Rolul semnelor de ortografie/punctuaţie

Punctul
- marchează în scris o pauză în vorbire şi sfârşitul unei comunicări verbale. Delimitează propoziţii şi
fraze enunţiative, independente ca înteles şi este precedat de intonaţie descendenta;
- apare la sfârşitul propoziţiilor enunţiative sau după o interogativă indirectă, după propoziţii optative
sau după propoziţii imperative şi interogative rostite pe un ton neutru. Ex: Nu ştiu ce mai vrei.
- apare după cuvintele sau grupurile de cuvinte care echivalează cu o propoziţie independentă (în
special într-un dialog). Ex: Nici o grijă. Ei se descurcă.
- marchează fragmentarea unei fraze, izolând propoziţii în raport de coordonare sau subordonare. Ex:
Rămâi şi ascultă totul până la sfârşit. Sau, dacă nu rezişti, roagă pe cineva să noteze.

Două puncte
- anunţă vorbirea directă, fiind precedate adesea de un verb declarativ. Ex: „Cineva îl întrebă la
ureche:
- - Cum îţi place nunta mărie sale?”
- marchează începutul unei enumeraţii. Ex: „Erau adunaţi culegătorii: bărbaţi, femei, copii.”
- apare înaintea unui citat (proverb, zicală, maximă etc). Ex: „Vorba ceea: «capra sare masa şi iada
sare casa.»
- apare înaintea unei explicaţii sau concluzii: „Aşa scrie regulamentul: dacă un pasager nu are bilet, i
se dă o amendă.”

Punctele de suspensie
- marchează o pauză mai mare în vorbire;
- indică întreruperea şirului vorbirii, se utilizează după fraze nefinalizate. Ex: „Nici să nu vă gândiţi
că am să-mi leg viaţa de un....”;
- marchează ezitarea, nehotărârea, agitaţia vorbitorului, nostalgia, nerăbdarea, concentrarea,
încântarea, emoţia, pauza temporală (în special în proză). Ex: „Să-i fi făcut farmece vreo muiere,
cum spune baba Maranda, eu n-aş crede...”;
- abundenţa punctelor de suspensie indică anumite pauze afective în fluxul narării, al amintirii sau al
introspecţiei, intensifică reflexia, dezbaterea sau punerea in balanţă a anumitor aspecte de conştiinţă;
- marchează o prelungire a ideii exprimate în planul gândului, în meditaţie sau contemplare (în special
în poezii), accentuând stările sufleteşti diverse, vidul interior, sugestia (în poezia simbolistă). Ex: „O
pasăre cu glas amar/ Străbate parcul secular...”.

Punctul şi virgula
- marchează grafic o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă;
- separă propoziţii independente în cadrul frazei, substituindu-se punctului sau virgulei. Folosirea
acestui semn grafic marchează, spre deosebire de punct, dorinţa de continuare a comunicării, iar spre
deosebire de virgulă, subliniază relativa independenţă a celor două fragmente de text separate. Ex:
„Mai jos nu putem! Mai jos nu putem! Zicea d. Georgescu; mai bine rămânem noi în ele.”

Linia de pauză
- marchează o pauză mărită, cu modificarea intonaţiei şi dă relief vizual izolării. Alternează cu virgula
când aceasta e des folosită;
- izolează, de restul textului, cuvintele şi construcţiile incidente sau apoziţiile explicative: „Domnule
profesor – se înfurie solgăbiroul – nu uita, te rog, cu cine vorbeşti!”;

1
 - marchează elipse, cum ar fi absenţa unor verbe copulative sau predicative. Ex: „Aici – lumină, acolo
– întuneric.”;
- desparte planul vorbirii indirecte de cel al vorbirii directe. Ex: „Dorm şi florile-n grădină/ – Dormi
în pace!”;
- în special în poezie, poate să realizeze o demarcaţie netă între două universuri sau două planuri
(interior-exterior, trecut-.prezent etc). Ex: Să stau pe când afară se stinge orice şoaptă,/Privind
cenuşa caldă din vatra mea, de-acum - / Şi să aud deodată cu-nfiorare cum/ Trosneşte amintirea ca
o castană coaptă.”;
- Poate să marcheze o tensiune aparte, accentuarea unei stări afective culminante care necesită o pauză
în rostire. Ex: „Dintr-un timp şi vântul tace./ Satul doarme ca-n mormânt – /Totu-i plin de Duhul
sfânt: /Linişte-n vâzduh şi pace /Pe pământ.”

Cratima
- se foloseşte în scrierea cuvintelor compuse (floarea-soarelui), a unor expresii alcătuite din interjecţii
sau adverbe (ici-colo, tic-tac), a unor cuvinte alăturate care se repetă (rânduri-rânduri, multe-multe);
- marchează rostirea împreună a două cuvinte cu un corp fonetic redus: l-a văzut, i-o dă;
- marchează elidarea unei vocale (= suprimarea unui sunet) de la începutul cuvântului (afereza): carte-
nchisă, suprimarea unui sunet în poziţie finală (apocopa): făr-de veste;
- marchează fuziunea a două vocale în diftong ascendent (sinereza): de-a dreptul, de-a binelea, le-a
dat, mi-a spus;
- marchează ataşarea unor pronume personale sau reflexive neaccentuate de verbele precedente
(vazându-ţi, spune-mi) sau de auxiliar (l-ai văzut, m-a aşteptat);
- ataşarea formelor neaccentuate (scurte) ale verbului a fi de cuvântul precedent (totu-i, nu-s acasă, nu-
i adevărat) sau marchează forme inverse ale viitorului (sta-vom, visa-vom) sau ale perfectului
compus (vazut-ai, fost-au). Aceste inversiuni constituie o marcă a registrului stilistic popular sau
arhaic;
- apare între numerale pentru a marca aproximaţia numerică (25-30 de ani, de ex.), indica limita în
timp (între anii 2000-2010) sau limitele unui traseu (Cluj-Bucureşti);
- în poezie: marchează elidarea unei vocale („cu-nfiorare”) pentru a susţine rostirea legată (într-o
singură silabă), a două părţi de vorbire diferite, în vederea conservării ritmului şi măsurii versului (a
elementelor de prozodie), conferind textului muzicalitate;
- în proză: cratima susţine caracterul alert al ritmului narativ, susţine fluxul vorbirii.

Virgula
- delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei;
- corespunde unei pauze scurte, servind la redarea grafică a ritmului vorbirii;
- La nivelul propoziţiei:
- virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel, dacă nu sunt legate prin „şi”, „ori”, „sau”;
- delimitează elementele unei enumeraţii;
- izolează o apoziţie de restul propoziţiei: „Tatăl său, popa, se plângea adeseori”;
- izolează substantivele în vocativ şi interjecţiile, de restul propoziţiei: Hai, Ionică, treci mai repede!
- izolează construcţiile incidente, explicative, de restul propoziţiei: Am găsit, spre bucuria mea, o
carte interesantă.
- delimitează gerunziile şi construcţiile gerunziale şi participiale aşezate la începutul propoziţiei, de
restul enunţului: Dormind, te vei însănătoşi. Atenţionat în permanenţă, Ionel a devenit mai activ.
- delimitează complemnentele circumstanţiale de restul propoziţiei, dacă acestea sunt intercalate între
subiect şi predicat: „Ion, auzind guiţările, se simţea mai nenorocit ca oricând”.
- La nivelul frazei:
- marchează un raport de coordonare prin juxtapunere, între propoziţii de acelaşi fel: „Va să zică va
trebui să fie veşnic slugă la alţii, să muncească spre a îmbogăţi pe alţii”;

2
- desparte propoziţii coordonate sau subordonate prin conjuncţiile: nici...nici (Nici nu stă, nici nu
pleacă), nu numai...ci şi, iar, dar, ba (Ba îi ninge, ba îi plouă), deci, deoarece, încât, etc.
- delimitează construcţiile incidente sau propoziţiile intercalate de restul enunţului;
- marchează trecerea de la vorbirea directă, la vorbirea indirectă: Du-te şi vezi ce se întâmplă, adăugă
ea.

Semnul întrebării
- marchează grafic intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative;
- Interogaţia retorică: adresarea unei întrebări nu pentru a solicita un răspuns, ci pentru a sublinia
indirect o idee, un sentiment, o atitudine. Are bogate valenţe expresive. Poate să exprime
nedumerirea, stupefacţia, sarcasmul, ironia, îndoiala, dezamăgirea, singurătatea, încântarea („Astfel
de noapte bogată, cine pe ea n-ar da viaţa lui toată”?), etc. Are valoare emfatică (atitudine
bombastică, pretenţioasă, afectată), funcţie persuasivă (de convingere).

Semnul exclamării
- marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau imperative.
- marchează punctuaţia vocativului şi a interjecţiei.
- Exclamaţia retorică se utilizează în scop expresiv. Exprimă sentimente puternice, o judecată
afectivă, curiozitatea, indignarea, admiraţia, extazul, resemnarea, revelaţia, surpriza, hotărârea,
ameninţarea, etc. „O, te-admir, progenitură de origine romană!”.
- Invocaţia retorică, constă în adresarea către un personaj imaginar sau real, dar absent, către o
entitate abstractă, personificată („Suferinţă, tu, dureros de dulce!”), către o muză, către divinitate sau
către o figură istorică/simbolică: „Cum nu vii, tu, Ţepeş Doamne!”;
- Semnul exclamării dublat sau triplat intensifică starea sau sentimentul redat.

3
 Valori stilistice ale modurilor şi timpurilor verbale

Modul indicativ
- imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă;
- este un mod al enunţării unor fapte considerate reale, sigure;
- exprimă certitudinea locutorului (narator/personaj/eu liric) şi conferă dinamism acţiunii

Modul indicativ, timpul prezent

- prezentul narativ propune o perspectiva sincronică (timpul narării şi timpul evenimentelor narate se
suprapun)
- prezentul narativ dinamizează acţiunea, induce cititorului sentimentul participării directe la
evenimente şi creează iluzia că acestea sunt relatate pe măsură ce se desfăşoară
- valori expresive multimple: „reliefarea, dramatismul, rapiditatea, plasticitatea – dar şi ruptura,
evaluarea, surpriza” (R.Zafiu)
- prezentul istoric, folosit în texte cu subiect istoric, actualizează evenimentele anterioare,
readucându-le în prezentul naratorului, în contemporaneitatea lectorului
- are un efect dramatic (pare că cititorul asistă la evenimente)
- în alternanţă cu verbe la timpurile trecute: produce „ierarhia planurilor de adâncime, prin tehnica
basoreliefului, aducând figura şi faptele eroului în „clara lumină a prezentului” (T.Vianu)
- prezentul etern, atemporal reliefează adevăruri general-valabile („Vreme trece, vreme vine”), este
„un mijloc al potenţării retorice” (T.Vianu)
- prezintă un continuu temporal, fără început şi fără sfârşit, perceput din perspectivă cosmică sau
metafizică
- conferă un aspect durativ
- reliefează anumite categorii filosofice, concepte etice, estetice, ontologice ale unor valori umane
(creaţia, arta, iubirea, libertatea, etc.)

Modul indicativ, timpul imperfect

- imperfectul arată o acţiune desfăşurată în trecut, încheiată într-un timp nederminat, dănd senzaţia
de continuitate
- timpul predilect pentru fluxul amintirii,
- timpul predilect pentru descriere: are o funcţie dinamic-evocativă şi descriptivă: „Ea era frumoasă
ca umbra unei idei...” (Nichita Stănescu)
- este un „timp al evocărilor concrete (...) şi imagine vie a mişcării” (T.Vianu)
- proiectează un eveniment, o stare, o acţiune durativă şi induce o perspectivă subiectivă
- în poezie: imperfectul devine „timpul narativităţii subiective, evocatoare, lirice, impresioniste”
(D.Irimia): „Ea asculta tremurător, Se aprindea mai tare...” (Eminescu)

Modul indicativ, timpul perfect simplu

- perfectul simplu indică un timp trecut, finalizat recent, într-un moment apropiat de timpul narării
- exprimă o durată de mare concentrare epică, este “un al doilea timp al narativităţii” (D.Irimia). ex:
„Şi cum pieiră toate pe rând precum veniră/ Şi cum cătând norocul mormântul şi-l găsiră.”
- indică acţiuni obiective, descriptive, fără durată,
- reliefează derularea rapidă a evenimentelor, are un caracter închis (aspect perfectiv = finalizat)
- în alternanţă cu celelalte timpuri verbale, perfectul simplu provoacă o schimbare de ritm narativ,
are rolul de accelerare bruscă a relatării
- în descrieri, are o funcţie dinamică, conferă vivacitate imaginilor descriptive

4
Modul indicativ, timpul perfect compus
- perfectul compus înscrie evenimentele narate, procesele, stările sau experienţele lirice într-o durată
trecută, într-un interval de timp anterior vorbirii
- creează un decupaj în fluxul duratei, delimitând o secvenţă de temporalitate fixată anterior
prezentului. Poate fi vorba şi de un trecut ireversibil, foarte îndepărtat, cum e cel al basmului: A fost
odată...
- are rol de narare a unor evenimente trecute istorisite în succesiune cronologică
- în cazul formelor inversate (vorbit-ai), verbele la perfectul compus marchează subiectivitatea,
ecourile acţiunii sunt încă vii în conştiinţa celui care narează;
- formele învechite ale perfectului compus sunt o marcă a registrului stilistic arhaic (l-am fost văzut,
„s-a fost deschis o poartă”).
- poate avea un rol rezumativ, concluziv, atunci când apare în finalul unui episod narativ în care
predomină şi alte timpuri verbale (prezent, perfect simplu, imperfect). Marchează astfel
ireversibilitatea evenimentelor narate: „Am râs. Am vorbit. Am plătit. Pe cer răsăreau stele de
jucărie.” (Al.Muşina)

Modul indicativ, timpul mai mult ca perfect

- indică acţiuni finalizate în trecut, înaintea altor acţiuni desfăşurate tot în trecut.
- se foloseşte cu precădere în naraţiunile istorice
- situat în incipit, poate să deschidă seria de evenimente prin evocarea unor circumstanţe, poate evoca
şi cauzalitatea acţiunii următoare
- schiţează fundalul evenimentelor narate Ex: „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la
fortificarea văii Prohovei, între Buşteni şi Predeal.”
- marchează planul trecutului îndepărtat, un plan secund, al anteriorităţii, pe fundalul căruia se
desprinde prim-planul evenimentelor (acţiunea relatată cu ajutorul verbelor la perfect simplu/compus
, prezent). Ex: „După ce ascultase cu luare aminte vorbele tânguitoare ale lui Vodă, hanul cel tânăr
făcu semn să se facă linişte.”
- poate să marcheze întreruperea fluxului temporal, să creeze o dislocare semnificativă în ordinea
cronologică a evenimentelor, a situaţiilor sau a stărilor. Ex: „Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine/Într-
o dup-amiază când/ Fereastra sufeltului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt.” (T.Arghezi)

Viitorul
- proiectează evenimente sau situaţii imaginate în viitor;
- marchează conştiinţa irealităţii sau iluzia unui viitor iminent
- când apare în incipit, viitorul instituie un cadru ireal, o realitate ficţională
- d.p.d.v. stilistic, viitorul marchează perspective vizionare, reprezintă planul interior al dorinţei, al
reveriei, al visului, al presimţirilor sau chiar al anticipărilor profetice
- formele inversate (şedea-vom) au rolul de a accentua stilistic topica afectivă, subiectivitatea,
încărcătura emoţională. Ex: „Pe genunchii mei şedea-vei/ Vom fi singuri-singurei”.

Modul conjunctiv
- exprimă potenţialitatea unei acţiuni realizabile, posibile, dezirabile
- exprimă anumite mărci afective (atitudini şi stări subiective): incertitudinea, ezitarea, dorinţa,
protestul, indignarea
- se poate substitui imperativului, dobândind un rol de accentuare a subiectivităţii: să pregăteşti, să
citeşti, să-l aştept...

5
 - în textul liric: marchează planul imaginarului, semnalizează trecerea de la dimensiunea reală, la cea
ideală; exprimă dorinţe, acţiuni care se doresc a fi realizate, în special când conjunctivul este
subordonat unui condiţional-optativ. Ex: Aş vrea să cânt, să zbor, să mă-nalţ, să te cuprind...

Modul condiţional-optativ
- exprimă acţiuni dorite sau acţiuni condiţionate
- puternic accentuat subiectiv: indică stări de la incertitudine la aserţiune fermă, de la dorinţă concretă,
la aspiraţie vagă: „Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că
ai schiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?” (Nichita Stănescu)
- apare în special alături de conjunctiv: accentuează tonalitatea subiectivă.

Modul imperativ
- prezintă o relaţie de comunicare directă exprimând voinţa emiţătorului de a determina o acţiune
- exprimă atitudini şi trăiri subiective, în special prin semnalele paraverbale (intonaţie, accente
afective, pauzele expresive, intonaţia specifică)
- poate să marcheze ameninţarea, porunca, îndemnul, rugămintea, ironia, etc. „Nu mai visa zadarnic,
e prea târziu acum.”
- este o marcă a stilului direct: are rol de teatralizare şi de dinamizare a discursului personajelor
- marcă a oralităţii, alături de vocativ
- marcă a discursului dialogic sau monologic adresat (invocaţia retorică)

Modul infinitiv
- numeşte abstract acţiunea sau starea
- poate avea valoare sentenţioasă: „Căci ei se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte”
- folosirea infinitivului lung semnalizează uneori registrul stilistic arhaic sau registrul popular : „Îmi
era a scăpare de dânsul” (Creangă)
- marchează stilul oficial: se foloseşte în enunţuri lapidare, adresate pe un ton impersonal: A nu se
călca pe iarbă!
- când apare în titluri (şi ca infinitiv lung), poate să marcheze esenţa unui conţinut: Stare de a fi,
Călărire în zori (Nichita Stănescu)

Modul gerunziu
- conservă conţinutul dinamic al acţiunii, specific verbului
- surprinde o acţiune în desfăşurare, poate să exprime orice durată (prezent, trecut, viitor)
- are capacitatea de a crea imagini dinamice,
- determină circumstanţele acţiunii, poate să exprime temporalitatea şi cauzalitatea
- conferă ritm alert acţiunii
- poate avea funcţie stilistică de epitet, când e acordat în gen şi număr cu substantivul determinat:
„lumină alergândă”, „buze tremurânde”
- poate să accentueze caracterul durativ al acţiunii sau al stării

Modul participiu
- exprimă starea la care s-a ajuns în urma unei acţiuni
- are valoare adjectivală: Şi soarele mirat sta-n loc.” (Coşbuc)

Modul supin
- exprimă acţiunea în potenţialitate, în aspiraţie, în tendinţă : „De venit, a venit/De plecat, a plecat”
- are valoare de epitet: „Era o gospodărie boemă, cu prieteni tineri, cu sărbători mici improvizate,
pline de veselie şi de neprevăzut.” (Cezar Petrescu)
- în titluri, o zi are valoare rezumativă: Fel de sfârşit (Nichita Stănescu)

6
7