SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE)

SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE) DIN LIMBA ROMÂNA

Semnele citării sau ghilimelele („…” ori «…») sunt semne grafice care se întrebuinţează atunci
când reproducem întocmai un text sau cuvinte spuse sau scrise de cineva.

Semnele citării se pun la începutul şi sfârşitul unei citări, închizând vorbirea directă:

A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Abia putut să zică: [„] Leano, foc că mor[”] şi îi
întinse un bănuţ de aur, închizând ochii. DELAVRANCEA, H. T 36

În această situaţie se disting mai multe cazuri de folosire a ghilimelelor, după cum propoziţia pe care
o anunţă e aşezată la sfârşitul, la începutul sau înăuntrul vorbirii indirecte.

a)            Când reproducerea merge în continuarea cuvintelor care o anunţă, ea este precedată de
două puncte şi începe cu majuscule.

Când după vorbirea directă se pune punct, semnele citării pot sta atât înaintea punctului, dacă
vorbirea întervine în cursul unei propoziţii sau fraze, cît şi după punct, dacă vorbirea directă
constituie o propoziţie sau o frază independentă:

Această stare socială e apoi caracterizată, cum constată şi Eminescu, [„] prin dezvălirea corpuţiei,
lipsei de ruşine, de convingeri, de conştiinţă la partidele noastre politice [”]. IBRĂILEANU, SP. CR
200

Dacă vorbirea directă se termină cu semnul întrebării sau al exclamării, atunci ghilimelele se pun
după aceste semne:

Suliţă se gândea la badea Ghiţă Botgros şi la păţania popii şi-şi zicea: [„] Uite ursita omului… Cine
ştie dacă ne-om mai vedea![”] SADOVEANU, O. I 119

Au început să sforăie caii şi să-şi ciulească urechile înspre partea de unde venea zgomotul.
Împăratul zice: [„] Ce să fie?[”] că nu se vede nici o mişcare în iarba înaltă a pajiştii. CARAGIALE, O.
I 117

Cineva mă luă de mână şi-mi zise, sărutându-mă pe amândoi obrajii: [„] Iorgule, Iorgule, plângi,
Iorgule, pe acela care nu se va mai întoarce![”] DELAVRANCEA, H. T 53

b)           Când cuvintele din limba românacare arată cui îi aparţine vorbirea direct stau după
aceasta, semnele citării se pun imediat ce se termină vorbirea direct şi se separă de restul
propoziţiei prin virgule sau pauză:

[„] Baba asta îmi cunboaşte taina[”], s-a mirat mezinul. SADOVEANU, N. P 49

[„] Bădiţă, ce livede e asta?[”] – îl întrebam, trecând pe nişte guşi de văi. ODOBESCU, III 173

c)            Dacă cuvintele care arată cui îi aparţine vorbirea direct se află în mijlocul acesteia, atunci
aceste cuvinte se despart prin virgule sau pause. În acest caz nu se pun semnele citării înainte şi
după intercalare:
[„] Şi asta-i o minune a vremii de-acum, gândea în sine călăreţul, ca şi minunea stelei ce a ieşit în
cer; nu vrea să se-ntoarcă din crivăţ vântul cu nici un chip. Se vede că întâi trebuie să isprăvim
lucrarea ce avem noi aici, la Iaşi…[”] SADOVEANU, N. P 375

Când reproducem un cuvânt în limba româna sau un grup de cuvinte care nu constituie o propoziţie,
aceste cuvinte se pun între ghilimele:

De-mi zici [„] dragă[”], râd cu hohot,

Ascunzând obrajii mei. COŞBUC, P. 178

Răzăşul sta gânditor, luminat de foc şi aştepta răstimpul când [„] clopotul moşneagului[”], cum îi
spunea el, conteneşte. SADOVEANU, N. P 180

Semnele citării se pun înainte şi după reproducerea unui text:

Frate-meu mă învăţase să citesc ca pe apă în cartea de citire. La [„] când Cima lui Caragea se
răspândea orăşenii prin sate şi sătenii prin pustii[”], nu m-ar opri nimeni din
turuială. DELAVRANCEA, H. T 90

Semnele citării pot exprima ironia faţă de cel care foloseşte cuvântul sau grupul de cuvinte
reprodus:

Prietenii ţin să afle pentru care afacere [„] foarte serioasă[”] a venit în capitală munteanul
lor. CARAGIALE, O. II 44

Se pot închide între semnele citării cuvintele din limba româna asupra cărora vorbitorul vrea să
insiste, să atragă atenţia în mod deosebit sau să le dea o mai mare importanţă decât au în realitate:

Brânzovenescu. – Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică [„] noi[”], partidul nostru, pentru
cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim… CARAGIALE, O. VI 101

Se pot pune între semnele citării titlurile operelor litirare, artistice sau ştiinţifice şi ale publicaţiilor,
atunci când aceste titluri sunt reproduse într-o frază:

Eram în gimnaziu cînd am citit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nuvelă, [„] Sărmanul
Dionis[”]. VLAHUŢĂ, O. A 441

În lucrările de lingvistică se obişnuieşte ca traducerea, sensul unui cuvânt, să se dea între ghilimele:

Aceste nume de locuri au la bază cuvintele româneşti dohotar care înseamnă [„] meşter care
extrăgea prin distilare dohot (păcură, catran), din lemn de mesteacăn sau alţi copaci[”], şi dohotărie,
[„] instalaţie primitivă, o simplă groapă pentru distilarea dohotului[”]. STUDII ŞI CERCETĂRI
LINGVISTICE, 1954, nr. 1-2, p.27

Când în cadrul unui citat intervine un alt citat, este nevoie de două rânduri de ghilimele. Pentru o mai
mare claritate, e bine ca în astfel de cazuri să se folosească ambele feluri de ghilimele, şi anume
ghilimelele «…» se aşează în interiorul textului cuprins între ghilimelele „…”:

[„] Spiritul i-a rămas limpede până la urmă. [«]M-au uitat prietenii![»] spunea cu amărăciune celor
puţini care-şi petreceau câteodată timpul lângă suferinţa lui. [«]Sun ocupaţi: ce să-şi piardă vremea
cu un bolnav![»] adăuga apoi singur, cu tristeţe [”]. M. SEVASTOS, Amintiri de la „Viaţa
românească”, 1956, p. 312.