Diftongul, Triftongul, Hiatul

Diftongul
Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală, pronunţate în aceeaşi silabă.
– ştiu – că– broas – că
Exemple de diftongi
– ştiucă, broască, câine, doi, cuib, soare, deal, iute, piatră, nou, vrei, ziuă, oameni, ziuă.
– seară, iarbă, iepure, iubi, soare, rouă, mai, noroi, pui, august, fiu, lei, stea, fier, două.
Triftongul
Triftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în aceeaşi silabă.
– cre – ioa – ne
Exemple de triftongi
– doreau, beau, inimioară, lăcrămioară, aripioară, tăiai, voiau, leoaică.
– creioane, priveai, lupoaică, leoarcă, vreau, vuiau, înşeuează.

Hiatul
Hiatul apare între două vocale alăturate, pronunţate în silabe diferite.
– du – el– ca – i – să
Exemple de hiaturi
– aeroport, fiinţă, alcool, idee, respectuos, poezie, totdeauna, supraaglomerat, aer, aur.
– duel, caisă, poezie, alee, cooperatie, indoeuropean, coautor, biologie, zoologie, triunghi.

SEMNUL EXCLAMĂRII (!)

Este folosit pentru a exprima o emoție, pentru a da contextului un ton imperativ sau pentru a exprima o stare
de surprindere.SEMNUL EXCLAMĂRII (!) marchează grafic INTONAŢIA frazelor şi a propoziţiilor
exclamative sau imperative.*Semnul exclamării se notează:
DUPĂ O PROPOZIŢIE EXCLAMATIVĂ, CARE POATE FI COMPLETĂ SAU ELIPTICĂ DE
PREDICAT:
Ce frumos a răspuns el!
Drogurile, mare nenorocire!
DUPĂ INTERJECŢIILE ŞI VOCATIVELE CARE EXPRIMĂ STĂRI AFECTIVE ŞI SUNT
CONSIDERATE CUVINTE (SINTAGME)
INDEPENDENTE:
– Ah!; – Oh!; – Au!; Hei,hei!; Vai de mine!;
DUPĂ PROPOZIŢII INCIDENTE:
Iar a venit – las pe mine! – credea că l-am iertat.
UNEORI, DUPĂ SUBSTANTIVE LA VOCATIV: Doamne! nu pot să cred ce se întâmplă!
ÎN LOCUL UNEI ATITUDINI CARE SĂ MARCHEZE MIMICA ŞI GESTURILE INTERLOCUTORULUI:
– Mi-am cumpărat o vilă.
1
 Semnul exclamării în punctuatia limbii române
Semnul exclamarii
Semnul exclamarii in puncuatia limbii romane se gaseste si semnul exclamării care marchează grafic
intonația frazelor și a propozițiilor exclamative sau imperative.
Semnul exclamării se pune de asemenea după interjecțiile și vocativele care exprimă stări afective și sunt
considerate cuvinte (sau părți de frază) independente.
Semnul exclamării mai apare după o propoziție exclamativă, care poate fi completă sau eliptică de predicat
dupa cum urmeaza:
Ce ochi frumoși avea Margareta în sara aceea [!] VLAHUȚĂ, N. 65
Notă: Este greșită folosirea punctului în asemenea situații:
Vom merge pe urmă la teatru. E o piesă așa frumoasă  [.] VLAHUȚĂ, N. 31
Într-o înșiruire de exclamații în limba româna, se pune semnul exclamației după fiecare termen al
înșiruirii, dacă se accentuează asupra fiecăruia:
Licențiat în drept [!] tânăr eminent [!] irezistibil orator [!] caracter mare [!] idei generoase [!]… Desigur,
mi-am zis eu, iată un cetățean de mare viitor. CARAGIALE, O. I 249
Semnul exclamării se pune după o propoziție imperativă, completă sau eliptică de predicat:
În această pace adâncă, în această fântână dintre munți, plină de chipul și aleanul soarelui, pocni răcnetul
deznădăjduit: Fugiți [!] Fugiți [!] GALACTION, O. I 160
La Peleș [!] și mai iute [!] CARAGIALE, O. II 130
Semnul exclamării se foloseste in punctuatia limbii române după o frază care se termină cu o
propoziție cu caracter exclamativ sau imperativ:
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la
stâlpul hornului, unde lega mama o sfoară cu motocei la un capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la
prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă
ascundeam, când ne jucam noi băieții de-a mijoarca, și alte jocuri și jucări pline de hazul și farmecul
copilăresc, parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie [!] CREANGĂ, A. 33
Semnul exclamării se pune după propozițiile exclamative incidente. Aceste propoziții în limba
româna sunt închise între paranteze sau pauze:
Iar Caraiman… – apoi las pe el  [!] – credeai că-i apucat de figuri. SADOVEANU, O. I 73
Încet, prin întuneric, și-a tras fusta de lână, s-a învălit bine c-o cațaveică veche de douăzeci de ani (unde
mai găsești acu așa cațaveici [!]), s-a îmbrobodit și s-a cinchit înaintea vetrei. SADOVEANU, O. I 329
Se pune semnul exclamării după interjecții:
A [!] a căzut un ghiveci cu flori. CAMIL PETRESCU, P. 203
Ei [!] acum, unde mergem? îl întrebă Costică. CARAGIALE, O. II 215
Atunci când se repetă o interjecție și fiecare membru al repetiției este independent, adică după
rostirea lui se face o mică pauză, se pune semnul exclamării după fiecare interjecție:
A [!] a [!] a [!] mi-a scos alta! Măsea nevinovată. CARAGIALE, O. VI 204
De asemenea, într-o serie de interjecții diferite, se pune semnul exclamării după fiecare interjecție:
N-apuc să răspunz, domnule, și șart [!] part [!] trosc [!] pleosc [!] patru palme: îmi turtește pălăria și mi-o
aruncă cât colo. CARAGIALE, O. VI 202
Atunci când prin repetarea interjecției se obține o construcție care formează o unitate, iar
întremembrele interjecției, între diversele elemente punându-se virgulă sau cratimă.
Hei, hei [!] Nu știți dumneavoatră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista. CREANGĂ, P. 230
Dacă interjecția face parte dintr-o expresie exclamativă, se punea semnul exclamării după întreaga
expresie:
Vai de mine [!] nu-i bună asta ! CARAGIALE, O. II 70
Când interjecția are în același timp sens exclamativ și interogativ, semnul exclamării este însoțit de
semnul întrebării:
2
Mioara, surpinsă, încântată, aceasta fiind felul ei de receptivitate artisticp, normal: Ai [!?] Dl. Tulpină?
CAMIL PETRESCU, T. II 11
Nu se pune nici un semn de punctuație după interjecțiile urmate de un vocativ cu care formează o
unitate de rostire.
Semnul exclamării după exclamații redate prin substantive în cazul vocativ, izolându-se astfel de restul
propoziției sau al frazei printr-o pauză:
Doamne [!] bine-ți mai șede, jupâneșică; parcă ești una de-a noastre. CREANGĂ, P 129
Atunci când un vocativ se repetă și intensitatea tonului rămâne aceeași, se pune semnul exclamării după
fiecare vocativ:
– O, frații mei iubiți, ia uitați-vă în oglinda asta, gândiți-vă la părinții noștri și să vedeți ce grozăvie!
Doamne [!] Doamne [!] ce să facem? CARAGIALE, O. I 121
În limba româna se poate pune semnul exclamării după titlul – exprimat printr-un substantiv la cazul
vocativ – al unui apel, manifest, discurs sau scrisoare:
Domnilor [!] … Onorabili concetățeni [!] … Fraților [!] … (plânsul îl îneacă). Iertați-mă, fraților, dacă
sunt mișcat. CARAGIALE, O. VI 141
Pentru a se marca creşterea gradată a intenşităţii vocii, se folosesc mai multe semne de exclamare,
numărul lor fiind în raport cu creşterea caracterului emotiv al comunicării:
Ajunul postului [!]… redus [!!]
Lui Teleor îi crapă buza [!!!]
Atunci [!!!!] e-ngrozitor de spus [!!!!!] CARAGIALE, O. IV 339
Semnul exclamării se foloseste în limba româna închis în paranteze atunci când autorul îşi exprimă
îndoiala sau ironia faţă de cele afirmate în propoziţie. În acest caz, semnul exclamării ţine locul lui sic
(cuvântul latinesc sic „chiar aşa”):
Am scris lui Barbu în franţuzeşte [(!)] ca să-l felicit pentru discursul său. CARAGIALE, O. VII 114