa, dacă
vrei ca copiii tăi să fie răi”, sau cu alte cuvinte: „Nu fă aşa,
că nu e bine.”
Exemplele sale nu sunt alese din sânul celor „sănătoşi”,
căci el ştie, că fiecare părinte ar vrea, ca fiul său să se
dezvolte frumos, şi trupeşte, şi sufleteşte, numai cât
dorinţa aceasta a celor mai mulţi părinţi adeseori se
zădărniceşte în faţa ignoranţei sau în faţa piedicilor, şi aşa
părinţii rămân cu dorinţa, iar copiii lor cad în noroiul
creşterii rele. Pentru aceea el se coboară în mijlocul
„bolnavilor” săi, îi adună în jurul său, le ascultă tânguirile,
le înţelege durerea şi sufere alăturea cu el. Din mizeria
acestor bolnavi sunt scoase exemplele sale, de aici sunt
luate simptomele şi defectele asupra cărora vrea să atragă
atenţiunea părinţilor.
Fără nici o cruţare pune înaintea părinţilor trecutul,
când copiii lor erau buni şi nestricaţi, apoi trece la prezent,
când deja rezultatele educaţiunei familiale încep a se
manifesta, din prezent le arătă o mulţime de scene

55
petrecute în sânul familiilor, lăsând, ca în scenele acestea
să-şi recunoască rolul aşa, cum l-au jucat spre nefericirea
şi detrimentul copiilor lor. Cu multă grijă descrie părinţilor
calea, pe care şi-au crescut, şi-au condus copiii din trecut şi
până în prezent, „arătând fidel tot brujul mic, de care nu
s-au păzit, şi tot abisul, de la care nu şi-au oprit copiii.”
Prin fiecare scenă aduce un aspru medicament contra
morburilor (bolilor) educaţiunei neraţionale; prin fiecare
întâmplare dă un sincer sfat părinţilor, care nu sunt stăpâni
peste copiii lor; prin fiecare scădere ridică un energic
protest pentru interesele lumii nevinovăţiei contra
părinţilor, care nu vreau să recunoască, că Dumnezeu în
ordinea naturii, a vieţii şi educaţiunii şi copiilor încă le-a
dat drepturi, sau – ca să zicem cu Dupanloup – şi pe copil
încă i-a prevăzut cu toată graţia aceea, cu care a investit
natura omenească.48
În special protestează contra acelor părinţi, care grijesc
de copiii lor numai de silă, numai pentru că Dumnezeu i-a
dat; care prin indiferentism, prin tratare rea, crudelă,
neumană, şi-au înmormântat viitorul copiilor, au pus bază
nefericirii acelora, lăsându-i să crească în neştiinţă, în rele,
în mizerie, şi făcând pe mulţi din ei „proprietarii câtorva
glii de mormânt.”
Îi satirizează, îi înfruntă, îi dojeneşte, îi acuză, îi
ameninţă, vrând a-i convinge prin toate acestea, că de la ei
atârnă, ca din copiii lor să devină nişte indivizi buni,
cetăţeni oneşti, oameni iubitori de ordine, de adevăr, de
virtute şi de religie; sau nişte indivizi nedisciplinaţi,
desfrânaţi, degeneraţi trupeşte şi sufleteşte, mizantropi,
pesimişti, şarlatani, criminali, cu un cuvânt sarcine
(greutăţi) atât familiei, cât şi societăţii.

48
F, Dupanloup, De l’éducation, Paris, 1887, vol. I. p. 92.

56
 Convingerea aceasta, care pe mulţi părinţi i-ar scăpa de
momente neplăcute, de lacrimi, de ruşine, ba precum ne
dovedeşte experienţa, de multe ori chiar şi de blestemul
copiilor, pe care putut-ar fi să-i crească şi nu i-au crescut,
vrea umanistul din Icoana creşterii rele, ca să se
înrădăcineze în sufletul părinţilor, spre a le fi în opera
educaţiunei totdeauna un îndreptar sigur, un sfătuitor
infailibil, care numai la virtute şi prin virtute numai la
fericire poate conduce.
Atâta despre spiritul, de care răsună neîntrerupt Icoana
creşterii rele, de la început şi până la sfârşit, în toate părţile
sale!
Şi acum trecem, pe scurt, la partea stilară (stilistică).
În privinţa aceasta putem zice, că Mureşanu n-a lăsat
nimic de dorit, căci traducerii sale, precum apare din
specimenele citate, i-a dat un limbaj şi un stil atât de
românesc, încât nici măcar presupune nu se poate, că
aceea în adevăr ar fi traducere.
Nicăieri Mureşanu nu se leagă de cuvinte, el traduce
liber şi redă idiotismele germane cu idiotisme curate
româneşti, păstrându-şi până în sfârşit atâta limba clară,
uşoară, fluentă, revărsată în cuvinte simple şi recunoscute
de către toţi, cât şi stilul nepretenţios, poporal şi glumeţ, pe
care l-a dat cărţii numai pentru că cu atât mai mulţi să o
citească, precum zice dânsul, să o poată înţelege
deopotrivă şi „cei mai de pe urmă dăscălaşi”, şi cei de o
cultură mai înaltă.
Din când în când dăm şi de câte un cuvânt mai modern,
dar Mureşanu „nu lipsi a-l spica (explica) cu altul vechi şi
cunoscut.” Iar în locul numirilor germane sunt numiri
româneşti, „ca cu atât să ajungă mai bine la scop,” bine
ştiind, că numirile româneşti plac mai mult, decât cele
germane. Şi, într-adevăr, mai bucuros citim: Mariţa,

57
Sofiţa, Paraschiva, Dionisie, Procopie, Dimitrie, George,
Constantin, Alexandru, Ştefan, Grigore, decât: Lottchen,
Luischen, Kunigunda, Kilian, Wilhelm, Gutberg,
Siegfried, Heinrich, Kurt, Fritz, Traugottchen, Rehbock
etc.
Cu un cuvânt, Mureşanu s-a îngrijit, ca, dacă în Icoana
creşterii rele este străină, în îmbrăcăminte să fie curată
românească.
Dar terminăm şi mărturisim, că în literatura noastră,
încă şi azi atât de săracă în opuri şi studii pedagogice, fie
originale, fie traduceri, Icoana creşterii rele a umplut un
mare gol: ea a fost drept şcoală pentru părinţii cu copii.
Deci numai regreta se poate, că azi este atât de rară şi
necunoscută.

58
 IV
Spre Parnas

Poezia lirică la români înainte de Mureşanu. Când începe

Mureşanu a se ocupa cu poezia? Primele sale poezii.
Caracterizarea lor. Poezia sa după 1840. Aprecierea ei.
Traduceri.

Înainte de a intra în poezia lui Mureşanu, trebuie, să

facem o scurtă schiţă a poeziei lirice române înainte de
1840, până pe timpul acela, când apare pe orizontul
poeziei române Andrei Mureşanu, ca aşa cu atât mai tare
să apară meritele sale de poet liric român. Nu ne vom
extinde la toate ramurile poeziei române, ci numai la ramul
liricei, căci întreagă poezia lui Mureşanu cade în resorţiul
acestui ram de poezie. Ce e drept Mureşanu are şi poezii
narative, dar nu acelea, ci lirica face meritele sale de poet
mare: aceasta a fost arma lui cuceritoare; prin aceasta a
insuflat el tărie celor ezitători, curaj celor fricoşi,
mângâiere celor disperaţi; prin aceasta a spus suferinţele şi
aspiraţiunile românilor; prin aceasta a deşteptat el românii
„din somnul cel de moarte”; prin aceasta s-a făcut
nemuritor şi şi-a pus nume în istoria literaturii române.
Lirica română proprie se inaugurează în a doua
jumătate a secolului trecut cu poeţii Văcăreşti. Aceştia
sunt: Enăchiţă, Alecu, Nicolae şi Ioan Văcărescu. Toţi
patru s-au ocupat cu poezia lirică. Deşi n-au scris mult, cu
toate acestea putem zice, că cu ei începe adevărata poezie

59
românească, În poeziile lor se vede gustul, sentimentul şi
patima. Se vede, că au fost poeţi.
Poezia lui Enăchiţă Văcărescu e mică la număr, dar e
armonioasă şi plăcută. Modelul poeziei sale este poezia
poporală română, afară de aceasta Enăchiţă Văcărescu se
mai inspiră încă şi de poezia germană, şi în specie de ceea
a lui Goethe. Cele mai frumoase poezii ale sale sunt:
Turturica, în care îşi revarsă durerea asupra pierderii soţiei
sale; apoi Întristarea şi Floarea. Aceasta din urmă are
admirabilă frumuseţe, iată dovada:

Într’o grădină
Lâng’o tulpină
Zării o floare
Ca o lumină.

S’o tai se strică,

S’o las mi-e frică,
Că vine altul
Şi mi-o ridică.

Talentul poetic. Iubirea şi cultivarea poeziei trece de la

tată la fiu. Alecu şi Nicolae sunt tot aşa poeţi ca tatăl lor,
Enăchiţă.
Alecu este poet cu avânt, cu sentimente sincere, cu
patimi adevărate. La el poezia se dezvoltă uşor şi măreţ. El
scrie poezii erotice, pline de idei şi comparaţiuni de cele
mai alese. Ochişorii frumoşi sunt scrişi cu o rară gingăşie.
Nicolae Văcărescu a scris mai puţin şi cu mai puţin
succes. În Nicolae nu mai aflăm gingăşia lui Alecu,
coloritul poeziei sale este trist şi melancolic, în loc de
fericire la el aflăm durere şi pesimism. Dintre puţinele sale
poezii cea mai frumoasă este Marşul, scrisă cu puţin

60
înainte de erumperea (izbucnirea) Revoluţiunii lui Tudor
Vladimirescu.
Din poeziile lui Alecu Văcărescu, câteva s-au publicat
în broşură la 1796, 49 ale lui Nicolae Văcărescu cele mai
multe s-au pierdut. Târziu, la 1878 au mai apărut câteva
specimene de la amândoi în Biblioteca Poporului Român.
Aşadar nici unul, nici altul n-a putut influenţa cu succes
asupra timpului lor.
Dintre poeţii Văcăreşti cel mai talentat este Ioan (Iancu)
Văcărescu, fiul lui Enăchiţă Văcărescu. „El – zice M.
Tipeiu – a trăit destul timp, pentru ca să poată scrie aceea,
ce spiritul său de poet l-a îndemnat, aceea ce împrejurările
şi revoluţiunile sociale, la care a luat parte, l-au forţat „50
El a scris destul de mult, dovadă Colecţiunea de poezii
ce o avem de la dânsul. Pe lira sa aflăm acum accente mai
blânde şi pline de focul amorului, acum acorduri mai
aspre, mai energice, prin care se înalţă până la cea mai
curată iubire de patrie. Toată poezia sa arde de iubirea
patriei şi a limbii româneşti. Nu va fi moment mai înălţător
în istoria Munteniei, pe care Alecu Văcărescu (de fapt
Iancu Văcărescu) să nu-l cânte în poezia sa. Evenimentele
măreţe de la 1821 scot din lira sa mai multe poezii
patriotice, cum sunt: Cântecul românesc, Glasul poporului
român sub despotism etc. Când după înfrângerea
fanarioţilor, tronul Munteniei iară va fi ocupat de principe
român, de Grigore Ghica, poetul plin de bucurie şi
însufleţire naţională scrie frumoasele poezii: Părintele cel
bun, Înflorirea soartei române şi Ceasornicul îndreptat,
care toate respiră cel mai curat patriotism. Tot sentimentul

49
Vezi Aron Densuşanu, Istoria limbii şi literaturii române, p. 235.
50
M. Tipeiu, Poezia lirică română de la originea sa până la 1830,
Focşani, 1889, p. 23.

61
patriotic l-a inspirat mai târziu şi în poeziile: Roma cum
era, Glasul lui Mihai Viteazul şi Milcovul, în care din
urmă ţinteşte la unirea principatelor române. Momentele
mai însemnate din istoria politică ori culturală a românilor,
precum şi momentele din viaţa sa privată tot de atâtea ori îl
inspiră la câte o poezie frumoasă. În general obiectele
poeziei sale sunt patriotismul şi amorul.
Lira sa e plină de expresiunile cele mai vii şi de ideile
cele mai adânci şi mai felurite. În multele sale poezii aflăm
sentiment profund şi iubire adevărată. Acum se
entuziasmează şi însufleţeşte, acum iară îl cuprinde jalea.
Poeziile sale erotice cântă cu succes vinul, femeia şi
amorul. El a lucrat aproape în toate genurile poeziei lirice,
a scris ode, balade, elegii, sonete, canţonete, idile şi
epigrame. În toate ramurile acestea ale poeziei lirice el
excelează aproape cu acelaşi succes. „Sentimentul său nu e
mai pronunţat, nu e mai relevat într-un gen, decât în altul,
– zice M. Tipeiu.51 Toate poeziile sale au o tehnică aleasă,
abundantă în rime şi strofe varie. Stilul lor e uşor şi
poporal, şi e împreunat cu un limbaj curat românesc, în
care dispare numărul cuvintelor străine, a celor franţuzeşti,
italieneşti şi greceşti.
Poeţii Văcăreşti îşi au rolul lor însemnat în poezia
română. Ei cultivă limba şi înavuţesc literatura română în
timpul când limba noastră era dispreţuită şi copleşită de
influenţele grecismului, şi când literatura noastră se
frământa în faşele începutului. Ei lasă moştenire, tată la
fiii, „creşterea limbii româneşti şi a patriei cinstire”. În
poezia lor se află primul foc sacru al patriotismului român.
La ei aflăm prima oară o limbă frumoasă românească,
înavuţită cu cuvintele, ce ei le-au câştigat din literaturile

51
M Tipeiu, op. cit., p. 89.

62
străine. Sub influenţa poezie poporale române, poezia lor,
pe lângă toate influenţele străine, ce le întâmpinăm ici şi
colo, rămâne pur românească.
În fruntea lor stă Ioan Văcărescu (Iancu). El se ridică
mai presus decât toţi ceilalţi, şi efectele sale au fost cele
mai mari. „Ioan Văcărescu – zice M. Tipeiu – este poetul,
care a avut o mare influenţă asupra poeţilor, care se ridicau
pe vremea lui. Se ştie ce influenţă a avut Văcărescu asupra
poetului Alexandrescu; Eliade în biografia lui Momulean
ne relatează, că acesta a învăţat mult de la Văcărescu; în
fine Cârlova nu mai puţin a fost influenţat; de asemenea şi
Boliac însuşi spune, că spiritul său poetic s-a aprins din
citirea poeziilor lui Văcărescu.52
Lângă Ioan (Iancu) Văcărescu putem pune pe
Constantin Conachi, care a scris parte poezii originale,
parte traduceri, şi ale cărui poezii sunt cuprinse în volum
sub titlul: Alcătuiri şi Tălmăciri.
Întreagă poezia lui Constantin Conachi aparţine în
resorţiul poeziei lirice. Ea se caracterizează prin timbrul
erotic. El a iubit foarte mult şi a scris poezie la fiecare
femeie, ce a iubit. Iubirea sa însă este mai mult senzuală,
decât platonică, şi aceasta se vede şi în poezie. Între toate
poeziile sale erotice mai frumoase sunt acelea îndreptate
către Smaranda Donici. Acestea fac epoca de strălucire în
activitatea sa poetică. Omule slabă fiinţă, Norul şi
Scrisoare către Zulnia sunt trei adevărate mărgăritare în
poezia lui Conachi.
Alcătuirile lui Conachi sunt poezii originale,
Tălmăcirile sunt traduceri. Acelea ne arată sentimentul, iar
acestea talentul de poet al lui Conachi. În traducerile sale,
Conachi arată că este stăpân peste limba, din care a tradus,

52
M Tipeiu, op. cit., p. 47.

63
şi peste limba în care a tradus. Conachi compune şi
traduce uşor şi cu artă. E măestru în descrieri, cu deosebire
în descrierea amorului şi a naturii. În frumuseţile naturii de
multe ori se adânceşte cu totul; dar chiar aceste descrieri
devin un defect în lirica lui Conachi. Limba lui este curată,
stilul lui însă, precum zice M. Tipeiu, are ordine dar nu are
mişcare.
E cu mult mai plăcută poezia lui Barb Paris Mumulean,
ale cărui producte sunt cunoscute sub titlul: Rost de poezii
şi Caractere. Este în poezia sa ceva trist, melancolic, ce
îndată ne captivează inima şi o umple cu sentimente
elegiace şi jalnice. El nu se prea ocupă cu prezentul;
viitorul este fericirea lui. Îl doare soarta patriei, şi plin de
cele mai profunde sentimente morale, ce şi le-a câştigat
prin citirea cărţilor bisericeşti, urăşte din inimă şi
dispreţuieşte tot ce este rău, pervers, şi meschin. Are o
bună doză de satiră muşcătoare. El scrie aşa cum simţeşte;
poezia sa e sinceră, deschisă, şi ne arată întreagă gândirea
poetului, ne desfăşură durerile lui aşa precum acelea
într-adevăr au fost în sufletul lui; când plânge, plânge, căci
îl doare, plânge din inimă; precum individualitatea, aşa şi
poezia sa este blândă, bună şi paşnică. Ca cele mai
frumoase poezii amintim de la el următoarele: Omul,
Plângerea patriei, Mormântul, Toamna şi Bătrâneţea.
Înainte de 1840 mai mult s-a distins Vasile Cârlova. Cu
el începe adevărata poezie română. A trăit puţin, prin
urmare a şi scris puţin, dar tot ce avem de la el, este
perfect, genial şi plin de idei înalte, de sentimente
profunde, de formă aleasă, de expresiuni viguroase; tot ce
a scris, are un stil dulce şi o limbă fermecătoare. Dintre toţi
poeţii de până acum, Cârlova scrie mai româneşte şi
poeziile sale sunt mai naţionale. Sunt de o rară frumuseţe:
Păstorul întristat, Ruinele Târgoviştei şi Odă la oştirea

64
română. Cu acestea două din urmă, Cârlova şi-a gravat cu
litere de aur numele în literatura română. În ambele
grăieşte din el sentimentul naţional pe coardele cele mai
poetice, durere însă, că poeziile sale nici până azi nu sunt
adunate.
Asemenea lui Cârlova este Alexandru Hrisoverghi. El
are poezii originale şi traduceri. Unele sunt pline de avânt,
altele mai puţin succese (reuşite). Între cele mai bine
reuşite putem pune: Ruinele Cetăţii Neamţu şi Mihai
Sturza în capitală, în ambele respiră un adevărat sentiment
de patriotism. Ca şi la Paris Mumulean, şi la el aflăm
multe locuri, peste care se revarsă tristeţea, durerea şi
suferinţa sufletului său.
În traducerile sale dăm de poezii din Schiller, Victor
Hugo, Lamartine şi André Chénier. Precum Conachi, aşa
şi el traduce cu multă uşurătate, însă nu în acelaşi timp şi
cu multă grijă, şi dacă este ceva ce i s-ar putea imputa lui
Hrisoverghi, atunci chiar în punctul acesta cade sub
judecare, căci poezia sa se prezintă într-o formă de tot
negleasă (neglijentă).
Cârlova şi Hrisoverghi sunt doi poeţi înzestraţi cu
talente frumoase, dar soarta fatală îi răpi din viaţă pe
amândoi în floarea etăţii. Trăind puţin, nici unul, nici altul
n-a putut să scrie mult, însă ceea ce au scris, le asigură loc
în literatura română.
Mai amintim, pentru completarea cadrului, şi pe
Gheorghe Asachi şi Ioan Eliade Rădulescu, care între
altele au cultivat şi poezia lirică, dar fără inspiraţiune mai
înaltă. Despre Asachi zice Aron Densuşianu, că „deşi a
scris numeroase poezii, numai prin două – trei a atras
încâtva atenţiunea publicului”;53 iar despre Eliade

53
Aron Densuşianu, Istoria limbii şi literaturii române, p. 237.

65
Rădulescu că a scris cu mai multă iubire către poezie,
decât cu talent de poet.54
Cu acestea credem, că am atins tot ce a fost mai
însemnat în lirica română până pe la 1840, când ajungem
la punctul, care este un stadiu nou al poeziei române,
stadiul înfloririi şi al măririi.
Poeţii lirici de până aci au fost puţin citiţi, ideile lor nu
au putut străbate în cercuri mai mari, nu au influenţat
asupra mulţimii, asupra naţiunii întregi. Împrejurările
sociale, culturale şi literare la noi, la români, în timpul
acesta n-au fost de atari, ca productele lor să se
popularizeze în extensiuni mai mari şi să producă rezultate
mai însemnate. Sub ei poezia română se deşteaptă numai,
dar nu înfloreşte, căci are de a se lupta cu multe, cu limbă,
sentimente, fond şi formă. Când însă pe orizontul poeziei
române apar trei luceferi: Alecsandri, Bolintineanu şi
Mureşanu, începe şi înflorirea ei. Acum, când ideile
politice fierb şi clocotesc din ce în ce mai tare, când
cultura progresează cu paşi repezi pe toate terenurile; când
printre români apucă un gust mai rafinat: terenul e foarte
potrivit, ca poezia română să se ridice la gradul de artă.
Şi, într-adevăr, cu Alecsandri, Bolintineanu şi
Mureşanu, poezia română nu mai rătăceşte pe câmpul
încercărilor, ci devine artă perfectă în sensul riguros al
cuvântului; prin ei poezia română se cristalizează şi se urcă
pe o treaptă cu poezia altor popoare; cu numele lor poezia
noastră devine cunoscută şi la străini. Ei, toţi trei, au
raportat mari rezultate prin poezia lor. Alecsandri a
influenţat mai mult asupra gustului literar, iar Bolintineanu
şi Mureşanu au nutrit şi suscitat patriotismul şi sentimentul

54
Aron Densuşianu, op. cit., p. 254

66
naţional în inimile tuturor românilor: acela prin baladele
sale istorice, iar acesta prin oda naţională.
*
Când începe Andrei Mureşanu a se ocupa cu poezia, nu
se ştie. Valer Branişte crede, că încă în Bistriţa a făcut
primele încercări pe terenul acesta sub influenţa poeţilor
germani, cum a fost Klopstock.55
Aşa e, ori nu, din lipsă de dovezi nu o putem şti. Atâta
însă putem zice că Mureşanu înainte de a intra în sânul
Braşovului la nici un caz nu s-a putut încerca în poezia
română; nu, căci un tânăr de 15 ani cum era şi el pe acel
timp, de comun nu se poate emoţiona, decât prin aceste
două sentimente: sentimentul amorului şi sentimentul
naţional.
Dar nu se poate crede, că Mureşanu în etate de 15 ani
să fi scris poezii de amor, căci el nici mai târziu nu se prea
inspira pentru amor, chiar şi acele câteva poezii de amor,
ce le avem de la dânsul din anii de mai apoi, încă ne arată,
că amorul n-a fost niciodată obiect predilect pentru lira sa.
Asemenea nici sentimentul naţional nu l-a putut
îndemna la poezie, căci nu l-a avut. Sentimentul acesta se
naşte în el numai în şcolile din Blaj. Aici i se umple
sufletul cu frumuseţile limbii române, cu adevărul istoriei,
cu iubirea libertăţii, cu suferinţele şi dorinţele poporului
român. Toate fierb în inima sa; mai lipseşte impulsul
Braşovului şi ele se vor manifesta şi în poezie; dar până a
fost în Blaj, nu s-a ocupat cu poezia.56

55
Valer Branişte, op. cit., p. 5.
56
Vezi Isaia Moldovan, Din întâmplările vieţii, Gazeta Transilvaniei,
1898, nr. 239.

67
 În Braşov deodată i se deschide înaintea ochilor o lume
cu vederi noi, o lume plină de viaţă. Aici ia viaţă şi talentul
său de poet.
Aici face cunoştinţă cu operele lui Lord Byron,
Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Musset, George Sand,
Cervantes, Puşkin, Goethe, Schiller, Herder, Petrarca şi
alţii, de la care învaţă a simţi mult, a simţi în inima sa tot
ce simţeşte poporul său întreg, a purta în inima sa toate
durerile şi plăcerile de câte e capabil omul, a suferi mult şi
a spera mult, cu un cuvânt învaţă a fi poet.
Aici vine în atingere cu mişcările regeneratoare din
România, în curent cu producţiunile literare române de
dincolo de Carpaţi; aici şi la apele minerale din jur i s-a dat
ocaziunea de a cunoaşte pe neuitatul şi nefericitul Nicolae
Bălcescu, glorificatorul epocii lui Mihai Eroul; pe
optimistul Cezar Boliac; pe George Sion, autorul poeziei
Limba românească; pe Ioan Eliade Rădulescu, învăpăiatul
părinte al limbii româneşti şi întemeietorul ziaristicii în
Muntenia, ca Gheorghe Asachi în Moldova şi George
Bariţ în Transilvania; pe Demetriu Bolintineanu, măestrul
Tirteu al românilor, cu admirabilele sale balade şi elegii
pline de sentimente, de însufleţire şi de cea mai perfectă
armonie, revărsate într-un stil acum energic şi viguros,
acum molatic, înflorit şi sentimental; în fine pe Vasile
Alecsandri cu baladele poporale şi cu lirica sa cea gingaşă,
dulce, sinceră, uşoară, naivă, limpede, senină, ce ne
leagănă, ne încântă şi citindu-o surâdem şi visăm, căci
acum o vedem plină de sentimente dulci şi naturale
petrecând în sânul poporului, acum răsfăţându-se în
gingăşia şi parfumul saloanelor, îngânându-se în lunca
Mirceştilor, fantezând sub cerul azur al Italiei, şi
adâncindu-se în romanticismul Franţei.

68
 În astfel de împrejurări, talentul poetic se poate şi
manifesta şi dezvolta; modelele străine, pe de-o parte,
îndemnurile şi încurajările române, pe de altă parte sunt tot
atâtea impulsuri electrice pentru tânărul poet învăpăiat, ca
începutul bun să-l continue până la succesul poetului
laureat.
Cea dintâi poezie a sa este Fetiţa şi păsăruica,
publicată la anul 1839. După aceasta au urmat, tot în acel
an Teodor şi Măriuţa, Simpatie la Viena şi Vinovatul, iar
la 1840 O mustrare, Nu se poate, şi Un rămas bun de la
Braşov.
În toate acestea se arată poetul începător şi nesigur, care
încă nu ştie ce e mai acomodat pentru lira sa; nu ştie cum
să exprime ceea ce simte, ci se luptă cu nimerirea
expresiunilor, uneori nici chiar după mai multă frământare
nu le află, şi cade în expresiuni forţate, precum îi sunt de
cele mai multe ori şi înseşi figurile. Vedem în ele un amor
lânced, care nu a mistuit inima poetului, ci numai aşa pe
un moment l-au răpit pe poet şi i-au atins coardele inimii,
lăsându-o iarăşi rece şi nesimţitoare. Peste tot în primele
sale poezii nu aflăm flacără nestinsă, nu aflăm entuziasm
tineresc, care să-ţi vibreze prin întreg trupul şi sufletul,
când citeşti aceste poezii. Amorul şi dezgustul vieţii şi
nefericirea sunt subiectele lor.
Trăsătura lor caracteristică este durerea şi suferinţa.
Tonul lor este melancolic şi uneori plin de pesimism.
Nimerit caracterizează Aron Densuşianu poeziile acestea
prime ale lui Andrei Mureşanu, când zice:
„În deşert, poetul nu este inamorat, nu este pătruns de
acest puternic sentiment, nu cunoaşte până în adâncimile
lui nici dulcele, dar nici amarul lui. Oriunde se încearcă a
exprima acest sentiment, se încurcă, abia află cuvinte şi în
fine se pierde în alte idei, pare că-şi uită. Îmi vine a-l

69
asemăna cu un râuleţ, care curge, curge, dar din ce în ce
mai lânced şi în fine se pierde în nisip. Tot ce provine, din
această materie, nu provine din pasiune, din sentiment,
situaţiunile nu sunt ale poetului, ele sunt cugetate,
închipuite. Şi închipuirea nu este idealizată. Pentru aceea
nici nu ating inima întru nimic, ele se prefiră numai pe
dinaintea minţii, împingându-se ideile una pe alta şi în fine
dispărând toate fără a lăsa vreo întipărire.57
Cu toate acestea, primele sale poezii nu sunt fără
frumseţi poetice.
Vinovatul cu contrasturile dintre „odată” şi „acum” cam
tocite şi fără nici o culoare, fără nici o întorsătură poetică
ori o zguduire sufletească din temei; Simpatia la Viena cu
amorul fetei cam nesimpatic, ba chiar respingător, de bună
seamă nu ne va atrage şi nu vom afla în ele nimic excelent,
nimic poetic şi doar nici în Nu se poate.
Dar oare cui nu vor plăcea tânguirile din Fetiţa şi
păsăruica? Oare pe cine nu vor atinge accentele
melancolice din această frumoasă alegorie? Oare cine să
nu înţeleagă versurile fetiţei:

Ţie-ţi zic, tirană soarte,

Dac’ai vrut sclavă să fiu,
Să-mi fi ordinat prin moarte
Mai curând la scop să-mi viu.

Publicul de atunci înţelese bine pe poet; înţelese

durerea fetiţei înţelese îndată că sclava fetiţă este naţiunea
română cu jalea şi cu sclavia sa.58

57
Aron Densuşianu, Cercetări Literare, vol. I, pp. 124 – 125.
58
Vezi Branişte, op. cit., p. 20.

70
 Prima poezie atinse deja sentimentele naţionale în
cetitorii Foaiei şi succesul cu admiraţiunea erau câştigate
pentru poet. El avea să continue mai departe şi putea fi
sigur, că va deveni poetul naţional, căci ştia să cânte chiar
ceea ce pe român îl durea, ceea ce românului îi plăcea,
căci nu era pe atunci la român cântec mai frumos, decât
acela care se ocupa cu soarta, cu răul, cu suferinţele şi cu
sclavia lui, de care clocotea aerul prin munţi şi prin
câmpii, şi care românul până în urmă, toate le suferea cu
răbdare.
Asemenea alegorie mai aflăm la Andrei Mureşanu şi
mai târziu în poezia Cătră mierlă din 1842 şi în Răspunsul
păsăruicei din 1850. În nr.-ul 10 din 1850, Foaie pentru
minte, inimă şi literatură, publică de la un autor
necunoscut o poezie intitulată: Vină păsăruică, în care o
fată cheamă îndărăpt păsăruica scăpată din colivie, căci
acolo afară este expusă la multe, la ploaie, la tempeste
(furtuni) ş. a.
În nr.-ul 11 al Foaiei şi vine Răspunsul păsăruicei de la
Andrei Mureşanu. Aici păsăruica răspunde, că ea nu se va
întoarce îndărăpt, nu-i trebuie ei nici colivie scumpă, nici
sămânţă aleasă, ci libertatea, aceasta o voieşte:

Având libertatea, vie ori ce ploaie,

Grindină, furtune, fulger, trăsnet greu,
Pe-un minut îmi strică, pe-un minut, mă moaie,
Nu pot însă ’nfrânge sentimentul meu.

Această păsăruică este poporul român, căruia numai

libertate îi trebuie şi promisiunile nu-l mai pot face să-şi
reia iarăşi jugul sclaviei. Cum că aceasta întru-adevăr e o
alegorie şi aşa trebuie înţeleasă, apare din provocarea
(invocarea) la Ştefan cel Mare, apare din strofa ultimă:

71
 Pentru libertate pasărea se bate,
Viermele se înfrânge, fiarăle răpesc;
Iar omul despoaie, chiar şi pe-al său frate,
În oarba-şi trufie de-acest dar ceresc!

Apoi Teodor şi Măriuţa lăsa-va vreo inimă nepătrunsă,

când cruda soarte îi desparte, ca numai după moarte să se
unească? Cine nu cunoaşte poezia aceasta frumoasă?
Teodor şi Măriuţa se iubesc atât de mult încât şi natura
încă pare a lua parte la iubirea lor cea mare:

Floricelele rouate
De-al izvorului nectar
Depărtau prin suavitate
Orice grijă şi amar.
Filomela mai din vale
Din rezoru-i pitoresc
Amăgea luna din cale
Cu-al său cântec îngeresc.

Fericirea lor însă nu ţine mult:

Şese luni abia trecură

Şi pe tânăr l-au chemat
Să ia parte cu bravură
La-un rezbel înfricoşat.

Trebuie să se despartă, dar Măriuţa continuu plânge şi

jeleşte:

Sara, când pe cer apune

Raza soarelui frumos,
Verse norii ploaie, tune,
Ea pe deal s’aşterne jos.

72
 Şi cu jenele scăldate
În suspine şi amar,
Îl aşteaptă ca pe-un frate
Din rezbelul cel barbar.

Părăuţul din grădină,

Cu murmurul său cel lin,
Stelele şi luna plină
Nu-i aduc decât suspin.

Şi tot aşteaptă pe Teodor, dar zadarnică este aşteptarea

ei:

Toată firea se ’nnoieşte,

Vânturi trec şi vânturi vin,
Numai el nu mai soseşte
Din pământul cel străin.

Nu e deci mirare, dacă

Veştejită ca şi-o floare,

Care toamna o-a brumat,
Ea se uscă pe picioare
De plâns mult şi de oftat.

În fine Măriuţa se stânge de dorul lui Teodor, iar el

reîntors acasă, „între lupte cu suspine îşi dă sufletul rănit”.
Tot asemenea frumuseţi elegiace aflăm şi în Un rămas
bun de la Braşov:

Sus la deal, ori jos la vale

În deşert privesc oftând,
Cătră bine nu văd cale,

73
 Simt că soarta are ’n gând
Să m’arunce ’n munţi cu gheaţă,
Ah, amara mea viaţă!

Soare, lună, cereşti stele,

Pe voi vă chem mărturii,
Spune-ţi greşelele mele,
Şters să fiu dintre cei vii,
De-am făcut vreo strâmbătate,
La duşman, amic sau frate!

Şi după toate acestea amintim poezia: O mustrare.

Aceasta nu ni-l mai arată pe începător, aci Mureşanu stă pe
o treaptă perfectă a dezvoltării sale poetice. Cu aceasta
începe Mureşanu a trata obiectele acomodate (adecvate)
lirei sale. Duios şi amărât şi cu o caracteristică revoltă
începe şi continuă în cele dintâi patru strofe mustrarea
Providenţei:

Până când o, Provedinţă,

Până când vei suferi,
Ca fiinţă pe fiinţă
Să nu ’ncete-a prigoni!

Au nu dreapta Ta cea sfântă

Pe tot omul l-a creat,
Au nu tot aceeaşi ţintă
Tuturor s’a destinat!

Dacă Tu ne eşti Părinte,

Noi toţi suntem fiii Tăi,
Dacă toţi strigăm fierbinte:
„Doamne, scapă-ne de răi”,

74
 Cum dar pulberea cutează
Firei a se ’mpotrivi,
Cum viermele nu ’ncetează
Pe- alt vierme a-l urgisi?

Şi revolta aceasta a sa este cu atât mai mare şi mai

amărâtă, căci

Fiără necuvântătoare
La cea de-o fire cu ea
Nu s’aruncă s’o doboare,
Nici s’o prindă ’n cursa sa.

Iar asupritorul omului, numai dacă ar putea, l-ar stânge

într-o clipită de a suge aer curat. Pe dreptul i se potenţiază
deci revolta, care-l duce la răzbunare:

Ah, căci nu sunt eu albină

Să-mi vâr acul veninos
În viclenoasa ta splină,
Atunci a-şi muri voioş!

Dar la moment îl şi predomneşte virtutea şi îi dispare

dorul de răzbunare:

Dar simţirea nu mă lasă,

Să dau răzbunării loc,
Deşi sufletu-mi s’apasă
Viu pătruns de-al plagei foc.

Dacă aşa îi sunt primele poezii, cu cât mai frumoase,

mai energice mai poetice, cu un cuvânt, cu cât mai

75
valoroase au să fie cele următoare, unde pe poet îl vedem
strălucind în toată splendoarea talentului său de artist.
Ne aducem aminte de vorbele lui Alexandru
Macedonski din conferinţa sa ţinută în 8 martie 1878 în
sala Ateneului, unde zice: „Vlăstarii de stejar nu pot să
devie stejari într’un an, doi!... Pentru ca să crească, pentru
ca să se ridice, pentru ca să ajungă să umbreze un întreg
câmp cu ramurile lor, trebuie timp, trebuie aer, trebuie
viaţă, trebuie soare!”59.
Să lăsăm şi noi junelui poet timp să se întărească...,
atunci să judecăm ce a făcut, ce este?
*
Valurile politice în patria noastră şi în România, mai cu
seamă de la 1842 încoace începură a creşte tot mai tare.
Poetul nostru care cunoaşte toate durerile naţiunii şi le simte
şi el până în adâncul inimii, începe a deveni tot mai serios în
concepţiunile sale, pe care se vede nedisputat influenţa
împrejurărilor politice în care trăiră el şi poporul său.
„În viaţa socială – zice George Bariţ – mai era încă tot
acel Andrei vesel şi glumeţ, cântăreţ şi dansator de frunte;
dar când îi veneau inspiraţiunile sale, dispărea dintre noi şi
numai în altă zi mă chema la preumblare spre a-mi
comunica vreo lucrare a sa, ca să vedem, poate trece, ori
nu, prin foarfecile cenzurei triple. Era greu cu cenzura
triplă, căci deşi scăpai printr-una, tremurai dinaintea celor
două de la Cluj şi Viena” 60.
După 1840 văzură lumină cele mai frumoase producţiuni
poetice ale sale, prin care „a contribuit puternic a nutri
sentimentul de mândrie naţională în popor” 61.

59
Albina Carpaţilor, 1878, nr 33.
60
Transilvania, 1877, nr. 42.
61
Numărul festiv al Gazetei Transilvaniei, p. 4.

76
 Din 1841 este Aşa mi-a fost ursita, Răsunet, O
panoramă în vis şi La musa mea. La 1842 apare Alt
răsunet, Către nori, O plimbare la lună şi Către mierlă,
iar la 1843 Glasul unui român, La serbarea aniversării lui
Bibescu, Cele două căpăţâni goale şi Moartea şi
candidaţii ei.
Din 1844 cunoaştem de la Mureşanu numai poezia O
privire peste Carpaţi. Anul 1845 e mai bogat. Din acest,
an avem O privire peste lume, Un suspin, Viaţa la câmp şi
la grădine, Contenirea şi Împăratul şi arhimandritul. La
1846 scrie numai Asinul cu trei proprietari şi la 1847
poezia Orb şi orb.
Afară de trei – patru poezii de amor, cum sunt: Cătră
mierlă, Cătră nori, O plimbare la lună şi Aşa mi-a fost
ursita, în care îşi cântă nefericirea şi se tânguieşte contra
sorţii – acum poetul se întoarce la subiecte mai măreţe,
cum sunt: O panoramă în vis, O privire peste lume, Orb şi
orb, în care vedem, că se ocupă cu soarta celor răi şi celor
drepţi, cu deşertăciunea lumii şi cu soarta amară a celor
orbiţi de trândăvie, tiranie şi închipuire. Dar cu deosebire
subiectele patriotice sunt acelea, pe care, acum înflăcărat
de speranţă, ori deprimat de soarta neschimbată, acum
revoltat de nedreptăţile viclene, le cântă în cele mai
frumoase poezii ale sale. Cele două Răsunete te zguduie
cu totul, unul prin începutul:

O puternică fiinţă, ce cu ’naltă măestrie,

Ai constituit pământul, cerul şi-alte câte sunt;
Care-ai pus soarelui metă (menire), lumei lumină să fie,
La lună, stele şi vânturi, să se ţie de cuvânt!

...................................................................
..................................................................

77
 La tine-mi întorc privirea, spune-mi, o, ceresc Părinte!
Cui eşti tată şi cui vitreg, cari ţi-s fii adevăraţi?
Care lege-ţi e mai sfântă şi ce fel de rugăminte
E la Tine mai primită, de săraci ori de bogaţi?

Celălalt cu sfârşitul:

...Judecă Tu, Doamne! Căci a Ta judecată

E sfântă ca şi Tine, Tu nu ştii părtini!
A Ta cerească faţă e singur nepătată,
Tu unul ai putere la toţi a răsplăti!

De pe la anul 1841 până pe la 1848 ceea ce el cântă este

suferinţa şi durerea poporului român cu zbuciumarea sa
cea de moarte. Cu soarta, şi cu viitorul acestuia se ocupă
de aici înainte iar nu cu persoana proprie ori cu amorul,
pentru care acum nu mai este timp, când e vorba de
petecul de pământ ce l-ai erezit (moştenit) de la străbunii
tăi, şi iar trebuie să-l pierzi; când e vorbă să mai fii o dată
liber, ori să pici robit şi apăsat în catenele (lanţurile)
sclaviei.
Lipsa de însufleţire, de entuziasm în neamul său îl face
să despereze. Îşi revocă trecutul măreţ al poporului său,
însufleţeşte prin el şi dă exemple tinerelor mlădiţe. S-ar
putea zice cu drept cuvânt, că în trecut a trăit şi s-a
entuziazmat; în prezent a suferit şi a îndemnat; în viitor a
sperat.
„El măreşte un timp – zice Aron Densuşianu, – la care
nu ne mai putem întoarce. Decăderea naţiunei nu este vina
ei. Injuria timpurilor, tirania asociată a popoarelor
conlocuitoare şi mărginaşe, invidia, ura şi eredită asupra
unor fii ai acelui popor, care subjugase odată lumea, iată
ce ne-a îmbrâncit pe noi. Dacă poetul vede generaţiunea

78
decăzută, aceasta n-a cauzat-o generaţiunea, ci a
moştenit-o de la părinţii săi. Fără îndoială sunt mai
vinovaţi părinţii, care suferă a fi călcaţi în pulbere, decât
fiii, care s-au născut şi crescut în pulbere, din care este cu
neputinţă a te înălţa şi a te scutura deodată” 62.
Cele mai perfecte şi mai frumoase poezii ale sale din
acest timp sunt: Glasul unui român, O privire de pe
Carpaţi şi Un suspin.
În Glasul unui român se revoltă văzând, că Creatorul
ştie despre un vierme, dar despre un popor nu ştie, cum se
zbuciumă şi amăreşte; apoi cheamă eroii din trecut, să
mărturisească, că nu s-au învrednicit de atâtea rele, ce
cearcă strănepoţii:

Ieşiţi voi umbre moarte, eroii gintei mele,

Şi daţi dovezi la lume, ce-atât v-a înnegrit!
Strigaţi în gura mare, că voi de-atâte rele,
Ce cearcă strănepoţii, nu v’aţi vinovăţit!

Apoi încheie cu convingerea, că românul nu piere

niciodată:

De tace omenimea, va da glas stânca ’n munte,

Şi apele un vuiet, prin ton nepomenit.
Nu mai e timp s’apuie un gen (neam), ce-a mers în frunte
La toată năvălirea, ce ţara-a copleşit.

Nu mai e timp s’apuie un gen faimos în lume,

Nutrit prin o minune, din zei provenitori (coborâtor),
A căruia mărire, virtute şi renume
Pusese sub picioare pe-al lumei domnitori!

62
Cercetări Literare, vol. I., pp. 127 – 128.

79
Nu mai e timp s’apuie o viţă strălucită,
Ce-a dat în zeci de secoli din sânul său eroi!
De-a şi supus-o soarta de-a fi nefericită;
Răsară-i însă steaua şi scapă din nevoi!

În O privire de pe Carpaţi, în această voce disperată a

Casandrei, cum o numeşte Aron Densuşianu, văzând
poetul pericolele şi intrigile, ce ameninţau poporul român
cu pierire, începe întâi în ton puternic şi plin de
amărăciune mai până la disperare:

La voi mai am speranţă, copaci dedaţi c’o soarte

La care vă împinse Osmanul cel păgân!
Subt voi în timpuri grele, în ora cea de moarte,
Se răcoreau străbunii, ca şi ’n al mamei sân!
....................................................................
....................................................................

Fagi înclinaţi de zile, voi martori câte rele

Trecură peste ţară, a cărei pompă-aţi fost!
Preziceţi-mi în taină, mai vin furtune grele
Pe fiii vechei Rome, mai ceru-vă-adăpost?

Furtunoşi au trebuit, să mai fie anii aceia când speranţa

poetului se concentrează în aceea, că de va veni un orcan
gigantic, care să ameninţe cu pierire existenţa neamului
său, el va recurge la adăpostul copacilor dedaţi cu vijeliile
timpurilor, şi aşa, fiindcă pe aceia nu-i va putea smulge, şi
neamul său va afla mântuirea la umbra acelora!
Un suspin asemenea dovedeşte profunditatea talentului
său poetic; dovedeşte totodată că durerile şi suspinele lui
au fost aceleaşi care au fost şi ale naţiunei române;
dovedeşte că el a luat şi a voit şi în viitor să ia parte cu ai

80
săi la bine şi la rău, la bucurie şi la tristeţe, la fericire şi la
necazuri.
Din poeziile sale pline de zel şi spirit naţional, se vede
destul de clar, că el a năzuit a face toate câte poate face un
român pentru binele şi fericirea poporului său.
În poeziile sale din timpul acesta aflăm şi câteva
traduceri din scriitori germani, cum sunt: Viaţa la câmp şi
la grădină din Herder, Contenirea de gustarea amorului
fizic în junie şi afară de căsătorie, Împăratul şi
arhimandritul, ambele din Bürger şi Ţăranul persian cu
poemele din Nicolai.
Din acestea vom lăsa să urmeze aci conţinutul Ţăranul
persian cu poemele, aşa precum îl schiţează lui George
Bariţ însuşi poetul:
„Un om sărac avea numai o grădină şi în aceea un pom
care aducea fructe frumoase în tot ţinutul. Un vecin, pretin
bun, îi dă sfatul, ca să-şi cumpere o corfiţă şi să ducă
poame de acelea, tocmai la curtea şahului Persiei, căci îşi
va lua plata înzecit. O face omul sărac; şahului îi plăcură
poamele. Pe când aştepta acum bietul grădinar, ca să-i dea
ceva, vine şahul înconjurat de toţi miniştri, tocmai în
salonul acela, unde se afla el aşteptând răsplata ostenelei.
Dar din întâmplare vede între miniştrii regelui un pitic atât
de diform, încât pe bietul om îl umflă râsul. Dar a păţit-o,
căci piticul era ministrul afacerilor de interne şi-l înfundă
într-o prinsoare (închisoare), unde şezu până în vara
viitoare, când regele întrebând după poame de acelea află
toată istoria nefericitului. Deci îl chemă şi-l întrebă ce
pofteşte pentru poame şi pentru timpul petrecut în
prinsoare. Ţăranul răspunse:
– Maiestate! să-mi dai un topor, puţină sare şi un
Alcoran (Coran). Cu toporul să tai rădăcina pomului, cu
sarea să o presar, ca nu cumva să mai răsară, şi pe Alcoran

81
să mă jur, că neam de neamul meu, nu va mai veni cu
poame la curtea din Ispahan”.
În traducerile lui Mureşanu pe lângă celea din poeţii
clasici germani, cum este Schiller, Herder şi Bürger, aflăm
şi traduceri din poeţii de a doua mână, ca Ramler şi
Nicolai.
Din împrejurarea aceasta G. B Duică vrea să constate,
că lui Mureşanu i-a lipsit gustul artistic, altcum nu
traducea şi din poeţi germani necunoscuţi63.
Noi însă răspundem, cu Branişte, că Mureşanu n-a avut
de cuget, ca să dea pe româneşte traduceri de artă, nici n-a
avut de scop, ca să facă la noi cunoscută literatura
germană, ci el a tradus numai piese de acelea, care mai
mult au convenit cu spiritul lui şi cu acela al timpului64.
Peste tot Andrei Mureşanu a căutat în traduceri
mângâiere sufletului său zdrobit şi dezamăgit prin valurile
schimbăcioase ale politicii. Cu valoarea artistică şi
absolută nici măcar nu s-a frământat, căci nu acela i-a fost
scopul dânsului. Chiar pentru aceea în traducerile sale, nu
trebuie să căutăm, şi nici nu putem căuta arta şi nici
raportul dintre original şi traducere, căci traducerea lui este
mai mult o imitaţiune a originalului, decât traducere luată
în sensul strict al cuvântului.

63
G. B Duică, Revista literară, Art. XIX; Tribuna, 1888 nr. 179.
64
Branişte, op. cit., p. 23.

82
 V
Culmea

Scrie 15 Mai 1848 şi Răsunetul. Cuprinsul Răsunetului.

Vulcan şi Densuşan despre Răsunet. Compararea
Răsunetului cu Oda la oştirea română şi Deşteptarea
României. Datul Răsunetului. Melodia lui. Mureşanu fuge
la Ploieşti. Fragmente din o epistolă către Bariţ.
Reîntoarcerea la Braşov. Fragmente din altă epistolă tot
către Bariţ. Mureşanu nu primeşte redactarea Gazetei
Transilvaniei. Poezia lui Mureşanu în 1849.

Providenţa divină n-a lăsat mult, ca să tot suspine poetul

cu poporul său dimpreună; a trimis o rază de lumină ca să
lumineze calea, pe care trebuie să păşească, sosi anul
glorios 1848 cu evenimentele lui zguduitoare şi pe laureatul
nostru poet îl vedem dimpreună cu George Bariţ, splendid
ca o stea luminoasă, care îşi revarsă razele sale în
întunerecul unei nopţi adânci, îl vedem şi pe el ca un factor
principal, puternic al răscoalei naţionale, şi devotat cu totul
sfintei cauze naţionale.
Evenimentele măreţe din acest an, adunările naţionale şi
bravura românilor umplu sufletul poetului ars şi disperat
până aci, cu speranţă, cu curaj. Adunarea de pe Câmpul
Libertăţii scoate din lira poetului vers de bucurie şi de
sărbătoare şi scrie frumoasa poezie 15 Mai 1848. Cine nu
cunoaşte, cine n-a cântat versurile pline de bucurie:

83
 Aceasta e ziua, în care Românul
Pătruns de chemarea spiritului său,
Îşi scutură jugul impus de păgânul,
Ce n’avu nici lege, nici chiar Dumnezeu!

De azi libertatea şi-amoarea frăţească

În pieptul naţiunei române vor fi,
Încât strănepotul, ştiind s’o mărească,
Prin faptele sale etern va înflori.

Unde cântă vreun poet cu accente mai divine un act de

atâta însemnătate cum a fost proclamarea libertăţii naţiunii
române? Unde sărbători vreun poet în poezia sa o zi atât de
înălţătoare din istoria sa cum a sărbătorit Mureşanu ziua de
15 Mai 1848? Nu mai e poetul cel vechi aci, nu mai grăieşte
din el românul apăsat, amărât şi dus până la disperare, ci
românul afirmat de liber în ţară liberă de sine stătător, cu
energie străbună în braţele sale vânjoase, cu bucurie
nesimţită încă până atunci în sufletul său şi cu fermă
speranţă, că în viitor mai mult nu va fi robit:

Măreaţă-i serbarea, când fraţii de-un sânge,

Se leagă între sine prin viu jurământ
A nu lăsa pradă, şi nici a se ’nfrânge
Mărirea străbună şi dreptul cuvânt.

Aci o rupe poetul cu trecutul plin de suferinţe:

De astăzi blăstămul contras din vechime,

S’a şters ca şi umbra, ca norii prin vânt.

Această zi e culmea, de aci încolo are să răsară

românimea glorioasă în vechiul ei pământ.

84
 De aci încolo poetul cântă libertatea, inima sa e plină de
speranţă, care-l nutreşte şi înflăcărează, de aci înainte pe lira
sa numai libertatea află acorduri sonore.
Bărnuţ cu oratoria sa, Mureşanu cu lira sa fermecătoare,
inspiră curaj în mii şi mii de „bătrâni, bărbaţi, juni, tineri,
din munţi şi din câmpii”, ca să se lupte neutru pentru
depunerea jugului sclaviei, ce secole de-a rândul l-au purtat;
îi îndeamnă la luptă în locul glorios pentru libertate şi
independenţă.
„Deşteaptă-te, Române! din somnul cel de moarte” –
răsună versul poetului în divina sa inspiraţiune, şi răsunetul
său puternic străbate munţi şi văi, ajunge până în cele mai
îndepărtate colţuri locuite de români, chemând pe mic şi
mare la o nouă viaţă:

Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă,

La care să se ’nchine şi cruzii tăi duşmani!

„Cum e timpul, aşa e şi poetul – zice Aron Densuşianu –

el nu mai disperează. Inima lui s-aprinde la sunetul
tocsinului; pune la o parte lira cu tonurile ei uneori blânde,
melancolice, alteori aspre şi discordante, ia buciumul şi
strigă: Deşteaptă-te, Române! Desperaţiunea dispare şi
speranţa începe a lumina şi a încălzi, a înălţa inimile”65.
E vorba de Răsunet!
El este cântecul nostru naţional, pe care îl cunoaştem cu
toţii; care ne entuziasmeză pe toţi; pe care îl cântăm cu
aceeaşi însufleţire, cu care francezii cântă Marseieza, sau
germanii Paza Rinului.
Michelet a zis despre Marseieză: „Le monde, tant qu’il y
aura un monde, la chantira à jamais”, adică: „Lumea, cât va

65
Aron Densuşianu, Cercetări Literare, vol. I, p. 129.

85
exista o lume, o va cânta de-a pururi”. Asemenea zicem şi
noi despre Răsunet, că românii, până vor exista români
totdeauna îl vor cânta şi se vor însufleţi de el.
În strofa l-a aflăm o apostrofare scurtă, dar energică,
emoţionatoare şi poetică, deşteptarea românului:

Deşteaptă-te, Române din somnul cel de moarte,

În care te adânciră barbarii de tirani.

Căci a sosit timpul aşteptat, timpul libertăţii, când

românul trebuie să se folosească de ocaziune şi să-şi
croiască altă soartă, „la care să se închine şi cruzii săi
duşmani!”
Apoi pentru că cu atât mai mare să fie însufleţirea
românilor, în strofa a 2-a le reaminteşte gloria străbună şi
originea lor romană:

Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume,

Că ’n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că ’n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

În strofa a 3-a „stau ca brazii 'n munte voinici sute de

mii” gata de a intra în luptă.

Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupii ’n stână,

Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii.

În a 4-a strofă se continuă ideea:

Viaţă ’n libertate ori moarte strigă toţi!

86
 În a 5-a strofă în faţa pizmei oarbe, a răutăţii şi a neunirii,
ce-i nimiciră pe români la Milcov şi Carpaţi, pune vârtutea
generaţiunei din 1848:

Dar noi pătrunşi la suflet de sfânta libertate

Jurăm, că vom da mâna să fim pururea fraţi!

În a 6-a strofă îndeamnă să se lupte pentru patrie, care a

rămas văduvă după Mihai cel Mare, şi care pretinde ajutor
de la fiii săi, blestemând cu lacrimi în ochi, pe cei trădători.

În a 7-a exclamă:

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,

Oricare s’ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

În a 8-a poetul revocă plăgile fatale ale semilunei şi ale

cnutei, care vreau să ne despoaie de vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul, că vii nu o primim!

În a 9-a, la încercarea cruzilor de a ne răpi limba,

răspunde din sufletul nostru că „morţi numai o dăm!”

În a 10-a îndeamnă la unire şi la protestare pentru furarea

Dunării:

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată,

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă ’n simţiri!
Strigaţi în lumea largă, că Dunărea-i furată,
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

87
 În a 11-a, apostrofează preoţimea, să se pună în fruntea
poporului:

Preoţi, cu crucea ’n frunte, căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt!

Iar noi

Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

E imposibil a descrie sentimentele entuziastice şi ideile

înălţătoare din acest Răsunet care te farmecă de tot ca
sublimitatea puterilor sale şi te înalţă din sfera de toate zilele
către cer, în regiuni necunoscute, unde toate sunt drepte şi
curate ca înseşi razele soarelui.
Iată cum se exprimă doi scriitori distinşi ai noştri despre
Răsunet:

„Programa naţională, testamentul sfânt al apostolilor

noştri şi evangelia naţională s-a scris cu litere de aur în
Răsunet cântat de naţiunea întreagă” – zice Iosif Vulcan. –
„Citiţi acele cuvinte sacre – continuă el, – şi veţi admira în
acele pe filosoful excelent, pe diplomatul mare, pe
sacerdotele altarului sfânt al libertăţii şi mai presus de toate,
pe geniul deşteptător şi mângâietor al naţiunei amorţite sub
sclavia îndelungată... toate cuvintele acelea exprimă
înţelepciune adâncă, patriotism curat, amor sacru şi
deşteaptă credinţa într-un viitor fericit şi glorios”.66
„Acest admirabil şi neasemănat cântec zice Aron
Densuşianu, – într-un cadru restrâns împreună tot, ce a

66
Iosif Vulcan, Panteonul Român, p. 14.

88
existat mare în bine şi în rău, în fericire şi în nefericire, în
viaţa noastră; toţi românii, toate credinţele şi aspiraţiunile
lor, plângerile sorţii lor, ca şi răsunetele de eroism,
blestemul tiraniei, ca şi îndumnezeirea (divinizarea)
libertăţii sunt descrise cu atâta strălucire, cu atâta vigoare şi
zbor, încât se pare că la creaţiunea acestui cântec, serafimii
i-au dat poetului condeiul din aripa lor de foc. – În acest
cântec este revărsat un spirit biblic, o gravitate profetică.
Aici nu mai vorbeşte poetul acela, care ne ceartă blând
pentru trecut şi care ne strigă să ne deşteptăm, să ne ridicăm
din patru unghiuri şi să ne unim în cuget şi în simţiri; nu, el
numai este poet, după înţelesul de azi, el este un trimis al
Provedenţei. Nimic nu se află în acest cântec ce ar fi de
prisos ori de-a doua mână. Orice cuvânt este o scânteie,
orice expresiune un torent electric. Dacă mi-ar fi permis a
mă servi de o imagine parabolică aş zice că acest cântec este
un corp, în care totul este cap şi inimă şi prin urmare nu poţi
înstrăina nimic fără să distrugi totul”.67
În literatura românescă, afară de Răsunetul lui
Mureşanu, mai sunt încă două cântece analoage, unul este al
lui Vasile Cârlova, cunoscut sub numele: Odă la oştirea
română, celălalt este al lui Vasile Alecsandri, intitulat:
Deşteptarea României. Toate trele seamănă unul cu altul,
căci au idei comune şi expresiuni de aceeaşi natură, dar
pentru aceea ele se deosebesc esenţial între sine.
La Cârlova vine vremea, când mic şi mare, cu toţii
trebuie să îmbrăţişeze armele. La Alecsandri aflăm ceasul
ce deşteaptă din adânca letargie. La Mureşanu se deşteaptă
românul din „somnul cel de moarte”.

67
Aron Densuşianu, Cercetări Literare, vol. I, p. 131.

89
 Românii lui Cârlova sunt de un somn greu stăpâniţi; ai
lui Alecsandri stau în adormire, iar ai lui Mureşanu sunt
cuprinşi de „somnul cel de moarte”.
La Cârlova se merge cu pas mare, către slavă neîncetat;
iar la Alecsandri se păşeşte cu pas mare către un ţel demult
dorit.
Ideea lui Cârlova, prin care revocă în mintea românilor
originea lor romană, o aflăm şi la Mureşanu. Când
Mureşanu îndeamnă pe români, să-şi creeze altă soartă, la
care să se închine şi cruzii lor duşmani, decopiază pe
Cârlova, căci şi acesta zice:

Înainte-vă vrăjmaşii să aplece fruntea lor.

De aici apare, că marşul lui Cârlova a servit de model şi

lui Alecsandri, şi lui Mureşanu, cu acea deosebire, că
Mureşanu pe amândoi i-a întrecut nu numai în fond, ci şi în
concepţiune.
La Cârlova şi la Alecsandri, românul se îndeamnă la
luptă, ca să-şi dovedească eroismul, să nu-i zică lumea că el
este laş, să nu zică nime că orice dor de libertate a pierit, s-a
stins din el. „Mureşanu – zice Coşbuc – îndeamnă pe
români să se lupte, fiindcă e nevoie, e cuţitul la os, căci
austriecii le răpesc limba, ruşii Moldova, turcii religia.
Ţăranul nu apucă parul numai, ca să arate, că e voinic şi el;
şi când îi smulgi pâinea din mâna flămândului, el nu se
luptă ca să dovedească lumii cât e de cavaler, ci pentru alte
cuvinte”.68
La Cârlova şi la Alecsandri li se promite românilor
glorie, nemurire. La Mureşanu li se promite libertate în ţară
liberă.

68
George Coşbuc: Cele trei marşuri, Tribuna Poporului,1897, nr 6.

90
 „Dintre toate trele marşurile – zice Coşbuc – cel mai
sărac în idei este al lui Alecsandri, cel mai bogat este al lui
Mureşanu. Acesta e şi cel mai limpede în concepţiune. Şi pe
când celelalte două sunt unilaterale în tânguiri şi cereri şi se
învârtesc pe lângă interesele locale, marşul lui Mureşanu
scoate la iveală interesele generale ale românilor de
pretutindenea. Toţi trei poeţii cer întâi de toate unire, dar o
înţeleg în trei feluri: Cârlova apelează mai ales la unirea
partidelor din Muntenia, Alecsandri mai ales la unirea
principatelor, iar Mureşanu la unirea în cuget şi simţiri a
tuturor românilor „din patru unghiuri”. Alt lucru, pe care-l
cer – dar numai doi dintr-înşii – e libertatea de sub jugul
străinilor. Cârlova nu cere libertatea, nu pomeneşte nimic
despre ea: poate că nu i-a permis vremea de pe atunci să
rostească această vorbă urgisită şi de ruşi, şi de turci, şi de
austrieci, care se uitau chiorâş unii la alţii de dragul
României. Al treilea lucru pe care iară-l cer – dar iarăşi
numai doi dintre ei – e mărirea sau slava, cum îi zic ei.
Mureşanu nu cere mărire. Şi tocmai că nu o cere şi nu-şi
formulează ideile încântat apriori de mărire, concepţiunea
marşului său e ferită de falsitatea marşului celorlalţi doi:
revendicări politice şi economice, respectarea religiunei
noastre, ba cere să fim proprietarii Dunării, pe care ne-au
furat-o ruşii şi austriecii. El nu cere reforme, ca Alecsandri,
ci revendicări de drepturi. Cârlova a scris o rugăciune,
Alecsandri un îndemn, Mureşanu un protest”.69
Marşul lui Cârlova s-a scris în 1830, când cu ocaziunea
înălţării steagului naţional, sub înrâurirea lui Ioan (Iancu)
Văcărescu, însă numai la anul 1834 s-a publicat, apoi peste
14 ani George Bariţ l-a reprodus în Foaie pentru minte,
inimă şi literatură, în numărul din 1 ianuarie 1848. Sub

69
Tot acolo.

91
influenţa lui şi totodată „inspirat de spectacolul măreţ al
poporului francez” scrie şi Alecsandri marşul său cu o lună
mai târziu din Paris, unde era refugiat în urma mişcărilor
revoluţionare din Moldova.70 Prima oară l-a publicat în
Moldova, dar numai unele părţi din el, întreg l-a publicat în
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în numărul din 24
mai din acelaşi an. Deci Mureşanu le are pe amândouă,
când la o lună mai târziu îşi scrie şi el Răsunetul, de unde
urmează că Mureşanu afară de evenimentele revoluţionare,
a fost influenţat şi de Cârlova şi de Alecsandri. Altcum
despre toţi trei se poate zice că i-a inspirat şi „modelul” şi
„momentul”.
Răsunetul prima oară s-a publicat în Foaie pentru minte,
inimă şi literatură, Nr. 25 din 7 iulie (25 iunie) 1848, „adică
– ca să mă folosesc de cuvintele lui George Bariţ – după
adunarea de la Blaj şi pe când guvernul din Cluj ca şi cel
din Pesta, luase toate măsurile spre a putea pune mâna pe
membrii comitetului naţional şi pe toţi tinerii, care lucrau în
spiritul concluselor (hotărârilor) din Blaj.71 Cât de mare
efect a produs, se explică învederat din împrejurarea, că cele
800 exemplare ale Foaiei toate se petrecură într-o lună de
zile, ba nici atunci nu erau destule, ci trebuia să se facă copii
nenumărate şi să se împartă.72
În scurt după apariţiune, Răsunetul se răspândi în toate
părţile locuite de români, deveni cel mai poporal cântec şi
se ridică la demnitatea de cântec naţional românesc, de care
este legată cea mai curată însufleţire a tuturor românilor.73
70
Vezi Demetriu Olănescu, Vasile Alecsandri. Discurs de recepţiune,
Bucureşti, 1891, p. 34.
71
George Bariţ, Istoria Transilvaniei, vol. III, p. 245.
72
Vezi Bariţ, op. cit., loc. cit.
73
E de regretat, că Răsunetul nu s-a tradus pe toate limbile culte
europene; încât ştim, până acum este tradus numai pe nemţeşte de

92
 Precum mult timp n-au fost în clar cu compozitorul
melodiei Marseiezei, căci până când unii credeau, că
compozitorul ei a fost însuşi autorul Rouget de Lisle, alţii
credeau, că compozitorul a fost cavalerul D’Huna şi iară
alţii, că a fost compusă de marele violonist Alecsandru
Boucher, sau de Reichardt, şi numai mai târziu s-a
constatat, că Rouget de Lisle luând textul Marseiezei în
parte din mai multe propoziţiuni din tragedia Esther şi
Athalie a lui Racine, melodia o a „decopiat” din oratorul
Esther a lui Ioan Grison: aşa şi despre melodia Răsunetului
lui Mureşanu nu s-a putut constata nici până în ziua de azi,
cine este autorul ei.
Privitor la aceasta, Bariţ ne spune, că odată Mureşanu
veni la dânsul şi îl chemă la preumblare afară spre pădure,
zicând, că are să-i arate ceva. Acest ceva – zice Bariţ – a
fost Răsunetul. După ce în decursul preumblării se
înţeleseră laolaltă asupra cenzurii şi se hotărâră să aştepte
câteva zile până va pleca de acasă cenzorul cel mai sever, se
despărţiră unul de altul cu gândul acela, ca poetul să
inventeze şi melodia.74
Şi într-adevăr Mureşanu nu peste mult a şi aflat o
melodie.75 Dar melodia aceasta – precum zice Iacob
Mureşianu – a fost numai mai târziu armonizată de către un
muzic boem şi „s-a publicat într-un caiet intitulat: Florile
Române, împreună cu alte jocuri naţionale, pe la anul
1860.”76

Liviu Bran Leméni în Sieb. Deutsches Tagblatt din 1876. – Pe

limba maghiară l-a tradus Ignaţiu Veress, dar traducerea aceasta
nu are nimic din proprietăţile traducerilor făcute cu artă şi
demnitate. Vezi Román középiskoláink nevelési eszközei,
Budapesta, 1897, p. 30.
74
George Bariţ op. cit., loc. cit.
75
Vezi Bariţ op. cit., loc. cit.
76
Vezi Musa Română, 1894, nr. 10

93
 După părerea profesorului Iacob Mureşianu, melodia
Răsunetului în fond este străină. Bariţ încă zice despre ea,
că „ne aduce aminte de cântecul deputaţilor Girondini
omorâţi de către teroriştii din Franţa”.77 Deşi însă melodia
Răsunetului este probabil compusă pe motive străine, ea
totuşi a plăcut foarte mult, întocmai precum a plăcut şi
melodia Marseiezei în cântecul: Auzi buciumul răsună, şi
melodia operei italiene: Tancred, în cântecul: Astăzi cu
bucurie. Până acum n-a pierdut nimic din valoarea sa.
Aceasta se explică aşa, că ea respiră fidel suferinţele din
trecut şi suferinţele din prezent, şi apoi trăgănată cum este,
seamănă cu melodiile din doinele poporului român, care
încă sunt jalnice şi pline de durere, şi dacă azi Răsunetul
este atât de popular şi nu s-a dat uitării ca al lui Cârlova şi
Alecsandri, aceasta este a se datori nu numai textului
extraordinar, ci totodată şi melodiei, ce atât de bine se
potriveşte şi cu textul şi cu naturelul românului.78
În privinţa melodiei, Răsunetul stă după Marseieză, care
este plină „de foc impetuos”, „de avânt de luptă” şi „de
încredere în sine.” Mai mult seamănă cu Paza Rinului a
germanilor: ambele melodii sunt trăgănate, în ambele
lipseşte focul acela revoluţionar, care atât de mult
caracterizează Marseieza, ceea ce provine de acolo, că nici
românii, nici germanii nu sunt popor cu fire revoluţionară
ca francezii.
1848 nu numai în istoria naţională, ci şi în viaţa marelui
poet, formează cel mai strălucit punct. Puţin de tot a scris el
în 1848, dar acelui puţin i-a ştiut da o valoare nespus de
mare.

77
Op. cit., vol. II, p. 800.
78
În România se cântă cu mult mai frumos decât pe la noi: la noi se
cântă mai trăgănat, în România însă în formă de marş.

94
 Dacă luăm în considerare împrejurările, între care s-a
scris Răsunetul şi efectul, ce l-a avut acest Răsunet, cu tot
dreptul putem zice că, să nu fi scris Andrei Mureşanu nimic
întreagă viaţa sa, singur Răsunetul i-ar câştiga nume glorios
şi coroana nemuririi.
Atât de tare s-a ridicat Mureşanu prin Răsunet, încât mai
tare nu se putea. De aceea este prea firesc, dacă, după
această înălţare, de la 1848, se va coborî poetul, şi cu cât se
va depărta mai tare de acest timp, care e timpul gloriei sale,
cu atât mai mare va fi declinul său.
*
Anul 1849 îl sileşte pe poetul nostru să-şi părăsească pe
câtva timp iubita patrie. Anume prin luna lui martie din
1849 guvernul sugrumă Gazeta şi Foaie pentru minte,
inimă şi literatură, iar pe redactor îl urmăreşte ca să-l
prindă. Acesta dimpreună cu Andrei Mureşanu şi cu
familiile lor se refugiază în Muntenia la Ploieşti. În locul
Gazetei Transilvaniei şi Foaie pentru minte, inimă şi
literatură, acum Cezar Boliac redactează o altă foaie:
Expatriatul, dar foaia lui Boliac în scurt timp trebuie să şi
apună, deoarece după supunerea armatei maghiare fuge şi el
cu Ludovic Kossuth la Constantinopol. În Ploieşti, Bariţ nu
peste mult ajunge în prinsoarea ruşilor, care îl duc cu sine la
Cernăuţi, iar familia îi rămâne în Ploieşti cu a lui Mureşanu,
care cu multă gingăşie o grijeşte în tot timpul, cât Bariţ a
fost prins în Cernăuţi.
Câtă atenţiune a dovedit Mureşanu de astă dată faţă de
amicul său şi de familia acestuia, apare dintr-o epistolă a sa
adresată din Braşov către Bariţ la Cernăuţi: „Naşa mea,
scrie Mureşan, – este sănătoasă pe lângă toată disperaţia, că
nu-i mai scrii nimic. M-am silit, a-i face tot glume, ştii dta,
de ale lui Todorache Ciurcu, ca să le aduc să râdă. Ieronim
are mare necaz, cu ieşirea dinţilor. În Ploieşti, am chemat pe

95
Dr. Vásárhelyi, care îi prescrise nişte gumi în apă şi ne-a
spus, că n-are altceva, decât durere de dinţi. La plecare
iarăşi l-am chemat întrebându-l de putem pleca şi mi-a zis
că tocmai este trebuinţă pentru băietul, ca să schimbe aerul,
căci clima Ploieştiului e prea fierbinte pentru el. Aşa am şi
făcut şi sâmbătă seara adică în 6/18 eram la dl. Vasici, care
după cum ştii ne-a primit cu toate ce a avut; l-am întrebat şi
pentru băietul şi îmi zise, că are boala dinţilor. Acestea
numai pentru aceea ţi le însemn aşa pe larg, că ştiu, ce drag
îţi este acel prunc.”79
În 19 August 1849 Mureşanu se reîntoarce iară la
Braşov, cu familia sa şi cu a lui Bariţ şi cu Burbea George
din Şchei. Cu mult haz povesteşte el din călătoria aceasta
necazul ce l-a avut cu cărăuşul „Avurăm un tâlhar de cărăuş
de la Breb şi atâta m-a necăjit în feluri de moduri, până ce la
„fruntea Vasiu” îl şi bătui româneşte, adică Burbea George
din Şchei, îi trase trei, eu două cu ciubucul.”80
Acasă, toate le-a aflat în linişte. Cu profesura (cariera de
profesor) nu s-a fost făcut nici o schimbare şi-şi trase leafa
regulat, ca şi mai înainte, însă în bancnote austriece, căci
„aur şi argint nu se mai vedea pe la Braşov”.81 După sosirea
lui acasă, braşovenii, care lucrau pentru binele românilor
„de se rupeau”, voiră a-l câştiga pe Andrei Mureşanu, ca în
lipsa lui Bariţ să scoată el Gazeta şi Foaia. „Eu le răspunsei
– continuă el în epistola citată – că de aş avea voie de la dta,
pe care te cunosc ca şef al acelui organ, şi normă după care
să urmez, bucuros a-ş face-o, dar neavând aceasta, îmi
socotesc de păcat a cosi în holdă străină. Dar dacă au dlor

79
Epistola de datul 20 august 1849 a lui Andrei Mureşanu,
publicată în Transilvania, 1877, nr. 42.
80
Vezi epist. cit., loc. cit.
81
Vezi epist. cit., loc. cit.

96
voie, le-am spus ceară concesie de la guvern şi să-şi
înfiinţeze jurnal cum le place”.82
În acestea, probabil la mijlocirea fraţilor Hurmuzachi, lui
Bariţ i se uşurează soarta: în epistola din 1 oct. a acelui an,
trimisă lui Andrei Mureşanu, scrie că deja e liber. Epistola,
pe care o scrie acum Mureşanu lui Bariţ, este o adevărată
dovadă despre amiciţia cea mare şi adevărată dintre ei. Iată
câteva şiruri:
„Fii sănătos şi vină acasă, apoi reîncepe-o ori caseaz-o
(adică Gazeta) pentru totdeauna şi te apucă de altă pâine. Eu
din parte-mi mă voi bucura totdeauna, când te voi şti în
viaţă, sănătos şi nesupărat, fiind sigur, că de te-ai afla în
oricare colţ al lumii, mergându-ţi trebile bine, îţi vei aduce
aminte şi de mine...
„Ce se atinge de venirea dtale acasă, iată părerea mea şi
a dlui Vasici: Dacă dta eşti deplin liber, scoate-ţi paşaport
din Cernăuţi pe numele dtale ori pe altul; tocmeşte-ţi cărăuş
până la Bistriţa, şi încă de ai putea, sas bistriţan, căci umblă
destui pe la Cernăuţi. Iar din Bistriţa poţi lua ori pe la
Murăş-Oşorhei, ori pe la Sibiu, ori pe la Cluj. Drumul este
prea sigur. Din Braşov până în Bistriţa au fost în săptămâna
trecută mai mulţi braşoveni şi nu au păţit nimic. În minutul
când îţi scriu acestea, stă lângă mine un bistriţan, care îmi
spune, ca să nu ai habar de drum. În 7 septembre st. n. sosi
la Timiş un doctor de contumaţie tocmai de la Ducla din
Galiţia; a trecut prin Cernăuţi, Bistriţa, Murăş-Oşorhei şi a
ajuns la noi sănătos. Tot în 7 septembre mai scosei paşaport
pentru fratele dtale, Iosif, ca să meargă acasă la părinţi, care
sunt sănătoşi. În timpul revoltei a fost toată familia dtale la
Iancu. Vorbii cu un neguţător pestan, care tocmai scotea
paşaport pentru Pesta, şi îmi spuse, că merge prin Bistriţa –

82
Vezi epist. cit. loc. cit.

97
Cernăuţi – Viena – Pesta. Pentru de a te întoarce prin
Moldo-România, nu e vorbă, căci acuma de ţi-am şi scoate
paşaport, cum ai zis, cine ne stă bun, că boierii nu-ţi vor
face vreo insultă; noi, care am fost pe afară, le ştim toate
machiaţiile (maşinaţiunile). Aşadar, dta nu mai întârzia, ci
vină prin Bistriţa, căci altcum sărmana Marghioala, se uscă
pe picioare. La Ieronim îi este mai bine. În 21 zile de datul
epistolei acesteia te aşteptăm.”83
După reîntoarcerea sa la Braşov, Bariţ cere concesiune
de la guvern, ca să poată scoate mai departe Gazeta
Transilvaniei. Prin luna lui decembre 1849, i s-a şi dat
concesiunea. Dar numai până prin februar 1850 mai stă
Bariţ în fruntea acesteia. Guvernul iară îi sugrumă Foaia
din cauza unor publicări despre revoluţie şi redactorul
pentru încăpăţânare („wegen Halsstarrigkeit”) este depărtat
şi ameninţat cu prinsoare, de care numai cu mare greu poate
scăpa. Atunci se propun de redactori Iacob Mureşianu şi
Andrei Mureşanu. Acesta însă, preferând oficiul de
translator şi concipist de la guvernul cesaro-regesc, renunţă
la oficiul de redactor al Gazetei Transilvaniei.
Dar în schimb pentru oficiul mai sigur de translator
primeşte scârba şi necazul cel mult, care îl amărî până în
adâncul inimii, care îi îngreună şi îi zdruncină viaţa şi
pentru care de multe ori va fi având cauză ca să-şi deplângă
cu întristare şi cu amărăciune multele zile bune ce le avuse
în Braşov, de care atâtea suveniri plăcute îl legau, încât mai
mult nu îl putea uita.
În valurile acestea de viaţă turburată Mureşanu nu
întrelăsă cultivarea poeziei. Din 1849 şi 1850 avem de la el
următoarele poezii: Omul frumos, Către martirii români şi
Un devotament familiei Hurmuzachi.
83
Epistola de datul 10 Octobre 1849 a lui Andrei Mureşanu,
publicată în Transilvania, 1877, nr. 42.

98
 Toate trele au o valoare mare poetică şi toate trele se ţin
încă de timpul gloriei poetului, dar comparate cu poezia sa
din 1848, ne arată expres declinul.
Omul frumos ne arată pe poetul retras de zgomotul lumii,
de valurile vieţii de toate zilele, cum filosofează asupra
virtuţii zicând, că numai acela e om frumos, care e moral şi
plin de virtute:

Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,

Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus loial şi drept;

Virtutea-atunci măreaţă, răsare ca şi-o floare,

De brumă neatinsă la rumena-i culoare
În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte

Întocmai ca şi-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat.

E crimă, se retrage, e silă, se fereşte

E negură-o străbate, e nor, îl împărţeşte,
Şi iese nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inima curată,

Cu floarea conştiinţei de crimă nepătată,
Sincer nefăţărit;

Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte;

Închidă-l să nu vadă lumina pân’ la moarte,
Şi iată-l neclintit.

99
 Arunce-l în deşerturi lipsite de orice floare
Pe unde nu s’arată nici om, nici zburătoare,
Ci şerpi veninători.

Virtutea-i va fi scutul şi-azilul de scăpare

Întocmai ca şi cedrul cu umbra sa cea mare
La oameni călători.

Dar tirania, cu care se apasă om pe om, iară îl trage în

valurile vieţii şi doreşte împărăţia,

Când oamenii să şteargă şi umbra de sclăvie,

Fiind creştini curaţi;

Şi ’n locu-i să domnească dreptatea nepătată,

Egală ’ndreptăţire şi pace-adevărată,
Ca între fii şi fraţi.

Aspiraţiunile poporului român sunt acestea, exprimate în

ton mai domol, plin de sentimentul religios, care îl împacă
cu soarta, şi îi dă mângâiere în speranţa viitorului, când toţi
au să fie liberi şi egali.
Poezia Către martirii români, încă tot eroismul român îl
cântă. Ea evocă memoria celor căzuţi în 1848 – 1849 ale
căror brave fapte sunt scrise pe paginile istoriei române, a
căror memorie ca suvenire este gravată în inimile române;
care la Mihalţ, la Luna, la Brad şi în alte locuri au dat
dovadă vie „că nu e laş românul, nu fuge de duşmani.”
Faptele lor măreţe îi pun alăturea cu Mircea, cu Ştefan cel
Mare şi cu Mihai Eroul. Deci aceasta vrea el să fie
mângâiere pentru mamele care îşi deplâng fiii, pentru
surorile care îşi deplâng fraţii şi pentru copilele, care îşi
deplâng amanţii (iubiţii):

100
 Nu plângeţi, mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existenţa, tezaurul mai frumos,
Prin sângele lor sacru s’a şters tirana soarte,
S’a şters pentru pururea suspinul dureros.

Surori, nu plângeţi fraţii, căci ei vă liberară

De turmele rebele, al căror scop a fost:
Să taie tot, să ardă cu furie tătară,
La prunci, femei, fetiţe să nu dea adăpost.

Copile ruşinoase, voi plângeţi cu durere

Pe-amanţii, care în lupte cu glorii au căzut!
Dar nu ştiţi, c’a lor inimi juraseră ’n tăcere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi ca ’n trecut!

Câtă mărire şi câtă durere naţională şi totodată câtă

frumuseţe şi câtă inspiraţiune divină cuprinde în sine
această odă, fie dovadă strofele următoare:

Dormiţi în pace umbre, martirii românimei,

Ce-aţi îngrăşat pământul cu sânge de eroi!
Bătrâni, cărunţi cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce’n lupte sângeroase căzând v’aţi rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne uneşte

În patria cea sfântă, egală pentru toţi;
Acolo nedreptatea şi ura nu răzbeşte,
Nu cumperi cu viaţa pământul de trei coţi.

Dormiţi, dormiţi în pace voinici feciori de munte

Subţiri şi ’nalţi ca bradul, cu braţe de eroi,
Dedaţi din tinereţe a merge tot în frunte
A nu şti de pericol, de moarte şi nevoi!

101
 De asemenea frumuseţe este şi poezia Un devotament
familiei Hurmuzachi care însă numai în strofa de pe urmă se
ocupă cu fraţii Hurmuzachi, îndemnând pe aceşti Grachi ai
românimei, aleşi de Providenţă, ca să păşească înainte
luptându-se contra duşmanului, „cu armele dreptăţii pe
drumul legiuit.” Altcum întreaga odă respiră numai durere
naţională şi revolte pentru speranţele pierdute:

Trecut-a umbra legii, şi darul nu mai vine,

Torenţii graşi de sânge român nevinovat
Ce-a curs întru speranţa, că răul va s’aline
La popolul ce piere în foc pentru-împărat,
Cer dreaptă răsplătire, în cer şi pe pământ,
În faptă, în fiinţă iar nu ’n deşert cuvânt.

Românul ce din secoli a fost gonit de soarte,

Să sufere ca vita, ca sclavul maltratat,
Acum vă spune ’n faţă că nu-i pasă de moarte,
Cu care ’n mii de cazuri eroic s’a luptat,
Că ’n patria sa dulce va şti a s’apăra,
De orice leu sau tigru, ce-ar vrea a-l subjuga.

Românul ce din secoli prin intrige duşmane

A fost menit de parie (sclav) în ăst pământ frumos,
Tractat ori când cu ură de castele tirane,
Respins de la cultură, resupt până la os,
Îşi cere-acum dreptate pe oră şi minut,
Zicând c’a tiraniei dulci visuri au trecut.

Românul s-a luptat pentru patrie, pentru tron, pentru

împărat, dar bravura lui nu este răsplătită; multe i-au
promis, dar cu toate l-au înşelat. Totuşi el

102
 Nici azi nu desperează, căci este pus în cer
Un Domn de-a cărui faţă subjugătorii pier.

Relele, câte au trecut peste el, rezbelele, foamea,

morburile, nedreptatea, cu care avu a se lupta, revoluţia cu
toată grozăvenia sa; satele lui prefăcute în ruine şi pustii,
cadavrele neînmormântate, toate acestea nu-i pot face să
despereze, nu-l pot zdrobi cu totul:

De n’a perit Românul, când nu vedea lumină,

Când simţul libertăţii era ucigător,
Acum când tirania se zbuciumă ’n dureri
Tu, bravule Române, mai crezi, că o să peri?
De n’a perit Românul, când oardele barbare
Veneau ca şi lăcuste ’n agri (ogoare) sămănaţi,
Tăind fără de milă, răpind fără cruţare,
Lipsind pe fii de tată şi pe surori de fraţi,
Acum, când braţu-ţi ager în lume-i cunoscut,
Tu, bravule Române, mai crezi că eşti pierdut?

De n’a perit Românul, când trei se obligară,

Prin bule ruşinoase, prin negru jurământ,
Să-l ţină în sclavie, a duce zile-amare,
Lipsit pe cum de drepturi, aşa şi de pământ,
Acum, când carta nouă pe toţi îi face fraţi,
Voi singuri să vă temeţi, că veţi fi lăpedaţi!

De-i drept, că toate ’n lume au culme şi cunună,

De care mai departe a trece nu-i iertat;
Atunci şi tu, Române, cu fraţii-ţi dimpreună,
Închină-te la soarte, cu spirit de bărbat,
Căci tocmai să te ’nghită balaurul feros,
În scurt te va rescoate întreg şi sănătos!

103
 Versurile acestea nu mai cer nici o explicare, căci se
explică îndestul ele înseşi Soartea Românului asta-i, ce-l
face să cânte şi-i umple inima de durere şi amărăciune.
Ţipete disperate sunt acestea, ieşite din adâncul inimii. Ele
ne reamintesc involuntar următorul pasaj din Santinela
română:

Eu să per, eu? niciodată!

Vie-o lume încruntată,
Vie valuri mari de foc...
Nici că m’ar clinti din loc.
Tot ce-i verde s’a usca,
Râurile vor seca.
Şi pustiul tot mereu
S’a lăţi împrejurul meu,
Dar eu veşnic în picioare
Printre valuri arzătoare
Voi lupta, lupta-voi foarte
Făr’ a fi atins de moarte,
Căci Român sum în putere,
Şi Românu ’n veci nu pere.84

84
Vasile Alecsandri, Opere complete, Poezii, Bucureşti, 1897, vol.
I, p. 265.

104
 VI
Declinul

Poezia sa de la 1850 – 1857. Fabulele şi istorioarele.

Încetarea muzei lui Mureşanu.

Declinul poetului începe cu intrarea lui în oficiul de

translator şi concipist la guvernul din Sibiu.
Ce e drept, Mureşanu nici acum nu-şi părăseşte lira,
ne-o spune aceasta însuşi poetul. „Petrecui acolo 11 ani –
zice el în prefaţa poeziilor sale – în pace şi linişte, fără să fi
părăsit lira, ori să mă fi depărtat de Parnas, cum o ziseră
unii şi alţii, până şi în jurnalele publice, ale căror diatribe
le trec cu vederea; – cum că nu îmi amuţi nicicând lira, se
pot convinge onoraţii lectori din aceea sontică împrejurare,
că în periodul cel nou al scrierilor mele, va să zică ca
concipist în Sibiu, am lucrat mai mult în resortul poeziei,
decât ca profesor în Braşov, după cum se poate vedea
după numerii şi anii pieselor, deşi lipseşte numele meu.”
Şi într-adevăr, din timpul acesta avem de la Mureşanu
peste patruzeci de poezii. Cu toate acestea valoarea poetică
a creaţiunilor sale din acest timp a scăzut mult. Şi aceasta
se explică din împrejurările politice şi sociale, în care trăia
poetul.
Cu sugrumarea luptei de libertate urmată în 1849 se
sugrumară şi speranţele poporului român şi ale poetului.
De aici şi poezia sa dintre anii 1850 – 1860 încă are un
colorit, ce trădează pas de pas deprimarea poetului şi
înmormântarea iluziunilor sale. Poeziile sale din acest timp

105
toate vor respira renunţarea amară la prospectele oferite de
anul 1848. Nemulţumirea va fi trăsătura caracteristică a
producţiunilor sale poetice, o dezamăgire fatală, care
schimbă cu totul timbrul original al lui Andrei Mureşanu,
care acum devine un simplu poet ocazional. Vedem în el
pe omul deziluzionat, disperat, meditând şi filosofând.
Acum nu mai are poetul nostru nici tăria, inspiraţiunea, dar
nici curajul de a scrie, cum a scris înainte de 1848, sau
chiar în 1848, 1849 şi 1850. Lira sa devine timidă şi
linguşitoare. Ca atare îşi va aduce Devotamentul Înălţimii
sale principelui Carol de Schwarzenberg, la intrarea
acestuia ca guvernator în Sibiu la 1851; îşi va aduce
Omagiul de fidelitate Maestăţii Sale Francisc Iosif I, cu
ocaziunea venirii Sale în Ardeal la 1852; tot acestuia îi va
închina Un vot sincer, cu ocaziunea festivităţii nupţiare în
24 April 1854 şi va traduce tot în acest an imnul Gott
erhalte. Dar în toate acestea vom simţi, că lira lui e forţată
şi accentele ei sunt dictate din poziţia oficiului său, din
datorinţă.
Apoi se va întoarce lira sa ocazională la neamul său şi
va cânta Deschiderea tipografiei româneşti diecesane din
Sibiu la 1850; va deplânge pe Lucian şi pe Ioan Mocioni
de Foen, răposat cel dintâi în 23/11, iar celălalt în 25/13
Mai 1854; va sărbători cele Trei monumente de la Buzău,
Focşani şi Iaşi; va mai vărsa lacrimi La mormântul
protosingelului Grigoriu Pantasi la 1854 şi La al lui
Dochsachi Hurmuzachi răposat la 30 Martie 1857. Va mai
afla încă accente pe coardele lirei sale România la 1854 o
dată şi încă o dată şi Moldova la anul 1855. Aceste, apoi
Anul nou 1854 şi Anul nou 1855, precum O fetiţa la
aniversarea mamei sale, două Epitafe, Un logogrif, şase –
şapte versiuni şi imitări de fabule şi istorioare, ca Morarul
cu fiul său din 1852, Vânătorul de Alpi din 1853,

106
Lacrimile din 1854, Lupul în doaga de moarte din 1855,
Năluca din 1856 şi Ducesa Paluchin din 1857, – iată o
mare parte din poezia lui Mureşanu de la 1850 încoace.
Tot atâtea dovezi, că lira sa a scăpat pe povârniş în jos.
Acestea sunt cele mai slabe producţiuni poetice ale lui
Mureşanu. Poetul nostru cu greu se poate însufleţi, cu greu
se aprinde, se învăpăiază în poeziile sale, „care – ca să mă
folosesc de cuvintele lui Aron Densuşianu – deşi ating
adeseori evenimentele mai însemnate din viaţa românilor,
ele totuşi nu mai au nici energia, nici căldura de mai
înainte, ci se pierd în reflexiuni care din an în an devin tot
mai dese, iar poeziile tot mai rare... Spionajul neîntrerupt,
la care fusese supus, interdicţiunea superiorilor de a mai
publica ceva..., lovituri şi înduşmăniri chiar de către ai săi,
înfrânsese sufletul simţitor al poetului.”85
Totuşi între anii 1851 – 1855 mai aflăm momente, în
care poetul îşi forţează lira şi produce creaţiuni mai alese.
Atari creaţiuni sunt: Orfana din munţi din 1851, Dorul
meu, O dimineaţă pe muntele Surul din 1853, Eremitul din
Carpaţi, Elenuţa în cetate, Locul fericirii, Morţii de la
Olteniţa din 1854, apoi Mintea, Lumina şi adevărul,
Înşelatul, Cuvântul unui peregrin şi Fanariotul şi darea
din 1855.
Dar să vedem mai de aproape câteva poezii din timpul
declinului poetului nostru.
O dimineaţă pe muntele Surul mai revocă în mintea
poetului concordia şi gloria strămoşească:

Lucit-a odată a voastră virtute,

Români de sub poala acestor Carpaţi,
În focuri măreţe, din timpuri trecute,
Când strânşi în unire, ca lei vă luptaţi!
85
Cercetări Literare, vol. I, p. 136.

107
 Un spirit energic domnea ’n mic şi mare,
La sunet de bucium cu toţi alerga
În câmpul lovirii, spre-a patriei scăpare,
De oarde păgâne, ce într’însa prăda.

Ca fraţi de un sânge trăia între sine

Românii de-atuncea, boier şi ţăran,
Căci ura, ce naşte intrige străine,
N’ajunse să roadă la pieptul roman.

Fiecare strofă e plină de energie, de însufleţire; privirea

în dreapta îl duce în Muntenia, privirea în stânga îl duce în
Moldova; privirea înainte îl duce la Mihai Eroul şi la
bravii strămoşi, care trăiau în unire şi concordie şi puteau
arăta fapte mari şi măreţe, nu ca cei de azi, care şi-au
pierdut libertatea şi credinţa.
Dar Mintea şi Locul fericirii sunt încă şi mai frumoase.
Ambele ne arată pe poetul îmbrâncit, dar chiar şi în
îmbrâncirea sa încă mândru şi puternic.
Nu este în Mintea nimic superfluu, nici ce să nu ne
stoarcă admiraţiunea. O apoteoză mai frumoasă şi mai
sublimă nici în gând nu poate exista. Nu afli în ea o
singură strofă, care să nu fie un adevărat mărgăritar plin de
idei atât de adânci şi de frumoase, toate demne de minte,
de aceasta schintea divină a coroanei creaţiunilor.

Te măresc fiinţă fără de ’nceput,

Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru tot ce dreapta-ţi sfântă a făcut,
De la om şi fiară până la-aceea floare,
Care vegetează numai un minut.

108
 Ce mă face însă ca să te ador,
Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte,
Ca şi un luceafăr în al nopţii nor,
Şi ’n vuietul lumii blând mă însoţeşte,
De când văd lumina şi până când mor!

Ea-mi conduce paşii să mă pot feri

De leu şi de tigru, care varsă sânge,
De foc şi de apă, ce m’ar nimici;
Ea mă luminează, ca să ştiu răsfrânge
Cursele duşmane, ori unde vor fi.

Ea desparte ceaţa de la ochiul meu,

Ca să nu amestec credinţa deşartă,
Cu credinţa dreaptă într’un Dumnezeu,
Care o propuse simplu fără ceartă
Ca la fraţi din fire însuşi fiul său.

Locul fericirii îşi are frumseţile în sarcasmul, care ca un

fir roşu se trage peste ea. Conţinutul ei este următorul: Un
învăţat mare vrea să afle fericirea; o caută în tronuri
regeşti, la bogaţi, la săraci, în mănăstiri, la păstori, în
bordeie şi în palate, dar nicăieri nu o află. În fine, apoi:

Rătăcind odată pe căi neumblate,

Prin o silvă (pădure) deasă, dă de-un fort stricat.

Merge mai aproape, vede, că-s ruine

De-un castel măestru din timpul trecut
Ce deşertăciune, cugetă în sine!
Câte mâini de lucru pentr’un lux părut!

109
 Când era să iasă din aceea clădire,
Vede scris cu aur p’un vechi monumânt:
„Aici locuieşte dulcea fericire,
Pentru orice suflet viu, de pe pământ!”

............................................................
............................................................

Când se pleacă însă să cunoască bine

Locul fericirii şi al ei palat,
Vede sarcofage tot cu oase pline;
Cade şi se ’nchină, căci s’a luminat.

Durerea lui îl face, ca în unele poezii ale sale să atace,

să lovească, să ironizeze. De atare natură este afară de
Locul fericirii încă Fanariotul şi darea, Elenuţa în cetate
şi Morţii de la Olteniţa.
În Elenuţa în cetate86 se ironizează fata de la sate, care
ajunsă la oraşe îşi schimbă portul şi obiceiurile cele vechi,
deşi ea nu se ştie purta în hainele cele noi, nu se poate afla
ca damă de oraş, căci îi lipseşte cultura recerută şi manierele
fine. Chiar de aceea zice şi poetul plin de sarcasm:

– Vai de domnie,
Când n’o ştii purta,
Mai bine ’n prostie,
Decât doamnă-aşa!

86
Elenuţa din poezie, după cum spun contemporanii, a fost soţia
baronului Ladislau Pop. De aceea Mureşanu a trebuit să sufere
mult pentru poezia aceasta, căci pe baronul Pop şi l-a făcut inimic
neîmpăcat; se zice, că chiar şi punerea sa în disponibilitate încă ar
sta în legătură cu uneltirile ambiţiunii ofensate.

110
 În Morţii de la Olteniţa este încă şi mai muşcător
sarcasmul său. Ca să putem deplin înţelege poezia aceasta,
trebuie să ştim, că Zaharie Carchelechi, redactorul
Buletinului oficial al Principatelor româneşti, după lupta
din 1854 de la Olteniţa, publicase în foaia sa, că Nicolae,
ţarul Rusiei, care pe acel timp era la suprafaţă în
Principatele româneşti, a pierdut numai 12 inşi, până când
turcii au pierdut mai multe mii.87 La informaţiunea aceasta
a Buletinului oficios scrie Andrei Mureşanu în acelaşi an
poezia sa Morţii de la Olteniţa, plină de cel mai mare
sarcasm. Cu multă ironie ne spune, cum după lupta de la
Olteniţa stau la porţile raiului patru mii de creştini, toţi ruşi
de origine, care au căzut luptându-se pentru credinţa cea
adevărată, şi acum cer, ca Sfântul Petru să-i lase în rai.
Atunci Sfântul Petru vâră mâna în sân, scoate Buletinul
oficios şi citeşte de acolo, că la Olteniţa au căzut numai
doisprezece ruşi.

Pentru doisprezece
Şi noi facem loc,
Ceilalţi să plece
Îndărăpt la foc!

Şi acum să trecem la fabulele şi la istorioarele lui

Andrei Mureşanu.
În fabule acum batjocoreşte pe oamenii, care nu umblă
după convingerile lor proprii, ci se întorc după cum suflă
vântul, fac tot ce spun alţii şi prin aceasta fireşte ajung din
şodenie în şodenie, ca în Morarul şi fiul său; acum
ironizează pe cei care se mândresc cu fapte bune, deşi
acelea le-au făcut numai siliţi de împrejurări, ca în Lupul

87
Vezi Branişte, op. cit., p. 18.

111
în doaga de moarte, sau zbiciuieşte tirania, precum în
Asinul cu trei proprietari.
În istorioare dă scene de despotism, de tiranie şi
asuprire, în care loveşte cu necruţare direct şi indirect.
Ducesa Paluchin este o înfiorătoare scenă din tirania
absolutismului rusesc. Se petrece în piaţa capitalei Rusiei
pe timpul împărătesei Catarina. Eroina istoriei este Olga
Paluchin, o damă frumoasă, zveltă, înaltă cu păr de zână.

Până ieri alaltă, damă încântată

La domneasca curte şi ’n orice salon
Un cuvânt din gură-i prefăcea deodată
Soarta unui suflet, în client de tron.

După-a ei zâmbire plină de’nfluinţă,

Cavalerii ţării ne’ncetat vâna,
Mai ales, că dama fără audinţă
La împărăteasa orişicând intra.

La o soarea (serată) se scăpă şi zise, că în Rusia

întreagă nu este femeie ca ea, nici chiar împărăteasa
Catarina „n’are atâtea graţii, n’are nuri aşa.” Aceasta îi
cauzează perirea. Catarina, ofensată, demândă ca să ia
două sute lovituri de cnută peste alba-i piele, ce-o făcu
limbută şi să i se taie limba cea profană spre a păstra
tăcerea până la mormânt, şi în fine să fie etern exilată în
munţii Siberiei unde nu străbate raza soarelui nici vara în
amiazi.
La sunetul trist al tobelor se adună mulţime multă
curioasă, „unii din nesimţul inimii de gheaţă, alţii să-şi
plinească pofta de văzut.” Olga Paluchin înconjurată de
elebarzii (soldaţi cu halebarde) puşi în şir pătrat propăşeşte
în veşminte albe şi desculţă spre podiul ridicat în mijlocul

112
pieţei, unde o aştepta gâdele cu argaţii săi. Ea până în urmă
credea, că între mii de amici ai săi se va afla vreunul, „care
prin rugare şi prin influinţă va păşi la curte spre a se ierta.”
Dar de nicăieri nici un ajutor. În aceea gâdele se repede şi
îi sfâşie cămaşa:

Simţul de ruşine, ce-i se vătămase,

O făcu să zbiere, ca şi-un leu turbat,
Şi cu alba-i mână se şi apucase
Să-şi adune ’n pripă vălul sfârticat.

Însă-un carnefice (călău)o şi ia de braţe,

Şi-o suceşte astfel, ca pe-o pană ’n vânt,
Încât el cu dosul vine ’n a ei faţă
Şi-o ţine în spate sus de la pământ.

Un moment mai trece plin de încordare,

Şi părul fecioarei, galben, răsfăţat,
Zboară ca şi fulgii, fără de cruţare,
Căci a gâdei mână crudă l-a tăiat.

Acum ia jalatul biciul de nuiele,

Şi cu o mişcare îndărăpt păşind
Îl vibrează ’n aer şi-l dă peste piele
Încât vezi pâraie sângele curgând.

Olga generoasă suferi ’n tăcere

Fioroasa cnută, până la finit,
Făr’a da din buze ţipet de durere,
Încât orice suflet a rămas uimit.

113
 Catarina totuşi o iartă, să nu i se taie limba, dar trebuie
să jure, că nici spre închinare nu va scoate din gura sa
cuvânt.

Siberia însă a rămas.

Într’o dimineaţă aspră răcoroasă,

La poarta prinsoarei sta o sanie grea;
Poarta se deschise şi Olga frumoasă
C’un gendarm în urmă s’aşeză în ea.

În ce parte-a lumii va fi dus-o soarta,

Şi astfel de cale unde-şi ia sfârşit,
Ce-o aşteaptă-acolo, de nu cumva moartea?
Răspundă la aceste cei ce-au suferit.

În Văduva din China se interpretează insuportanţa

tiraniei, şi iată cum: O fată tânără, frumoasă şi zveltă ca şi
o floare „după un om se mărită, ce cu tot ce-i pe sub soare
mai crudel o tortură.” La mai mulţi s-a tânguit, de la mai
mulţi a cerut sfat, dar toţi o îndemnau ca în tăcere să
asculte de bărbat. În fine s-a dedat cu soarta şi în viaţa
lamentoasă că mult timp poate ar fi dus, dar febra cea
nervoasă pe soţul ei l-a răpus. Conform datinei din China
şi ea trebuie să moară acum lângă soţul său pe rug.

Ea ştia cum să se poarte,

N’avea temere deloc,
Se ’nchina blând crudei soarte
A muri de vie ’n foc.
.....................................
.....................................

114
 Cugetând c’a fi scutită
De suferinţe lumeşti,
Şi-a trăi mai fericită
Lângă spirite cereşti.

Dar când preoţii îi spuneau că trecând de pe pământ va

să-şi afle în ceea lume iarăşi pe acest bărbat, atunci ea,
îngrozită că de al lui nume nici în ceruri n-a scăpat, lasă ca
să ardă rugul fără sine, căci „cu tiran nici în rai, fie acolo
cât de bine, nu voia să aibă trai!”

Vânătorul de pe Alpi este o poezie atât de frumoasă,

încât merită ca să o reproducem întreagă:

Fiul meu, nu vrei, nu-ţi place,

Să stai lângă mieluşa?
Mieluşeaua-i blândă, tace,
Paşte iarbă la vâlcea.
„Mamă, mamă, dă-mi tu pace,
„Să vânez pe munţi îmi place!”

Fiul meu, turma s’adună,

Auzind glas de păstor
Din fluier ce ’n văi răsună,
Ca şi clopotul sonor!
„Mamă, mamă, dă-mi tu pace,
„Să-mi petrec prin munţi îmi place!”

Nu vrei, fiule, ’n grădine

Floricele să pliveşti,
Căci prin munţi, pustii, ce bine,
Ce plăcere întâlneşti?
„Lasă floarea să’nflorească,
„Iar pe fiu-ţi să pornească!”

115
Şi feciorul meu se duce
Orb de poftă spre vânat,
Făr’ a şti ’ncătrău s’apuce
Prin cel codru ’ntunecat.
Înainte-i mai că zboară
Tremurânda căprioară.

Prin săriri încumătate,

Trece coaste, sare stânci,
Peste pietrele crăpate
Se avântă ’n două brânci;
Din dărăpt însă arcaşul
O goneşte pe tot pasul.

Iară unde-o duce soarta,

Pe cel colnic neumblat,
Unde o aşteaptă moartea,
Căci cărarea s-a ’nfundat.
Au să sară şi să moară,
Au săgeata o doboară.

Cu privirea mărmurită
Ea se roagă de fecior
Ce cu inimă ’mpietrită
Ţintea arcul spre omor.
Când de-o dată iacă vine
Spiritul, ce ’n munţi se ţine!

Şi cu braţul de tărie
Apărând pe dobitoc,
Strigă: „De-a ta tiranie,
„Nu-i scutit nici chiar ăst loc?
„Căci goneşti turmele mele,
„N'au loc pe pământ şi ele?

116
 În poezia aceasta, care este tradusă după Alpenjäger a
lui Schiller, sub căprioara persecutată Mureşanu înţelege
pe poporul român, a cărui soartă atât de mult seamănă cu a
căprioarei.88
*
În tot timpul declinului, poetul când abzice de viaţă,
când mai are încă speranţă în Dumnezeu, în libertate şi
dreptate. Dar şi atunci, când nimic nu mai doreşte, când
nimic nu-l mai atrage, când nimic nu-i place şi abzice de
viaţă, încă şi atunci naţiunea română îi ocupă sufletul.
Întreagă fiinţa poetului din acest timp de declin se
reoglindeşte în modul cel mai fidel în poezia: Dorul meu.
Poetul nu doreşte nume deşert şi trecător, nu rang şi stare,
nu mărire şi plăceri, nu cruci şi stele. El simte, că se pleacă
spre aşternut, „căci dulcea primăvară de mult şi-a
petrecut.” El în viaţă a gustat dulceaţă şi a beut venin, a
văzut scene mari petrecându-se în jurul său, a văzut
popoare luptându-se pentru libertate şi bărbaţi cu nume
mare „trântiţi în larga lume cu capul la pământ”. Acum
numai atâta doreşte, ca să ştie după zeci de ani, ce soarte
va avea poporul său român:

Ca om ce sum în lume,
Avere-aş şi eu-un dor;
Nu însă după-un nume
Deşert şi trecător.

Nu după rang şi stare,

Mărire şi plăceri,
Ce ’n astă lume mare
Albesc atâţa peri.

88
Vezi Branişte, op. cit., p. 23.

117
 Nu după cruci şi stele,
Ce-adorm suflete vii,
Şi trag suspinuri grele,
Ca plânsul de copii.

....................................
....................................

Dorire-aş după moarte,

Să ’nviu la zeci de ani,
Şi-atunci să văd, ce soarte
Au fraţii mei Romani!

Către 1857 poeziile lui Mureşanu devin tot mai rare, iar
după 1857, putem zice, că încetă cu totul. Acum pe poet
nimic nu-l mai poate însufleţi, nici chiar evenimentele
epocale de la 1859, cum a fost zguduirea Italiei şi Unirea
Principatelor române. Naţiunea română aştepta cu dor, să
mai audă răsunând lira lui, şi Iosif Vulcan numai acestei
dorinţe i-a dat expresiune, când la 1861 scrie poezia sa:
Către Andrei Mureşanu, în care roagă pe poet să mai cânte
pe lira sa plăcută:

Poete al naţiunii, poete ’ncununate,

Tu mângâierea noastră şi fala ’n viitor;
Ce ne cântaşi odată de sfânta libertate,
De ce azi nu răsună acordul tău sonor?

Ani mulţi zburară

În patimi ne’ncetat,
Şi lira ta cea, care
Cu totul a ’ncetat...
Poete al naţiunii, apucă lira ta,
Naţiunea te aşteaptă, ah! cântă nu ’nceta!

118
Ce sărbătoare fuse la ’ntâia ta cântare,
Atuncia înviase poporul meu român;
Sălta de bucurie atuncea mic şi mare,
Părea că ’ntinerise chiar ăst pământ bătrân
În codri sus pe munte,
Şi jos în vâlcea,
În câmpuri şi oriunde
Tot „sunetul” suna...
Apucă iar la mână plăcută lira ta,
Naţiunea te aşteaptă, ah! cântă nu ’nceta.

În suferinţa mare, în noaptea ’ndelungată,

Când juni, bărbaţi şi tineri cu toţi-au disperat;
Furaşi din cer scânteie ca Prometeu odată,
Şi-ai dat viaţă nouă la un popul disperat.
Deci azi când cruda soarte
Acuma a ’ncetat;
Din somnul cel de moarte
Românu-i deşteptat:
Poete ’ncununate, apucă lira ta,
Naţiunea te aşteptă, ah! cântă nu ’nceta!

Poetu ’n asta lume nu este pentru sine

El este dat naţiunii de-apostol şi profet;
Căci Domnul când voieşte să facă ceva bine,
Atuncea el creează naţiunii un poet.
Minunea asta sfântă puţini au căpătat;
Şi-aceia de nu cântă
Permit un greu păcat...
Poete al naţiunii, apucă lira ta
Naţiunea te aşteptă, ah! cântă nu ’nceta!

119
 Perit-a neagra ceaţă, furtuna blăstămată,
Avem o luptă încă, dar lupta cea mai grea;
La fapte sus cu toţii, acum sau niciodată,
Sau ne-om săpa mormântul în veci, ori vom via.
O! cântă ’n ton de tunet,
Şi ’n şoapte de zefiri;
Uniţi-vă în cuget,
Uniţi-vă ’n simţiri...
Poete-al libertăţii, apucă lira ta,
Un semn ei mai aşteaptă şi toţi te vor urma!89

În zadar! Poetul mai mult nu va cânta, mai mult nu va

publica nimic nou, în retragerea sa, muncit de suferinţe, de
nedreptăţi, de decepţiuni şi de mizantropism adoarme cu
totul.

89
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1861, nr. 30.

120
 VII
Moartea

Traduce din Nopţile lui Young. Ediţia primă a poeziilor.

Sunt primite cu puţină însufleţire. Ediţia a doua a
poeziilor. Premierea lui Mureşanu de către Asociaţiunea
Transilvană. Morbul (boala). Moartea. Înmormântarea.
Parastase. Reînmormântarea. Monumentul.

În anii din urmă Mureşanu, retras de zgomotul vieţii,

se mai încearcă încă o dată pe terenul poeziei cu
traducerea Nopţile lui Young .90
Ce sunt Nopţile lui Young? – Nişte meditaţiuni adânci,
scrise cu condeiul încins în negrul nopţilor, ca cu atât mai
neagră să se zugrăvească lumea aceasta trecătoare şi cu
atât mai strălucită şi mai glorioasă să apară lumea
cealaltă, lumea imortalităţii. Ele cuprind 24 nopţi, fiecare
parte este de sine stătătoare; conţinutul lor variu şi
profund stoarce admiraţiunea tuturora. Timpul, medicina
contra fricii de moarte, uitarea morţii, natura morţii,
imortalitatea, liniştea şi singurătatea nocturnă, tristeţea şi

90
Eduard Young (Jöng), poet englez, s-a născut la 1681 în Upham,
în Anglia. Studiile şi le-a făcut în şcoala din Westminster, apoi a
studiat drepturile în Oxford. În etate de peste 40 de ani a intrat în
statul preoţesc, în 1730 primeşte parohia Welwyn în Hertford,
unde s-a şi căsătorit, dar în scurt îşi pierde şi soţia şi cei doi copii
vitregi; această pierdere îl îndeamnă să scrie poema
Night-thoughts, adică: Cugetări nocturne, cu care şi-a făcut
nume. Celelalte opere ale sale sunt de o valoare inferioară. A
murit la 12 april 1765, în Welwyn.

121
mizeria, mintea, conştiinţa, virtutea, Dumnezeu ş. a., sunt
tot atâtea obiecte profunde pentru aceste meditaţiuni. Ele
cu natura lor, care cere retragere de zgomotul lumii
acesteia pline de necazuri, dureri şi suferinţe, atât de bine
s-au potrivit cu natura poetului nostru din anii de pe
urmă. Apăsat de grijile traiului, zdrobit de valurile vieţii,
amărât de perfidia şi răutatea oamenilor, sufletul său atât
de bine s-a nimerit cu sufletul lui Young, pe care
pierderile familiare îl aruncară în braţele suferinţelor, de
care numai în meditaţiunile sale nocturne îşi află
mângâiere. Felul de a afla mângâiere în retragere, în
linişte, în singurătate, îl face pe Mureşanu să traducă din
Nopţile lui Young. Însă din traducerea aceasta numai
după moartea poetului au apărut în Foaie pentru minte,
inimă şi literatură câteva fragmente, traduse destul de
poetic.91
Tot în acest timp se ocupă poetul şi cu poeziile sale
cele vechi, le adună, le aranjează, şi le găteşte pentru a le
da toate laolaltă în mâna publicului român, cu atât mai
vârtos, căci din toate părţile îi soseau în privinţa aceasta
rugări şi provocări, care parte îl asigurau, parte îl
încurajau.
Deci pe la începutul anului 1862 scoate la lumină de
sub tiparul lui Ioan Gött, în Braşov, un volum frumos din
productele lirei sale sub titlul: Din poeziile lui Andrei
Mureşanu. Opul se extinde de 222 pagini, în 8° mic şi
conţine 67 poezii, între care sunt 53 „poezii ocazionale”,
14 „versiuni şi imitări de fabule şi istorioare în metru”,
iar înaintea volumului este o prefaţă.
În prefaţa aceasta, după ce reaminteşte cu puţine
cuvinte despre viaţa sa din Braşov şi despre motivele care

91
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1864, nr. 1 şi urm.

122
l-au îndemnat să primească oficiul la guvernul
cezaro-regesc din Sibiu, spune că el nici ca concipist şi
translator încă n-a încetat de a continua cu poezia.
Apoi trece la valoarea poeziilor sale: „Broşura aceasta
cuprinde tot decursul juniei mele, şi toate neajunsele, ce
trecură peste mine. – Ea începe cu cele mai dintâi
încercări ale muzei mele, iar de procede bine ori rău,
tinereţele mele să răspundă, căci ele poartă culpa; fiindcă
eu m-am pomenit scriind la versuri. Apoi „păcatele
tinereţelor nu le comemora Doamne!” – Eu sum de
părere, că de la un june de 20 – 21 de ani, încă nu se
poate cere lucru aşa de serios. – Ajunge, dacă tânărul
propăşind cu anii, înaintează şi cu spiritul, care acum în
conţelegere cu gustul, alege şi prelucră temele, după cum
îl conduce geniul şi fantazia lui... Îmi aduc aminte de zisa
unui profesor, ce avui în gimnaziu şi pe care ne-o spuse
mai de multe ori; acela zicea: „Nu este om bun pe lume,
care să nu aibă şi ceva rău;” şi din contră: „Nu este om
rău pe lume, care să nu aibă şi ceva bun în sine.” Aşa
merge prea fireşte şi cu cărţile: nu este carte bună, să nu
aibă şi ceva rău într-însa; şi iarăşi nu este carte rea, să nu
aibă şi ceva bun. Prin urmare aceasta cutez a zice şi de
versurile mele: la unii le vor plăcea, iar la cei mai mulţi,
poate, că nu vor plăcea.”
În fine promite o nouă ediţie, daca i se vor petrece în
timp scurt poeziile. În noua ediţie promite a da totodată şi
piese noi.
Amicul Şcolii din Sibiu, îndată după apărerea opului,
grăbeşte a-i face un frumos reclam: „Un ram al literaturei
române, care românii de dincoace de Carpaţi până acum
nu l-au reprezentat, iată că acum sunt fericiţi a-l
reprezenta printr-un op de mare însemnătate pentru tot
sufletul român. Din poeziile renumitului poet Andrei

123
Mureşanu vedem ieşite în Braşov, la Ioan Gött, în număr
aproape de 70. Cât am dorit noi aceasta! şi câtă e astăzi
bucuria noastră! Lirei acestui poet, care la început a răpit
inimile tuturor românilor, cine va fi acel român din
Dunăre până la Tisa şi Carpaţi, care să nu-i dea loc în
clenodiile (comorile) lui cele mai scumpe. Sublimitatea
ideilor, dulceaţa împreunată cu grandoarea, care
caracterizează pe acest poet, puritatea neafectată a limbii,
care îl înalţă peste toţi ceilalţi poeţi ai românimii, şi în
urmă direcţiunea ce a luat-o în paradisul poeziei, sunt tot
atâtea momente, care îl recomandă azi tot sufletului
român şi îl vor recomanda în toate timpurile etc.”92
Dar însufleţirea era mică şi numărul exemplarelor
nepetrecute era mare. La anul încă mai zăceau câteva sute
la autor şi la comisionari, încât Iacob Mureşianu,
redactorul Foii pentru minte, inimă şi literatură, se vede
silit în foaia sa ca prin exprese tânguiri să atragă
atenţiunea publicului asupra lor: „Poeziile laureatului
nostru poet Andrei Mureşanu le aşteptau şi rechemau toţi
din toate părţile, ca să reiese în viaţă. Autorul pe lângă
mari jertfe mai adause la meritele, ce le puse încă din
juneţă pe altarul naţiunii, şi acest sacrificiu, în speranţa că
bărbaţii naţiunii îi vor da sucurs (ajutor) spre a reieşi,
înlesnindu-se şi încurajându-se la continuarea tipăririi şi
celorlalte producte ale sale poetice. – După ce însă
aproape la 400 de exemplare din poeziile lui... zac încă în
fiocele (sertarele) bibliotecii lui, iară altele pe la
comisionarii respectivi: mă adresez cu toată căldura către
toţi patronii, şi înaintătorii literaturii noastre române şi
către toţi onoraţii cititori ai foilor acestora, ca să-mi
întindă mână de ajutor spre a putea împărţi acest număr

92
Amicul Şcolii, 1862, p. 48.

124
restant de poezii în folosul, ajutorul şi încurajarea acestei
întreprinderi provocate de noi toţi. Eu, cu toată
strâmtorarea nefastului an, primesc asupra-mi 80 de
exemplare şi cele vreo 300 le concred (încredinţez)
zelului şi mărinimozităţii naţiunii.”93
Astfel de împrejurări nimiciră speranţa poetului de a
mai ieşi în curând la iveală şi cu a doua ediţiune, ce nici
nu o mai ajunse, căci a apărut numai după moartea lui.
Ediţia a doua este din 1881 tipărită în tipografia
arhidiecezană din Sibiu pe spesele eredilor
(moştenitorilor) autorului. Noul volum are VIII+223
pagini în 8° mic şi cuprinde 72 piese, cu cinci adică mai
multe decât ediţia cea veche. Piesele, cu care s-a
amplificat acest volum, sunt: Elenuţa în cetate, Eremitul
din Carpaţi, Lumina şi adevărul, Cuvântul unui peregrin
şi un Epitaf. – Aceasta a fost cea de pe urmă poezie ce a
publicat Andrei Mureşanu în Foaie pentru minte, inimă şi
literatură.94
La început sunt două prefeţe: una din ediţia cea veche,
şi alta nouă şi scurtă pentru ediţia a doua. Urmează apoi
după Gazeta Transilvaniei95 câteva „date biografice”.
Cu ediţia primă Andrei Mureşanu câştigă laudele şi
recunoştinţa celui mai înalt şi mai competent for literar
de la noi din Transilvania, – înţelegem Asociaţiunea
Transilvană.
Anume în şedinţa comitetului Asociaţiunii
Transilvane din 8 aprilie 1862 se dau poeziile lui Andrei
Mureşanu spre cenzurare unei comisiuni constatatoare
din Timotei Cipariu, Dr. Pavel Vasici şi Sava Popovici,

93
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1863, nr. 2.
94
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1862, p. 244.
95
Gazeta Transilvaniei, 1863, nr. 101.

125
ca comitetul să le recomande adunării generale spre
premiere.96
Comisiunea cenzurătoare în şedinţa comitetului din 1
iulie şi-a făcut raportul „cel mai îndestulitor”. În urma
acestui raport comitetul a şi votat lui Andrei Mureşanu un
premiu care are să-l hotărască adunarea generală.97
În şedinţa a 3-a a adunării generale ţinute în Braşov la
30 iulie 1862, se proiectează autorului un premiu de 50
galbeni cezaro-regeşti. În discuţiunea asupra acestui
proiect de premiu ia cuvântul preşedintele Asociaţiunii,
mitropolitul Andrei baron de Şaguna: „În adevăr mie mi
se pare puţin această sumă pentru celebrul nostru poet –
zice mitropolitul, – însă proiectarea s-a făcut în privire cu
starea pecuniară a Asociaţiunii. – Dară la acest
neînsemnat premiu se adaugă altul foarte mare, premiul
moral, şi cred, că explic simţămintele şi convingerea
adunării poftind dlui Andrei Mureşanu a avea tărie
trupească, ca vârful Surului şi Măgura Codlei.”
Terminând preşedintele, adunarea primeşte cu plăcere
suma de 50 galbeni, proiectată ca premiu pentru Andrei
Mureşanu.98 Iar în şedinţa comitetului din 2 septembre
1862 între altele se decide a se esolvi (a se conferi) lui
Andrei Mureşanu, fără amânare premiul hotărât în 50
galbeni.99
Premiul de 50 galbeni face ultima bucurie mare
poetului. Zdruncinarea sănătăţii nu-l lasă a se bucura mai
mult.
96
Amicul Şcolii, 1862, nr.13.
97
A II-a adunare generală a Asociaţiunii Transilvane, Sibiu, 1862,
p. 50.
98
Op. cit., p. 20.
99
Vezi A III-a adunare generală a Asociaţiunii Transilvane, Sibiu,
1863, p. 49; – Amicul Şcolii, 1862, p. 269.

126
 În acestea melancolia lui Andrei Mureşanu începe a
deveni îngrijitoare, căci aceea se măreşte şi creşte treptat
şi în iarna anului 1863 trece în monomanie, ba chiar în
mizantropie. „Toţi, câţi îl iubeau – zice George Bariţ – se
încercau chiar ca şi la Avram Iancu, să descopere
adevărata cauză a dezastrului teribil; – însă fu târziu. Unii
căutau răul în relaţiuni familiare şi anume în moartea
fiicei sale de 14 ani, pe care o iubea peste măsură; alţii,
că certele confesionale îi secerară sufletul, căci acelea îl
persecutară şi pe patul morţii.”100 După cum însă crede
Bariţ, e mai probabil, că morbul lui Andrei Mureşanu a
devenit din pierderea şi nerealizarea iluziunilor sale
sublime, sacre.
Între toate acestea inima lui atât de blândă, fragedă şi
curată s-ar fi stins încă şi mai curând, de nu avea în soţia
sa un înger mângâietor. „Acestei amabile fiinţe – zice
Iosif Vulcan – se poate mulţumi, că „bardul naţiunii”
căzut în pesimism, a mai luat din când în când lira sa cea
fermecătoare, pentru ca sub numele de „Eremitul din
Carpaţi” să deplângă nu pierderea visurilor sale de aur, ci
soarta tristă a naţiunii.”101
Aici vom aminti, că în boala sa şi-a nimicit şi aruncat
mai toate poeziile inedite în foc, dimpreună cu un
Manual de gramatică românească, compus în limba
germană şi cu un manuscript cam de vreo 50 coli din
traducerea Analelor lui Tacit102. În timpul acesta al
confuziunii sale se ocupa cu mare pasiune cu cifrele;
încontinuu tot calcula şi se credea foarte avut. Intrând
odată la el nepotul său de văr, Iacob Mureşianu, acum

100
Transilvania, 1877, nr. 42.
101
Iosif Vulcan, Panteonul Român, p. 15.
102
Comunicat de văduva poetului.

127
profesor în Blaj, îl află şezând la masă cu o hârtie mare
înainte, pe care erau o mulţime de cifre şterse şi neşterse,
şi o mulţime de socotele.103
În confuziunea sa, odată s-a pierdut de acasă pe timp
de trei zile; zadarnic ştiriceau ai săi pretutindenea pe la
amici şi cunoscuţi, pe la păzitorii de noapte şi pe la
vânători, zadarnic îl strigară în biserică, nimenea nu ştia
despre el. În fine a 3-a zi Ioan Martinovici, fiul preotului
român greco-oriental din Săcele şi Niculae Pădure îl
aflară pe Tâmpa, într-o stare de compătimit, cu capul gol,
în cămeşă, cu pantalonii rupţi din genunche în jos, ca să
se încalţe cu ei, iar cu pălăria bea apă dintr-un izvor.104
Pe la începutul lui octombre din 1863, boala sa ajunse
la culme şi-l culcă la pat. În seara de 24 octombre st. n.
medicul Dr Greising rămase la el până la orele 8½, atunci
se depărtă şi lăsă să ia medicina la orele 10. În casă
vegheau soţia sa Susana, soacra sa Iustina Grecean, şi
văduva Maria Săcărean, stăpâna căsii şi amica soţiei sale.
Până la orele 9¾ mai sta încă în pat, răzimat de-o parte de
soţia sa, iar de cealaltă parte de amica acesteia; aşa
răzimat de ele, le zise să se iubească ca două surori, apoi
după ce a cântat: „Christos a înviat”, „În Iordan
botezându-Te” şi „Întru naştere fecioară”, s-a culcat, dar
la moment începu a asuda şi lăcrima, iar la orele 10 se
stinse din viaţă în etate de 47 ani.
Îl jeliră soţia, fiul său George, atunci student în a VII
clasă gimnazială, fiica sa Elena-Eleonora, infantină de 11
luni, soacra sa Iustina Grecean, fraţii săi Ştefan şi Vasile
Mureşanu, şi-l deplânse amicii şi cunoscuţii şi întreagă
naţiunea românească.

103
Comunicat de profesorul Iacob Mureşianu.
104
Comunicat de văduva poetului.

128
 Solemnitatea înmormântării laureatului poet s-a
desăvârşit în 26 octombre, şi – neconsiderând neplăcerile
iscate din motive confesionale – a fost una dintre cele
mai alese, precum aflăm din Gazeta Transilvaniei.105
Între orele 2 – 3 d. a. se adună o mulţime de amici şi
cunoscuţi ai poetului, apoi sosi tinerimea studioasă de la
şcolile române greco-orientale şi de la gimnaziul
romano-catolic, sub flamura institutelor, dimpreună cu
corpurile didactice şi cu directorii în frunte. Timpul urât
nu împiedecă pe stimătorii şi cunoscuţii lui, ca să se
adune atât de numeroşi spre a-i da ultima onoare
pământească.
Ceremonia funebrală, săvârşită de Ioan V. Rusu,
protopopul Sibiului, asistat de cei doi preoţi din
Tohanul-vechi, s-a început la orele 3 d. a. După prohodire
au scos sicriul afară, unde Ioan V. Rusu a rostit asupra
defunctului o vorbire pătrunzătoare, ce stoarse lacrimi din
ochii tuturor celor de faţă.
Dar lăsăm să urmeze însăşi vorbirea protopopului
Rusu, eliminând numai ici colo câte ceva din ea:
„Cu voce tremurătoare îmi începui eu cuvântarea mea,
cu astă ocaziune tristă, când văzui înainte-mi zăcând
rămăşiţele pământeşti ale unui bărbat atât de demn, atât
de meritat pe câmpul cel ostenicios al culturii şi al
literilor, şi pe lângă aceea un servitor public încă din
zilele tinereţii la români, şi în gimnaziul romano-catolic
de aici, după aceea, ca amploiat cezaro-regesc în oficiul
public al statului.
„Activitatea şi zelul răposatului le vor şti preţui şi
judeca după merit şi cuveninţă aceia, care au fost mai
aproape de dânsul. Deci îmi iau voie în acest moment

105
Gazeta Transilvaniei; 1863 Nr. 101.

129
trist pe scurt a cuvânta despre aceea, că cum şi-au ştiut
naţiunile culte şi luminate în toate timpurile a preţui pe
bărbaţii săi cei distinşi în viaţa publică, şi după aceste
exemple nobile, cu ce stimă şi apreţuire sunt şi românii
datori răposatului.
„Naţiunile culte şi luminate în toate timpurile şi-au
ştiut aprecia bărbaţii lor cei distinşi în viaţa publică; ele
au căutat cu oareşicare pietate la umbrele acelor bărbaţi;
le-au serbat memoria atât prin sărbători anumite, cât şi
prin ridicare de monumente; şi într-adevăr naţiunea, care
ştie onora şi păstra memoria bărbaţilor săi celor excelenţi
pe câmpul vieţii publice, aceea prin fapta aceasta nobilă
nu dovedeşte alta, decât, că se ştie stima şi preţui pe sine
însăşi, când preţuieşte şi cu aceasta oareşicum
renumerează meritele şi ostenelile binefăcătorilor săi.
„Atari exemple nobile aflăm la vechii romani, ale
căror urme de monumente glorioase ridicate în memoria
bărbaţilor celor distinşi se păstrează în ruine şi până azi.
„Asemenea exemple nobile avem şi de la vechii greci,
care onorară şi eternizară cu statui de bronz memoria
unui Miltiade, Temistocle, Aristide ş. a. Aşa aflăm şi la
naţiunile culte şi civilizate moderne în Europa.
„Şi apoi mai scumpă, mai nepieritoare e memoria
atâtor bărbaţi, dacă aceea rămâne aşa zicând scrisă cu
litere neşterse în memoria posterităţii; dacă aceea nu se
păstreză numai în cercurile de familie şi ale amicilor şi nu
numai în statui de bronz, ci mai vârtos se păstrează şi în
analele, sau mai bine, în istoria naţiunii respective, că o
atare istorie durează până atunci, până când există o
naţiune, iar viaţa naţiunilor e cu mult mai lungă, decât a
oamenilor, pe când etatea unuia se restrânge la 60 – 70
ani, pe atunci viaţa naţiunilor număra secole şi sute de
acestea.

130
 „Nici să ne mirăm, jalnică adunare, că viaţa unui om e
aşa restrânsă; căci dacă vom cugeta lucrul cu toată
seriozitatea, dacă vom cugeta fatalitatea şi luptele
omului, încă aşa zicând mai de când e în leagăn, dacă,
zic, vom cugeta mai încolo prin câte calamităţi are a trece
omul în decursul anilor, câte lupte spirituale, câte lupte
corporale, apoi, zic, vom deveni uşor la acea convingere,
că omul încă e prea răbduriu, prea solid, ba mai tare ca
fierul, că prin întrebuinţarea îndelungată chiar şi fierul se
roade şi se consumă, se mistuieşte; iar dintre oamenii
muritori, unii faţă cu toate luptele neîncetate ale vieţii
ajung acea etate înaintată, cât sunt îngujbaţi (încovoiaţi)
de sarcinile bătrâneţelor, nemaiputând purta sarcina ce
apasă pe umerii lor, adică greutatea şi numărul anilor.
„Însă, aste permiţându-le, jalnică adunare, mă întorc la
misiunea mea, care e a înălţa însemnătatea, pe cât se
poate, a acestui moment trist, când noi atraşi de simţul
amoarei, stimei şi respectului, ce l-am nutrit către
răposatul, ne-am adunat să-i serbăm, să-i dăm onoarea
cea mai de pe urmă, să-i oferim cu ochii plini de lacrimi
şi cu inimile pătrunse de durere, tributul recunoştinţei şi
al stimei noastre, asemenea bravilor strămoşi ai noştri
romani, care în onoarea bărbaţilor lor celor meritaţi
celebrau cele mai pompoase şi mai frumoase execuţii
funebrale. Ne-am adunat, jalnică adunare, ca să vărsăm
câte o lacrimă fierbinte pe acest cadavru, ce a purtat un
spirit atât de nobil, ce a cuprins în sine un geniu poetic
atât de rar, un luceafăr rar pe orizontul literar al unei
naţiuni, căruia asemenea numai secoli pot produce, căci
genii sunt ceva rar chiar şi în viaţa naţiunilor.
„Astăzi dar serbăm onoarea din urmă a unui poet
celebru al naţiunii noastre, carele fu în zilele noastre cel

131
mai întâi poet laureat al naţiunii române din imperiul
austriac. – Acesta e Andrei Mureşanu.
„Cred, că voi întâmpina consimţul opiniunii publice
între români, dacă voi zice cu astă ocaziune tristă, când
celebrăm înmormântarea unui distins şi prea scump
bărbat al naţiunii celei sărace de bărbaţi distinşi, cum că
această pierdere nu e numai o pierdere, o calamitate
familială, ci e şi o pierdere naţională, o pierdere publică,
căci nu numai scumpa-i soţie, a pierdut în dânsul un soţ
credincios al ei şi demn de tot respectul, nu numai doi fii
au pierdut pe iubitul lor tată, ci şi naţiunea a pierdut pe un
fiu scump al său, pe un oştean şi luptător brav al său, pe
un bărbat, al cărui spirit, idei şi simţăminte depuse în
memorabilele sale opuri poetice, au suscitat şi electrizat
inimile conaţionalilor săi, conlucrând prin aceasta în mod
însemnat la deşteptarea şi năzuinţa naţiunii sale spre o
viaţă mai bună, mai fericită. Patria dar şi naţiunea a
pierdut pe un fiu activ şi zelos, iar statul pe un oficial
diligent şi loial. Memoria acestui bărbat ar fi totdeauna
scumpă înaintea acelor români, care ştiu a preţui după
cuviinţă meritele, talentele şi virtuţile bărbaţilor eminenţi
ai naţiunii pe câmpul vieţii publice...
„Nu mai rămâne alta, decât să zicem: Pasă, suflete
nobil, în locaşul fericirilor, că memoria ta va fi eternă în
inimile tuturor amicilor şi cunoscuţilor tăi; spiritul tău va
domina cu glorie în tot timpul, iar memoria ta va fi
serbată cu pietate şi respect de productele geniului tău,
căci aceste producte nu le va consuma nici focul, nici
fierul, nici etatea rozătoare.
„Iar noi, cu ochii plini de lacrimi, îţi vom petrece
rămăşiţele tale cele reci până la mormânt şi aşezămintele

132
în sânul pământului din carele au fost luate. Fie-ţi ţărâna
uşoară şi memoria eternă!”106
După rostirea acestei vorbiri funebrale plecă conductul
spre cimitirul bisericii de la Sf. Treime de pe Tocile
înainte cu tinerimea scolastică şi corpurile didactice, apoi
muzica capelei cetăţene şi peste 20 inşi de la Reuniunea
gimnastică română braşoveană, care toţi cu torţe aprinse
în mână încunjurau sicriul tras de 6 cai îmbrăcaţi în
negru. După sicriu, urmau rudeniile, mai mulţi preoţi şi
neguţătorimea. Aici depuse pe marele defunct în
mormânt spre veşnică odihnă, iar vărul său Iacob
Mureşianu îl deplânse prin o frumoasă poezie de
apoteoză.107
Pentru sufletul său s-au celebrat în Transilvania şi
Banat mai multe parastase.108 Cel mai frumos a putut fi
parastasul de la Sibiu, despre care atât de frumos scrie
Amicul Şcolii109. Cu atât mai emoţionator a fost acest
parastas, pentru că „se serba – după cum zice numitul
periodic – chiar în acel locaş sfânt, care înainte de aceea
cu doi ani răsuna toate duminicile şi sărbătorile de versul
dulce şi pătrunzător al lui Andrei Mureşanu, unde el
mergea şi-şi înălţa inima fierbinte la Cel ce i-a dat viaţă şi
i-a vărsat pe frunte razele unui geniu fericit, admirabil; –
unde el, lăsând lira lui Apolo, lua harfa lui David, şi
mângâia inimile celor mâhniţi”.
După 20 de ani în 17 ugust 1883, i s-au transportat
osemintele de pe Tocile în cimitirul din Groaveri. În 17
106
Ioan V. Rusu, Cuvântare funebrală rostită la înmormântarea lui
Andrei Mureşanu, Gazeta Transilvaniei, 1863, nr. 100.
107
Iacob Mureşanu, La înmormântarea lui Andrei Mureşanu, Foaie
pentru minte, inimă şi literatură, 1863, nr. 17.
108
Vezi Bariţ, Isto ria T ra n si lva n i ei , vol. III, p. 246.
109
Amicul Şcolii, 1863, nr. 47.

133
august sicriul a stat în Capela din Groaveri, iar în 18
august s-a depus din nou în mormânt, de la intrare spre
dreapta în depărtare de câţiva paşi, fiind de faţă la
reînmormântare văduva şi fiica poetului şi o mulţime
numeroasă110. Cu ocaziunea aceasta recunoscătorii
braşoveni au ridicat poetului o piatră frumoasă
mormântală din marmoră în forma unui obelisc, în vârf
cu o cruce mică de marmoră, prevăzută cu inscripţiunea:
„Laureatului poet ANDREIU MUREŞAN n. 1816 † 1863.
Românii braşoveni 1883”

110
Vezi Familia, 1883, nr. 33.

134
 VIII
Caracterizare generală

Descrierea fizică. Portul. Românul, politicul, învăţătorul,

profesorul şi oficialul. Sentimentul moral. Recunoştinţa.
Omul de societate. Capul de familie. Poetul. Maiorescu
şi Duică contra lui Mureşanu. Apărarea lui. Mureşanu
este poetul naţiunii.

În urmă să rezumăm în Andrei Mureşanu toate

trăsăturile omului şi ale poetului şi să-l privim la un loc
din toate punctele de vedere.
Andrei Mureşanu era de o statură mijlocie, bine făcut
şi gras, cu faţă mare ovală, plină, sănătoasă, blondă-
rumenă, în barbă cu o gropiţă, cu buze regulate, cu nas
ascuţit, dar regulat şi artistic, cu ochi vineţi închişi, plini
de o rară frumuseţe şi vioiciune, cu păr creţ castaniu,
purtat cu cărare şi dat la o parte, cu sprâncene groase
îmbinate puţin cam ridicate, cu musteţe mari groase, cu
vârfurile împreunate în favoriţii creţi daţi spre faţă înainte
şi duşi pe sub barbă de la o ureche până la alta.111|
Iată trăsăturile fizice în care se reoglindeşte exteriorul
lui Mureşanu cel vechi. Portretul lui, care se poate vedea
prin diferite foi şi reviste, este din timpul nefericirii, din
timpul, când deja era confuz, şi când l-au pozat mai mult
cu forţa, ca să rămână pentru timpurile viitoare, prin
urmare acel portret nici nu redă cu fidelitate pe Mureşanu
cel vechi, ci pe omul suferinţelor, schimbat, întunecat şi
111
Comunicat de văduva poetului.

135
moros (posomorât), până când în toată înfăţişarea lui, în
căutătura şi conversaţiunea lui timbrul caracteristic era
veselia şi vioiciunea.
Umbletul său era frumos, oblu şi uşor, iar palid şi
bolnav în toată viaţa sa n-a fost până pe timpul bolii sale
sufleteşti.
În port era de tot simplu; îndeosebi iubea veşmintele
negre sau de culoare închisă; ura şi luxul şi moda, dar
umbla totdeauna curat şi cu gust îmbrăcat; asemenea nu
suferea uniforma şi nu o îmbrăca decât numai la
solemnităţi oficioase, iar mănuşi nu purta niciodată.
Însuşirile sufleteşti ale sale încă sunt toate alese şi
frumoase.
Ce influenţă au avut părinţii asupra lui, nu se ştie: în
poezia sa despre aşa ceva nu aflăm îndreptar. Peste tot, el
în poezia sa nu amestecă raporturile sale familiale.
Din ăst punct de vedere şi pe această cale nu-i putem
cunoaşte individualitatea, – iar alte urme explicative nu
avem.
Născut din popor, se află sub influenţa aceluia. Pe
acela l-a iubit mult; i-a iubit poezia, i-a stimat obiceiurile,
datinile şi portul.
Ca român, mult şi mai presus de toate şi-a temut
libertatea naţională. A luat parte în suferinţele naţiunii
române şi s-a luptat pentru drepturile aceleia. Dovadă,
întreagă activitatea sa politică reprezentată prin articlii
din Gazeta Transilvaniei unde el numai articlii de politică
scria; dovadă întreagă poezia sa de la început şi până la
sfârşit. Între orice împrejurări el rămâne „român verde ca
stejarul” şi neclintit, chiar şi în oficii străine.
Pe terenul politic este radical; el vrea numai români
liberi în pământ liber. Ţinta sa politică se reoglindeşte
îndestul în poeziile sale. Ca supus politic este aderent al

136
Austriei, un devotat sincer al dinastiei domnitoare, dar
când vede că naţiunea română este numai amăgită şi
promisiunile rămân numai promisiuni goale, fără ca
acelea să se împlinească, atunci se clătină în el acest
sentiment, dar numai pentru ca în poezia sa după aceea
iarăşi să renască, salutând şi de două ori pe capul
dinastiei.
Ca învăţător şi profesor este părintele adevărat al
elevilor săi; afecţiunea faţă de ei o duce chiar şi în poezie;
el este pedagog bun; se ocupă şi cu literatura pedagogică,
având întotdeauna nobilul interes de promovare, creştere
bună la noi, la români.
În oficiu el este prompt, punctuos şi harnic, prin ce
câştigă lauda superiorilor; afară de oficiu cu zdruncinarea
sigură a sănătăţii sale, scrie ziua, noaptea la Gazeta
Transilvaniei, Foaie pentru minte, inimă şi literatură,
Telegraful Român, şi la unele foi din România.
În ce-i priveşte sentimentele morale, este riguros şi
plin de credinţă. Evlavios şi bisericos cum era el, în tot
timpul petrecut în Sibiu cerceta regulat în toate
duminicile şi sărbătorile biserica română greco-catolică şi
lăuda pe Domnul cu versul său plăcut. Poeziile sale în tot
timpul respiră un refugiu sigur la Dumnezeu, la care află
mângâiere şi speranţă, şi acesta este efectul creşterii
religioase din Blaj şi al studiilor sale teologice, care îi
împrumută cele mai nobile şi mai sublime idei şi
întorsături din poezia patriotică şi filosofică. Dovadă
despre sentimentele sale morale şi multul bine manifestat,
în calitate de translator şi concipist, faţă de cei amăriţi,
apăsaţi şi necăjiţi; el ajutoră bucuros pe oricine şi cu
sfatul şi cu fapta; iar în faţa binefacerilor primite este
totdeauna grat (generos) şi recunoscător.
Iată un exemplu!

137
 Binefacerile profesorului său Nicolae Marcu, cu a
căruia ajutor se susţinu în timpul studiilor sale filosofice
la Blaj, gravară în inima lui sentimentul de recunoştinţă şi
gratitudine pe întreagă viaţa. Drept aceea casa lui
Mureşanu a fost totdeauna deschisă înaintea lui Marcu şi
în Braşov şi în Sibiu.
După băile de la Vâlcele, Marcu de regulă este oaspele
lui Mureşanu, unde primit cu gratitudine şi afabilitate se
simţea de tot familiar.
Când în 1843, mestecându-se şi Marcu în monstruosul
proces, ce a urmat după regretabilele turburări înscenate
contra prea bunului şi prea meritatului episcop Ioan
Leméni, trebuie să părăsească Blajul dimpreună cu alţi
profesori: el îşi ia refugiul la Braşov în casa lui
Mureşanu, unde fu primit cu dragoste şi scutit de toate
neplăcerile opiniunii publice.
În Sibiu încă îl vedem pe Marcu în casa ospitală a lui
Mureşanu, până când guvernatorul Wohlgemuth îi
intimează (îl avertizează) să depărteze pe Marcu de la
casa sa, ca nu cumva pentru un răzvrătitor şi preot
neascultător să-şi pericliteze oficiul la guvern. Pentru
evitarea unui conflict serios cu Wohlgemuth, Mureşanu
încvartirează pe Marcu la un cunoscut al său cu numele
Sântion, dar şi aici îl cercetează aproape în toată ziua.
Cât de mult l-a iubit pe binefăcătorul său de odinioară,
apare şi din împrejurarea, că Mureşanu chiar şi în timpul
de confuziune se ocupa şi fantaza adeseori cu el.112
În societate Mureşanu este un bun amic; casa sa este
cercetată de o mulţime de amici, toţi persoane distinse la
rândul lor, dintre care amintim în timpul petrecerii sale la
Braşov pe Popasu, Ioan Barac, Ioan Meţian, protopop în

112
Comunicat de văduva poetului.

138
Zărneşti, acum mitropolit la Sibiu, Iacob Mureşianu şi
George Bariţ, durere însă că relaţiunile de amiciţie avute
cu Bariţ, mai târziu în urma suspicionărilor politice, se
curmară şi se înălţă între ei un perete despărţitor ridicat
de cea mai nedumerită ură. În Sibiu trăia în relaţiuni
amicabile cu Aron Florian, întemeietorul Telegrafului
Român, cu Grigorie Pantasi, căruia i-a dedicat chiar o
poezie frumoasă, cu Vasici, comisarul scolastic pentru
şcolile neunite, cu Pavel Dunca, Consilier guvernial, cu
Gavril Vaida şi alţii. El este sufletul societăţii, vesel şi
plăcut, de unde îl şi numesc „grădina de flori.”
Mai târziu însă devine pesimist şi mizantrop.
În familie este soţ blând şi plăcut; nu se iritează
niciodată; cântând iese, cântând intră, cântând adoarme;
cântarea, poezia, cărţile, florile, trandafirul şi
măgheranul, soţia şi copiii, acestea sunt distracţia lui în
familie; ca părinte exemplar şi de model, el pune mare
pond (accent) pe creşterea copiilor, îndeosebi pe ascultare
şi pe învăţarea limbii româneşti, nesuferind să vorbească
în casă altă limbă, decât cea românească; afară de aceasta
are totdeauna în vedere bunăstarea şi viitorul familiei;
martor e prefaţa poeziilor din 1862; martor e epistola
către Bărnuţ din 4 nov. 1855. Pe orice cale vrea să
asigure viitorul familiei sale, din această cauză nu
primeşte nici invitarea lui Bărnuţ de a merge profesor la
Universitatea de la Iaşi, unde i se oferea multă ocaziune
spre cultivarea poeziei.
*
Ca poet unii zic, că este mare, genial, nemaiajuns; alţii
că nu are talent pentru aceasta. Ca apărători ai săi
amintim pe Valer Branişte şi Aron Densuşianu, din care
adeseori am citat, iar ca adversari ai talentului, simţului

139
poetic şi gustului estetic al lui Mureşanu, amintim pe Titu
Maiorescu şi pe G. B. Duică.
Titu Maiorescu în critica intitulată: În lături! care
întreagă este o înverşunată polemie contra lui Aron
Densuşianu, spune că numai Răsunetul are valoare.
„Această poezie – zice el – arată un simţământ
patriotic adevărat, a venit în momentul unei mari agitări a
spiritelor, a fost din întâmplare singură, care a dat
expresie acelei agitări în acel moment (1848) şi astfel a
devenit poporală şi a rămas cunoscută de toată lumea
română. – Aşa de adâncă era pe atunci mişcarea
sufletească a poporului, încât nu putea să fie stăpânită în
marginile obişnuite, ci precum s-a revărsat în acţiuni
istorice neobişnuite, a căutat să se exprime şi în oarecare
forme estetice ale emoţiunei, în poezie şi în cântare.
Cântarea era o trebuinţă neapărată a situaţiei şi pentru
cântare se cerea şi poezie. La Răsunet s-a adoptat îndată
o melodie cunoscută şi astăzi, melodie deplorabilă,
lâncedă, nepotrivită cu textul, dovadă de puţinul gust
muzical al epocii, – dar pe atunci nu era vorbă de gust, ci
de o impulsie irezistibilă spre manifestare cu orice preţ şi
în orice împrejurări.!113
Apoi mai adaugă, că precum s-a ridicat la 1840
Nicolae Becker prin poezia Reinlied, şi mai târziu pe
timpul ultimului rezbel germano-francez Macsimilian
Schneckenburger prin poezia: Die Wacht am Rhein, aşa
s-a ridicat şi Andrei Mureşanu singur prin această poezie,
şi precum la aceşti doi poeţi germani celelalte poezii nu
valorează nimic, aşa şi ale lui Mureşanu „toate, dar toate,
fără excepţiune” n-au nicio valoare.

113
Critice, vol. II, p. 226.

140
 Spre a documenta aceasta citează 37 de strofe din vreo
14 poezii, şi precum zice, ar mai putea cita încă şi din
altele!
Am putea zice, că şi G. Bogdan Duică încă judecă
poezia lui Mureşanu, pe calapodul lui Maiorescu.
Întocmai ca Maiorescu, şi dânsul excepţionează critica lui
Aron Densuşianu făcută asupra poeziilor lui Mureşanu, şi
năzuieşte a arăta, că Mureşanu în cele trei perioade nu a
produs nimic genial afară de Răsunet.
O mică rezumare va arăta deplin modul de apreciere a
lui Duică:
Înainte de Răsunet, Mureşanu nu are nimic statornic,
nici o vedere nouă, proprie, neşovăitoare. E neliniştit,
„pentru că nu este în stare să scoată nici o credinţă fermă
din studiul trecutului şi al prezentului şi pentru că nu
poate presimţi nimic din întâmplările cele mai apropiate;
stă în faţa necunoscutului şi e foarte natural să fie
zbuciumat de îndoieli şi de griji.” Vederile poetului se
schimbă uşor; în poeziile sale nu aflăm convingere şi
încredere fermă. Prin urmare Mureşanu cu vederile sale
nestatornice n-a fost în stare să dea poporului român
idealuri statornice şi clare.
Răsunetul i-a stors poetului tot ce a avut în el poetic.
Dar şi această poezie mai mult e meritul mişcărilor, decât
al poetului: nu Mureşanu ne-a dat nouă Răsunetul, ci
mişcările noastre i l-au dat lui. Răsunetul este „o
surprindere între poeziile lui, o columnă pe nişte ruine,
un palm în pustiu, un cedru într-un pâlc de fagi.”
După Răsunet poezia lui Mureşanu prepară din pagină
în pagină deziluziuni neîntrerupte. Poeziile sale ce vor
urma de aci încolo nu se vor deosebi întru nimic de
scrierile sale de până aci, în toate „găseşti aceeaşi

141
concepţie comună, aceleaşi forme fără de gust, aceleaşi
repetiţii seci, aceeaşi arbitrară legătură de idei.”
Apoi Duică vrea, să arate, că Mureşanu nu este poet
de geniu, el este un om, „care prin cugetarea sa nu s-a
ridicat nici cu un deget măcar peste contemporanii săi; că
n-are studii clasice temeinice, că n-are limbă şi tehnică
aleasă şi în urmă că n-are gust şi simţ pentru frumuseţile
poetice, ceea ce vrea să documenteze prin traducerile
poetului din literatura germană, despre care zice că „nu
au nici o valoare.114
De la început şi până în capăt se resimte în critica lui
Duică influenţa lui Maiorescu. Şi la unul, şi la altul dintre
toate poeziile poetului singur Răsunetul are valoare
poetică, iar celelalte poezii nu sunt de nici un preţ.
Este însă o deosebire între Duică şi Maiorescu.
Anume Maiorescu deşi citează din poeziile lui Mureşanu
o mulţime de strofe rele, totuşi nu arată, nu lămureşte, de
ce acele sunt rele şi nu-i plac, cu toate, că de la unul, care
vrea să zdrobească în Mureşanu pe poetul, credem, că
atâta oricine poate pretinde, mai ales atunci, când între
poeziile citate de Maiorescu sunt şi de acelea, care la
orice poet român numai onoare ar putea face, precum
sunt: Glasul unui Român, 15 Mai 1848 şi Omul frumos.
Duică vrea, să fie conştiincios, de aceea năzuieşte a proba
cu tot felul de argumente ceea ce zice.
Felul acesta de critică a lui Maiorescu şi Duică
înseamnă, a fi – ca să nu zicem nedrept – prea riguros în
judecarea unui poet. E drept, că Răsunetul este poezia cea
mai culminantă a lui Mureşanu, dar apoi liniştit putem
zice, că nici celelalte nu sunt lipsite de talent şi frumseţi
poetice, de sentimente profunde, de idei adânci, de părţi

114
G.B. Duică, Revistă literară, Art. XIX; Tribuna, 1888, nr. 179.

142
sublime şi succese şi de entuziasm învăpăiat. Nu numai
în Răsunet, dar şi în celelalte poezii ale lui Mureşanu se
resimte îndată puterea, arta şi talentul, trebuie numai să
aibă omul pentru aceasta gust şi inimă simţitoare.
Aron Densuşianu, căruia este adresată critica lui
Maiorescu, n-a negles a-i răspunde în una din „scrisorile”
sale sub titlul: Glorii de afiş, din care reproducem şi noi
partea cu răspunsul referitor la aprecierea lui Mureşanu:
„Maiorescu nu este făcut din element, ca să poată
gusta poezia înaltă, serioasă, în care bate un puls
puternic, care se ocupă cu durerile şi aspiraţiunile înalte
ale timpurilor şi popoarelor. – Lui Maiorescu nu-i trebuie
în poezie decât „sentimente şi pasiuni”, sub care dânsul
înţelege cu deosebire pe cele de amor şi cel mult de ură şi
dispreţ al lumii. Pentru aceea nici nu permite să se cultive
în cercul său, decât miorlăituri de amor şi văierările de
dezgust şi dispreţ al lumei. – Maiorescu are predilecţiune
pentru poezia afemeiată, decoltată, transparentă şi
istorică, care gâdilă şi enervează. Pentru aceea vedem, că
dânsul dintre poeziile lui Mureşanu se interesează mai
numai de cele de amor, care se înţelege n-au să-i placă,
căci nu gâdilesc, fiindcă Mureşan era făcut din alt
element. Pentru poezia înaltă, ca s-o guste cineva, îi
trebuie suflet idealist, fantazie vie, inimă fierbinte,
pătrunsă de multe sentimente; numai atunci poate să
înţeleagă durerile şi aspiraţiunile, care agită inimile
popoarelor, care sunt idealuri mari ale luptelor omeneşti.
Sufletele care nu se aprind, decât numai prin materie şi
pentru materie, nu înţeleg, nu pot gusta această
poezie.”115

115
Cercetări Literare, vol. II. pag. 457 – 458.

143
 Din răspunsul acesta se potrivesc multe şi la
aprecierea lui Duică; deci servească totodată drept
reflexiune şi la aprecierea sa. Iar cât e pentru părerea lui
Duică asupra traducerilor lui Mureşanu, alăturându-ne la
Branişte, deja ne-am dat părerea, că Mureşanu la
traducerile sale n-a avut în vedere arta ca atare, ci mai
mult tendinţa de a traduce poezii potrivite cu spiritul
timpului.
La excepţionarea lui Mureşanu în privinţa varietăţii de
idei, noi vom răspunde cu Aron Densuşianu:
„Este adevărat că Mureşanu nu posedă o mare
varietate de idei, să nu se piardă însă din vedere, că
subiectele lui încă nu sunt variate, sunt patria, libertatea,
unirea şi virtutea. În jurul acestora se învârtesc poeziile
lui cele mai bune.”116
Apoi mai adăugăm că Mureşanu a fost într-adevăr un
mare talent poetic, numai cât, acest talent nu s-a putut
dezvolta în voia şi în mersul lui firesc. Poetul este legat
prin împrejurări atât înainte, cât şi după 1848, şi aşa el nu
şi-a putut exprima dorinţele şi sentimentele sale, aşa
precum el le avea. El era în oficiu străin, de stat, şi nu
putea ca prin poeziile sale să atragă asupră-şi mânia
superiorilor săi. Şi aşa în urma Răsunetului din 1848 încă
îl destituiesc din postul său de profesor, şi ajungea
aproape în prinsoare, dacă la îndemnul lui Bariţ nu fugea
cu acesta la Ploieşti. Iar el trebuia să se susţină dimpreună
cu familia. Că de multe ori îşi îneacă sentimentele sale
naţionale, apare din coloritul cel înăbuşit al celor mai
multe poezii, din care numai prin alegorie poţi şti ce a
voit să zică. Ba şi atunci încă se fereşte de a irita organele
superioare asupra sa, şi numai unele poezii publicate le

116
Cercetări Literare, vol. I. pag. 141.

144
subscrie, de cele mai multe ori însă sau foloseşte numai
câteva litere ori semne, sau se ascunde sub diferite
pseudonime.117 Deci nu s-a putut dezvolta din cauza
împrejurărilor triste şi nefavorabile dar este incontestabil
talentul său poetic.
Cât e pentru limba poeziilor lui Mureşanu, concedem
că nu este aşa de înflorită ca limba lui Alecsandri, dar
este mai aleasă şi mai curată decât a aceluia.
Din când în când aflăm şi unele latinisme la
Mureşanu, ca d. e. aratru, crepuscul, deculcă, impulpă,
lucoare, procelă, propină, vult ş. a., cu toate acestea limba
sa poetică este cea mai românească.
E drept, că în unele poezii, mai ales în cele de pe la
început, limba sa este simplă, plină de expresiuni căutate;
e drept, că în unele poezii nu aflăm o limbă mai avântată:
aceasta însă este numai pe la început.
Când lira sa se întoarce la poezii cu obiect patriotic,
naţional, deodată i se metamorfozează şi limba şi stilul;
simţim că se împreună cu o versificaţiune uşoară, moale
şi abundantă în armonia ritmurilor şi rimelor; simţim
trecerea la o limbă cu zbor poetic, plină de putere şi
însufleţire.
Limba odelor sale, ca limba baladelor lui
Bolintineanu, este sublimă şi energică, precum sunt şi
înseşi obiectele lor.
Asemenea şi stilul este îndesat, „plin şi corect”.
Peste tot Mureşanu în limbă şi în stil este mai puţin
influenţat de limbile străine, decât orişicare altul dintre
poeţii de pe timpul său.

117
Literele, semnele pseudonimele sub care scrie Mureşanu sunt:
A. M.; a. m....nu, ***; un român, Urziceanul, Albion; Eremitul
din Carpaţi.

145
 Şi dacă totuşi a fost în limba şi stilul acesta ceva, ce
n-a plăcut lui Maiorescu şi lui Duică, aceea e de tot
subiectiv, părerea noastră însă este, că poezia lui
Mureşanu străluceşte atât în fond, cât şi în formă,
printr-un spirit adevărat românesc.
Mureşanu este unul dintre cei mai excelenţi poeţi
români, la care aflăm poezii de amor, poezii patriotice,
satirice, filosofice şi narative sau poveşti.
Mureşanu nu se distinge prin poeziile de amor, nici
prin cele narative, ci prin oda naţională. Mai mare ni se
arată Mureşanu în odă. „El este adevăratul ei creator în
literatura română – zice Densuşianu, – şi nimeni n-a mai
produs până acum ceva, ce s-ar putea asemăna cu odele
lui Mureşanu.118
El nu este poetul unei provincii, ci el este poetul
tuturor românilor din patru unghiuri.
„Nimic însemnat nu se petrece undeva la români –
zice Densuşianu, – ce să nu pună în vibrare coardele lirei
sale. El este prin excelenţă poetul aspiraţiunilor, al
idealului tuturor românilor. – Mureşanu a ştiut prin
puterea sufletului său, să cristalizeze idei şi dorinţe, care
până aici rătăceau în conştiinţa, în sentimentul nostru fără
ca să-şi poată afla organul chemat să le exprime, să le
consacre prin farmecul şi puterea imaginaţiunei; el a
deschis rostul (gura) şi a vorbit din inimă tuturor
românilor şi din toate unghiurile, căci inima lui nu era
închisă între dealurile unui ţinut şi noi toţi am început a
cânta şi a ne înălţa inimile cu el. Aici zace puterea lui
prin aceasta s-a impus el publicului. El ştie, să
împletească cu deosebită măiestrie faptele mari ale

118
Op. cit., p. 139.

146
trecutului printre aspiraţiunile viitorului, şi tocmai aceasta
dă poeziilor sale un deosebit farmec şi gravitate”.119
„Bardul nostru naţional era mai mult decât un poet
excelent – zice Iosif Vulcan, – el a fost geniul naţional,
care prin cântările sale cele dulci şi armonioase, a deschis
inimile, a luminat spiritele românilor, ca să simtă şi să
vadă că au un viitor strălucit, a arătat calea sigură şi
dreaptă către fericirea şi mărirea naţională... „uniţi-vă în
cuget, uniţi-vă ’n simţiri!”120
Precum foarte nimerit zice Eminescu:

Mureşanu scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.121

Aşa a trăit şi lucrat Andrei Mureşanu.

S-a însufleţit pentru tot ce a fost nobil şi sublim. Dar
mai vârtos pentru libertatea şi pentru mărirea naţiunii sale
i s-a aprins flacăra sufletului său. Prin excelenţă el a fost
poetul naţiunii. Ca atare prin operele sale a lăsat naţiunii
române o ereditate nepreţuită, care, ca să zicem cu
genialul liric roman, cu Horaţiu, nu o va distruge nici
seria anilor, nici fuga timpurilor.122 Productele sale

119
Op. cit., pp. 140 – 141.
120
Iosif Vulcan, Panteonul Român, p. 12.
121
Eminescu, Poezii, Bucureşti 1884, p. 197.
122
Horaţiu, Carmina III, 30.

147
poetice sunt un monument mai durabil decât metalul
(„aere perennius”), care de-a pururi va lăuda şi vesti
numele lui.

„In freta dum fluvii currunt, dum montibus umbrae

Lustrabunt convexa, polus dum sidera pascet,
Semper honos nomenque tuum laudesque manebunt.”

148
 IX
Literatura (Bibliografia)

În studiul nostru prezent am folosit şi consultat

următoarele izvoare:

1. A II-a adunare generală a Asociaţiunei Transilvane,

Sibiu, 1862.
2. A III-a adunare generală a Asociaţiunei Transilvane,
Sibiu. 1863.
3. Albina Carpaţilor, Braşov, 1878, nr. 33.
4. Amicul Familiei, 1890, nr. 18.
5. Amicul Şcolii, Sibiu, 1862, nr. 6 şi 13; 1863, nr. 42 şi
47.
6. Andrei Mureşanu, Icoana creşterii rele; Tradusă şi
prelucrată pentru români, Braşov, 1848.
7. Aron Densuşianu, Poeziile lui Andrei Mureşanu,
Federaţiunea, Budapesta, 1868, nr. 63, 65, 66, 67 şi 69.
8. Aron Densuşianu, Istoria limbii şi literaturii române,
Iaşi, 1885, Ed. I.
9. Aron Densuşianu, Cercetări Literare, Iaşi, 1887, vol.
I.
10. Arsenie Vlaicu, Câteva date din viaţa şcolii noastre
comerciale. Anuarul şcolii comerciale din Braşov pe an.
şcol. 1897 – 8.
11. Atanasiu Marienescu, Viaţa şi operele lui Petru
Maior. Discurs de recepţiune, Bucureşti, 1883.

149
 12. Cristian G. Salzmann: Krebsbüchlein oder
Anleitung zu einer unvernünfrigen Erziehung der Kinder.
Die Klassiker der Pädagogik. Langensalza, 1894, vol. IV.
13. Demetriu Ollănescu, Vasile Alecsandri. Discurs de
recepţiune. Bucureşti 1894.
14. Din poeziile lui Andrei Mureşanu, Braşov, 1862,
Ed. 1.
15. Din poeziile lui Andrei Mureşanu, Sibiu, 1881, Ed.
2.
16. Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1884.
17. Epistola lui Andrei Mureşanu din 20 august 1849
către Bariţ, Transilvania 1877, nr. 42.
18. Epistola lui Andrei Mureşanu din 10 octombre
1849 către Bariţ, Transilvania 1877, nr. 42.
19. Epistola lui Andrei Mureşanu din 4 noiembre 1855
către Bărnuţ, Amicul Familiei, 1890, nr. 18.
20. Familia, Oradea-Mare, 1883, nr. 33.
21. Felix Dupanloup: De l’éducation, Paris, 1887, vol.
I.
22. Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Braşov,
1850, nr. 10, 1863; nr. 2, 1864, nr. 1 şi urm.
23. Francisc Vargyasi, A brassói róm. kath.
fögymnasium története. A brassói röm. kath. fögymn.
Értesitö, Braşov. 1896.
24. Gazeta Transilvaniei, Braşov, 1863, nr. 100 şi 101.
25. George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei,
Sibiu 1890 – 1891 vol. II şi III.
26. George Bogdan Duică, Revistă literară, Art. XIX,
Tribuna, Sibiu, 1888 nr. 179.
27. George Coşbuc, Cele trei marşuri, Tribuna
Poporului, Arad, 1897, nr. 6.

150
 28. Iacob Mureşianu (senior), La înmormântarea lui
Andrei Mureşanu, Foaie pentru minte, inimă şi literatură,
1863, nr. 17.
29. Iacob Mureşianu (junior), Musa Română, Blaj,
1894, nr. 10.
30. Ignaţiu Veress, Román középiskoláink nevelési
eszközei, Budapesta, 1897.
31. Ioan Antonelli, Breviar istoric al Şcolilor din Blaj,
Blaj, 1877.
32. Ioan Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile
nobile române, Sibiu, 1895. Vol. II.
33. Ioan V. Rusu: Cuvântare funebrală rostită la
înmormântarea lui Andrei Mureşanu, Gazeta
Transilvaniei, 1863, nr. 100.
34. Iosif Vulcan, Către Andrei Mureşanu, Foaie pentru
minte, inimă şi literatură, 1861, nr. 30.
35. Iosif Vulcan, Panteonul Român, Budapesta, 1868.
36. Isaia Moldovan, Din întâmplările vieţii, Gazeta
Transilvaniei, l898, nr.239.
37. Mihai Tipeiu, Poezia lirică română de la originea
sa până la 1830, Focşani, 1889.
38. Nicolae Brânzeu, Şcolile din Blaj, Sibiu, 1898.
39. Numărul festiv al Gazetei Transilvaniei, Braşov,
1888.
40. Protocollum Majoris Gimnasii Scholarum Piarum
Bistricensis, la anii 1825 – 1832.
41. Protocollum Informationum de Auditoribus
Philosophiae in Lyceo Blasiensi, la anii 1832 – 1834.
42. Protocollum Classificationum ductum pro
Auditoribus Studiorum theologicorum in Seminario
dioecesano Blasiensi, la anii 1834 – 1838.
43. Protocollum praesidiale Episcopi Fogarasiensis, pe
anul 1838, nr. 128.

151
 44. Quintus Horatius Flaccus, Carmina. Iterum
recognovit Lucianus Müller, Editio maior, Lipsca, 1890.
45. Revista Ilustrată, Bistriţa, 1898, nr. 2.
46. Siehenbürger Deutsches Tagblatt din 1876.
47. Timotei Cipariu, Cuvânt la aniversarea centenară a
gimnaziului din Blaj. La Antonelli op. cit., pp. 123 – 27.
48. Titu Maiorescu, Poeţi şi Critici. Convorbiri
Literare, Iaşi, 1886 – 7, nr. 1.
49. Titu Maiorescu, În lături! Convorbiri Literare, 1886
– 7, nr. 3.
50. Titu Maiorescu, Critice, Bucureşti, 1892, vol. II.
51. Transilvania, Sibiu, 1877, nr. 42.
52. Valer Branişte, Muresianu András. Tanulmány az
erdélyi rumán irodalom köréböl, Budapesta, 1891.
53. Vasile Alecsandri, Opere complete. Poezii,
Bucureşti, 1897, vol. I.
54. Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literaturii române
şi a scriitorilor ei, Bucureşti, 1876, vol. II.
55. Vatra, Bucureşti, 1894, nr. 4.

Notă. Afară de izvoarele amintite am mai dat încă

ascultare la o mulţime de comunicaţiuni de la mai multe
persoane competente, dintre care cu plăcere amintim pe
următorele: Dna Susana Mureşanu n. Grecean, văduva
poetului, Dl Alexandru Silaşi, protopopul Bistriţei, Dl
Iacob Mureşianu, Dl Aurel P. Bota, profesori în Blaj şi Dl
Teodor A. Bogdan, învăţător în Bistriţa, – cărora cu
recunoştinţă le exprimăm sincerile noastre mulţămite.

152
Conţinutul (Cuprinsul)

O MONOGRAFIE APOLOGETICĂ (Ion Buzaşi) ............... 7

Introducere ........................................................................... 17

I. Tinereţea ........................................................................... 23

II. Cariera............................................................................. 33

III. Icoana creşterii rele ........................................................ 45

IV. Spre Parnas .................................................................... 59

V. Culmea ............................................................................. 83

VI. Declinul ....................................................................... 105

VII. Moartea....................................................................... 121

VIII. Caracterizare generală ............................................... 135

IX. Literatura (Bibliografia) .............................................. 149

153
 www.galaxiagutenberg.ro
www.librariilegutenberg.ro

Bun de tipar: 2016. Apărut: 2016

EDITURA GALAXIA GUTENBERG,
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel./fax: 0264-243 616; 0723-377 599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

*
Tiparul executat de
SC GUTENBERG SRL
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel./fax: 0262-385 280; 0723-377 599
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

SERVICII TIPOGRAFICE COMPLETE

154