INTERJECŢIA

DEFINIŢIE
• Interjecţia este partea de vorbire neflexibila care
exprimă senzaţii, stări sufleteşti, îndemnuri sau
reproduce sunete si zgomote din natură.
Atentie!!!
• Interjectiile care imita sunete si zgomote din
natura se numesc onomatopee.
Ex:cioc!,scart!,miau!,ham!, cucurigu!,poc!
INTERJECŢIILE SUNT :
• SIMPLE : ah!, au!, uf!, vai! , o!, hm!, ei etc
• COMPUSE : hei-rup!, tic-tac!, tura-vura!, ding-dong!,
haida-de!, hodoronc-tronc! etc.

• NOTĂ:
Interjecţiile simple repetate nu trebuie
confundate cu interjecţiile compuse:
ham-ham!,mac-mac!, mor-mor! etc.
 INTERJECŢIILE EXPRIMĂ :
-STĂRI SUFLETEŞTI
(bucurie,tristete,satisfactie):

ha! Of! vai!

halal! aha! ura!

-SENZATII(de frig, de cald,de durere s.a)

sâc! uf! aoleu!

o! ptiu! hait!
Redau manifestarea
unei voinţe sau a unei
dorinţe ( îndemnul, ordinul, chemarea, gonirea, oprirea
animalelor, adresarea). mă!

hei!
uite!

! Diii!

hei-rup! ale-hop!
-reproduc cucurigu!,tic-tac!buf!,
sunete si zgomote poc! hapciu!
din natura:
 INTERJECŢIILE DE ADRESARE
sunt folosite :
• PENTRU A SE ADRESA UNEI PERSOANE:
măi, mă, fă, bă, bre

• PENTRU A ATRAGE ATENŢIA ASUPRA UNUI

LUCRU: hei, ia, iacă, iată, uite, etc.
 PUNCTUAŢIA INTERJECŢIEI
• După interjecţie se poate pune :
- virgulă;
- semnul exclamării.
1.Semnul exclamării pus după o interjecţie nu
este considerat semn final de punctuaţie
,comunicarea putându-se continua cu literă
mică:
Vai! am uitat umbrela acasă!
2.Cand interjectia, care exprima o chemare
(adresare) insoteste un substantiv in
vocativ,intregul grup de cuvinte format se
desparte prin virgula de restul comunicarii:
“-Ura tu ,mai Chiriece, zic eu lui Goian!”
(I.CREANGA-Amintiri…)
• 3. Interjectia ia,urmata de un verb la modurile
imperativ sau conjunctiv, nu se desparte prin
virgula de verb.
• “-Ia lasa-ma, omule!”
• “-Ia sa-mi lasi copilasii care dorm acum…”
Rolul interjecţiei în comunicare:
• -pentru a te adresa direct unei persoane (interjecţii
de adresare): măi!, bă!, bre!

• -pentru a atrage atenţia cuiva asupra unui lucru:

iată!, ia!, uite!

• -Interjectiile se folosesc si in literatura

artistica,atunci cand scriitorii apeleaza la”mijloacele
limbii vorbite”,pentru a da expunerii un caracter
spontan
 Interjectii din opera lui Ion Creanga
Harap Alb
• „Mai Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după lună, zise
Ochilă." .... "Măi, nu cumva să vă împingă
mititelul să intrați înaintea mea." .... “Vai de mine
şi de mine, Harap-Alb!”....." teleap, teleap,
teleap”..... "Ia ascultați, măi, zise Gerilă...".
• pupaza zbrr! pe o dugheana,,(Ion Creanga)
• ,,de-abia se mai aude de departe:Cioc!Cioc!Cioc!(Emil
Garleanu)
• „Ei,ei! Acum groapa este gata, – zise Sfanta Duminică.”
(I.Creangă);
•  „O,vin in părul tău bălai /S-anin cununi de stele...”
( M.Eminescu);
• Cosbuc a sugerat prin armonie imitativa, folosind
si aliteratia (v.), suflarea unui vânt aprig: "Prin vulturi
vântul viu vuia" (Nunta Zamfirei).  
• O. Iosif, în Cataracta Londrei, foloseste sonoritati
onomatopeice: "Mereu, mereu coboara, domoala ori
zglobie / Batrâna cataracta, vulcan de apa vie".
• Un exemplu de 0.,celebru în Antichitate, este versul
lui Ennius, unde se imita sunetul trompetei: "At tuba
terribili sonitu taratantara dixit" (Iar trompeta cu un
sunet teribil a spus taratantara).
• Un exemplu de 0. se afla la Eminescu: "...vin sageti
de pretutindeni; Vâjâind ca vijelia si ca plesnetul de
ploaie" (Scrisoarea III). 
• "Haid, sariti, flacai, ce sfantul!
Dati cu toti tropotitura, Tot mai scurt si trop!" (G. Cosbuc). Sunt poeti care au
obtinut armonii imitative prin efecte sonore onomatopeice: G. Toparceanu, in
poezia "Duel" (lupta dintre doi cocosi): 

"De ce va puneti gheara-n gat?

Sa lase unul cat de cat,
Sa dea si celalalt ceva -
Eu cat de cat socot c-o da!".
• „— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
• — Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro
apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu
picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.
• Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale
• (Ion Creangă-Păcală)
• Autorii care s-au ocupat în ultimii ani de studiul
interjecției sînt de comun acord cu faptul că
aceasta are o importantă funcție în comunicare
și că semnificațiile și funcțiile ei diferă de la o
limbă la alta.
• Cu toate că aparține, prin definiție, unei clase de cuvinte neflexibile, interjec ția hai(de), cu valoare de imperativ,
prezintă, în româna modernă, un început de flexiune (avînd forme cu desinen ța verbală de persoana a II-a
plural –ți: haideți (21a) sau cu desinența verbală de persoana I plural –m: haidem (21b– d); aceasta din urmă
are o sferă de utilizare mai restrînsă – „popular și învechit”).
• a. A: Haideți să-ncercăm. (ivrla, 193)
• – Aimée, știi ce? Haidem la Constanța!
• Haidem! rosti ea spontan...
• Atunci haidem în vagonul-restaurant pentru refacere.
• Haidem, Aimée, e timpul să mergem.
• (ft. Drumeș, Invitație la vals, apud Pană Dindelegan (2009), p. 533–536)
• Și-i șopti: – Haidem la Sala Catalană.
• (ft. Eliade, Maitreyi și alte proze, apud Pană Dindelegan (2009), p. 533–536)
• Vă rog și vă implor să haidem insuportabili stînd și înțelepți...
• Haidem să fim rude, i-am spus...
• Haidem să ne mișcăm, îmbrățișarea vieții mele.
• (N. Stănescu, Epica Magna, apud Pană Dindelegan (2009), p. 533–536)
• Interjecții adresative mai frecvente, în secolul al
XIX-lea32, sînt: bre, măi, mă, fă, măre:
• a. „Nu vă temeți, măre, lăsați” (N. Filimon)
• „Fa, fa Ioană” (V. Alecsandri)
• „Of ! mări frate” (V. Alecsandri)
• „Şi ce-ai să-i faci, măi Neagu?” (V. Alecsandri)