PUNCTUAŢIA. SEMNELE DE PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFICE.

VALOAREA
FUNCŢIONALĂ ŞI EXPRESIVĂ A SEMNELOR DE PUNCTUAŢIE.

Punctuaţia este un sistem de semne convenţionale care au rolul de a delimita grafic

unităţile sintactice: părţi de propoziţie, propoziţii, fraze. Ele indică pauzele şi intonaţia
enunţurilor.

Semnele de punctuaţie şi de ortografie:

Punctul [.]

Punctul, semn de punctuaţie, marchează pauzele lungi, finale, care se fac între propoziţii
independente, cuvinte sau grupuri de cuvinte cu rol de propoziţie sau fraze independente,
toate intonate enunţiativ (în care se dă o informaţie).
În rostirea enunţurilor intonate enunţiativ, tonul vorbitorului coboară la sfârşitul
comunicării. Rolul punctului este de a mări expresivitatea unităţilor sintactice.
Ca semn ortografic, punctul se foloseşte în abrevieri (ex. C.F.R., ş. a. m. d., ing., serg., I.
Creangă, I. L. Caragiale).

Virgula [,]

Virgula, ca semn de punctuaţie, marchează o pauză scurtă în vorbire, care se face după
cuvinte şi grupuri de cuvinte în cadrul propoziţiei şi propoziţii în cadrul frazei. Virgula
presupune, în vorbire, o uşoară ridicare sau coborâre a tonului.
Folosirea virgulei în propoziţie şi frază:
– desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel aflate în raport de coordonare prin
juxtapunere/delimitează termenii unei enumeraţii;
Ex. Colegul meu este inteligent, harnic şi generos.
Andrei, Mihai şi Florin sunt buni prieteni.
– desparte substantivul (sau înlocuitorul lui) în cazul vocativ de restul enunţului;
Ex. – Andreea, de ce ai întârziat?
– desparte interjecţiile de restul propoziţiei;
Ex. – A, ce dureros a fost!
– încadrează o apoziţie simplă sau dezvoltată;
Ex. – Prietenul meu, Mihai, este deosebit de ambiţios.
Tatăl ei, om de treabă, ne-a ajutat să terminăm treaba.
– încadrează o construcţie incidentă;
Ex. Va veni, poate, mâine.
– desparte o construcţie circumstanţială de restul enunţului;
Ex. Privindu-l, a înţeles adevărul.
– desparte adverbe de negaţie sau de afirmaţie echivalente cu o propoziţie de
restul enunţului;
Ex. – Ai fost la Andrei?
– Nu, voi merge mâine.
 – desparte propoziţii principale sau subordonate de acelaşi fel în raport de
coordonare prin juxtapunere sau precede conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale
copulative sau adversative;
Ex. A mers la bunici, s-a distrat, dar a şi învăţat.
– delimitează vorbirea directă de vorbirea indirectă/dialogul de naraţiune;
Ex. – Ce note ai luat astăzi, m-a întrebat mama.

Multe din întrebuinţările virgulei pot fi îndeplinite şi de alte semne de punctuaţie cum ar
fi linia de pauză, parantezele, punctul şi virgula, punctele de suspensie.

Punctul şi virgula [;]

Punctul şi virgula, ca semn de punctuaţie, marchează o pauză mai mare decât cea redată
de virgulă şi mai mică decât cea redată de punct. Punctul şi virgula presupune în vorbire
o intonaţie descendentă. Semnul de punctuaţie are rol atât atât la nivelul propoziţiei, cât şi
la nivelul frazei. Se utilizează pentru a delimita termeni (grupuri de cuvinte sau
propoziţii) în cadrul enunţurilor lungi.
Din punct de vedere stilistic, punctul şi virgula dă frazei continuitate, claritate şi
ritmicitate.

Două puncte [:]

Două puncte, semn de punctuaţie, marchează o pauză mai mare decât cea redată de
virgulă şi mai mică decât cea redată de punct şi semnalează:
- vorbirea directă:
Ex. Mama mi-a spus:
– Du-te la cumpărături!
- o enumeraţie:
Ex. Am văzut la grădina zoologică: lei, urşi, lupi, vulpi şi tigri.
- o explicaţie:
Ex. Doreşte un singur lucru: să câştige campionatul.
- o concluzie:
Ex. S-a pregătit ani întregi pentru concursul acesta: va reuşi.

Semnul întrebării [?]

Semnul întrebării, semn de punctuaţie, marchează pauza de la sfârşitul enunţurilor

interogative (în care se cere o informaţie).
În rostirea enunţurilor intonate interogativ, tonul vorbitorului urcă la sfârşitul
comunicării. Intonaţia interogativă este, deci, una asccendentă. Rolul semnului întrebării
este de a mări expresivitatea unităţilor sintactice exprimând şi o implicare afectivă:
îndoiala, uimirea, nedumerirea.
Ex. – Cum o să te descurci?
– Mă mai gândesc. Dar tu?
Semnul întrebării poate fi utilizat şi în replicile mute:
– Am aflat ce s-a întâmplat.
 – ?
după o interjecţie:
– Ei? Ce mai ai de adăugat?
sau după construcţii incidente interogative:
– Ar fi bine - nu-i aşa? - să te gândeşti mai mult.

Semnul exclamării [!]

Semnul exclamării, semn de punctuaţie, marchează pauza de la sfârşitul enunţurilor cu

caracter exclamativ sau imperativ.
Ex. - Cât de frumoasă e mama ta! sau
– Du-te mai repede!
Rolul semnului exclamării este de a mări expresivitatea unităţilor sintactice exprimând şi
o implicare afectivă: surpriza, uimirea, emoţia. Semnul exclamării dă expresie unor
emoţii sau sentimente variate: durere, indignare, regret, revoltă, frică, tristeţe, plăcere,
entuziasm, bucurie, duioşie.
Semnul exclamării poate fi utilizat şi în replicile mute (pentru a sugera mimica,
gesturile):
Ex. - Ţi-am adus un cadou.
– !
după o interjecţie:
Ex. - Ah! Ce durere!
sau după construcţii incidente exclamative:
Ex. - Colega mea - necaz! - nu vine în excursie.
Când enunţul este interogativ şi exclamativ în acelaşi timp, se pun ambele semne de
punctuaţie (semnul întrebării şi semnul exclamării).
Ex. Tocmai pe mine să nu mă invite?!

Ghilimele [„...”] sau [ «...»]

Ghilimele, semne de punctuaţie, se întrebuinţează când se reproduce un text spus sau

scris de cineva:
Ex. - Mi-a spus mama: „Învaţă, dacă vrei să iei examenul!”
un citat: „Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte” (George Coşbuc, Paşa Hassan)
sau un titlu: „Luceafărul” de Mihai Eminescu.
Ghilimele [ «...»] se folosesc dacă în cadrul unui citat apare un alt citat:
„El vine spre paşă: e groază şi vai,/Că vine furtună./«Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-
ţi spun,/Că nu te-am găsit nicăirea»” (George Coşbuc, Paşa Hassan)

Linia de dialog [ – ]

Linia de dialog, semn de punctuaţie, indică începutul vorbirii directe a fiecărui

participant la o conversaţie.
Ex. – Ce faci acolo?
– Încerc să rezolv problema la matematică.
Linia de pauză [–]

Linia de pauză, semn de punctuaţie, marchează pauze mici, asemeni virgulei, şi se

foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita cuvinte, grupuri de cuvinte sau
propoziţii.
La nivelul propoziţiei, linia de pauză:
- încadrează o construcţie incidentă:
Ex. Unchiul meu – fratele mamei – a venit în vizită.
- marchează lipsa verbului predicativ sau a celui copulativ în enunţuri eliptice de
predicat:
Ex. În clasă - nimeni.
La nivelul frazei:
- încadrează propoziţiile incidente:
Ce tot faci – m-a întrebat ea – de nu vii?
- delimitează subordonata de regente ei:
Nu cred – deşi totul indică acest lucru – că ea este vinovată.

Punctele de suspensie [...]

Punctele de suspensie, semne de punctuaţie, marchează o pauză mai mare în vorbire.

Întreruperea unui enunţ poate fi intenţionată sau nu. În primul caz, întreruperea vorbirii
este precedată de o intonaţie asccendentă, în cel de-al doilea, de o coborâre a tonului.
Ex. O cunoşti pe… Dacă tu n-o cunoşti, atunci cine s-o cunoască?
Vreau să vă aduc la cunoştinţă că… O să aflaţi când va fi cazul!
Punctele de suspensie se folosesc în naraţiuni, descrieri şi dialoguri.
În naraţiuni, au rolul de a impune un anumit ritm gândurilor naratorului, acţiunii:
Ex. „Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... mirişte... un carâmb de cizmă pe care
urcase o furnică... aripa caldă a mamei.” (Ioan Alexandru Brătescu Voineşti, Puiul)
„- Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus... s-a dus...
- Până ce a dat de o pădure mare şi întunecoasă...
- ... întunecoasă...” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Bunica)
În descriere, punctele de suspensie completează tabloul sau portretul invitând cititorul să
pătrundă în universul descrierii.
Ex. „iar din ceruri peste pământ, ca o sită imensă, mâini colosale şi nevăzute cerneau o
ploaie de foc mistuitor... şi pământul părea cufundat într-o genune de flăcări...” (Calistrat
Hogaş, Singur)
În cadrul unui dialog, punctele de suspensie au rolul de a marca o pauză produsă de
întârzierea sau chiar absenţa răspunsului receptorului:
Ex. „La noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... şi ... dumnealui... mi se pare că-i cam
place.” (Ion Luca Caragiale, Vizită...)
- Cine este acolo?
… Poştaşul.
sau: – Cine nu şi-a făcut tema pentru astăzi?
-…
Punctele de suspensie pot suprima un fragment dintr-un enunţ (de obicei, dintr-un citat):
Ex. „A fost odată ca niciodată […]
Era odată un împărat puternic şi mare.” (Prâslea cel Voinic şi merele de aur)
sau sunt utilizate după titluri de poezii, care reproduc primul vers sau primele cuvinte cu
care începe poezia:
Ex. „O, rămâi...” de Mihai Eminescu
La nivel expresiv, punctele de suspensie redau surprinderea, ezitarea sau îndoiala.
Ex. Ce se petr… Vai, ce m-am speriat!

Paranteza (…); […]; /…/

Paranteza, semn de punctuaţie, se foloseşte pentru a izola o explicaţie, un detaliu în

cuprinsul unui enunţ. Paranteza este utilă pentru claritatea comunicărilor lungi.
Ex. Deşi nu am crezut vreodată că te pot convinge aşa uşor (chiar dacă, acum, nu înţeleg
de ce ar fi fost imposibil) sunt foarte bucuros că nu am renunţat să-ţi spun ce credeam că
este mai bine pentru tine.
În cazul speciilor care aparţin genului dramatic, parantezele încadrează indicaţiile
scenice:
Ex. „– Pristanda (căutând în gând): Două la primărie…” (Ion Luca Caragiale, O
scrisoare pierdută)
Parantezele pătrate sau cele oblice sunt utile în transcrierea fonetică:
Ex. masă – [masă]

Apostroful [’]

Apostroful este semnul ortografic care marchează absenţa unui sunet sau a unui grup de
sunete, de obicei, determinată de tendinţa vorbitorilor de a se exprima cât mai scurt.
Apostroful se poate utiliza în orice parte a cuvântului:
– la început: „e foarte ’ngândurată”
– în interior: „fiin’că eu nu pot”
– la sfârşit: „făr’ să ştiu”.
Frecvent, apostroful marchează şi căderea unor cifre în exprimarea anilor:
Ex. S-a petrecut prin ’70.

Cratima [-]

Cratima poate fi utilizată atât ca semn de punctuaţie, cât şi ca semn ortografic.

În prima situaţie, cratima are rolul:
– de a ajuta la formarea unei unităţi constituite din termeni care se repetă:
Cioc-cioc-cioc! s-a auzit la uşă.
– de a arăta o indicaţie numerică aproximativă:
Peste vreo doi-trei ani o să reuşesc să-mi cumpăr maşină.
– de a arăta limitele unei distanţe sau ale unui interval de timp:
Pe şoseaua Iaşi-Constanţa s-a produs un accident cu urmări grave.
Ca semn ortografic, cratima marchează rostirea împreună a două silabe alăturate din
cuvinte diferite: unde-ai plecat; m-a certat; oprindu-l.
şi ajută la formarea cuvintelor compuse prin alăturare:
Ex. Ceaiul de ciuboţica-cucului are multiple întrebuinţări.
Cratima poate fi utilizată şi în omiterea unor părţi ale cuvintelor: d-l; d-ta.
Într-o poezie, cratima are rol în menţinerea măsurii versurilor şi a ritmului poeziei:
„Cârdurile de cucoare, înşirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.” (Vasile Alecsandri, Sfârşit de toamnă)