Dum 18 dR, 1 d.S.

Cr 2011
Îmi amintesc de un amic din anii studenției care se declara ateu la vremea respectivă, argumentând că nu era nevoie să fie creștin pentru a trăi și
respecta poruncile sau pentru a face bine. „Mie, dacă îmi vine natural să le fac pe toate acestea, mi s-ar părea ipocrit și interesat să mă schimb pentru a
mi se spune creștin”. De ce îmi vine în minte acest episod? În lumina evangheliei de azi, am putea reflecta împreună asupra celor făcute în mod
autonom, cu propriile forțe, înzestrări, capacități, cunoștințe, experiențe și aceleași lucruri făcute împreună cu sau pentru Isus. E o deosebire între
binele făcut cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu și cel făcut din strict imbold așa-zis natural (pe care l-am primit de la mama natură?) ?
În Nazaret Isus era alungat de către consătenii săi din pricina absenței minunilor. Dar
problema nu era una a lui Isus, ci în necredința oamnenilor: Isus nu a putut acolo să facă nici o
minune... Și se mira de necredința lor (Mc 6,5.6; Mt 13,58). Nu a putut Isus pentru că lipsea credința, pentru
că nu voiseră să accepte că era diferit de ei, cunoscându-l prea bine, credeau ei. Și de câte ori și noi
credem despre Isus, despre Dumnezeu, ceea ce credem despre noi. Respectiv atribuim, transferăm
lui Dumnezeu limitele noastre. Și, bunăoară, cu cele pe care le știm despre o persoană (apropiată
sau nu), nu credem că Isus poate schimba, converti, vindeca, căci noi știm cum stau lucrurile...
Mână la adânc, la larg și aruncați mrejele... Nu are importanță faptul că porunca e
omenește vorbind fără sens, inacceptabilă și stranie: Învățătorule, am trudit toată noaptea și nu am
prins nimic, dar după cuvântul tău ( asemeni altui cuvânt, anterior, al Mariei: fie mie după cuvântul
tău). Ascultarea = încrederea = a-L lăsa pe Dumnezeu să poată face, a-i lăsa spațiu în inimă și viață,
făcând un pas îndărăt, acestea provoacă pescuirea minunată, o mulțime mare de pești că li se
rupeau mrejele = depășeau instrumentele obișnuite, capacitățile ordinare, așteptările... Azi lipsesc,
azi lipsim, pescarii ascultători, cu ascultarea-încredere, ascultarea-pasul îndărăt, ascultarea-
consimțământ dat lui Dumnezeu. Lipsesc, lipsim (noi) acești pescari. Și nu e vorba de pescari puri,
nepătați, puternici – ne e de mare mângăiere figura lui Petru. Dar el știe să cadă în genunchi. Îl
recunoaște pe Isus Domn al vieții și totodată, implicit, își recunoaște condiția, starea:
«Îndepărtează-te de la mine că sunt păcătos». Dar, ciudat lucru: e rugăciune în contradicție du
sentimentele lui Dumnezeu, care nu se îndepărtează de omul păcătos, nu îl evită, ci îl caută,: nu am
venit pentru cei drepți ci pentru păcătoși; am venit pentru cei pierduți, pentru bolnavi... Dar, cu
toate acestea, e rugăciune autentică, căci îl exprimă pe omul care recunoaște sfințenia și măreția lui
Dumnezeu ce se pleacă asupra lui. Și în noi există de multe ori disponibilitatea de a recunoaște
condiția de păcătos, dar nu a noastră, ci a celorlalți! Asemănători cu Petru, dar nu până la sfârșit,
căci e mai mare jena de a ne recunoaște păcătoși decât dorința de a fi vindecați, pescuiți de Domnul
Când se prezintă Isus? Sosește pe malul lacului și-i cere lui Petru să urce în barca lui. Nu
putea alege un moment mai prost: Petru tocmai trăsese la țărm, dezamăgit de o noapte fără rod, fără
pești. Suntem și noi ca Petru, și Isus ne tratează în același fel: apare neașteptat în viața noastră și ne
revine nouă să hotărâm cum îl primim. Uneori ne e teamă de ce ar putea să ne ceară, de ce ar putea
să descopere, de ce ar putea să zdruncine din convingerile ori din obișnuințele noastre. Ne temem,
în ciuda atâtor binefaceri și nu ne lăsăm Domnului, iar el se miră de necredința noastră, căci
datorită ei nu poate face minuni în viața noastră. Nu vă fie frică să-L primiți pe Cristos și să
acceptați puterea lui. Nu vă fie frică, deschideți, deschideți larg porțile lui Cristos... vă amintiți
primele cuvinte ale Fericitului Ioan Paul al II-lea?
Petru după truda nopții și după eșecul descurajator răspunde: „Învățătorule, am trudit toată
noaptea și nu am prins nimic; dar, după cuvântul tău voi arunca mrejele”. De câte ori oare nu privim
și noi cu îngăduință și suficiență la Isus când ne cere, ne propune, ne sugerează să facem ceva pe
care, după părerea noastră, l-am încercat de atâtea ori și știm deja rezultatul?! Și aceasta fie că e
vorba despre persoana noastră, fie de a celor din jurul nostru, soția, soțul, părinții, fiii, colegii... În
ambele situații avem deja respectivele etichete gata pregătite și nimic nu ne poate clinti din
convingerile noastre. Poate un cuvânt al lui Dumnezeu care, în momentul cel mai negândit, ne
cheamă să ne întoarcem la El, să-L lăsăm să împărtășească cu noi tot ceea ce trăim, și ne vorbește
la urechea inimii. Poate același Dumnezeu, printr-o persoană, printr-o suferință, printr-o bucurie, un
fapt neașteptat, caută să se adreseze tainiței lăuntrice a inimii mele, dar sunt asemeni seminței
căzute între spini: ascultăm Cuvântul său, însă bogățiile, plăcerile și grijile ne sufocă și nu dăm rod.
Petru în schimb zice: „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele mele”. Oare nu am simțit și noi uneori
ispita suficienței, a celui pentru care nu este ceva ce să nu știe? “Vii tu acum să mă înveți după ce o
viață am experimentat același lucru, aceeași situație, aceleași lipsuri sau nevoi, aceeași inerție,
același efort steril, aceeași meserie? Diferența – începând de acum – este să facem aceleași lucruri
de până acum, dar cu Domnul, împreună. Pescar ca om de meserie sau pescar ca ucenic, ca
ascultător. Să pescuiesc cu puterile, știința, experiența, autosuficiența mea, sau cu Dumnezeu, care
de la un moment la altul, dacă i se permite, poate schimba complet viața mea, aspectativele mele și
viitorul meu: și au prins mulțime mare de pește că li se rupeau mrejele. Și au făcut semn celor care
erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât
erau gata să se afunde. Când i se permite lui Dumnezeu să fie prezent cu adevărat în viața noastră,
acest lucru nu rămâne fără efect asupra celor din jur, are repercusiuni și asupra celor apropiați.
Suntem răspunzători de soarta, de binele, de schimbarea, de creșterea aproapelui nostru, nu numai
de a noastră. Și suntem răspunzători și atunci când spunem rău despre alții. 2 ispite la fel de
dăunătoare: a uita de Dumnezeu înainte sau după intervenția Lui. Se poate lucra fără Dumnezeu, dar
mai devreme sau mai târziu mă izbesc de limitele mele și nu mai dau rod. La fel, pot să-mi arog
merite, uitând de El după ce am reușit, cu ajutorul Lui.
Cred că nu e de prisos o lămurire legată de pescuit. De obicei, când pescuiește, pescarul caută propriul interes, plăcere, pasiune, satisfacție,
desigur nu pe cele ale peștilor. În perspectiva evanghelică se întâmplă contrariul: pescarul e în slujba peștelui. Pe de altă parte, când e vorba de
oameni, faptul de a fi „pescuiți” nu e o dizgrație, ci chiar salvarea. Cine s-ar afla în toiul valurilor, în plină mare, rece și neguroasă, cu siguranță,
văzând o șalupă de salvare, o mreajă, ori un colac de salvare aruncat spre el, nu s-ar simți umilit, ci dimpotrivă recunoscător. Așa trebuie înțeleasă
meseria, sarcina, chemarea la a fi pescari de oameni: ca o aruncare a unui colac de salvare celor ce se zbat în marea, în furtuna, în bezna lumii și a
vieții fără Domnul.
Dar greutatea reapare de la fereastră: cum să admitem că noi avem nevoie de pescari?! Dar
stai puțin așa: de ce unele persoane trebuie să aibă rolul de pescari și altele de pești sau de pescuiți?
Relația dintre pescari și pești sugerrează ideea de inegalitate, de superioritate. Nimănui nu-i place să
fie un număr într-o plasă, a cuiva. DAR: în Biserică nimeni nu e doar pescar sau numai păstor și
nimeni nu e doar peștișor sau oiță. Cu toții suntem, și una și alta, deopotrivă. Cristos e unicul doar
pescar și doar păstor. Înainte de a fi pescar de oameni, Petru a fost el însuși pescuit și recuperat de
mai multe ori. A fost, efectiv, pescuit, recuperat din ape atunci când, detașându-și privirea de la
Isus, și dând importanță mai mare valurilor, s-a scufundat. A fost recuperat, pescuit și după
lepădare. A trebuit să experimenteze ce însemna să fie o oiță rătăcită pentru a învăța ce înseamnă a
fi un bun păstor; a trebuit să fie pescuit din fundul abisului în care căzuse, pentru a învăța ce
înseamnă a fi pescar de oameni.
Nu-i lăsăm, adesea, lui Dumnezeu nici spaţiul nici libertatea de a putea schimba ceva în noi
sau în alţii. Dar, Dumnezeu trebuie și El lăsat liber și primit atunci când El consideră oportun să
intervină - şi nu la pretenția noastră. Rezultatul îl avem în Evanghelie: pescuitul cu puterile, cu
ştiinţa noastră, cu autosuficienţa noastră atotştiutoare, sau după cuvântul lui Dumnezeu: S-a umplut
barca într-atât încât a trebuit să-i cheme şi pe cei din preajmă să-i ajute.
«De azi înainte!»: acesta e passepartout-ul pe care vreau să vi-l încredințez: de azi înainte! Nu după experiența de până acum, nu
după reușitele sau eșecurile trecutului, nu după cei care te înconjoară, ci de azi înainte, după Cuvântul Meu, după Puterea și inima Mea,
dacă mă lași. Toate se pot schimba dacă Mă lași, dacă Mă asculți, dacă Mă crezi. De azi înainte...! Da, Doamne, după Cuvântul Tău, voi
face. Nu uitându-mă pe furiș, din nou, la cele pe care le știu deja, ci la cele pe care nu Te-am lăsat să le faci până acum, în trecut. Și multe au
fost cele în care nu L-am lăsat pe Domnul! Minunea nu în afară, măsurată în pești, ci minunea înlăuntru tradusă în împrumutarea mea, în
încredințarea mea Domnului, spre a face chiar și cu puținul meu, pescuiri ce rup mrejele pregătite, obișnuite, banale...