trigoii (aceeași forma la plural ca și la singular) sunt, în mitologia românească, sufletele rele

ale morților, despre care se crede că ar ieși noaptea din mormânt și s-ar transforma într-un
animal sau într-o apariție fantomatică, pentru a pricinui relele celor vii. Strigoii sunt niște
creaturi „mitologice” ale poporului dac adoptate ulterior de catre poporul român. Dacii
considerau strigoii reprezentarea răului, spiritele celor adormiți ale căror fapte nu au fost
demne de intrarea în „Împarația lui Zamolxis”, dar aceste date fiind transmise doar pe cale
orală, legenda și-a pierdut conținutul inițial. Ulterior poporul român i-a transformat în niște
creaturi insetate de sânge cu puterea de a lua orice forma si de a controla gândirea persoanelor
expuse din acest punct de vedere (oameni sub influența alcoolului, oameni cu probleme
psihice, etc.)

Acest cuvânt este derivat din cuvântul român "strigă", care este la rândul său legat de
italienescul strega, ce înseamnă vrăjitoare. În folclor apar multe referințe la aceste entități,
prin poveștile cu strigoi.

Tudor Pamfile (Mitologie românească) îi definește astfel: Strigoiul, strâgoiul (fem.

strigoaica), moroiul (denumire folosită mai ales în Ardeal și în părțile apusene ale Munteniei,
precum și în Oltenia), vidmă (Bucovina), vârcolacul sau Cel-rău, mai este numit de către
meglenoromâni și vampir.

Cuprins
 1 Nașterea strigoiului
 2 Identificare
 3 Strigoii și fenomenele meteorologice
 4 Cine se poate transforma în strigoi
 5 Primejdii
 6 Film
 7 Referințe
 8 Legături externe

Nașterea strigoiului
Strigoiul se naște ca orice copil, dar are, în schimb, un semn distinct: o chitie, perdea pe cap ,
o cămașă pe corp sau o căciuliță pe piele. Un astfel de copil este născut de o femeie care,
fiind însărcinată, bea apă necurată, amestecată cu bale diavolești sau când o astfel de femeie
iese noaptea afară cu capul gol. Atunci, Satana vine și-i pune pe cap o chitie roșie, precum a
sa. Pentru a preîntâmpina transformarea copilului în strigoi, chitia trebuie îndepărtată de pe
capul copilului cât mai repede, căci altfel se zice că copilul o trage și o înghite,
transformându-se.

Identificare
Se zice că strigoiul este chel în creștetul capului. El nu mănâncă usturoi și ceapă, se ferește de
tămâie, iar înspre sărbătoarea de Sfântul Andrei doarme afară. Șira spinării îi este prelungită
în formă de coadă, acoperită cu păr.

Strigoii și fenomenele meteorologice

Dacă într-un sat este secetă, înseamnă că acolo este o strigoaică (împiedică ploile); dacă ploua
cu piatră (grindină), Dumnezeu le pedepsește pe strigoaicele care nu lasă „să ploua ploaie
curată”, iar dacă plouă cu soare, se crede că una din strigoaice se mărită.

Cine se poate transforma în strigoi

Copiii care mor nebotezați; morții care în timpul vieții au facut multe rele, au fost vrăjmași;
cei care mor de o moarte „grabnică” (spânzurați, înecați, împușcați, ...); bolnavii care în
timpul convalescenței rămân nesupravegheați și trece peste ei o pisică sau morții nepăziți
peste care au trecut pisici, câini, șoareci, găini sau orice altă pasăre. De aici provine datina de
a păzi mortul când este în casă.

Exista strigoi vii și strigoi morți. Când este lună nouă, strigoii ies din morminte sau își
părăsesc trupul și încep să danseze sau să facă tot felul de răutăți. Noaptea lor este aceea de
Sfântul Andrei (30 noiembrie).

Primejdii
Strigoii iau laptele de la vaci, iau mana grâului, puterea oamenilor, opresc ploile, aduc
grindină și aduc moartea printre oameni și printre vite. De Sfântul Gheorghe (23 aprilie)
flăcăii udă fetele pentru ca acestea să nu aibă de suferit de pe urma strigoaicelor, dar și pentru
a nu se transforma în aceste făpturi.

Pentru omorârea acestora, se caută mormântul celui presupus a fi strigoi și i se citește

rânduiala de către preoți și i se bate în inimă un par de stejar, de tisă sau de frasin, se înțeapă
cu un cui sau un cuțit, pentru a rămâne legat de sicriu și a nu putea ieși pentru a face răutăți.

Ce poate fi mai intrigant, inspaimantator si provocator decat o incursiune prin negura

straveche a credintelor arhaice româneşti, printre siluetele stravezii si reci ale strigoilor si
moroilor, probabil cele mai temute entitati din mitologia noastra? In acest articol, va invitam
sa facem impreuna o intoarcere spre zonele crepusculare ale universului magico-religios din
satul traditional romanesc. Dincolo de superstitii si irationalul fioros care invaluie
controversatul subiect al strigoilor, trebuie sa va pregatiti de surprize de proportii. Cazuistica
mortilor vii lasa larg deschise portile mitice prin care cutumele si riturile stramosilor prind
viata intr-un mod cu totul si cu totul neasteptat. Bine ati venit in lumea duhurilor rele!

Strigoiul nu-i frate cu moroiul...

...dupa cum ati fi tentati sa credeti la prima vedere; cele doua denumiri trimitand, de fapt, la
entitati malefice diferite. Si daca strigoiul nu-i e frate moroiului, moroiul, in schimb, pare mai
apropiat statutului de odrasla, de copil al strigoiului, fara a-i fi urmas direct al acestuia. Iar
cum "copii" trebuie lasati din politete inainte, voi insista putin asupra diferentelor dintre cele
doua tipuri de duhuri malefice far'de odihna.

Deseori, chiar si in anumite regiuni ale Romaniei rurale, se confunda cele doua denumiri. In
trecut, studiile de teren efectuate de folcloristi si antropologi au aratat ca sinonimia dintre
strigoi si moroi nu este decat partiala. Astfel, in Bucovina si Moldova, cuvantul moroi se
foloseste in raport cu strigoii morti numai atunci cand este vorba de copii strigoidizati.
Dincolo de Carpati, in majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire in Tara Motilor
si in zona Padurenilor din judetul Hunedoara, prin moroi (si forma sa feminina - moroinita -)
se inteleg exclusiv vrajitorii (vrajitoarele) care fura laptele si mana vacilor, intr-un exemplu
unic de vampirism indreptat impotriva belsugului alimentar adus de animalele domestice. In
schimb, in Oltenia si in Teleorman, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind
convinsi ca daca mortul a fost in viata sa un om cu inima rea, a dusmanit pe rudele sale si s-a
purtat aspru si fara mila cu ai lui, atunci - inevitabil - se face moroi.

Conceptul de moroi este autentic romanesc, fiind unul dintre cuvintele care provin din
daco-romana, deoarece, dupa cum a demonstrat marele folclorist Tudor Pamfile, termenul
era folosit de populatia daco-romana inainte de migratia slavilor de sud in Balcani. Astfel,
moroiul din graiul proto-romanesc a fost preluat de la daco-romanii cu care intrasera in
contact de catre sarbi, care denumesc copii morti din folclorul propriu sub numele de Mora.
Ca o paranteza edificatoare, in limbile slavice, sufixul mor-mora-more, nu are semnificatie de
moarte, inca o dovada asupra influentei lingvistice a limbii proto-romanesti asupra dialectelor
slave stravechi.

Regretatul antropolog Tudor Pamfile (1883-1923), unul dintre primii cercetatori romani
care au studiat legendele moroilor in traditia romaneasca

In general, in mitologia noastra, moroii sunt sufletele copiilor omorati sau morti la nastere
nebotezati. In Bucovina, se crede ca moroi devin mai ales pruncii nascuti de o fata mare si
ucisi sau ingropati de vii, de rusinea satului si a familiei. Ei nu se schimba in moroi imediat
dupa nastere, ci intotdeauna dupa un interval de 7 ani impliniti de la data mortii. Atunci, in
acel moment cutremurator, sufletul copilului se intoarce in groapa si striga de trei ori: "Botez!
Botez! Botez!", deoarece lipsit fiind de taina initiatica a botezului intru Hristos, sufletul
pruncului rataceste chinuit intre lumi si sufera neincetat pentru ca i s-a refuzat brutal dreptul la
viata si nici nu a primit botezul binefacator, care l-ar fi ajutat sa odihneasca in Lumea
Dreptilor, sufletul sau fiind fara de pacate.

In cazurile in care pruncul a fost ucis cu buna stiinta de cea care i-a fost mama, razbunarea
acestuia ia proportii cumplite. Sufletul copilului decedat iese din mormant sub forma unei
coloane inalte de lumina si isi incepe cutreierarea lipsita de ragaz. Pruncii moroi ies in
fiecare noapte din mormintele lor si isi chinuie mamele, provocandu-le neplaceri si pagube
felurite. Moroii isi tortureaza mamele in somn: se aseaza pe pieptul lor si le innabusa
respiratia, inducandu-le, in acelasi timp, cosmaruri.

In legendele populare romanesti se spune ca o mama care a avortat sau si-a ucis copilul dupa
nastere, nu are liniste nici pe lumea cealalta, fiind osandita sa fie pusa la Talpa Iadului pentru
a fi spanzurata de limba, iar copii pe care i-a ucis, vor veni sa o chinuie necontenit,
transformandu-se in serpi care o musca fara mila.

De obicei, conform oranduielii bisericesti, copii morti si nebotezati nu sunt primiti sa fie
ingropati in cimitir langa toti crestinii, ci primesc un colt al tintirimului. Sufletele pribege
ale copiilor ratacesc triste intre lumi, fiecare avand o traista, o oala si un bat primit de pomana
de la mamele lor. In traista, copilasii morti pun toate alimentele rituale pe care le primesc in
mod simbolic de la copiii vii. Oala o umplu cu apa, capatata tot din pomeni, iar cu batul se
apara de sufletele celorlalti copii-moroi, care vor sa le fure tot ce primesc, fiindca mamele lor
au uitat de ei si n-au dat nimic de pomana pentru sufletele lor. Pentru linistea lor, trebuiesc
stropiti cu agheazma, inainte de a fi inhumati. Tot pentru odihna bietelor suflete, trebuie sa li
se faca parastase la Mosii Duminicii Mari (12 iunie).
Cumplita soarta de strigoi
La prima vedere, strigoiul pare nimic altceva decat contrapartea romaneasca a
vampirului din tenebrele occidentale. Foarte departe de adevar. Printre cele mai
inspaimantatoare duhuri necurate din mitologia populara romaneasca, entitatea in cauza poate
avea sex masculin (strigoiul, steregoiul) sau feminin (strigoaica, striga). Originea cuvantului
este si astazi controversata, o parte a cercetatorilor sustinand ca termenul are obarsie latina
(Strigosus - descarnat, Strix - huhurez supranatural care, in timpul noptii, suge sangele
copiilor mici). Mai plauzibile par explicatiile altor specialisti care sustin ca « strigoi » vine din
aceeasi limba arhaica romaneasca, fiind o adaptare a verbului Strig - care semnifica in acest
context strigat de spaima, tipat de frica.
Daca mergem mai adanc in timp, descoperim ca temerile si credintele in puterile malefice
ale mortilor sunt larg raspandite in intregul spatiu indoeuropean. In primul rand, frica de
sufletele mortilor are la baza convingerile omului arhaic in post-existenta sufletului si, mai
ales, in puterea acestuia de a se intoarce printre cei vii. In al doilea rand, cu mult inainte de
aparitia crestinismului, se credea ca orice om are doua suflete. Unul dintre ele are
capacitatea de a parasi usor trupul, in somn si, in calitate de dublu al fiintei umane,
poate fi capabil de acte si fapte independente de vointa celui adormit. Probabil ca de aici
a aparut si credinta romaneasca conform careia exista doua tipuri de strigoi, cei vii si cei
morti. In prima categorie intra personaje umane in viata, dar cu insusiri infernale, demonice si
vrajitoresti, iar in cea de-a doua sunt grupati strigoii "clasici", mortii neodihniti care bantuie
neincetat.

In mod normal, daca putem spune asa, predispozitia spre strigoidizare este una innascuta,
dar se poate ajunge la ea inca din timpul vietii. Se dobandeste prin anumite relatii cu Diavolul,
prin moarte violenta sau in urma inmormantarii in care nu s-a respectat ritualul traditional.
Sufletele napastuite nu isi afla odihna pe timpul noptii si, aflate sub o soarta groaznica, merg
si nelinistesc atat somnul, cat si vietile cunoscutilor, rudelor si prietenilor.
La aparitia lor in lumea celor vii, cei destinati sa ajunga strigoi se nasc precum orice copil
normal, dar se stie inca de la bun inceput cine va fi strigoi pe baza unor semne. In general,
viitorii strigoi se nasc cu placenta sau cu caita si tichie pe cap, avand pe corp o "camasa", cum
se spune in limbaj popular. Un astfel de prunc este adus pe lume de o femeie care,
insarcinata fiind, « a baut apa necurata in care Dracul si-a lasat balele ». Se crede ca inca
din acel moment, Satana intra in pantecele mamei si-i pune pe cap copilului o tichie rosie
precum a sa. Din acest motiv, spun cutumele, este de o importanta vitala ca moasa sa-i scoata
copilului tichia rupand-o si aruncand-o in soba, inainte ca pruncul sa o duca la gura. Altfel,
sigur se face strigoi.

Se mai pot face strigoi si mortii nepaziti, daca peste ei sare un animal sau daca peste mormant
trece un cocos. Tot strigoi este condamant sa devina si nefericitul a carui umbra a fost furata
cu trestia spre a fi cladita in zid, in urma unui ritual de magie neagra ramas cunoscut doar
initiatilor.

Strigoii se cunosc dupa faptul ca nu mananca niciodata usturoi sau ceapa si se feresc de
mirosul de tamaie. Oamenii deja strigoidizati pot fi identificati doar de persoanele nascute
sambata, caci numai acestea le pot recunoaste adevarata forma. Conform credintelor populare,
daca cei nascuti in ziua de sambata stau noaptea la panda in cimitire, vad o serie de chipuri si
siluete care ies, pur si simplu, din morminte si nu se intorc decat dupa ultimul cantat al
cocosilor, cand si-au ispravit menirea pentru noaptea in cauza.

Orice strigoi are coada acoperita de par lung, picioare cu copite de cal, maini paroase si o gura
mai mare decat a omului normal. Cu ocaziile bantuirii prin lumea celor vii, strigoii iau,
deseori, infatisari de animale asa-zis "impure", precum pisica, gandac, iepure musca, fluture
cap-de-mort, lup, caine, tap, berbec, bufnita, cucuvea, sobolan.

Astfel inzestrati, infaptuiesc doar lucruri malefice: sperie pe cei vii, fura mana vacilor si rodul
campului, "leaga" barbatii si tinerele fete, absorb vlaga si energia vitala a rudelor si fostilor
prieteni sau opresc zagazul ploilor (in special strigoaicele sau vidmele). Aceleasi vidme (cum
li se mai spune in limba slavona) sunt maestrele unui erotism nocturn vampirizant, in urma
caruia barbatii care au contact cu ele ajung in pragul obsesiilor paroxistice si al nebuniei
sfarsita in moarte sigura. Strigoaicele sunt, de fapt, dependente de relatiile sexuale cu cei
vii. Dupa ce se iubeste o noapte intreaga cu un barbat, strigoaica a initiat deja procesul prin
care-i fura acestuia, incetul cu incetul, sufletul.

(foto)

Strigoii sunt deosebit de periculosi in doua momente specifice ale anului: in preajma
solstitiului de iarna si la echinoxului de primavara. Dupa calendarul popular, puterea
strigoilor este maxima in noaptea din ajunul Sfantului Andrei (30 noiembrie) si in noaptea din
ajunul Sfantului Gheorghe (23 aprilie). De asemenea, acestia sunt foarte activi si in noaptea
de Santoader.

Urmand topografia magica de pe teritoriul Romaniei, se pare ca mortii-vii prefera locurile

neumblate din lantul muntilor Carpati, cu deosebire in masivele Retezat, Godeanu si
Ceahlau. In cele trei nopti in care se deschid planurile si lumile paralele, strigoii ies la rascruci
de drumuri, activitatea lor fiind restrictionata intre primul si cel de-al treilea cantat al
cocosilor. In noptile care le apartin, se intalnesc si in preajma hotarelor unde se bat intre ei cu
ciomege, sabii si melite. Impotriva lor, mitologia arhaica daco-romaneasca recomanda
descantece specifice, anafura, aghiazma, slujbe bisericesti alaturi de cel mai puternic mijloc
de aparare aflat la indemana oricui, care consta in intrebuintarea magico-rituala a mult
blamatului usturoi.
Cu cateii de usturoi se ung pragurile usilor locuintei, toate ferestrele si intrarile precum si
usa grajdului vitelor. Cu deosebire in seara Sfantului Andrei, oameniii trebuie sa manance cat
mai mult usturoi, intelepciunea populara recomandand in mod special ca orice copil sa
doarma langa o icoana, avand neaparat la gat un colier facut din catei de usturoi.

Insa, cel mai impresionant si periculos procedeu magic al destrigoidizarii consta in baterea
unui tarus din lemn de trandafir salbatic, frasin sau chiar tepusa de fier inrosit in foc,
direct in inima mortului viu, dezgropat neaparat in puterea noptii. In unele cazuri extreme,
ritualul ordona chiar scoaterea din piept a inimii celui banuit ca este strigoi si arderea acesteia
pana cand ramane doar cenusa...

Vin strigoii!
Respinse in mod categoric, in egala masura de persoanele sceptice, cat si de comunitatea
stiintifica, cazurile de strigoi si moroi din spatiul etnografic romanesc continua sa atraga tot
mai multi impatimiti ai genului. Raspunsul rezida in abundenta fenomenelor, persistenta in
timp si numarul mare de martori vizuali ai derularii faptelor\.

Conform informatiilor remise in valoroasa lucrare "Magia si fiintele fantastice din arhaicul
romanesc", aparuta la Editura Carpathia Rex, Bucuresti, 2005, si scrisa de reputatul autor
Cornel-Dan Niculae, istoria folclorica a retinut nenumarate cazuri de strigoi care au
depasit granita superstitiilor satesti, intrand de-a dreptul sub incidenta fenomenelor
paranormale neelucidate.

Prima situatie de strigoidizare in adevaratul sens al cuvantului si bine documentata de

antropologi o intalnim la inceputul secolului XX, in comuna Vagiulesti din judetul Mehedinti,
cazul familiei sateanului Dumitru Vaideanu. Acesta se pare ca era urmarit de un blestem
aspru: imediat dupa ce-i nastea nevasta, copii sai mureau ca din senin. Astfel, au murit,
unul dupa altul, sapte copii, in afara de cel mai mare. Ingrozit de aceste nenorociri de cosmar,
Dumitru Vaideanu apeleaza la riturile ancestrale ale stramosilor.
Una dintre cele mai sigure modalitati de identificare a unui strigoi, consta in obicieul de
a intra cu un armasar in cimitir si a obliga bidiviul sa treaca peste morminte, studiindu-
se foarte atent reactia animalului in fata fiecarui loc de veci. Intr-o seara de vineri spre
sambata, nenorocosul tata, insotit de cativa consateni de nadejde, purcede spre cimitirul unde
odihneau rudele familiei si proprii copii decedati. Alaturi de grupul de oameni care calcau
taramul interzis in inima noptii, se afla un armasar alb. Dumitru a luat animalul de capastru si
a trecut cu el peste mormintele tuturor rudelor plecate din lumea viilor. Cand a ajuns in
dreptul gropii soacrei sale, Ioana Marta, fosta vrajitoare temuta peste sapte sate, armasarul s-a
oprit ca fulgerat, batand copitele cu pamantul, sforaind si nechezand ca scos din minti.
Armasarul era atat de speriat incat a tremurat spasmodic chiar si pe drumul de intoarcere in
sat. In noaptea imediat urmatoare, Dumitru stia deja ce avea de facut. Insotit de fiul sau cel
mare, cei doi sateni au pornit pentru "linistirea definitiva" a soacrei. Cand au sapat
mormantul, celor doi li s-a infatisat o imagine de cosmar.

Pe resturile sicriului putred, strigoaica statea turceste, cu picioarele incrucisate sub ea.
Trupul neputrezit era de culoare rosie, cu parul crescut lung si unghiile imense. Dupa ce si-au
revenit din soc, tatal si fiul au strans din cimitir iarba uscata si resturi de lemne, au aruncat
cadavrul peste ele si i-au dat foc. Ramasitele incinerate le-au ingropat la loc si au plecat spre
casa. Aceasta intamplare a fost publicata in anul 1929, in lucrarea "Strigoii. Din credintele,
datinile si povestirile poporului roman" de N.I. Dumitrascu, si se incheie cu precizarea ca, din
acel moment, taranului nu i-a mai murit niciun prunc.

Un alt caz, deosebit de interesant, s-a petrecut in anul 1969, in satul Capataneni, fiind
relatat de Radu Florescu in lucrarea "In Search of Dracula. A True History of Dracula and
Vampire Legends, New York, 1985". Si in acest caz este vorba tot despre o batrana, de data
aceasta din satul Capataneni din Ardeal. La scurta vreme dupa decesul batranei, tot mai multe
rude ale acesteia au inceput sa moara in ritm suspect.

La un an de la decesul batranei, satenii temandu-se ca au de a face cu o « steregoaica », au

dezgropat-o si i-au deschis cosciugul. Dupa ridicarea capacului, socul si panica s-a instalat in
inimile oamenilor. Batrana nu prezenta nicio urma de descompunere, avea ochii largi deschisi,
si se rasucise in cosciug. Fata femeii era, de asemenea, colorata in rosu intens. Nu mai incapea
nicio indoiala, era o strigoaica, sau steregoaica cum se spune in Ardeal. Oamenii au ars
cadavrul, iar preotul a savarsit o slujba pentru linistea si odihna sufletului blestemat...

Probabil, cel mai cunoscut caz din Romania al unei strigoaice vii este cel al Eleonorei
Zugun, o fata de doar 12 ani din satul Talpa, situat pe atunci in judetul Dorohoi. In anul 1925,
in jurul Eleonorei au inceput sa zboare din senin anumite obiecte. Satenii au considerat-o pe
loc "unealta diavolului", copila a fost inchisa de acestia intr-un sopron, unde ar fi ramas pana
la sfarsitul vietii, daca povestea sa nu ar fi ajuns la contesa austriaca Wassilko-Serecki, aflata
in trecere prin Romania. Pasionata de ocultism si fenomene paranormale, contesa a adoptat-
o pe Eleonora, (spre bucuria satenilor), ducand-o la Viena, pentru a cerceta manifestarile
stranii din preajma fetei.

Insusi celebrul "vanator de fantome" Harry Price, a sosit special de la Londra pentru a
o studia pe micuta romanca. La prima vizita, jucaria adusa de Price pentru copila s-a spart
singura, iar un cutit aflat pe masa a zburat cu mare viteza desupra capului investigatorului de
fenomene paranormale, infigandu-se adanc in lemnul usii. Bizarul fenomenul a continuat cu
alte obiecte care s-au ridicat si au inceput sa sara bezmetic prin camera, spargandu-se de
pereti, intr-un final. Price a ramas fara replica. Curios sa investigheze mai profund situatia,
barbatul a cerut permisiunea contesei Wassilko de a testa capacitatile Eleonorei in propriul
laborator din Kensington Street. Rezultatele au fost deosebite, copila romanca demonstrand,
printre altele, capacitati telekinezice foarte avansate. Ceea ce parea pana atunci un caz
clasic de poltergeist, se opreste aici. Asta pentru ca, atat satenii romani, cat si contesa
austriaca si investigatorul englez au observat in nenumarate randuri pete rosii si urme de
muscaturi adanci care apareau periodic pe corpul si membrele fetei. Intrebata despre
provenienta urmelor inspaimantatoare, copila raspundea cu o sinceritate specifica varstei, ca
muscaturile sunt opera Diavolului.

Nea Petrica s-a facut strigoi!

"S-au scos inimi si alta data. Sunt zeci de morti care se facusera strigoi. De obicei, familia
mortului ajungea la o intelegere cu aia care spuneau ca sunt bantuiti. Niciodata nu s-a facut
atata taraboi, sa vina politia sa dezgroape cadavrul."
Domnica Brancusi, localnica din satul Marotinu de Sus, judetul Dolj

Aflati pe urmele strigoilor, ajungem asadar in zilele noastre, mai precis in anul 2003, cand
cazul lui Petrica Toma avea sa produca nenumarate stiri, articole si reportaje romanesti si
internationale despre lumea mortilor-vii din satul romanesc.

Strania poveste s-a petrecut in Oltenia, zona unde practicile de magie neagra alaturi de
prezenta strigoilor si moroilor in activitatea cotidiana, sunt mai prezente si actuale decat
in oricare alta provincie istorica romaneasca. Ceasul vietii lui nea Petrica Toma din satul
Marotinu de Sus, comuna Celaru, Judetul Dolj, a ticait pentru ultima data in ziua de 26
decembrie 2003.

Pana aici nimic extraordinar, omul dusese o viata obisnuita: lucrurile aveau, insa, sa se
precipite dupa inmormantare. O reteta "clasica" pentru orice strigoi autentic. Imediat dupa
deces, sotia si fiica, i-au facut lui Petrica toate pomenile cuvenite, pentru ca mortului sa nu-i
lipseasca nimic in timpul calatoriei spre celelalte taramuri. Satenii din Marotinu de Sus sustin
ca grozaviile au izbucnit imediat dupa coborarea in groapa. Tintele acestuia pareau a fi chiar
rudele sale, care au inceput instantaneu sa se simta bantuite. Cand una dintre ele s-a
imbolnavit pe neasteptat, concluzia familiei a fost clara:
- Nea Petrica s-a facut strigoi!

"La scurt timp dupa inmormantare, o nepoata de-a lui Nea Petrica Toma a dat semne de boala.
O durea inima si avea depresii, asa, din senin. Practic, cele mai apropiate rude au inceput sa se
confrunte cu situatii dintre cele mai bizare. Oamenii ajunsesera sa nu mai doarma noaptea de
frica. Brusc, obiectele din casa incepeau sa se miste de capul lor, se auzeu vuiete si urlete de
nicaieri, voci infioratoare care boloboroseau in limbi necunoscute, peretii scartaiau si
pocneau. Starea psihica a oamenilor se degrada de la o zi la alta, sau, mai bine zis, de la o
noapte la alta. Era clar ca nea Petrica se transformase in strigoi si venise dupa noi", declara
presei Mitrica Mircea, unul dintre condamnatii dosarului de profanare de morminte, de mai
tarziu.
Mircea Mitrica, vanatorul oltean de strigoi (foto: Indiscret.ro)

Satenii isi aduc aminte si in prezent ca rudele mortului erau vizibil afectate de strania situatie.
Banuielile taranilor au inceput sa prinda realitate, dupa ce acestia au observat ca "rudele lui
nea Petrica erau cam galbene la fata".

"Am auzit ca i-au scos matele si i-au taiat socoteala, pe care i-au bagat-o in gura. E bine ca i-
au scos inima, daca nu, mai mureau si alti oameni. Nu stiu daca s-a facut moroi, dar stiu ca
nepoata-sa se imbolnavise" povesteste Paula Diaconu, localnica din Marotinu de Sus.

Situatia devenise atat de tensionata, incat un numar de sase persoane - rude si prieteni ai
decedatului, s-au hotarat sa-l reduca pe acesta la tacere. Definitiv si irevocabil. In stilul si
dupa reteta traditionala olteneasca.

La cateva zile de la inhumare, Marinescu Gheorghe, Mitrica Mircea, Stelica Popa, Ion
Ionescu, Pascu Oprea si Constantin Florea s-au intalnit intr-o seara pentru a discuta si a pune
la punct detaliile "planului de actiune". Inarmati cu un varf de coasa rupta, strict necesar
pentru a duce la bun sfarsit "operatia", cei sapte erau, totusi, inspaimantati de incursiunea spre
mormantul lui Petrica Toma - via cimitirul satului...

Cum in lumea rurala alcoolul este cea mai buna pavaza contra fricii, in noaptea faptei,
micul grup de rude si prieteni a baut zdravan pentru a prinde curaj. "Ne-au trebuit doua zile ca
sa ne facem curaj sa-l dezgropam. Ne-am inarmat noi cu tot felul de unelte intepatoare si cu
tot curajul noastru nu ne-am putut duce de prima data. O noapte intreaga am baut sa ne
incurajam. A fost foarte greu sa luam aceasta decizie", a declarat procurorilor Popa Stelica,
unul dintre profanatori.

Cimitirul in care este ingropat Petre Toma (foto: National Geographic Channel)

Cu venele pulsand furios de alcool amestecat cu sange, "ghost busters-sii" de Oltenia au

purces spre cimitir. Au dat placa funerara la o parte, coborand langa sicriu. Au desfacut
hotarati capacul si, inarmati cu varful de coasa, au taiat pieptul mortului, extragandu-i
inima. Dupa ce au scos-o, au infipt organul intr-o teapa si au traversat satul, pana cand au
ajuns in dreptul primei rascruci de drumuri. Acolo au aprins un foc si au "prajit" inima
mortului, pana au transformat-o in scrum. Scrum pe care l-au strans cu grija si, ulterior, l-au
oferit tuturor taranilor bolnavi, pentru a-l bea dizolvat cu apa...

Credeti sau nu, dar, ca prin farmec, toate rudele suferinde s-au facut bine, manifestarile stranii
disparand cu totul dupa savarsirea ritualului stramosesc. Toate ca toate, dar intamplarea a
ajuns si la urechile fiicei mortului, sateanca Floarea Cotoran. Ingrozita fiind de cele petrecute,
aceasta si-a dat rudele in judecata, anuntandu-i imediat pe procurorii din Craiova care s-au
infiintat de urgenta in Marotinu de Sus. Dupa care a inceput circul...

Zona a fost intesata de politie, satenii stateau ciorchine pe la porti, iar fiica si sotia lui nea
Petrica erau in cimitir cu procurorii. Peste tot, atmosfera satului era intesata de tipete, vaiete,
blesteme, discutii, pareri, judecati in pripa, aduceri aminte, etalari de cunostinte si fapte de
arme. Ajutati de doi tarani care au deshumat din nou cadavrul, procurorii au luat urme de
sange de la recenta operatiune de pedepsire a mortului zurbagiu.
Imaginea aparuta dupa deshumare, i-a speriat pana si pe procurorii care vazusera multe la
viata si experienta lor, convinsi in sinea lor ca satenii exagereaza pe undeva. Ei bine, nu
exagerau. Nea Petrica Toma zambea in plin rigor mortis. Cadavrul era mutilat "ca la
carte": abdomenul spintecat, intestinele intinse peste haine, si peste tot erau imprastiate
capatani de usturoi. Medicii legisti au mai descoperit langa trupul neinsufletit (si linistit de
acuma pe veci...), un varf de coasa pe care ramasese agatat un fragment din inima mortului.

Cele sase persoane, printre care fratele, cumnatul si o sora a decedatului au fost puse
sub invinuirea de profanare de morminte. "Aspectele sesizate de familia decedatului se
confirma. Institutul de Medicina Legala urmeaza sa ne inainteze un raport medico-legal
complet. Se intrunesc aspectele savarsirii infractiunii de profanare de morminte. Pentru
faptele lor, profanatorii risca sa petreaca trei ani dupa gratii" declara presei Cristian Grigore,
procuror in cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Dolj.

In timpul procesului, in fata magistratilor Judecatoriei Craiova, inculpatii si-au recunoscut

senin faptele. Mai mult decat atat, grupul de rude bantuite s-a aparat afirmand ca tot ceea ce
au facut, a fost un ritual vechi de mii de ani, care a functionat de fiecare data fara gres. In
plus, oamenii erau convinsi ca fac o fapta buna, inspre folosul comunitatii si al rudelor
bantuite. Unul dintre profanatori, declara judecatorilor, cu o sinceritate dezarmanta, ca daca ar
aparea un nou caz de strigoi prin imprejurimi, el ar proceda in acelasi mod, dupa legile
nescrise ale strabunilor care nu dau gres niciodata.

Destrigoidizarea lui Petrica Toma nu este o premiera in Marotinu de Sus. Conform

declaratiilor localnicilor, de-a lungul anilor, zeci de morminte au fost dezgropate pentru
linistirea pe veci a "locatarilor nelinistiti". Hotarat lucru, strigoii cat ar fi ei de strigoi, ar face
bine sa nu se mai tina de glume cu vajnicii urmasi de panduri si de Jieni...

Strigoiul sau moroiul este fie fantoma unei persoane decedate, si atunci se mai numeste si
strigoi mort, fie manifestarea unei fiinte omenesti, in cazul strigoiului viu. Acestuia din urma,
in timp ce doarme, la miezul noptii (dupa primul cantat al cocosilor), ii iese sufletul pe gura
iar trupul ii ramane in pat, ca si mort.

Sub infatisarea unei umbre strigoii cutreiera prin locuri izolate sau prin gospodariile rudelor si
cunoscutilor facandu-si de cap, speriind si pocind trecatorii pe drum. Uneori se dau de trei ori
peste cap si se transforma in fiare (indeosebi in pricolici, omul-lup). Alteori incaleca pe toiege
vrajite (pe bete de alun) sau pe pasari maiestre pentru a cutreiera prin lumea aceasta sau prin
cealalta, pentru a-si lovi dusmanii si a le face paguba. Strigoii morti, si in special strigoaicele,
sunt de o rautate neinchipuita, ucid copiii si le sug sangele, strica casatoriile, ii saracesc pe
oameni. Sufletele strigoilor au zilele lor speciale cand se intalnesc in anumite locuri, pe la
raspantii, si danseaza sau mimeaza impreuna o bataie, fie ca sunt strigoi vii sau ca sunt strigoi
morti.

Momentele lor de absoluta libertate sunt in numar de trei: noaptea dinspre ziua Sfantului
Andrei, numita si Noaptea Strigoilor, noaptea de Santoader si noaptea de Sangeorge. In aceste
nopti ei ies cu totii din morminte, se aduna si danseaza impreuna. In noaptea de Sangeorge se
aduna la intruniri pe muntele Retezat, venind de la mari departari calare pe cozi de maturi si
pe bete. Impotriva petrecerilor lor cu efecte malefice, trecatorii pe munte zgaraiau candva
cercuri magice pe suprafata pamantului, in care intrau ca sa se apere. De altfel, tot in anumite
coclauri din lantul muntilor Carpati, in muntii Retezat, Godeanul si Ceahlaul, se adunau
vrajitoarele, din 7 in 7 ani, in pelerinaje secrete. Iar in partea de nord a Transilvaniei sa spune
ca moroii se aduna pe muntele Bihor. Strigoii vii nu-si aduc aminte ce au facut in timpul
noptii decat foarte rar, numai atunci cand cineva reuseste sa le raneasca sufletul materializati.

In acele nopti luminate de cornul lunii, cei nascuti sambata (care au deci darul de a putea
vedea strigoii), daca stau la panda, vad, prin curtile bisericilor si prin cimitire, niste chipuri
care tot ies din morminte, pleaca si nu se intorc decat dupa cantatul cocosului, cand au ispravit
tot ce aveau de facut. Acestia sunt strigoii morti sau moroii.

Daca cineva lasa usa descuiata intr-una din noptile in care umbla strigoii, sau daca nu
mananca usturoi, este rau de el, caci strigoiul, intrand ii mananca inima, ii suge sangele, de se
imbolnaveste rau si moare. Cel ce moare din pricina unui strigoi se face si el strigoi. La al
treilea cantat al cocosilor in cer (“la cantalori”), sufletul se intoarce in trupul adormit al
strigoilor.

Strigoii morti sunt considerati mai periculosi decat strigoii vii. Ei pot provoca moartea celor
pe care ii agreseaza. Dintre multele similare, redam istoria a doua cazuri considerate
autentice. Primul s-a petrecut la inceputul secolului 20 in comuna Vagiulesti (jud. Mehedinti).

Sateanului Dumitru Vaideanu, de indata ce ii nastea nevasta, ii si mureau copiii, ca din senin.
Au murit astfel, unul dupa altul, sapte copii, in afara de cel mai mare. Stiindu-i-se necazul, a
fost invatat sa ia un armasar alb si sa se duca noaptea in cimitirul satului. Acolo fiind, sa
treaca, stand calare pe armasar, peste toate mormintele neamurilor sotiei sale. Intr-o seara de
vineri spre sambata a urmat acest sfat, ducandu-se in cimitirul unde isi avea ingropati si
pruncii. Calul a trecut peste mormintele tuturor rudelor sale, dar cand sa sara si peste groapa
soacrei sale, Ioana Marta (fosta vrajitoare vestita peste sapte sate), armasarul alb s-a oprit
dintr-o data, batand pamantul cu picioarele, sforaind si nechezand speriat. Omul nu a putut in
nici un chip sa il faca sa sara peste acel mormant.

Peste noapte a plecat impreuna cu fiul sau sa isi dezgroape soacra. Cand au deschis
mormantul au gasit moarta stand turceste, cu un par mare pe cap, ce ii atarna si peste fata.
Avea o culoare rosie si unghiile foarte lungi. Tatal si fiul au strans de prin cimitir maracini
uscati si bucati putrede de cruci, au aruncat cadavrul peste ele si i-au dat foc. Au ingropat apoi
la loc ramasitele incinerarii si au plecat spre casa. Se incheie relatarea cu precizarea ca de
atunci nu i-a mai murit nici un prunc nou-nascut.

Al doilea caz s-a petrecut la “poalele castelului lui Dracula”, in salul Capatineni, relatarea
datand din anul 1969. Este vorba tot despre o batrana din sat, dupa moartea careia au inceput
sa moara in sat multe dintre rudele sale. Deoarece s-a considerat ca batrana poate fi moroi, a
fost dezgropata si i s-a deschis cosciugul. Cand capacul a fost inlaturat, s-a descoperit ca ochii
batranei erau larg deschisi si ca se rasucise in groapa. Fata sa era rumena. Apreciind semnele
ca fiind edificatoare pentru a o considera strigoi, satenii i-au ars cadavrul.

Cum pot fi ei definiti?

Se poate face un fel de fisa a personajului. In mod prioritar un strigoi se defineste ca fiind un
suflet ratacitor care s-a desprins de corpul cuiva si actioneaza independent. Si pot fi doua
astfel de situatii: una in care sufletul se desprinde de trupul unui om care ramane inca in viata,
aceste persoane fiind numite strigoii vii. In cealalta situatie aceast lucru se produce o data cu
moartea, insa sufletul ramane captiv in spatiul dintre cele doua lumi.
Exista strigoi buni si strigoi rai?
Exista nenumarate credinte despre strigoi care fac lucruri bune. Astfel exista cazuri in care
moare o femeie tanara care lasa in urma sa copii mici, care trebuie ingrijiti. Se spune ca mama
se intoarce si ii spala, ii piaptana sau are grija sa vada de lucrurile sale. Este foarte simplu sa
spunem ca aceste lucruri le fac strigoii buni, care vegheaza la soarta copilului, a nevestei sau a
unui parinte batran dupa moarte. Totusi, in ciuda acestui caracter pozitiv al actiunilor lor, pana
la urma, ceea ce se petrece depaseste limitele cuviintei, pentru ca logica este aceea ca mortii
cu mortii, vii cu vii.
Sunt strigoii doar aparitii nocturne?
Nu, pot sa apara si in timpul zilei.
Au vreo legatura cu cosmarurile?
Prin etimologie, cuvantul cosmar este inrudit cu cuvantul moroi. Sunt legate amandoua de
ideea aceasta de aparitie nocturna si care se infatiseaza ca o realitate alba, ca ceva de culoare
alb. Insa cosmarurile tin de trairile individuale in conditii de viata obisnuite, care nu este
punctata de evenimente iesite din comun. Cata vreme tot ceea ce tine de strigoi, moroi,
priculici este in general legat si de viata comunitatii in interiorul careia traieste omul.
Au strigoii o predilectie pentru un anumit tip de om?
Marea majoritate a credintelor spune ca strigoii se intorc in familie.
Se poate vedea un strigoi?
In general, momentul in care apare acest personaj este taxat drept real, chiar foarte real. Nu
este vorba despre o situatie artificiala, care sa te nelinisteasca in prima secunda, sa te puna in
situatia de a nu stii cum sa procedezi. Este o situatie foarte reala careia ii faci fata.
Cum se poate recunoaste?
De obicei strigoii din timpul vietii se recunosc mai tarziu. In momentul cand oamenii aceia
mor, femeia care le pregateste trupul, sicriul, le si examineaza trupul si observa ca este un pic
altfel decat ceilalti, in sensul ca exista cate un semn particular care iese in evidenta. Semnul
particular despre care se vorbeste cel mai mult este o malformatie a coloanei vertebrale, taxata
de toata lumea drept codita. In momentul in care lumea banuieste ca acea persaoana este
strigoi, in momentul acela examineaza cu mare atentie corpul in momentul pregatirii pentru
funeralii.
Dar copiii care se nasc cu acea membrana care le acopera capul, sunt strigoi?
Daca copilul se naste cu un anumit semn aparte, in perioada urmatoare nasterii, au loc diverse
ritualuri pentru a se remedia starea sa. Asa se intampla si cu aceasta caita. Daca moasa o
observa, ia caita si o arunca, rostind ferm o fraza de genul Sa fie strigoi pe muste. Ca si cand
puterea aceasta de energie negativa, de personaj care aspira tot ce este benefic se muta dinspre
oameni spre alt domeniu al realului. Se spune ca de fapt acest rit al moasei are caracter
reparator, copilul fiind salvat.
Cum pot fi distrusi strigoii?
Ritualul de distrugere a strigoiului este un ritual extrem de complicat. Este vorba in primul
rand de o multime de practici preventive care au loc dupa moarte si inainte de inmormantare.
Trupul mortului se pregateste intr-un fel aparte, se are grija sa nu ramana nici un fel de
murdarie pentru ca aceasta se poate automat extinde asupra caracterului malefic al lui in
intregul sau. Apoi i se introduce un ac, un bold undeva in corp, de exemplu dupa ureche.
Semnificatia este aceea ca astfel acel corp a fost putin peticit, pentru a nu mai putea fi ravnit
de fortele malefice.
Sunt tratati astfel doar suspectii?
Acest lucru este facut pentru toata lumea, indiferent daca se banuieste sau nu ca ar putea sa se
transforme in strigoi. Pentru ca alaturi de strigoii care sunt strigoi prin destin, exista si o mica
categorie a celor care devin strigoi prin accident, deoarece familia nu s-a ingrijit ca ritualul pe
care il fac sa fie un ritual complet, cu tot ceea ce este necesar ca ei sa ajunga cu bine pe lumea
de dincolo.
Ce tip de greseli ar putea duce la transformarea mortului in strigoi?
Pot sa il lase singur in casa de la deces pana la inmormantare. Mortul nu se lasa singur. Sau,
de indata toate vasele cu apa sau ceea ce ar putea servi drept oglinda se acopera. Sufletul
mortului care tocmai a iesit din trupul sau isi cauta drumul dar, intr-o clipa de neatentie el
poate sa se prabuseasca, sa cada intr-unul din aceste spatii. Sau daca se intampla ca un animal,
o pisica sa treaca pe sub mort cata vreme el este in casa, sufletul mortului, in deruta, poate
intra din greseala in respectivul animal.
Cum se poate neutraliza un strigoi?
Comunitatile nu accepta cu mare usurinta ideea ca cineva este strigoi. In aceste conditii, exista
ritualuri mai blande precum incercarea de a imbuna strigoiul, oferindu-i pomana, care sa il
linisteasca si sa il lase pe lumea de dincolo. Daca nu au efect, abia atunci se ajunge la
exhumarea cadavrului. Barbatii puternici din comunitate se intalnesc noaptea, deshumeaza
cadavrul si fie ii infig un tarus in inima, decupeaza cadavrul in bucati, il intorc cu spatele sau
il incinereaza.
Dupa o enciclopedie de la sfarsit de secol 19 exista un numar foarte
mare de strigoi, dupa modul in care ei actioneaza intr-un domeniu sau
altul. Exista strigoi pe lapte, pe vitalitatea oamenilor, pe oua. Strigoii pe lapte sunt cei care
produc pentru turmele de oi o scadere a laptelui. Daca este strigoi pe vitalitatea cuiva, asta
inseamna ca strigoiul respectiv absoarbe toata viata din om.
Strigoii pot fi considerati o forma concentrata de energie negativa. Aceasta sintagma ar
exprima chiar principalele actiuni de care sunt legati strigoii, faptul ca ei absorb ceea ce este
pozitiv in altceva. Sunt niste bureti energetici care iau fara a da nimic in schimb. Este clar ca
ei intruchipeaza un concept de factura antropomorfa care ar putea sa fie echivalat cu aceasta
energie.
PERSONAJE PRINCIPALE
In sistemul de credinte populare limitele intre tipurile de prezente fantomatice
sunt foarte poroase. Destul de usor se poate trece de la un personaj la altul. In
unele zone exact aceleasi actiuni si aceleasi fapte sunt puse pe seama unor
realitati numite strigoi, pe cand in alte zone aceleasi fapte sunt puse pe seama
unor personaje carora li se spune moroi. Foarte rar este vorba de o sinonimie
clara. Nu in aceeasi zona, nu in acelasi registru folosim cuvintele unul pentru
altul. In general strigoiul numeste aceste doua categorii de personaje: strigoii
din viata si mortii care se intorc printre cei vii. Moroiul reprezinta in S-V acea
fiinta supranaturala pe seama careia este pus furtul laptelui, in timp ce in N
Moldovei este copilul mic care moare nebotezat, motiv pentru care este
considerat spirit negativ. In zonele de campie se vorbeste despre priculici,
omul-lup sau omul-caine care poate fi considerat o subcategorie a strigoiului.
Stafia este o aparitie, uneori diafana legata in primul rand de un anumit spatiu
si este una din formele sub care este vazut strigoiul. In general, strigoiul e un
personaj mult mai complex pe seama caruia sunt lasate un numar mult mai
mare de actiuni tipice.

Strigoi

Orice strigoi are coada acoperita de par lung, picioare cu copite de cal, maini paroase si o gura
mai mare decat a omului normal. Cu ocaziile bantuirii prin lumea celor vii, strigoii iau,
deseori, infatisari de animale asa-zis "impure", precum pisica, gandac, iepure musca, fluture
cap-de-mort, lup, caine, tap, berbec, bufnita, cucuvea, sobolan.
Astfel inzestrati, infaptuiesc doar lucruri malefice: sperie pe cei vii, fura mana vacilor si rodul
campului, "leaga" barbatii si tinerele fete, absorb vlaga si energia vitala a rudelor si fostilor
prieteni sau opresc zagazul ploilor (in special strigoaicele sau vidmele). Strigoaicele sunt, de
fapt, dependente de relatiile sexuale cu cei vii.

Dupa ce se iubeste o noapte intreaga cu un barbat, strigoaica a initiat deja procesul prin care-i
fura acestuia, incetul cu incetul, sufletul.

Daca strigoii nu au fost deztrigoiati dupa moarte, ei se intorc ca strigoi morti sau cadavre vii.

Cadavre vii

Cadavrele vii provin din strigoii vii care la moarte nu au fost deztrigoizati prin anumite
practici cum ar fi cea cu tarusul batut in inima unui mort banuit de a fi fost strigoi viu, sau
prin punerea unui catel de usturoi in gura.

Se crede ca mortii strigoi sunt mult mai rai decat strigoii vii, ei se transforma noaptea in
animale salbatice si fac numai rau muritorilor, aduc molime peste animalele satelor, fac ca
oamenii sa innebuneasca de spaima, ii pocesc, schilodesc sau chiar ii omoara.

Moroi
PUBLICITATE

Conceptul de moroi este autentic romanesc, fiind unul dintre cuvintele care provin din daco-
romana, deoarece, dupa cum a demonstrat marele folclorist Tudor Pamfile, termenul era
folosit de populatia daco-romana inainte de migratia slavilor de sud in Balcani, scrie
descopera.ro.

Reprezinta sufletele copiilor nascuti in conditii nefiresti, care se intorc noaptea in casele unde
s-au nascut pentru a-si chinui mamele. In Bucovina, se crede ca moroi devin mai ales pruncii
nascuti de o fata mare si ucisi sau ingropati de vii, de rusinea satului si a familiei. O astfel de
victima nu se transforma imediat in moroi, ci are nevoie sa se implineasca sapte ani de la data
mortii.

In cazurile in care pruncul a fost ucis cu buna stiinta de cea care i-a fost mama, razbunarea
acestuia va fi si mai apriga. Sufletul copilului decedat iese din mormant sub forma unei
coloane inalte de lumina si isi incepe cutreierarea neobosita.

Iele

Credintele despre Iele, care se gasesc, aproape la fel, la mai toate popoarele din Europa, sunt
la noi, in mare parte, influentate de credintele slave. Corespund intocmai acelora pe care le au
sarbii despre Vile (sing. Vila), si bulgarii, despre Samodiva.

Ielele sunt niste duhuri, in chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la numar, de o frumusete
uimitoare. Dupa unii, au aripi, sunt imbracate in alb, de sus pana jos, au zale pe piept si
clopotei la picioare.
Cand vor sa pedepseasca pe cineva, Ielele il dezmiarda prin cantari, il adorm in visuri placute,
apoi joaca de trei ori hora in jurul lui si incep sa-l blesteme: ori limba sa i se lege, ori din
minte sa-si sara, ori sa nu-si mai dea peste leac. De cele mai multe ori, ii iau mainile sau
picioarele, ori ii stramba fata. Atunci se zice ca omul e "soimanit", caci au dat Soimanele
peste el.

Pricolici

Folcloristul Tudor Pamfile apreciaza ca pricolicii sunt „o alta infatisare a strigoilor” sau
„strigoi intrupati in animale”, adica strigoi zoomorfi, niste „fantome de animale”, de obicei
avand infatisari de „oameni-lupi”, scrie revista Agero.

Dimitrie Cantemir spune ca termenul de pricolici are aceeasi semnificatie ca cel de „Loup
garou” la francezi, care au credinta ferma ca „oamenii se pot schimba in lupi si in alte fiare de
prada si isi insusesc atat de mult firea acestora, incat se reped si sfasie atat oamenii cat si
dobitoacele”.

In imaginatia populara, este vizualizat ori drept o creatura cu cap de om pe trup de lup, ori cap
de lup pe trup de om. Nu trebuie confundat cu varcolacul. Pricolicii sunt asemanatori cu
strigoii, in sensul ca sunt spirite rele care reinvie in noaptea de Sf. Andrei.

Triculici, tricolici

Tricolicii se nasc din impreunarea nefireasca a oamenilor cu lupii. In noptile cu luna plina, ei
sunt posedati de Demonul Distrugerii, care le insufla dorinta de a ucide orice fiinta intalnita in
cale.

Superstiţii populare despre moroi, strigoi, vârcolaci şi pricolici

publicat în Magia populară August 5, 2015 Superstiţii populare despre moroi, strigoi, vârcolaci şi
pricolici2015-08-05T13:36:51+00:00

Cu ceva timp în urmă, mass-media de la noi (şi, probabil,

nu numai), a „vuit” de o întâmplare de prin Oltenia, unde sătenii au dezgropat un „moroi”,
dând foc inimii acestuia, iar cenuşa amestecată cu apă (probabil, sfinţită) a fost băută de
rudele mortului pentru a fi ferite de nenorociri şi „bântuire”!
Dar ce este un moroi? Credinţă populară românească creditează pe morţi cu puterea de a
bântui – adică de a umbla pe această lume după moarte – şi a speria rudele, duşmanii şi uneori
chiar prietenii. Acestora, spun ţăranii, li se întâmplă numai lucruri rele din pricina moroilor:
vitele se îmbolnăvesc, recoltele se împuţinează, pomii nu mai rodesc, iar oamenii suferă de
diverse boli sau necazuri. Pentru a se feri de astfel de situaţii nefericite există „din bătrâni”
mai multe căi de a te păzi. Dacă există cea mai mică suspiciune că mortul ar putea deveni
moroi, ţăranii înfig în mormântul proaspăt doi ţăruşi mai lungi înclinaţi în formă de cruce.

În unele regiuni, moroii sunt numiţi şi strigoi, în altele pricolici; dar acesta din urmă este un
duh rău în care se presupune că se transformă unii oameni după moarte şi care ia înfăţişare de
animal. Strigoiul este sufletul unui om mort sau viu, care s-ar transforma în timpul nopţii într-
o apariţie fantomatică, pricinuind neajunsuri celor pe care-i întâlneşte; în alte regiuni se spune
că şi omul viu născut într-o zodie nefavorabilă, care se afla în legătură cu diavolul şi se ocupă
cu vrăji şi farmece, este tot strigoi. Despre vârcolaci se spune că „mănâncă” luna sau soarele
(la eclipse!).

Fie că sunt numiţi moroi, strigoi, vârcolaci sau pricolici, aceste duhuri rele au născut o
întreagă literatură populară de superstiţii. Despre „strigoii vii”: aceştia sunt sufletele unor
oameni vii, adormiţi, cărora noaptea după primul cântat al cocoşilor le iese sufletul pe gură şi
nu-şi amintesc ce au făcut în timpul nopţii, ci doar atunci când cineva reuşeşte să le rănească
sufletul ce este materializat într-un animal – o fiară sălbatică. Când se trezesc, aceştia poarta
stigmatul acelei răni.
De asemenea strigoii se întâlnesc, ca într-un sabat al vrăjitoarelor, în trei nopţi deosebite:
noaptea Sfântului Andrei, noaptea Sfântului Gheorghe şi noaptea Sfântului Vasile. Se spune
că cei vii, dar numai cei născuţi sâmbăta, îi pot vedea dacă stau la pândă în curţile sau
clopotniţele bisericilor sau prin cimitire, numai până la ultimul cântat al cocoşilor, când
strigoiul (moroiul, pricoliciul) se întoarce în mormânt. Strigoii morţi – moroii, sunt mai
periculoşi decât strigoii vii; în Transilvania sunt identificaţi cu vampirii ce sug sângele celor
vii în timp ce aceştia dorm. Pentru a preîntâmpina ca mortul să se facă strigoi, în acea parte a
ţării se obişnuieşte a se pune mortului câte un bob de tămâie în fiecare nară. Dacă se bănuieşte
că mortul s-a făcut moroi, el este dezgropat şi i se înfige un ţăruş în inimă. În unele zone,
inima este arsă, cum am văzut mai sus.

Una dintre cele mai eficiente „arme” împotriva strigoilor este usturoiul, cu care se freacă
uşile, ferestrele, coşul de fum, gaura cheii, toate acestea pentru a împiedica intrarea lor.
Aceste superstiţii sunt (încă) răspândite pe teritoriul ţării noastre şi acum, dar şi în ţările
învecinate, sub o formă sau alta. Dacă nu le vedem pe toate (aşa cum am văzut-o pe cea din
Oltenia) asta nu înseamnă că superstiţia nu există şi că practicile de „apărare” nu se mai
folosesc! Să fim noi sănătoşi!…

Avem și noi poveștile noastre cu monștri. Nu atât de

mediatizate precum cele cu urâți, vrăjitoare și zombie de
Halloween – marketingul monștrilor e specialitatea
americanilor. La noi, legendele cu strigoi stau înfipte bine
în imaginarul colectiv și se spun din gură în gură, cu cruci
și închinări făcute pe loc. Sau cel puțin așa mergeau
lucrurile. Acum, împinși de tehnologie, strigoii s-au mutat
și ei pe internet, pe forumuri, bloguri, pe chat-uri.
Cum să rămână în umbra cimitirului din vârf de deal, unde riscau uitarea? Așa, tot căutătorul
pe Google poate afla că, la o lună după ce lumea se costumează în tot felul de ciudățenii
pentru un alt motiv de petrecere, au și strigoii neaoși noaptea lor: noaptea Sfântului Andrei
(30 noiembrie).

În mitologia românească, strigoii sunt suflete ale morților care se presupune că ies noaptea din
mormânt și iau o formă fantomatică sau de animal, pentru a pricinui necazuri. Pe la țară, de
regulă, se zice de oamenii răi, avari, cu suflet ”mic și negru”, că vor deveni (sau au devenit)
strigoi după moarte. Tot asta se spune despre copii care se nasc cu anumite semne, interpretate
de secole în mediul rural drept ”brand de strigoi”. Prin zona rurală din jurul Clujului, în zona
Bistriței sau Bihorului sau în sate din sud (Gorj, Olt) ori în Maramureș și Moldova, istoriile
sunt bogate în strigoi (de fapt, fiecare zonă geografică are setul său de povești cu strigoi, cu
datini de împlinit pentru a te feri sau a scăpa de ei). Am auzit multe povești, variate, care,
toate, curg în aceeași legendă: că strigoii se transformă în lupi sau vârcolaci ori în animale ale
diavolului; că fură și mănâncă animale după ce cade întunericul, făcând pagubă oamenilor; că
ies în fața cuiva care umblă noaptea pe drum singur și îl sperie de îl bagă în mormânt, numai
ca să îi ia sufletul; că își chinuie rudele după moarte sau pe cei care consideră că le-au greșit
cu ceva; că mortul care e strigoi nu poate fi scăpat de acest blestem decât dacă e scos din
mormânt și i se înfige un țăruș direct în inimă; că microbul strigoiului se transmite în familie.

Ilustrație strigoi – Chris McFann, sursa: Koboldquarterly.com

Versiunea 2.0: strigoi? Stai să întreb internetul

Că tot a fost weekend de Halloween și până și la micul magazin de cartier cu-de-toate se

discuta de petreceri și costume, am ochit puștii care își fac veacul prin spatele blocului,
adunați la câte o scară, la povești, băut bere sau fumat (nu le cere nimeni buletinul). Generație
de betoane în totalitate, fără mamaie la țară, fără prea multe cărți citite, după cum recunosc ei
înșiși (”alea de joc se pun?”), dar cu iPhone, iPad și imPresii. Ce știu ei despre strigoi?

”Păi îs vampiri. Strigoii sunt vampiri”.

”Ești prost. Nu îs vampiri. Îs un fel de rude cu vampirii”.

”Îs din ăștia de Halloween, care ies din mormânt. Zombi!”

”Eu n-am auzit de strigoi. Eu știu de zombi, nu-s la fel?”

”Este o noapte a strigoilor? Alta decât Halloween?! Io nu știu alta decât Halloween. Nu atunci
e cu monștri și din astea, vrăjitoare?”

”Bă, am căutat pe Google. Cică nu-s nici zombi și nici vampiri. Îs ceva suflete de morți răi…”

”Păi alea îs fantome, fraiere!”

”Nu, mă, că îs diferiți, uite pe Wikipedia…”

Iese din scenă mamaia, intră Wikipedia. Dezbaterea odată lansată, m-am lămurit: orice ar fi,
Google știe să ne spună ce și cum. Mamaia nu mai are utilitate, mai ales că internetul are și
imagini. Trucate, dar expresive. Cool, cum s-ar zice. Și totuși, ce spune versiunea 2.0 a
strigoilor despre legenda care îi înconjoară? Ce spunea și Tudor Pamfile (scriitor, etnolog),
căci versiunea 2.0 trebuia să aibă un 1.0, aceasta fiind cărțile și studiile făcute de diverși
etnologi de-a lungul timpului: strigoiul este înrudit (sau confundat, uneori) cu vidma,
vârcolacul sau chiar vampirul din mitologia meglenoromânilor. Etimologia numelui ne arată
că vine din limba italiană, mai exact din cuvântul ”strega”, care înseamnă ”vrăjitoare”. De
fapt, îmbină vechiul cuvânt care face referire la vrăjitoare cu ”a striga” – de spaimă, de
groază, în fața unor lucruri nefirești, nenaturale. Etnologul Otilia Hedeșan (Timișoara; autoare
a două cărți despre mitul strigoilor: ”Șapte eseuri despre strigoi”, 1998 și ”Pentru o mitologie
difuză”, 2000) a explicat mai pe larg: strigoi derivă din ”strigă”, formă provenită din
latinescul ”striga”, varianta vulgară a termenului clasic ”strix”, care însemna ”pasăre de
noapte care trece să sperie copiii” sau, într-adevăr, ”vrăjitoare”. Este un cuvânt moștenit în
toate limbile romanice, susține etnologul.
Înmormântare tradițională. Sursa foto: EVZ / arhiva Muzeului Țăranului Român

Strigoii sunt și vii, și morți

Cum devine cineva strigoi? Prima variantă este că se naște astfel (de unde și zicala că se
transmite genetic, precum o predispoziție pentru o anumită boală). Pare un copil normal, doar
că are niște semne distinctive: e chel în creștetul capului (pauză de căutat prin păr), se ferește
mereu de tămâie, are o prelungire a coloanei vertebrale (ca o coadă mică) și nu mănâncă
niciodată usturoi și ceapă. În noaptea de Sfântul Andrei, va dori să doarmă afară. Este noaptea
strigoilor în mitologia românească, când, mai ales dacă e lună nouă, toți ies din morminte și
petrec, iar ca bonus fac răutăți specifice. Acum au puteri maxime și sunt cei mai periculoși. A
doua variantă este că pot deveni strigoi: copiii care mor nebotezați, morții care au fost oameni
foarte răi și au făcut multe rele, cei care mor într-un mod violent și înainte de vreme
(împușcați, înecați, spânzurați etc.), bolnavii care, pe durata convalescenței, rămân
nesupravegheați și o pisică trece peste ei sau morții lăsați nepăziți la priveghi și peste care trec
animale (pisică, șoarece, câine) sau păsări (găini, curci, orice). Se spune că de aici provine
datina vegherii persoanei decedate (mai ales când este ținută în casă), printr-un priveghi
continuu, zi și noapte, când măcar o persoană trebuie să fie trează lângă sicriu și să păzească.

În cartea sa, ”Mitologie românească”, Pamfile a identificat două tipuri de strigoi: morți și vii.
Cei vii sunt cei născuți cu acea prelungire a coloanei vertebrale (anomalie pusă, de obicei, pe
seama unei relații incestuoase, tot în mitologia populară – de fapt, este o vertebră în plus,
apariția ei fiind o malformație sau, uneori, legată de o tumoare dezvoltată în acea zonă). Cei
morți sunt spiritele care nu trec pragul în ”lumea de dincolo”. Și cei vii ies din corpul uman în
noaptea de Sfântul Andrei (29/30 noiembrie), în somn: legenda spune că ies din casă pe horn
sau pe ușă, se dau de trei ori peste cap, iau forma unui animal asociat răului (în foclorul
românesc, lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe melițe, butoaie sau cozi
de mătură, se duc în locuri de adunare (între hotare, la răspântii de drumuri sau în poieni) și
acolo se întâlnesc cu strigoii morți. Fac sfat, decid cine e lider pentru anul următor, se bocesc,
își vindecă rănile și pleacă înapoi acasă. Mai ies din corp și în noaptea de Sângiorz (22/23
aprilie), când sunt puși pe rele: merg să fure mana holdelor, laptele vitelor, să strice taurii, să
lege ori să ia puterea bărbaților.

Priveghiul mortului este foarte important în ritualul de prevenire a transformării în strigoi.

Foto: Phone Portal

Varianta feminină, ca la vampiri: rea și obsedată de sex

Ce stricăciuni fac strigoii? Dincolo de cele mai sus amintite, mai opresc și ploile și aduc
secetă pe locuri, aduc grindină ca să strice recoltele și moartea printre oameni și vite. Oriunde
se întâmplă o nenorocire, ea poate fi pusă pe seama unui strigoi. Cel mai de speriat dintre
toate, însă, spun legendele, este că strigoii trebuie să se hrănească cu sânge de om viu pentru a
supraviețui (până la urmă, sunt rude cu vampirii!). Mitologia spune că persoana care a avut
nenorocul să fie vizitată de un strigoi care s-a ospătat din sângele său se trezește, după un
somn neliniștit, cu un punct roșu pe piele apărut din senin, cu dureri de cap și stare generală
de slăbiciune. Ca să nu oprim lista de orori aici, legenda mai spune că uneori strigoii rod
organele interne ale victimelor și, după un timp, se reîncarnează în oameni, doar că trăiesc în
alte locuri decât cele unde au viețuit înainte. Se spune că dacă se întâlnesc, cumva, cu cineva
din fosta lor viață (un cunoscut, dar poate fi chiar și un lucru, nu neapărat o persoană), crapă
pe loc și pentru totdeauna. Ori se transformă în fluture cap-de-mort (lipsa de opțiune nu ar fi
fost tocmai corectă, nu? așa că legenda le mai oferă o cale de ieșire).

Mitul mai spune că puteți recunoaște un strigoi numai dacă sunteți născut într-o zi de sâmbătă
(alte versiuni susțin că tocmai persoanele născute într-o zi de sâmbătă devin strigoi). Ca semn
de identificare (dincolo de fereala de usturoi și tămâie) este faptul că le este frică de copii –
motiv pentru care nu se arată la față în Ajunul Crăciunului și de Anul Nou, când vin pruncii să
colinde. Varianta feminină a strigoilor este și mai înspăimântătoare: pe lângă faptul că fac tot
ce fac strigoii, ele au obiceiul de a se împerechea cu cei cărora vin noaptea să le sugă sângele.
Sunt dependente de acest ritual erotic nefiresc și prin împlinirea lui fură sufletele victimelor.
Strigoaicele (căci așa le spune) fură roua de pe iarbă și opresc ploile, sunt ferite de înec, fac
farmece bărbaților și se bat cu alți strigoi. În ciuda tuturor relelor care le sunt atribuite (și nici
nu este loc să le enumăr pe toate aici), etnologul Otilia Hedeșan spunea, citată de presa locală,
că ”strigoii nu sunt personaje horror, chiar dacă nu ți-e totuna când îi vezi. Nu ucid decât
rareori. Dacă un om este înmormântat după tradiție, nu se mai poate întâmpla nimic rău”.

Cum îi omori?

Sătenii din diverse zone (Timiș, Maramureș, Oltenia, Argeș) nu prea cred în cărți și studii, dar
știu ce i-au învățat și pe ei bătrânii: ca să te păzești de strigoi (nu că ai avea mari șanse),
folosește usturoi (la uși, la geamuri, pe prispă, în mâncare) și, dacă vrei să îl omori, trebuie să
îi bați în inimă un țăruș (de stejar, tisă sau frasin), după citirea unor rugăciuni specifice
(despre care niciun preot nu va vorbi în mod oficial). Cuiele care se bat în sicrie au și scopul
de a ține mortul acolo, să nu mai iasă, dacă e strigoi. Respectarea cu sfințenie a rânduielilor de
înmormântare este lege în mediul rural, pentru că se consideră că orice lipsă sau greșeală pot
duce la condamnarea celui mort la a deveni strigoi. În ciuda cunoașterii datinilor, apar și
probleme. Evenimentul Zilei relata, acum câțiva ani, cazul intens dezbătut al sătenilor din
Marotinu de Sus (Oltenia), care au dezgropat un mort, i-au scos inima şi i-au ars-o, iar cenuşa
au băut-o amestecată cu apă. Au fost șase oameni implicați în incident, toți găsiți vinovați de
profanare de morminte și condamnați la câte șase luni de închisoare cu suspendare și plata
unor daune familiei celui mort. Cei șase au susținut că, la scurt timpă după ce omul murise și
fusese îngropat, fenomene stranii au apărut în sat, mai ales în cazul lor (rude ale decedatului)
– boli, halucinații, obiecte care se mișcau prin case. Concluzia lor, conformă sistemului de
credințe care însoțește spiritul rural românesc (și chiar și pe cel urban), a fost că omul mort
devenise strigoi și venea să îi chinuie. Așa că l-au ”executat” după tradiție.

Interesant este că, la scurt timp după ce au dus la îndeplinire ritualul, oamenii s-au vindecat și
lucrurile au revenit la normal. Specialiștii care au analizat atunci cazul au spus că aceste
practici ”underground” legate de strigoi însoțesc comunitățile și în prezent, mai ales în
societățile tradiționale, unde legăturile de familie și de comunitate sunt altfel percepute și
interpretate – comparativ cu societatea modernă de tip urban, unde primează individualismul.
Credințele diferă uneori de la sat la sat, în ceea ce privește ”subiectul” – cine se poate
transforma în strigoi: persoane cu ochi albaștri, persoane cu noroc la vite (care nu vor nici
după moarte să lase pe altcineva să se ocupe de animalele lor), copiii care țipă încă din burta
mamei, persoanele cărora nu le crește păr la subsuoară, copiii plămădiți în zile de mare
sărbătoare, oamenii care au jurat strâmb pe Dumnezeu, cei cărora le pare foarte rău după ceva
lăsat pe lumea pe care au părăsit-o fizic. Și practicile de alungare (sau de împiedicare) diferă
de la zonă la zonă: de la pusul de semințe sau pietricele pe pieptul mortului (ca să fie ocupat
să numere) sau nisip din pereții casei în sicriu (Hunedoara – ca să fie ocupat să îl strângă), la
uns colțurile sicriului cu usturoi, tămâierea mortului, pusul unui pantof rupt în sicriu sau a
unui pește (Caraș Severin), baterea de cuie în călcâie sau pusul cuielor în gură (Bihor), până la
scoaterea și arderea inimii și plămădirea unei turte din cenușa rămasă.

Credeți sau nu credeți, legenda

supraviețuiește bine-mersi secolului 21

Puține sunt zonele în care se crede în așa-numiții strigoi buni, care se întorc pentru a ajuta la
treburile casei – când familia e plecată, veghează animalele, fac curat sau pun fân vacilor. În
general, simbolistica acestora este legată de probleme, răutate, boli, necazuri, moarte. Tocmai
din acest motiv, tacticile de apărare sunt, la rândul lor, atât de crude, de sadice, contrazicând
credința creștină și legile (privind profanarea mormintelor și perturbarea celui plecat pe altă
lume). Adevărul este, însă, că mitul strigoilor și tehnicile de scăpare preced creștinismul cu,
probabil, mii de ani. Au rămas atât de puternic înrădăcinate în subconștientul colectiv, încât
legile de pe hârtie nu îi interesează pe oameni. În luna august a acestui an, tot EVZ relata
despre obiceiurile din comuna doljeană Amărăștii de Sus, unde localnicii au din plin povești
cu morți vii, prin fiecare familie și își înțeapă morții în inimă sau stomac, pentru a-i împiedica
să se întoarcă. Toți morții, însemnați sau nu, răi sau buni. Preventiv. Sunt și persoane
cunoscute acolo pentru că au curajul să facă asta, persoane la care se apelează pentru a
înfăptui lucrul, așa cum se merge la moașă când cineva stă să nască. Este un firesc al locului
și le asigură liniștea și pacea.

Credeți sau nu în strigoi, legendele care îi înconjoară sunt peste tot în România (și nu numai).
O relatare a celor mai cunoscute cazuri ”paranormale” cu strigoi de pe la noi puteți citi într-un
material amplu realizat de Descoperă.ro. Dacă aveți bunici la țară, poate v-au spus deja măcar
o istorisire cu strigoi. Dacă nu, internetul vă poate băga în sperieți fără probleme. La căutarea
după cuvântul ”strigoi”, Google are, într-o cincisprezecime de secundă, 142.000 de referințe.
Semn că mitul stârnește curiozitate în continuare, că se transformă în scenarii de filme (tot s-a
cam plictisit lumea de Dracula), că nu moare nici cu mii de articole și dezbateri bătute în
inimă.

Chitie pe cap din nascare a dus la transformarea in strigoi, pisica se inchide cand moare un om
,

Manifestar : vine acasa , scoate vitele din grajd , ataca omul , urla in mormant , tragea copii
de par , iii tragea dupa ea daca deschidea geamurile . avea copite de cal .

Dezgropare : era intr-o rana cu gura plina de sange si rosie la fata . i-au bagat piron in inima si
a strigat de durere. Trupul negru.jar incins pe fata ,

Deschidea geamurile , ddea drumul la vite . toti cei care au participat la ritual au murit.in 9
zile mureau . a murit si calul . daca nu o dzgropau in 9 zile si treca in a 9 zi nu mai putea fi
dezgropata.

Despre strigoi şi vampiri

Articol publicat in:Opinii | Aparut in:Nr. 9 ( februarie, 2011 )
Autor: Oliviu Crâznic

Parte a miturilor cu revenanţi („cei întorşi din mormânt”),

strigoii şi vampirii sunt probabil cele mai cunoscute „subspecii” din categoria respectivă;
prezenţa lor de-a lungul istoriei omenirii este constantă, fie că se datorează imaginaţiei sau
altor cauze înşelătoare, fie că ceva se află în spatele legendelor cu adevărat. În cele de mai jos
vom arunca o privire asupra câtorva relatări ale oficialităţilor din diferite ţări şi epoci, precum
şi ale unor cronicari cât se poate de serioşi, trecând repede în revistă şi unele relatări de presă
care au creat vâlvă – dar mai întâi, câteva precizări lămuritoare.

Termenul de strigoi are origini destul de controversate, cea mai probabilă fiind varianta
latinescului strigosus – descărnat. R. Vulcănescu în Mitologia română mai menţionează şi
alte posibilităţi – tot din limba latină, strix – huhurez supranatural care, în timpul nopţii, suge
sângele copiilor mici, găsiţi apoi morţi în leagăn; D. Cantemir susţine că numele provine din
greacă; unii specialişti vorbesc despre limba arhaică românească, în care verbul strig
semnifica ţipăt de frică. J. Verne menţiona că, în România, „vampirii se numesc strigoi pentru
că strigă” – o altă referire la credinţa că strigoiul umblă pe străzile localităţilor noaptea,
strigând numele celor care urmează să fie luaţi. Mitonimul striga e indo-european – ceea ce
ne duce cu gândul la o altă variantă a strigoiului, ghul-ul. Menţionat pentru prima oară în O
mie şi una de nopţi, ghul-ul trăieşte în cimitire, de unde dezgroapă morţii şi îi mănâncă.
Denumirea provine din arabă şi înseamnă a apuca, M. Cramer asociindu-l şi cu demonul
mesopotamian Gallu. Steaua Algol şi-a luat numele de la această creatură mitică.

Dar să revenim la varianta autohtonă. După unii, strigoii sunt fiinţe preluate din folclorul dac
– întruchipare a răului, spiritele celor neprimiţi în împărăţia lui Zalmoxis. De altfel, Zalmoxis
însuşi pare să aibă o legătură directă cu mitul – conform lui Herodot, el a fost unul din liderii
dacilor, în jurul anului 1800 înainte de Christos; pentru a-i convinge pe aceştia de faptul că
sunt nemuritori, Zalmoxis s-a retras timp de trei ani sub pământ, de unde s-a întors palid, cu
părul, barba şi unghiile crescute şi înfăţişare scheletică. Astfel, poporul său a crezut că înviase
din morţi. În ceea ce îi priveşte pe daci, aceştia erau convinşi de realitatea episodului,
văzându-l fie ca pe o călătorie de trei ani a conducătorului lor nemuritor în Lumea de Dincolo,
fie ca pe o înviere.

D. Cantemir, dar şi T. Burada (în Datinile poporului român la înmormântări, 1882) fac
referire la cazuri de strigoism, pe care le regăsim şi în presa secolului al XIX-lea.

D. Cantemir, dar şi T. Burada (în Datinile poporului român la înmormântări, 1882) fac
referire la cazuri de strigoism, pe care le regăsim şi în presa secolului al XIX-lea. Strigoiul
poate fi un om viu, născut în anumite condiţii (de obicei aceleaşi ca în cazul omului-lup: al
şaptelea copil de acelaşi sex, un frate lunatic etc.), devenit printr-o viaţă păcătoasă sau un om
mort, reîntors din mormânt fie pentru că fusese strigoi şi în timpul vieţii, fie din alte motive,
de obicei ca urmare a blestemului sau vrăjitoriei. Strigoiul viu este spân, are caninii
proeminenţi şi ochii însângeraţi. Strigoiul mort nu se descompune sau se descompune doar
parţial, păstrându-şi fizionomia umană. El iese noaptea din mormânt prin aşa-numitele găuri
sepulcrale de la căpătâiul mortului. C. Nicolaescu-Plopşor vorbeşte în La collier de Şimlăul
Silvaniei. Confrontation avec le folklore rumain despre baierele strigoiului, amulete magice
de protecţie; prima astfel de amuletă a fost descoperită de A. Haberlandt în 1787 în localitatea
Şimlăul Silvaniei. S.F. Marian în Înmormântarea la români (1892) descrie o altă metodă
curativă – dezgroparea şi decapitarea cadavrului, precum şi întoarcerea capului cu faţa în jos.

Din numeroasele poveşti cu strigoi prezente în folclorul român, am ales să menţionez trei –
pentru că sunt mai bine documentate, depăşind graniţele tradiţiei orale.
Una dintre ele este cea relatată de N.I. Dumitraşcu în 1929 (Strigoii. Din credinţele, datinile şi
povestirile poporului român) şi se referă la Dumitru Văideanu din Mehedinţi, căruia i-au
murit şapte copii de-a lungul timpului, fiecare la scurtă vreme de la naştere. Îngrozit, omul a
realizat cu ce are de a face – astfel că a purtat un armăsar alb în inima nopţii peste mormintele
rudelor, însoţit de singurul său fiu rămas în viaţă şi de mai mulţi oameni de nădejde. La
mormânul mamei soţiei sale, Ioana Marta, bănuită de vrăjitorie din timpul vieţii, armăsarul a
dat semne de spaimă cumplită, refuzând să treacă peste mormânt şi tremurând sălbatic. În
noaptea următoare, însoţit de fiul său, Văideanu a dezgropat femeia – ceea ce i-a azvârlit pe
cei doi temerari într-o aventură a groazei: sicriul era putrezit şi spart, iar deasupra „strigoaica”
stătea cu picioarele încrucişate sub ea; trupul îi era neputrezit, cu pielea roşie, părul crescut în
neştire şi unghiile nemaipomenit de lungi. Cei doi i-au dat imediat foc – şi din acel moment
Văideanu nu şi-a mai pierdut copiii.

R. Florescu, în In Search for Dracula. A True History of

Dracula and Vampire Legends, menţionează o întâmplare din 1969, din localitatea
Căpăţâneni, unde după decesul unei bătrâne, mai multe din rudele ei au început să moară în
condiţii suspecte. Dezgropată, femeia nu prezenta semne de descompunere, avea ochii
deschişi larg, faţa roşie şi se răsucise în sicriu. Cadavrul a fost ars şi preotul a ţinut o slujbă
pentru a-i salva sufletul.

Aş dori să aminesc şi cazul lui Petre Toma – destul de mediatizat la vremea respectivă. În
februarie 2004, rudele acestuia, convinse că a devenit strigoi, l-au dezgropat, i-au scos inima,
i-au ars-o şi i-au ingerat cenuşa. Convingerea a pornit de la câteva fenomene stranii petrecute,
precum şi de la faptul că membrii familiei mortului deveniseră foarte palizi şi nepoata se
îmbolnăvise misterios şi brusc, povestind că Toma o vizitează noaptea şi încearcă să o ia cu
el. După „rezolvarea problemei”, femeia s-a însănătoşit miraculos. Mircea Mitrică, unul dintre
cei participanţi la evenimente, a declarat reporterilor săptămânalului Indiscret că în momentul
în care i-a despicat cadavrului pieptul, acesta a gemut, şi sângele a început să curgă în valuri.
Alţi localnici au susţinut că mortul avea mâinile pe lângă trup, nu pe piept, atunci când a fost
dezgropat, că avea capul întors într-o parte şi era mânjit cu sânge la gură şi pe gât.

În ceea ce priveşte utilizarea literară a mitului – aş recomanda Domnişoara Christina, de M.

Eliade. De asemenea, filmul-antologie The Monster Club, cu Vincent Price şi John Carradine,
conţine un segment care redă foarte bine povestea strigoiului.
Acum însă să ne întoarcem privirile spre cealalată mare categorie de revenanţi – vampirii,
unde sunt ceva mai multe de spus, deoarece există documentaţie mult mai amplă. Vom insista
în special asupra acelor cazuri care au părut a avea o oarecare bază reală – în unele situaţii,
respectiva bază reală fiind, după cum veţi vedea, destul de solidă…

Termenul de vampir pare să fi apărut prima dată sub forma upir, în rusa veche, într-o notă a
unui preot care a transcris o carte de psalmi, notă care se referă la upirul cel rău (anul 1047).
Se presupune că ar fi derivat din tătarul ubyr, care înseamnă vrăjitoare. O altă menţiune din
acelaşi secol, în tratatul anti-păgân Spusele Sfântului Grigorie, ne vorbeşte despre cazuri de
venerare păgână a upirilor.

Fără îndoială, creaturi cu trăsături vampirice au existat mult mai devreme, chiar dacă nu le era
atribuită această denumire.

Fără îndoială, creaturi cu trăsături vampirice au existat mult mai devreme, chiar dacă nu le era
atribuită această denumire. În India, spre exemplu, zeiţa Kali bea sânge şi avea colţi; artefacte
persane redau creaturi stranii, considerate demoni, care încearcă să sugă sângele bărbaţilor;
demonul babiloniano-asirian Lilitu se hrănea cu sângele nou-născuţilor; Empusa, fiica zeiţei
greceşti Hecate, seducea tinerii în somn, le bea sângele şi le mânca carnea; Apuleius atribuie
lamiilor însuşiri vampirice.

Tot un caracter similar au şi estriile ebraice, câteva cazuri concrete fiind relatate în celebra
lucrare Sefer Hasidim (sec. al XVI-lea). Spre exemplu, în 1465, o femeie care rămăsese trează
alături de alte două care dormeau, a remarcat cu groază pe una din acestea ridicându-se,
desfăcându-şi părul gata să zboare şi pregătindu-se să se hrănească cu sângele prietenei ei
adormite. A înţeles imediat că avea de a face cu o estrie; scoţând un strigăt de avertizare, ea
şi-a trezit tovarăşa şi împreună au imobilizat creatura, care a murit în scurt timp, nefiind
capabilă să reziste fără sânge proaspăt.

Fascinantul mit al vampirilor şi-a lăsat de altfel amprenta asupra a numeroase personalităţi –
vom menţiona doar câteva în cele ce urmează.

Astfel, o avem pe Elisabetha Bathory, contesa nebună, ucigaşă a 700 de tinere în beciurile
castelului blestemat Cachtice, în încercarea mârşavă de a-şi păstra tinereţea. Printre
atrocităţile comise de ea se numărau canibalismul, abuzurile sexuale, efectuarea de operaţii pe
victime şi, se pare, îmbăierea în sângele lor. În 1610 a fost arestată şi zidită de vie.

Nu trebuie să îl uităm pe Vlad Ţepeş – fiul lui Vlad Dracul, cunoscut de asemenea şi ca
Drăculea – Fiul Dracului. În ceea ce îl priveşte pe acest personaj, ar fi câteva lucruri de
precizat. Deşi în România este promovată imaginea lui de erou naţional, mare înfăpuitor al
dreptăţii, pe plan internaţional (şi nu mă refer la benzile desenate cu Dracula, ci la specialiştii
în istorie universală) este privit cu totul altfel, fie ca un tiran sângeros, fie ca un criminal
dement. Problema este că tot ce se ştie despre Vlad Ţepeş se ştie din cronicile ruseşti şi din
cele germane, şi nici unele nici altele nu îi sunt favorabile. Deşi între acestea există anumite
discrepanţe, totuşi în linii mari spun aceleaşi poveşti de groază. Tragerea în ţeapă nu era
singura metodă de execuţie care îl încânta pe Vlad – conform cronicilor contemporane (dintre
care poate cele mai semnificative sunt, pe de o parte, manuscrisul lui Michel Beheim
prezentat împăratului Frederick al III-lea în 1463 şi intitulat Istoria unui Nebun numit Dracula
Valahul, pe de altă parte, scrisoarea lui Ţepeş către Matei Corvin în care, după una din
incursiunile sale la sud de Dunăre, domnitorul menţiona mulţumit că a ucis 24.000 de oameni,
în mare parte femei), peste 200.000 (!) de oameni au murit de mâna lui în cele mai diverse
feluri, torturaţi, arşi, jupuiţi de vii, fierţi, ciopârţiţi, înecaţi sau daţi ca hrană rudelor care se
plângeau că nu au mâncare (sunt menţionate cazuri când Ţepeş se ospăta în mijlocul
victimelor agonizânde; mulţi susţin că le bea sângele şi le mânca carnea, şi chiar că a obligat
mame să îşi mănânce copiii). Aceştia erau duşmani turci, dar şi români, boieri, preoţi,
negustori, cerşetori, bărbaţi, femei, copii, hoţi, adulteri… Nu pare să îi fi scăpat ceva.
Justiţie?… Oare?… Oricum ar fi, Vlad a rămas în istorie prin faptul că nu se mai cunoaşte
nimeni de la începuturile omenirii şi până astăzi, în întreaga lume, care să fi ucis direct atât de
mulţi oameni ca el. Comparativ, îngrozitorul Gilles de Rais e doar o glumă.

Încă o notă interesantă. Tatăl lui Ţepeş şi fratele acestuia au fost găsiţi cu faţa în jos în
coşciug. S-a tras concluzia că fuseseră îngropaţi de vii. Cei însă care propagă mitul lui Ţepeş
Vampirul au o cu totul altă teorie…

O reputaţie care îl leagă de vampirism are şi

misteriosul Conte de Saint-Germain: considerat nemuritor, el şi-a păstrat aceeaşi înfăţişare de-
a lungul anilor, aparent fără să îmbătrânească; Casanova menţionează în Memoriile sale că în
momentul în care l-a întâlnit, Saint-Germain avea trei sute de ani; i s-au atribuit de către
contemporani puteri care le imitau pe ale lui Dumnezeu la o scară mai mică; întâlniri cu Saint-
Germain au fost raportate în toate secolele (în secolul XX, a fost întâlnit de cel puţin cinci ori)
– în momentul în care Edgar Cayce, Profetul Adormit, a fost întrebat în timp ce se afla în
transă dacă Saint-Germain e prezent, Cayce a răspuns: Când e nevoie. Pe lângă faptul că i se
atribuiau vârste matusalemice, deoarece povestea cu lux de amănunte întâmplări din veacuri
apuse ca şi cum ar fi fost acolo, Contele era cunoscător a numeroase limbi, vorbite toate cu un
accent neidentificabil, şi nu a fost văzut niciodată bând sau mâncând.

De asemenea, Rasputin a fost suspectat că ar fi fost vampir: el s-a evidenţiat prin reputaţia sa
controversată, o combinaţie de puteri supranaturale cum ar fi profeţia şi vindecarea cu o
promovare a religiei prin desfrâu (printre alte fapte de acest gen, a violat o călugăriţă).
Susţinut de familia conducătoare pentru vindecarea miraculoasă a copilului lor bolnav,
Rasputin, urât de toată lumea, a fost spintecat de o prostituată, iar intestinele i-au fost scoase
cu ajutorul unui cuţit. Bineînţeles, nu a murit. Mai mult succes a avut un grup de nobili
conspiratori în a doua tentativă. După ce l-au atras într-o casă şi l-au servit cu prăjituri şi vin
otrăvite cu cantităţi de cianură suficiente să ucidă cinci oameni, Rasputin a consumat totul
fără a fi absolut deloc afectat. Atunci l-au împuşcat. Căzut la pământ, Rasputin a deschis
imediat ochii şi, înfăşcându-l pe şeful conspiratorilor, prinţul Yusupov, într-o încercare de a-l
strangula, i-a şoptit la ureche: Băiat rău ce eşti. Înspăimântaţi, Yusupov şi ceilalţi au mai tras
de trei ori în el, unul din gloanţe direct în frunte. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Rasputin să
continue să se lupte cu ei. Lovindu-l cu brutalitate cu bâtele, conspiratorii disperaţi au reuşit în
cele din urmă să-l imobilizeze şi apoi să îl lege cu multă dificultate. Înfăşurat într-un covor,
Rasputin a fost aruncat în râul acoperit cu gheaţă Neva. A reuşit să îşi rupă legăturile şi să
zgârie gheaţa pe dedesubt, dar nu şi să iasă la suprafaţă. Autopsia a arătat că a murit înecat şi
că atât otrava din trupul său cât şi glonţul din frunte erau fără îndoială mortale.

În 1971, Ion Râmaru a fost arestat, fiind identificat, printre altele, după urmele de dinţi de pe
cadavre. Fotografiile dinţilor săi albi, puternici şi ascuţiţi sunt destul de impresionante.

Să nu uităm Cazul Râmaru. În 1970, o serie de crime hidoase zguduiau Bucureştiul, însoţite
de vampirism, canibalism şi necrofilie. Atacurile aveau loc la miezul nopţii, pe ploaie, iar
victimele erau de obicei chelneriţe care se întorceau de la lucru. Femeile au încetat să mai iasă
din casă după lăsarea întunericului. În 1971, Ion Râmaru a fost arestat, fiind identificat,
printre altele, după urmele de dinţi de pe cadavre. Fotografiile dinţilor săi albi, puternici şi
ascuţiţi sunt destul de impresionante. Cunoscuţii l-au declarat pe Vampirul din Bucureşti o
persoană retrasă şi izolată, care se ferea de oameni. În timpul procesului, el s-a aflat tot timpul
într-o stare de somnolenţă, interogatoriile ţinându-se în timpul nopţii, deoarece numai în
această perioadă acuzatul putea sta treaz. Pe perioda cât soarele se afla pe cer, Râmaru nu era
capabil să iasă din starea de letargie. Datorită naturii brutale a crimelor, ca şi a faptului că
urma traseul victimelor cu instinct animalic, autorităţile au opinat că acuzatul suferă de
licantropie. Condamnat la moarte, Râmaru a intrat într-o stare de furie sălbatică, care nu l-a
mai părăsit până în momentul morţii. Autorităţile au fost nevoite să îl imobilizeze cu ajutorul
mai multor poliţişti, şi apoi să îl lege. Conform ultimelor sale declaraţii, tatăl său ştia de
crime, ba chiar îl îndemnase la asta. Aceste acuzaţii nu au putut fi dovedite. Însă la scurtă
vreme de la execuţie, tatăl lui Râmaru a murit într-un accident suspect, ocazie cu care s-a
descoperit că amprentele lui (ca şi alte elemente) se potriveau cu ale unui ucigaş în serie
căutat în 1944 pentru crime remarcabil de similare cu cele ale lui Râmaru, inclusiv condiţiile
de vreme şi nume asemănătoare sau chiar identice la unele victime. Se speculează că
„accidentul” a fost de fapt opera Securităţii, care a decis să îl elimine în acest fel pe
periculosul individ, odată ce pe cale legală nu exista posibilitatea. Temutul organism de
represiune pare a-şi fi asumat în această situaţie rolul avut de Inchiziţie cu secole în urmă…

Dar dacă în cazul acestor figuri istorice e vorba mai ales de zvonuri şi bănuieli, susţinute mai
mult sau mai puţin de comportamente şi fapte bizare, în cele ce urmează ne vom opri asupra
unor cazuri considerate la vremea lor a fi indubitabile dovezi de vampirism.

Spre exemplu, săpăturile arheologice din Lesbos au dus la descoperirea a două morminte
străvechi – ocupanţii fuseseră îngropaţi în cripte speciale şi erau străpunşi cu ţăruşul. Însă nu
avem detalii despre ce anume a condus la aceste evenimente – de aceea vom trece repede
peste acest fapt, şi ne vom concentra asupra unor întâmplări legat de care avem relatări mai
detaliate.

În 1090, episcopul englez din Burton consemnează incidentul cu doi ţărani care, imediat după
înmormântare, au fost văzuţi întorcându-se în sat cu sicriele în spate, şi încercând să atragă
afară locuitorii terifiaţi. Mai mulţi oameni s-au îmbolnăvit şi au murit în zilele următoare.
Pentru a opri epidemia episcopul a permis exhumarea şi retezarea capetelor (urmată de
îndepărtarea inimilor) celor vinovaţi.
 În secolul al XII-lea, William de Newburgh, în Historia rerum
Anglicarum, relatează câteva cazuri, în care cadavre animate de Diavol se întorc din mormânt
pentru a-i teroriza pe cei vii, specificând faptul că scrierea sa reprezintă un avertisment pentru
posteritate, deoarece cazurile păreau să se înmulţească. Într-unul din incidentele semnalate, un
sat întreg a fost terorizat de un mort care, părăsindu-şi groapa, bântuia noaptea pe străzi,
urmărit de o haită de câini care lătra sălbatic, şi încerca să intre în casele zăvorâte de oamenii
îngroziţi. După ce a reuşit să ucidă mai multe persoane, mormântul i-a fost deschis în timpul
zilei; cadavrul era gras şi umflat, cu giulgiul în care fusese învelit sfâşiat bucăţele. Când
localnicii l-au tăiat pentru a-i scoate inima, şuvoaie groase de sânge proaspăt i-au împroşcat
cu putere. Trupul a fost ars de îndată.

Tot în secolul al XII-lea, episcopul Gilbert Foliot a primit o plângere din partea mai multor
săteni cu privire la un om ticălos, care ieşind noaptea din mormânt striga pe străzi numele
celor care urmau să moară în cel mult trei zile. Foliot, convins de mărturiile primite, a ordonat
dezgroparea, tăierea capului individului, stropirea cadavrului cu apă sfinţită şi îngroparea la
loc. Această stranie întâmplare e meţionată de istoricul Walter Map în De nugis curialium ,
alături de alt caz atestat de către episcopul Roger de Worchester.

Oficialităţile din Blau consemnează în 1336 prezenţa unui vampir, un decedat local pe nume
Mylesta, care străpuns de săteni cu un ţăruş pentru că se întorcea din mormânt şi aducea boala
şi moartea cu el, le-a râs atacatorilor în nas, batjocorindu-i, ceea ce i-a determinat să îl târască
până la casa unui călău profesionist. Acesta a început să perforeze trupul, metodic, dar pe
măsură ce îl umplea de piroane, în mulţimea prezentă ca şi în inima execuţionerului se
instaurau panica, deorece vampirul nu dădea vreun semn că ar fi afectat. Cuprinşi de
disperare, boemienii au dat foc trupului, şi urletele îngrozitoare ale mortului s-au auzit la mare
distanţă şi de către toată lumea. Astfel povestea a luat sfârşit. Note extinse asupra acestui
eveniment găsim în lucrarea avocatului Ferdinand von Schertz, Magia Posthuma.

În 1345, în Lewin, o femeie decedată se pretinde că s-ar fi întors, atacând locuitorii. Odată
mormântul ei deschis, conform declaraţiilor martorilor, consemnate de Jan Neplach în
Kronika Neplachova, s-a descoperit că îşi mestecase şi înghiţise vălul de pe faţă, iar când
giulgiul i-a fost ridicat, s-a observat că acesta era îmbibat cu sânge proaspăt. Cei prezenţi
susţin că străpunsă cu un ţăruş, femeia l-a smuls din rană folosindu-l ca armă împortiva
atacatorilor, până ce în final a fost distrusă prin ardere.
În secolul al XVII-lea, Leo Allatius (De quorundam Graecorum Opinationibus, 1645), şi
părintele François Richard (Relation de l’Isle de Sant-erini, 1657) relatează despre vampirii
din Grecia, la dezgroparea câtorva au asistat şi pe care i-au examinat, declarându-i reali.

În regiunea Istria (Croaţia), prezenţa vampirilor e menţionată în 1672, când părintele Giorgio
descoperă cauza morţilor suspecte din ultimii 16 ani: un oarecare Jure Grando, decedat în
1656 şi reîntors ca vampir, pentru a bate la uşile oamenilor şi a-i lua în mormânt. De
asemenea, Grando şi-a agresat sexual văduva mai multe nopţi la rând – ea l-a descris ca având
un zâmbet tâmp şi părând că încearcă fără succes să respire. Când părintele l-a înfruntat în
sfârşit pe vampir, arătându-i o cruce şi strigând: „Teme-te de Iisus, tu, demon!… Nu ne mai
chinui!…”, lacrimi au curs din ochii mortului-viu. Prefectul Miho Radetic, însoţit de mai
mulţi oameni curajoşi, l-a atacat pe monstru, încercând să îi străpungă inima cu un ţăruş, dar
acesta nu i-a putut penetra pielea. Ei l-au urmărit pe vampir până la cimitir; când au decis să îl
dezgroape, au găsit un corp neputrezit în ciuda celor 16 ani scurşi. L-au recunoscut imediat a
fi inamicul pe care îl înfruntaseră; pe figură, ei au remarcat că mortul avea „acelaşi zâmbet
tâmp” descris de văduvă. Nici de data asta nu au reuşit să îi străpungă pieptul, dar după
efectuarea unui exorcism, un bărbat pe nume Stipan Milasic a luat o sabie şi i-a tăiat capul. În
clipa în care lama a penetrat pielea, mortul a scos un strigăt teribil şi sângele a început să
curgă în valuri, inundând în scurt timp groapa.

Amănuntele acestei stranii întâmplări sunt menţionate în mai multe lucrări, printre care cea a
unui celebru călător, om de ştiinţă şi nobil din epocă, Johann von Valvasor (The Glory of
Carniola County, Nurnberg, 1689), care a vizitat regiunea respectivă. Incidentul mai e
menţionat în La mystique divina, naturelle, et diabolique (Paris, 1855), de Erasmus Francisci
şi Joseph von Goress; de curând, cercetătorul croat Boris Peric a investigat legenda şi a scris o
carte pe tema aceasta – Vampirul.

În 1705, Paul Lucas notează în Voyage au Levant că autorităţile din Corfu au executat mai
mulţi revenanţi, care se întorseseră din mormânt creând mari probleme.

În 1718, călătorul francez Pitton de Tournefort relatează cum a asistat, în insula greacă
Mykonos, la exhumarea şi distrugerea unui vampir. Relatarea lui a devenit una din cele mai
faimoase în domeniu (A Voyage Into the Levant).

Tot în secolul al XVIII-lea, în Serbia, morarii din Zarozje mureau misterios imediat ce îşi luau
slujba în primire. Într-un final, locuitorii din zonă au descoperit ucigaşul, un vampir care
sălăşluia în moară şi le bea sângele. Acesta s-a dovedit a fi un oarecare Sava Savanovic, mort
cu mult timp în urmă (excelentul film Leptirica este inspirat din acest incident şi îl redă destul
de fidel).

În 1720, contele de Cadreras a fost însărcinat de Împăratul Austriei să înceapă o investigaţie

oficială la graniţa cu Ungaria, unde în oraşul Haidam locuitorii erau terorizaţi de revenanţi.

În 1720, contele de Cadreras a fost însărcinat de Împăratul Austriei să înceapă o investigaţie

oficială la graniţa cu Ungaria, unde în oraşul Haidam locuitorii erau terorizaţi de revenanţi.
Sesizat de un soldat care asistase la atacul unui vampir, Cadreras s-a deplasat la faţa locului în
fruntea unui corp de armată. Ordonând exhumarea cadavrelor rudelor celor atacaţi, toate mai
vechi de treizeci de ani, acestea nu prezentau nici un fel de semne de descompunere, iar când
s-au efectuat asupra lor tăieturi, sânge proaspăt a curs în valuri. Cadreras a ordonat imediat
decapitarea şi arderea morţilor, întocmind un raport oficial amănunţit care a fost înaintat
Împăratului şi Universităţii din Fribourg.

Petar Blagojevic a murit în Serbia în 1725, şi în următoarele opt zile alte nouă persoane au
decedat după o boală bruscă şi stranie, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore fiecare, pe
patul de moarte toţi pretinzând că au fost atacaţi şi muşcaţi de gât cu brutalitate de către
Blagojevic cu o seară înainte (deci după ce el murise). Sătenii, speriaţi că vor fi exterminaţi de
vampir (conform declaraţiilor lor, aşa ceva se mai întâmplase pe vremea ocupaţiei otomane),
au cerut imediat autorităţilor să intervină. Agentul imperial Frombald şi preotul local au fost
desemnaţi să conducă procedura. Sceptic, Frombald, un om civilizat şi adept al
raţionalismului, s-a deplasat la faţa locului, unde a rămas stupefiat să descopere, aşa cum avea
să menţioneze ulterior în raportul către Împărat, că Blagojevic prezenta toate semnele asociate
condiţiei vampirice. Trupul era proaspăt şi nedescompus, părul şi barba îi crescuseră vizibil,
pielea şi unghiile vechi îi căzuseră şi dedesubt apăruseră altele noi, iar gura îi era umplută cu
sânge proaspăt. Şocat, Frombald a permis sătenilor să străpungă inima cadavrului cu un ţăruş,
ceea ce a cauzat imediat un şuvoi de sânge proaspăt izvorât din urechile şi gura mortului. În
finalul raportului, agentul imperial roagă pe superiorii săi ca, în cazul că a greşit, să se ţină
seama de faptul că în condiţiile date, nici o altă cale nu părea acceptabilă. Acţiunile lui au fost
aprobate de forurile imperiale.

Şi mai bine documentat este cazul lui Pavle Arnăutul. La sosirea sa în Medvegia, haiducul a
povestit că fusese atacat şi rănit de un vampir în Kosovo, dar că se vindecase înghiţind pământ
de pe mormântul acestuia şi mânjindu-se cu sângele creaturii. În 1725, el a decedat aparent
într-un accident. În mai puţin de două luni, patru persoane s-au plâns că fuseseră atacate de
Pavle, şi toate patru au murit de o boală misterioasă la scurt timp după. Comandantul militar
al zonei, un austriac care, conform spuselor sale, mai asistase la astfel de evenimente, a decis
exhumarea cadavrului. În faţa a numeroşi martori, trupul nedescompus al lui Pavle a fost scos
din groapă; gura, nasul şi urechile îi erau mânjite cu sânge proaspăt, la fel hainele, şi întreg
sicriul era murdărit de dâre groase de sânge, lichidul băltind în interior. În momentul în care a
fost străpuns cu ţăruşul, Pavle a scos mai multe sunete neplăcute, descrise ca nişte horcăituri,
şi a sângerat abundent. Aceeaşi procedură li s-a aplicat şi victimelor sale.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Partea cea mai

dificil de contestat abia urmează. În 1731, în aceeaşi localitate, o nouă epidemie a izbucnit,
şaptesprezece oameni murind suspect în doar câteva zile, unii din ei după ce au fost găsiţi
strigând în toiul nopţii că fuseseră atacaţi de cei decedaţi anterior. Cele două femei care au
fost considerate ca responsabile pentru declanşarea crizei declaraseră, cu ceva timp înainte că,
în vreme ce fuseseră în teritoriile otomane, una din ele se hrănise cu rămăşiţele unor oi ucise
de vampiri, iar cealaltă se mânjise cu sânge de vampir pentru a se proteja de atacurile
acestora. Aceste incidente avuseseră loc în aceleaşi zone unde fusese atacat, anterior, Pavle.
Sătenii terifiaţi s-au plâns autorităţilor militare austriece. Noul comandant militar al zonei,
locotenent-colonelul Schnezzer, a trimis după medicul Glaser, specialist în boli infecţioase.
Glaser a examinat sătenii şi casele acestora, fără să găsească vreun semn de maladie. La
cererile insistente ale localnicilor, autorităţile au decis să dezgroape cadavrele. Spre
stupefacţia austriecilor, cadavrele celor acuzaţi erau nedescompuse, aveau sânge în gură şi
stomacul plin cu acelaşi lichid. Neîndrăznind să ia o decizie de capul lor într-un caz atât de
important, Schnezzer şi Glaser au înaintat un raport comandamentului suprem, cerând
indicaţii. Vice-comandantul suprem Botta d’Adorno a desemnat o comisie militară, compusă
din trei chirurgi şi doi ofiţeri, care să se deplaseze în zonă şi să înceapă o investigaţie, luând
măsurile necesare. În faţa a numeroşi martori, membrii comisiei au examinat cadavrele. Sânge
proaspăt a fost găsit în stomacul morţilor; organele lor interne erau în stare perfectă, iar
trupurile nu prezentau semne de descompunere. Cadavrele erau grase şi umflate („bine
hrănite…”), cu pielea elastică şi rozalie. Unghiile şi pielea de pe mâini şi picioare erau căzute,
dar unghii şi piele nouă crescuseră dedesubt, vii şi proaspete. Câţiva jandarmi au declarat că
unii dintre morţii cei graşi fuseseră foarte slabi cât erau în viaţă, căci îi cunoşteau bine, şi doar
în mormânt începuseră să capete proporţii. Un raport oficial intitulat Visum Et Repertum
(Văzut şi paportat) a fost întocmit, conform căruia comisia a concluzionat că morţii erau în
condiţie vampirică şi s-a decis executarea lor prin tăierea capetelor şi arderea acestora ca şi a
trupurilor. Raportul a fost semnat de toţi medicii şi ofiţerii implicaţi, înaintat Împăratului şi
arhivat conform procedurii.

Pe data de 23 august 1728, în urma procesului de la Sziget (Ungaria), autorităţile au hotărât că

acuzatul Daniel Rozsa, fost judecător şi un foarte de vază cetăţean al oraşului, este în fapt
liderul unui grup de vampiri compus din 14 persoane, care ucidea în zonă; vinovaţii au fost
arestaţi şi arşi pe rug pe Insula Vrăjitoarelor.

Ca urmare a acestor incidente, dar şi a altora mai puţin bine documentate, în Europa a început
o controversă aprigă pe tema existenţei vampirilor, care avea să dureze câteva zeci de ani.
Cunoscutul Voltaire, de exemplu, nu se îndoia de realitatea acestor creaturi, scriind că
vampirii reprezintă cadavre care noaptea îşi părăsesc mormintele pentru a suge sângele celor
vii, după care se reîntorc în groapă. În vreme ce victimele lor devin palide şi se sting de o
boală misterioasă, revenanţii se îngraşă şi devin roşii în obraji, datorită lăcomiei cu care se
hrănesc. Conform lui Voltaire, mai multe epidemii de vampirism au izbucnit în timpul lui în
Polonia, Ungaria, Silezia, Moravia, Austria şi chiar Lorena.

În 1746, respectatul învăţat Dom Augustine Calmet a scris nemuritorul lui tratat despre
vampirism, adunând o colecţie impresionantă de cazuri considerate serioase şi adăugând o
analiză amănunţită a acestora, ceea ce a dus în epocă la o concluzie aproape unanimă:
vampirii există.

După un consiliu prelungit, şeriful şi preotul au decis că aveau de a face cu vampiri, i-au
spânzurat pe Alforţi şi apoi le-au dat foc cadavarelor şi casei.

Alte cazuri au fost semnalate ulterior. În 1788, în Carolina de Nord, o familie numită Alfort a
apărut în zonă, tatăl deschizându-şi un cabinet medical. Numai că primii doi pacienţi care l-au
vizitat pentru probleme minore au murit de o boală subită. La scurt timp, soţia preotului a
văzut o figură întunecată aplecată asupra pătuţului fetiţei sale; cu un strigăt a alungat-o, dar
copilul era deja mort, cu două răni paralele pe gât. Localnicii au organizat patrule din
voluntari, singura descoperire a acestora fiind întrezărirea, conform declaraţiilor unora dintre
aceştia, a unei fiinţe întunecate pe cerul nopţii, ca un fel de liliac uriaş. Câteva nopţi mai
târziu, un băieţel îngrozit a intrat în casa bunicului său în fugă, strigând că acasă la el, ceva i-a
atacat mama şi tatăl. Bătrânul, în fruntea a mai mulţi oameni, s-a deplasat acolo de îndată,
numai pentru a găsi părinţii copilului şi pe ceilalţi doi copii, cu vârste de trei şi nouă ani, morţi
în urma unor răni la gât. Panica s-a instaurat imediat, ceea ce a dus la solicitarea intervenţiei
armate. Soldaţii au ocupat zona, scotocind meticulos fiecare casă. Nu au găsit nimic, dar
evenimentele au încetat. Până într-o seară, când strigăte îngrozitoare s-au auzit dintr-o casă.
Cei sosiţi la faţa locului au zărit o siluetă întunecată alergând cu repeziciune şi intrând în
reşedinţa familiei Alfort. La câteva minute distanţă, cadavrele unui tânăr cuplu au fost găsite
în casa de unde răsunaseră ţipetele, cu răni brutale la beregată. Când doctorul Alfort a fost
interpelat cu privire la ucigaş, acesta a refuzat să accepte percheziţionarea casei. Odată şeriful
sosit la faţa locului, Alfort a fost scos din locuinţă cu forţa şi legat de un copac. Percheziţia a
relevat că în paturile din reşedinţă nu dormise nimeni de multă vreme. În schimb, în beciuri se
găseau trei sicrie; într-unul din ele, se găsea soţia doctorului, îmbrăcată toată în negru, foarte
vie, şuierând şi blestemându-i pe cei care au scos-o de acolo. După un consiliu prelungit,
şeriful şi preotul au decis că aveau de a face cu vampiri, i-au spânzurat pe Alforţi şi apoi le-au
dat foc cadavarelor şi casei. Fiul lor nu a fost găsit niciodată, însă crimele au încetat.

În lucrarea sa scrisă la jumătatea secolului al XIX-lea, Călătorii şi descoperiri în Levant, vice-

consulul britanic Charles Newton menţionează o insulă în apropiere de Lesbos pe care grecii
contemporani lui îngroapă vampiri.

În 1892, a avut loc în Rhode Island Incidentul Mercy Brown, când decedata a fost învinuită de
a cauza moartea a trei din rudele sale şi boala celei de a patra. Tatăl ei, George Brown,
împreună cu medicul familiei şi alţi localnici i-au desfăcut mormântul şi au examinat cadavrul
– Mercy nu era descompunsă, se întorsese în mormânt, iar inima îi era plină de sânge
proaspăt. Inima i-a fost scoasă, arsă, iar cenuşa amestecată cu apă şi băută de bolnav – acesta
a murit totuşi în scurt timp, dar nimeni în familie nu s-a mai îmbolnăvit. Mormântul lui Mercy
Brown se găseşte în cimitirul Bisericii Baptiste din Exeter, cu piatra funerară şi inscripţia
intacte. Întâmplarea l-a inspirat pe H.P. Lovecraft să scrie The Shunned House.

În 1909, copiii locuitorilor dintr-un sat carpatin au început să moară suspect şi repede (Neues
Wiener Journal, 10 iunie 1909). Sătenii au început să îl bănuiască pe un conte de curând
decedat, care s-ar fi ridicat ca vampir, sălăşluind acum în fosta lui fortăreaţă, dar o investigaţie
pornită de un reporter austriac a dus la concluzia că vinovată era de fapt fiica moartă a
contelui (Franz Hartmann, An Authenticated Vampire Story, în Occult Review, septembrie
1909). Arderea castelului de către sătenii înspăimântaţi a dus la stoparea incidentelor.

În 1922, mai mulţi londonezi îngroziţi au raportat apariţia unui fiinţe masive, negre,
asemănătoare cu un liliac de mărimea unui om, care scoţând ţipete teribile, plana în lumina
palidă a lunii pline deasupra Bisericii din West Drayton, coborând din când în când pe
morminte. Doi poliţişit alertaţi au confirmat declaraţiile. În urma investigaţiilor începute,
singura „revelaţie” a fost mărturia suspectă a unui bătrân, care susţinea că mai văzuse creatura
în 1890, după ce un vampir ucisese o femeie în Hardmonsworth şi îi băuse sângele. Nimeni
nu l-a luat în considerare, dar câteva zile mai târziu, un preot care străbătea zona a fost atacat
fulgerător de la spate şi, în timp ce atacatorul nevăzut îl imobiliza, omul a simţit o durere
ascuţită în gât şi ceva sorbindu-i sângele, după care şi-a pierdut cunoştinţa. Transportat la
spitalul Charring Cross şi examinat de medici, s-a conchis că gâtul îi fusese străpuns cu un
instrument necunoscut, subţire, tubular şi extrem de ascuţit… ca un dinte. În mai puţin de trei
ore, a doua victimă era adusă la acelaşi spital, cu aceeaşi poveste, fiind atacată în acelaşi loc.
În seara următoare a sosit a treia. Zvonurile despre Vampirul din Londra s-au răspândit cu
repeziciune. Întrebate de reporteri, oficialităţile au declarat că nu pot să confirme astfel de
zvonuri… nici să le nege. O istorie dubiosă s-a răspândit apoi printre londonezi, un poliţist
declarând că autorităţile au fost abordate de un vânător de vampiri, care a ucis creatura în
Coventy Street (locul atacurilor) cu o lovitură de ţăruş şi a îngropat apoi cadavrul într-una din
criptele din Cimitirul Highsgate. În ciuda evidentei implauzibilităţi a acestei părţi a poveştii, o
jumătate de secol mai târziu Cimitirul Highsgate va deveni centrul unei serii de evenimente
suspecte (a se vedea mai jos), care par să confirme incredibila depoziţie.

Tot un caz din 1922 îl găsim în lucrarea cercetătorului

Konstantinos – Vampires: The Occult Truth. În Pyrgos, sinuciderea unui soţ a condus-o pe
văduva lui la o auto-izolare stranie, însoţită de fenomene misterioase în localitate. Mai mulţi
localnici s-au plâns de senzaţia că ar fi fost muşcaţi în timpul somnului, după care s-au
îmbolnăvit brusc. Doi dintre ei au murit în condiţii suspecte, în mai puţin de o săptămână. În
acel moment, văduva a contactat preotul şi i-a mărturisit că mortul îi face vizite conjugale în
fiecare noapte. Dezgropat, cadavrul a fost găsit micşorat, întărit şi acoperit de o piele nouă –
iar inima încă îi bătea. Vampirul a fost executat cum scrie la carte – dar văduva a dat naştere
la scurtă vreme unui copil monstruos, care a murit la naştere. Konstantinos menţionează că a
discutat personal cu descendentul unuia din martorii oculari ai evenimentului, şi că în Pyrgos
toată comunitatea consideră incidentul ca fiind absolut real.

În 1932, în Stockholm, o prostituată a fost găsită moartă în apartamentul ei, cu capul zdrobit şi
golită de sânge. Făptaşul nu a fost găsit niciodată.

New Orleans, 1933: două tinere prostituate sunt descoperite de poliţie moarte pe o alee, cu
beregata sfâşiată. Deşi decedaseră de doar câteva minute, nu existau urme de sânge la locul
crimei. Singurul martor a declarat că o figură înaltă şi întunecată era aplecată asupra uneia din
victime, când strigătele oamenilor au făcut-o să se deplaseze către un zid pe care l-a escaladat
cu stranie uşurinţă, pătrunzând într-o casă părăsită. Poliţia a cercetat casa fără să găsească
nimic. Ucigaşul nu a fost descoperit niciodată. 1984: nouă cadavre cu beregata sfâşiată sunt
găsite în Cartierul Francez, sângele lipsind de la locul faptei. Paramedicii sosiţi au declarat că
trupurile erau golite de sânge, ca şi cum acesta fusese supt. Nici un suspect nu a fost arestat.

Tot în 1933, spaima şi panica lovesc Florida, unde un bărbat numit Turner, sosit în vizită la
fratele lui, îl găseşte pe acesta, pe soţia lui şi pe cei trei copii morţi, cu răni supurânde pe
gâturile din care în mod evident atacatorul se hrănise. Oglinda din casă fusese spartă cu
violenţă, şi câteva cruci şi alte obiecte cu semnificaţie religioasă fuseseră aruncate pe fereastra
din spate în curte. Pisica familiei a fost şi ea ucisă cu sălbăticie, trupul ei decapitat zăcând pe
podea (capul animalului nu a fost niciodată găsit). Pereţii casei erau împroşcaţi şi mânjiţi cu
sânge. Poliţia nu a reuşit să identifice făptaşul, singura pistă obţinută a fost cea furnizată de un
vecin, care cu o zi înainte văzuse un bărbat înalt şi întunecat, îmbrăcat în haine negre, care
părăsise casa înaintea zorilor şi, trecând pe lângă martor, scosese un şuierat straniu printre
buzele palide şi subţiri. Întâmplarea a fost relatată în presa din Jacksonville sub titlul
Vampirul loveşte în St. Augustine.

Treisprezece persoane au răspuns afirmativ, declarând că la trecerea prin cimitir au văzut un

bărbat înalt şi palid, o faţă lipită de gratiile porţii uitându-se feroce spre ei, au auzit clopote
sau şoapte.

În fine, nu putem să nu menţionăm Cazul Vampirului din Cimitirul Highsgate, dacă nu din alt
motiv atunci pentru că este extrem de recent şi susţinut de mărturii solide. Totul a început în
1969, când mai mulţi adoratori ai Diavolului au pătruns într-un mormânt străvechi şi
abandonat, unde au efectuat o ceremonie bizară, ce implica fete dezbrăcate şi sânge, cu scopul
de a-l trezi din morţi pe ocupantul criptei. Conform propriilor declaraţii, ocultiştii au fost
fulgerător atacaţi de o fiinţă învăluită într-o pelerină neagră, care i-a urmărit până la gardul
cimitirului. În aceeaşi perioadă, două tinere studente au povestit terifiate că au zărit în partea
de nord a cimitirului mai multe morminte deschizându-se şi morţii ridicându-se din ele, iar alţi
doi martori au observat o siluetă întunecată plutind printre catacombe şi dispărând într-o
criptă, în urma ei rămânând o cărare de stropi sângerii. Pentru a verifica zvonurile tot mai
persistente, un oarecare David Farrant, pasionat de paranormal, a decis să petreacă noaptea în
cimitir, unde a întrezărit o apariţie cenuşie, pe care a considerat-o a fi de origine supranaturală
pentru că se deplasa fără zgomot. Imediat, el a publicat într-un ziar local o întrebare
referitoare la evenimente asemănătoare. Treisprezece persoane au răspuns afirmativ,
declarând că la trecerea prin cimitir au văzut un bărbat înalt şi palid, o faţă lipită de gratiile
porţii uitându-se feroce spre ei, au auzit clopote sau şoapte. Un bărbat care şi-a parcat maşina
în apropiere pentru a-şi plimba câinele a găsit la întoarcere, cu groază şi dezgust, un cadavru
proaspăt dezgropat înghesuit la el în maşină, deşi aceasta era închisă, exact cum o lăsase.
Oficialităţile au declarat că fusese opera sataniştilor. Imediat, mai multe cadavre de animale,
complet golite de sânge, decapitate şi mutilate, au fost găsite pe aleile cimitirului, după care a
apărut prima victimă umană, un bărbat cu beregata sfârtecată, zăcând într-o baltă de sânge pe
cărările dintre morminte. Poliţia a dat declaraţii evazive cu privire la natura vampirică a
crimei. Acesta e momentul în care intră în scenă vânătorul de vampiri Sean Manchester, care
menţionează în două ziare locale şi apoi într-un interviu televizat că de doisprezece luni se
află pe urmele unui nobil valah pe nume Tamaş Orszag, care practica artele negre, transportat
în Londra în secolul al XVII-lea de către adepţii săi, care achiziţionaseră pentru el chiar casa
primarului Sir William Ashurst. Manchester susţinea că, urmare a ritualului satanic menţionat
anterior, contele se ridicase din mormânt şi că trebuie neapărat străpuns cu ţăruşul. Această
activitate fiind ilegală, el cerea permisiunea autorităţilor pentru a aplica procedura. Mai multe
publicaţii au început să scrie pe această temă cu titluri de genul Vampir în Highsgate?. Ca
urmare a ieşirii lui în public, Manchester a fost contactat de către una din cele două tinere
studente care asistaseră la incidentul din nordul cimitirului, Elizabeth Wojdyla. Aceasta,
speriată, i-a solicitat ajutorul, deorece brusc după evenimente dezvoltase o puternică anemie,
pierdea sânge şi avea coşmare cu un om cu trăsături animale care o privea prin fereastră şi
apoi încerca să intre. Manchester a folosit usturoi, sare şi un crucifix de argint pentru a crea
ceea ce el numea „un scut protector”, fata vindecându-se în scurt timp. În vâlva creată,
„vânătorul” a fost abordat de o altă tânără pe nume Anne, care susţinea că sora ei, Luisa, a
dezvoltat o stranie atracţie somnambulică pentru cimitirul Highsgate, după ce două răni roşii
i-au apărut pe beregată… Rănile au fost fotografiate, ca şi una din transele ei. În câteva zile,
vânători de vampiri din toate zonele ţării au sosit la Highsgate şi au înconjurat cimitirul,
începând o vânătoare înverşunată în noapte. Printre ei se numărau rivalul lui Manchester, John
Pope, un profesor pe nume Alan Blood, şi un individ numit Anthony Robinson, care a urmărit
prin cimitir o figură cenuşie după ce a detectat un zgomot suspect. Poliţia a trebuit să intervină
pentru a opri isteria. David Farrant a fost arestat în cimitir, iar asupra lui s-au găsit o cruce şi
un ţăruş. Între timp, Sean Manchester, însoţit de câţiva prieteni, a reuşit să treacă de forţele de
ordine, şi, condus de un medium profesionist la o criptă suspectă, a încercat însă nu a reuşit să
o deschidă. Cu ajutorul unei frânghii şi a însoţitorilor săi, bărbatul a pătruns totuşi printr-o
spărtură de sus, găsind doar trei sicrie goale. Preventiv, le-a umplut cu usturoi, sare şi apă
sfinţită, pentru ca nici un „vampir” să nu le poată utiliza. În zilele următoare, cadavrul
străpuns cu un par al unei femei a fost găsit într-una din cripte. Poliţia a oscilat între două
teorii, opera adoratorilor Satanei sau a vânătorilor de vampiri prea zeloşi. Însă lucrurile nu s-
au oprit aici. Trupul mutilat şi decapitat al unei alte femei a fost descoperit în apropiere de
cripta cu pricina, poliţia fiind acum convinsă că fusese utilizat într-un ritual grotesc. Câteva
zile mai târziu, Manchester şi tovarăşii săi au reuşit să deschidă uşa criptei în timpul zilei,
forţând-o, şi au văzut că unul din cele trei coşciuge lipsea. Condus de data aceasta de către
Luisa, care părea că simte o atracţie stranie pentru anumite locuri, a descoperit sicriul lipsă în
una din criptele învecinate. Conform declaraţiilor lui şi ale însoţitorilor săi, în coşciug era un
cadavru cu sânge proaspăt la gură, nedescompus, în ciuda mirosului îngrozitor pe care îl
emana. Deşi iniţial Manchester şi ceilalţi intenţionau să străpungă trupul cu ţăruşul adus, frica
de repercusiunile legale i-a oprit şi au decis să zidească cripta, după ce au umplut-o cu
elemente destinate să oprească „vampirul”, cum ar fi sus-menţionatele sare, usturoi, apă
sfinţită. Cadavrele de animale sfârtecate şi exsanguinizate au continuat să apară, şi un nebun
evadat de la un ospiciu din apropiere a fost reperat bântuind printre morminte, mânjit de sus
până jos cu propriul sânge. O tânără a declarat că a fost atacată de un vampir care s-a aruncat
asupra ei de pe gardul cimitirului, trântind-o cu brutalitate la pământ. Cu groază ea a remarcat
o figură albă ca varul a unui bărbat înalt, îmbrăcat în negru, aplecat cu ferocitate asupra ei.
Din fericire, o maşină a oprit brusc pentru a o ajuta, „vampirul” dispărând fulgerător în lumina
farurilor. Şoferul a dus-o imediat la poliţie, în stare de şoc, iar acolo i s-au identificat mai
multe vânătăi proaspete pe picioare şi braţe, care confirmau că fusese imobilizată de creatură.
Ofiţerii forţelor de ordine au cercetat imediat zona, fără a găsi vreun vinovat, deşi locul în
care acesta dispăruse era flancat de ziduri înalte. Curând, Luisa a murit de o boală bruscă şi
misterioasă. Decişi acum să înfrunte legea, Manchester şi doi din amicii săi (unul dintre ei, un
bărbat numit Arthur) au descoperit un corp aflat în „condiţie vampirică” într-o casă de pe
Avenue Road şi care, după spusele lor, era acelaşi cu cel zidit de ei în criptă cu ceva timp în
urmă. În timp ce unul din asistenţii săi trecea prin momente de groază datorate unor fenomene
misterioase, printre care distrugerea suspectă a echipamentului, blocarea inexplicabilă în
maşină, o permanentă senzaţie că urmează să se întâmple ceva rău şi auzirea unor zgomote
stranii, Manchester şi Arthur au străpuns cadavrul cu parul. Ei au reuşit apoi să răstoarne
sicriul şi să târască vampirul la lumină, unde acesta a luat foc instantaneu, transformându-se
într-o mâzgă dezgustătoare. Pentru a avea o dovadă a evenimentelor, Manchester a făcut o
serie de fotografii cadavrului care se descompunea fulgerător la soare. Pe baza acestor
fotografii, s-a speculat că vampirul era în fapt nimeni altul decât Max Sobieski, sosit la Londra
în 1860 din Rusia, unde fusese urmărit pentru o serie de crime ce prezentau caracteristici
vampirice. Suspectat în cazul Jack Spintecătorul, ca şi pentru o altă serie de patru crime
implicând cadavre golite de sânge, el este menţionat pentru ultima oară în 1906, cu acuzaţii
grele planând asupra lui: doctor nebun, ucigaş maniac şi bănuit de cruzime în privinţa
femeilor. În 1979, Sean Manchester a reuşit să dea şi de urmele Luisei, care, conform spuselor
lui, devenise vampir, şi să o distrugă în acelaşi mod ca pe cel care o crease. Totuşi fenomene
suspecte au continuat să fie raportate în Highsgate până în zilele noastre, ultima dată în 2007,
când doi martori separaţi au raportat o siluetă înaltă înveşmântată în negru, cu ochi de foc,
care a străbătut zidurile cimitirului. Semnalarea aceleiaşi figuri în Pădurea Highsgate lângă o
străveche aşezare romană a dus la o nouă teorie privind identitatea vampirului, speculându-se
că monstrul îşi are originile în antichitate. Doi dintre principalii participanţi la aceste
misterioase evenimente au scris fiecare câte o carte cu propria versiune, susţinută cu
fotografii, declaraţii şi alte probe – este vorba de David Farrant (Beyond the Highgate
Vampire: A True Case of Supernatural Occurrences and Vampirism That Centred Around
London’s Highgate Cemetery) şi de Sean Manchester însuşi (The Highgate Vampire).

La sfârşitul anului 2002, în statul african Malawi populaţia cuprinsă de groază şoptea zvonuri
stranii despre atacuri ale vampirilor; o femeie a arătat unui reporter o rană pe braţ, susţinând
că este urma lăsată de un vampir care a atacat-o şi i-a supt sângele (BBC News, 23 decembrie
2002). Situaţia s-a deteriorat în lunile următoare, oamenii îngroziţi abandonând munca la
câmp de frica raidurilor pentru sânge. Punctul culminant a fost atins odată cu o violentă
revoltă ce a ucis un om şi a rănit grav alţi patru, printre care gurvernatorul Eric Chiwaya,
acuzat de populaţie că a încheiat o înţelegere cu vampirii, cărora le furnizează sânge pentru a-l
menţine la putere. Incidentul a fost relatat, printre altele, de Ştirile CNN din 11 ianuarie 2003.

Aproape de final, câteva consideraţii medicale. Turbarea se transmite la om de la animalul

infectat (liliecii sunt purtători de turbare) sau de la om la om şi se manifestă prin dureri de
cap, febră, dureri acute, mişcări violente, furie imposibil de controlat, incapacitatea de a bea
apă, înţepenirea fălcii şi a altor părţi ale corpului în paralizie temporară, ochi injectaţi şi ieşiţi
din orbite, salivare puternică, insomnie, confuzie, comportament anormal, paranoia, frică
puternică, halucinaţii, delir, alternând cu letargie, manie şi depresie. Porfiria afectează
sistemul nervos şi pielea şi se manifestă prin dureri abdominale cumplite, vomă, halucinaţii,
depresie, furie, paranoia, dorinţă de singurătate, frică de oameni, stări de comă prelungită,
sensibilitate la lumină, intoleranţă la usturoi, deformări mutilante ale feţei, transformarea
mâinilor în labe, creşterea incisivilor, necrozarea pielii şi a gingiilor, pierderea efectivă a
buzelor (ceea ce dezgoleşte complet dinţii strâmbi) şi sfărâmarea nasului, apariţia de pete
negre pe corp, paloarea feţei, mâncărimi, creşterea părului pe diferite părţi ale corpului, de
exemplu pe frunte, urină roşie. În unele cazuri, dinţii şi oasele devin fluorescente. Tranfuziile
sau consumul de sânge potolesc durerile abdominale. Aş mai aminti de asemenea fenomenul
medical numit autoscopie negativă, care constă în faptul că subiectul nu îşi poate vedea
reflexia în oglindă, precum şi faptul că biologia cunoaşte cel puţin două animale nemuritoare,
hidra şi meduzele caraibiene (acestea nu îmbătrânesc, moartea lor putând surveni doar ca
urmare a unor intervenţii directe asupra fizicului cum ar fi traumele sau bolile, şi nu ca urmare
a unui proces firesc; în lipsa respectivelor intervenţii, ele trăiesc veşnic)…

În concluzie… e imposibil să existe vampiri?…

Pentru cei interesaţi şi de manifestările

culturale, voi încheia cu o enumerare foarte selectivă şi foarte subiectivă, un zig-zag printre
cărţile, filmele şi melodiile care mie mi s-au părut a reflecta cel mai bine mitul. Astfel, încep
cu Metamorfozele vampirului de Ch. Baudelaire şi cu Mireasa moartă de T. Gauthier,
continui cu superba Carmilla de S. Le Fanu (dintre numeroasele ecranizări ale acestei
capodopere, recomand Vampyr – Der Traum Das Allen Grey, The Vampire Lovers cu Ingrid
Pitt, Alucarda, The Blood-Spattered Bride, Carmilla cu Meg Tilly, dar chiar şi surprinzător de
reuşitul low-budget Vampires Vs. Zombies), desigur Dracula de Bram Stoker (ecranizări mai
adecvate: Nosferatu Invocation Of The Demon, Dracula cu Bela Lugosi, Horror Of Dracula
cu Christopher Lee, Count Dracula cu Christopher Lee, Nosferatu Phantom Der Nacht cu
Klaus Kinski, Masks Of Evil, Vampire In Brooklyn, Dracula cu Patrick Bergin, ba chiar şi
Dracula Dead And Loving It, cu Leslie Nielsen, tradus la noi Dracula un mort iubăreţ – în
opinia mea, Dracula mort şi mulţumit ar fi fost traducerea corectă), Cazul Charles Dexter
Ward de H.P. Lovecraft şi bineînţeles Salem’s Lot de S. King (ecranizat foarte bine în 1979).

Dintre filmele care stau pe propriile picioare, aş menţiona Twins Of Evil, seria Subspecii
(filmată la noi – probabil îngrozitorul strigoi-vampir Radu Vladislas fiind cel mai aproape de
mit din tot ce a fost creat vreodată), serialul Umbrele întunericului (cu excepţionalul Ben
Cross în rolul impresionantului „Barnabas Collins”), Night Flyer (după o povestire de S.
King) şi Nosferatu la Veneţia (cu acelaşi magistral Klaus Kinski).

În ceea ce priveşte muzica – eu aş putea asculta la nesfârşit Nosferatu şi Last Coach To Borgo
Pass (Paul Rolland), Vlad The Impaler, I Bring Nos Fera Tu You şi A Sleighride Through
Transylvanian Winterland (Notre Damme), Dracula (Iced Earth), Vampiria (Moonspell),
Queen Of The Damned (Theatre Des Vampires), ca să amintesc doar câteva piese ale căror
melodii şi texte duc direct la sursă.

Etichete: Oliviu Crâznic, strigoi, vampir

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole,
concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în
pagina de abonare newsletter.

Sfantul Andrei - noaptea strigoilor

Pregatiti-va sa va ungeti tocurile casei cu usturoi. Sarbatoarea Sfantului Andrei,

noaptea strigoilor

Pe 30 noiembrie este una din sarbatorile crestine cele mai importante - Biserica Ortodoxa
Romana il praznuieste pe Sfantul Andrei, apostolul care a crestinat pentru intaia oara locuitori
de pe meleagurile tarii noastre, data la care traditia si obiceiurile populare romanesti ies la
suprafata in toata complexitatea si farmecul lor. Legat de aceasta zi, credinta populara insiruie
multe traditii, pe langa cele cu insemnatate religioasa fiind pastrate si unele desprinse din
sarbatori mai vechi, precum Dionisiacele Campenesti ale tracilor sau Saturnaliile romanilor.
Unul din elementele care s-au propagat de pe vremea sarbatorilor romane si tracice este cel
legat de lupi. Astfel, in sate din diferite zone ale tarii, in ziua de Sfantul Andrei oamenii nu
matura si nu arunca nimic afara, pentru ca lupii sa nu le manance vitele. Se spune ca, in
aceasta noapte, lupii se aduna si pot sa vorbeasca, iar cel care ii aude va muri. Ajunul de
Sfantul Andrei este considerat unul dintre acele momente in care bariera dintre vazut si
nevazut se ridica, aceasta fiind clipa prielnica pentru a obtine informatii despre anul care vine.
De asemenea, "Andreiu- cap de iarna" cum ii spun bucovinenii, permite interferenta
planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenta oamenilor putand fi
intoarse de la matca lor fireasca. In Bucovina se crede ca in aceasta noapte "umbla strigoii" sa
fure "mana vacilor", "mintile oamenilor" si "rodul livezilor". Aparitia celor doi sfinti-mosi,
Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt
semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza
neincetat, astfel ca in noaptea de 29 spre 30 noiembrie,

De Sfantul Andrei - Spiritele mortilor ies din morminte

Noaptea Strigoilor - se ajunge la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei. Este
noaptea de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte. Strigoii sunt foarte periculosi
pentru cei vii: iau viata rudelor apropiate, aduc boli, grindina si alte suferinte. Ei calatoresc pe
pamant si pe ape, scotand sunete infricosatoare, calare pe melita, pe coada de matura, pe butoi
sau in butoi. Prin unele parti se crede ca strigoii iau coasele si limbile de melita pe care le
gasesc prin curtile oamenilor si se duc la hotare, unde se bat cu ele. Femeile au grija ca
asemenea obiecte sa nu fie lasate afara. Se mai spune ca ei danseaza pe la raspantiile
drumurilor, pana la cantatul cocosilor. Ei se bat cu strigoii vii, cu strigoii-oameni. A doua zi,
acestia se cunosc dupa zgarieturile de pe fata.

În satul Gura Racului, din Dolj, toată lumea vorbeşte în şoaptă despre „arătăniile din deal“.
Bătrânii povestesc cum aşezarea a fost strămutată acum mai bine de 200 de ani din cauza
strigoilor şi cum, chiar şi acum, moroii se mai arată la ceas de seară. Ştiri pe aceeaşi temă
FOTO Magia iei: bluza tradiţională românească ajuta fetele de măritat ... Tradiţia chineză
interzisă prin lege: căsătoria între fantome Încă doi primari declaraţi incompatibili de către
Agenţia Naţională de... Oamenii din Gura Racului îşi fac cruce de trei ori înainte să
povestească tot ce ştiu despre duhurile rele care bântuie zona. Ei cunosc istoria locului şi spun
cu mâna pe inimă că şi acum, chiar dacă au trecut 200 de ani de când aşezarea a fost
strămutată, se tem de strigoi. Satul lor se numea pe vremuri Sălişte şi a fost mutat dintr-o parte
într-alta din cauza moroilor. Aceasta este legenda pe care o ştie toată suflarea din Gura
Racului. În sătucul aflat la aproximativ 20 de kilometri de Craiova au mai rămas acum
aproape 100 de familii, majoritatea locuitorilor fiind trecuţi de 60 de ani. „Sus, în deal, sunt
arătănii, mamă!“ Localnicii cred că spiritele rele îi bântuie şi acum, iar după apusul soarelui,
pe uliţe nu mai este ţipenie de om. „Sus, în deal, sunt arătănii, mamă! Toată lumea ştie că
satul a fost strămutat din cauza strigoilor. Şi nici acum, nimeni nu are curaj să treacă pe acolo.
Mi-a povestit străbunica mea că în fiecare noapte se aud zgomote puternice. Duhurile rele
bântuie zona, iar cine trece pe acolo are doar de suferit. Un consătean a paralizat într-o seară
când a dat nas în nas cu un moroi. Nu este poveste, domnişoară, ce vă spun eu. Sunt lucrurile
adevărate care s-au întâmplat aici în satul Gura Racului“, a început să povestească Ioana
Preda, femeie trecută de 70 de ani. Localnicii vorbesc mereu cu teamă despre locul „din deal“
unde nu au curaj să se aventureze nici măcar în timpul zilei. „Doamne fereşte să coboare aici
peste noi! Eu în fiecare seară tămâiez prin casă şi mă rog la bunul Dumnezeu să mă apere.
Nici nu avem cum să ne apărăm de ei. Eu le-am spus nepoţilor mei că nu au ce să caute în
locul acela şi nici pe dumneavoastră nu vă sfătuiesc să mergeţi acolo“, a spus o altă localnică,
Ioana Militaru, trecută de 74 de ani. Cei mai mulţi dintre oamenii care trăiesc aici sunt
convinşi că strigoii sunt sufletele rele ale morţilor, care ies noaptea din mormânt şi se
transformă într-un animal sau într-o apariţie fantomatică pentru a pricinui rele celor vii. „Sunt
oameni care nu şi-au găsit liniştea şi fac rău oricărei persoane pe care o întâlnesc“, a mai spus
Ioana Militaru. Legenda moroilor s-a transmis din generaţie în generaţie, fără ca veridicitatea
moroilor să fie pusă la îndoială de cineva. „Nu văd de ce toate aceste poveşti nu ar fi
adevărate. De ce ar fi trebuit inventat un astfel de mit, dacă nu ar fi existat. Rudele noastre
care acum nu mai sunt printre noi şi care au trăit pe pielea lor acele episoade nu cred că au
avut vreun interes să fabuleze“, a spus şi Mihai Dumitru, în vârstă de 63 de ani. Strămutaţi din
cauza ciumei De-a lungul celor peste 200 de ani, locuitorii din satul doljean au aflat tot mai
multe poveşti despre strigoii din deal şi despre cum strămoşii lor îi potoleau. „Aici a existat un
bărbat pe nume Nae Coza care mergea noaptea în cimitir la ăla de se zicea că s-a transformat
în moroi şi îi cresta inima în patru. Doar aşa îl putea potoli. Ştiu că lumea nu ne crede, dar aşa
a fost atunci. Oamenii nu se mutau ei aşa dacă nu era nimic adevărat. Ţăranii cu greu îşi
părăsesc locuinţele pentru a pleca dintr-un loc în altul. Cu arătăniile alea nu este de glumit“, a
mai povestit şi nea Ilie, un alt sătean din Gura Racului. Bătrânul îşi aminteşte că ultima oară
când a trecut pe acolo a fost în urmă cu 10 ani, şi atunci în timpul zilei. Istoricul Toma
Rădulescu a explicat că în majoritatea satelor din judeţul Dolj, oamenii cred în moroi,
confirmând faptul că, într-adevăr, în urmă cu 200 de ani satele au fost strămutate, dar din
cauza ciumei. „Mulţi oameni au murit în urmă cu 200 de ani din cauza «Ciumei lui Caragea».
Satul Gura Racului a fost strămutat din cauza acestei boli. Sătenii, în vremea respectivă,
credeau că duhurile rele îi omorau. Şi astăzi, ţăranii pun fuse în pământ la căpătâiul mortului,
iar dacă li se pare că se face moroi îi înfig şi un an ac în inimă“, a precizat istoricul. Etnologii
spun că mitul strigoilor a existat din Antichitate, însă atunci aceştia erau consideraţi duhuri
bune. Cu timpul s-au transformat în duhuri rele. Paula Popoiu, directorul Muzeului Satului
„Dimitrie Gusti“ din Capitală, spune că în Oltenia tradiţia asta este mult mai vie, iar oamenii
încă mai cred în ritualurile de demult. „Credinţa în strigoi este una dintre cele mai persistente.
De-a lungul anilor, au existat diferite ritualuri care au rămas până în ziua de astăzi. Mai exact,
potrivit ritualului, se înfige un piron sau o andrea direct în inimă celui care este considerat
strigoi“, a declarat Paula Popoiu. Vânătorii de strigoi de la Marotinu de Sus În urmă cu
aproape 10 ani, în satul Marotinu de Sus, din comuna doljeană Celaru, un bărbat mort de două
săptămâni a fost dezgropat de şase vecini, care i-au scos inima şi i-au ars-o. Cenuşa au
amestecat-o cu apă şi au băut-o. Localnicii au declarat atunci că persoana decedată s-a
transformat în strigoi şi din această cauză toţi membrii familiilor lor s-au îmbolnăvit peste
noapte. Fiica bărbatului decedat nu a fost de acord ca mormântul tatălui să fie profanat şi a
sesizat imediat autorităţile. Gheorghe Marinescu, Mircea Mitrică, Stelică Popa, Florea
Constantin, Ion Ionescu şi Oprea Pascu, cei care i-au scos inima lui Petre Toma, au fost
condamnaţi, în anul 2005, fiecare la câte şase luni de închisoare cu suspendare pentru
profanare de morminte. Judecătoria Craiova i-a obligat şi la plata unor daune în valoare de
3.000 de lei. Marin Sorescu, despre moroi Poetul Marin Sorescu, născut în comuna doljeană
Bulzeşti, de care aparţine acum satul Gura Racului, a cuprins legenda strigoilor în volumul de
poezii „La lilieci“, aşa cum este cunoscută zona Bulzeştilor. Sătenii cred că poetul descrie
exact modul în care strigoii i-au bântuit mai bine de 200 de ani. „Sincer să vă spun, eu am
văzut locul bântuit doar de aici din sat. Nu am avut niciodată curaj să merg acolo. Povestea cu
strigoii eu sunt sigur că este reală. Dacă veniţi imediat după lăsatul soarelui aici rar mai vezi
om pe uliţă. Toată lumea intră în casă de frica arătăniilor“, a spus Marian Ticu, un sătean în
vârstă de 74 de ani. Specialiştii, pe de altă parte, susţin că poezia lui Sorescu nu are nicio
legătură cu legenda din Gura Racului. Nicu Panea, profesor universitar doctor la Universitatea
din Craiova, a declarat că poetul Marin Sorescu nu a scris decât un lucru despre moarte.
„Literatura este legată de ficţiune, nu de realitate. În ciclul morţii există o idee că dacă nu se
fac toate orânduirile celui trecut în nefiinţă, acesta rămâne prizonier între două lumi. Atunci
oamenii cred că este moroi. Nu există nicio legătură între poezia respectivă şi povestea spusă
de oameni. Se vorbeşte despre toate credinţele“, a declarat profesorul Panea. „Dumneata“, de
Marin Sorescu „Într-o noapte, pe aici, pe la Cişmele, Unde sunt casele mai rărişoare, din
cauza stafiilor, Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo, Şi oamenii s-au sfiit să pună case, ca
să aibă stafiile loc, Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere, Se întâlneşte Grigore al lui
Tăgărâlă cu unul care cam sclipea de departe, Aşa ca putregaiul. «Bună seara.» Ăla nu-i
răspunde. «N-o fi auzit», se gândeşte Grigore, «Bună seara», zice iar. «Bună seara», îngână
celălalt, parcă ar fi avut ţărână-n gură şi-i stă drept în cale, Nu-l mai lasă să treacă. «Mă, tu ştii
cine sunt eu?» Se uită Grigore... şi odată simte cum i se scoală căciula Singură din cap: hoop!
şi cade jos... pleoţ! Ăsta semăna cu unul de Murise... să tot fie luna... «Păi, eu ştiu... » încearcă
el să-şi facă... ce să-şi facă?... curaj... «Te cunosc, dar nu ştiu de unde să te iau...» Păi, ia-mă şi
dumneata de guler... rânjeşte străinul. Când să-l ia de guler... nimic... Ăla era moroi... Dar
mâna îi rămăsese ţeapănă în aer... După aia i s-a făcut moale şi aşa a rămas. Bine că nu i-a zis
moroiul să-l mai ia şi de altceva Că paraliza tot.“

Citeste mai mult: adev.ro/mp5y85

Mitul
strigoilor

Se zice din popor că iau puterea oamenilor, aduc grindina,

ascund ploile benefice, iau mana grâului şi laptele vacilor, dar, mai rău decât toate
astea, aduc nenorocirea printre oameni.

Vorbim astăzi despre strigoi (sau moroi, cum li se mai spune prin părţile Ardealului),
un mit pe cât de înfricoşător, pe atât de vechi în folclorul românesc.

Cum poţi recunoaşte un strigoi? Bătrânii din satele româneşti spun că nu este greu să
deosebeşti un strigoi de un om normal, iar mitul arată că strigoiul este un om chel în creştetul
capului, iar şira spinării este terminată într-o coadă de animal...

În anumite zone (cum este Argeşul), se spune că strigoii aveau copite, de fapt acesta fiind
unicul detaliu după care îi puteai deosebi de oameni. În alte regiuni se spune că strigoiul se
arată transformat în animal sălbatic, cel mai des luând chipul unui lup. Se mai zice din
bătrâni că strigoiul nu mănâncă usturoi şi fuge chiar şi de ceapă, cu alte cuvinte, este o
„rudă” a vampirului.

Strigoiul va fugi şi de tămâie, iar în noaptea Sfântului Andrei va dormi sub cerul liber. Tot
din bătrâni se povesteşte că există două categorii de strigoi: cei vii şi cei morţi. În noaptea
Sfântului Andrei sau când este lună plină, ei ies din morminte sau îşi părăsesc trupul şi se
pun pe făcut rele. Strigoii au primit mai multe nume din popor, în funcţie de regiune. Li se
mai spune moroi (în Ardeal, Muntenia şi Oltenia) sau vidmă în zona Bucovinei.

Strigoii
 Strigoii, numiti in Banat si strigoni, si strigele,
strigoaiele sau strigoaicele (in Banat strigoane), sunt,
dupa credinta si spusa romanilor de pretutindeni, de
doua feluri, si anume: unii mitici, iar altii reali. Cei
mitici sunt un fel de spirite necurate si rele, care
numai rar se arata oamenilor in chip omenesc; cei
reali sunt insa au chip omenesc, ca toti oamenii si
petrec impreuna cu acestia pana la moarte, iar dupa
ce mor se prefac si ei in strigoi si strigoaice
adevarate, adica in spirite rele, daca, cand se
inmormanteaza, nu se implanta in mormantul lor un
par, care sa ajunga pana in corp si sa le strapunga
inima. Strigoii si strigoaicele in chip omenesc se pot
cunoaste dintre ceilalti oameni pentru ca au "coada",
adica varful spinarii lor e mai prelungit. Se mai cunosc ca nu mananca usturoi si ceapa si se feresc de tamaie. Ei
mai au, de obicei, sprancene impreunate, maini paroase si gura larga de capcaun. Oricand se pot preface in cai
sau in alte animale. Strigoaicele cu chip omenesc se destineaza inca inainte de nastere ca sa fie strigoaice. Sunt
insa si de acele strigoaice, pe care moasa le ridica la acest rang dupa nastere, rostind cuvintele: "Tu sa fi
strigoaica de lapte, tu de furca, tu de sapa, tu de matura, tu de secere" si asa mai departe. Si pe care a facut-o
moasa strigoaica, asa ramane in veci si pururea. Cele mai primejdioase insa dintre toate strigoaicele sunt cele
furatoare de lapte.
Strigoii se nasc ca orice copil, dar ei se cunosc, pe aceea, ca la nastere au pe cap o tichie sau caita, iar pe corp o
camasa. Un astfel de copil este nascut de o femeie, care find insarcinata, a baut apa necurata, in care un drac si-a
lasat balele sau care a iesit noaptea cu capul gol. Atunci Satan vine si-i pune pe cap o tichie rosie ca a lui, iar
cand copilul se naste, are si el tichia pe cap, dar aceea e de strigoi. Moasa, cand i-o vede, i-o ia repede de pe cap
si i-o rupe, sa nu si-o manance singur copilul, ca astfel sigur se face strigoi. Strigoii se mai fac din oamenii care
s-au vandut Diavolului si care isi fac singuri moartea. Se mai fac si din mortii lasati singuri peste noapte si pe
sub care a trecut o mata, un soarece sau un caine. Romanii au in aceasta priviinta foarte multe credinte in
legatura cu nasterea si viata strigoilor, de care se tem grozav.
Strigoii vii
Acestia duc o viata cu totul aparte. Ei se aduna in timpul noptii intr-un anumit loc, de obicei o casa parasita, sau
in cimitire si pun la cale treburile lor. Intre ei, traiesc ca sot si sotie, chiar daca in viata de zi, pe care o au intre
oameni, fiecare are alti soti.
Atat strigoii-spirite, cat si strigoii-oameni, mai ales insa strigoaicele, fac oamenilor multe neplaceri, neajunsuri si
daune. Dar nici o fapta fara rasplata! Fac strigoaicele multe neplaceri oamenilor, dar si acestia le vin uneori de
hac, cand pun mana pe dansele. Iar aceasta se poate intampla mai ales in ziua a doua de Pasti.
Pe strigoi, numai cei nascuti sambata ii pot vedea su recunoaste. Asa, daca luam in ziua de Pasti lingura cu care
s-au amestecat ouale inrosite si o punem dupa curea (serpar) si apoi, cand se scoate ciurda la pascatoare, ne suim
intr-un pom inalt, atunci vedem pe toate strigoaicele cum merg nevazute cu ciurda spre a lua laptele de la vaci.
Cea mai mare strigoaie e calare pe taurul satului. Ele, cum se apropie, te simt. Deci se grabesc la tine si,
amenintandu-te ca nu cumva sa spui cuiva cele vazute, te imbie sa te dai jos din pom. Dar tu sa nu te dai
induplecat, ca apoi poti pune mana pe ele si faci cu dansele ce vrei.
Mai departe, daca prinzi un sarpe inainte de Pasti, daca-i tai capul cu un ban de argint si apoi ii bagi trei fire de
usturoi in gura si astfel il ti in ziua de Pasti in san la Biserica, atunci inca vezi strigoaiele. In fine, care petrece
lunea Pastilor stand pe un pod, acela asemenea vede toate strigoaicele ce trec pe acolo.
Ajunul sau ziua care premerge Sfantului George se numeste in unele parti din Banat Sangiorgiul vacilor, din
cauza ca in aceasta zi, de cum se insereaza bine si pana dupa miezul noptii, umbla spiritele cele rele, cu
deosebire insa strigoii si strigoaicele, pe la casele oamenilor, ca sa ia mana, adica laptele de la vaci. Strigoaicele
insa, dupa credinta si spusa romanilor din Banat, nu merg pe jos, ci ele zboara prin aer, foarte pe sus, incat abia
se aud, calarind pe anumiti cai facuti din oameni, care din nenorocire au iesit cu capul gol afara in preseara
Sangiorgiului vacilor. De aceea, fiecare om trebuie sa se pazeasca, ca in aceasta seara sa nu iasa afara cu capul
gol, fara palarie, caci lesne i se poate intampla ca strigele sa-l prinda si sa-l faca cal de strigi; vreo strigoaica
adica poate pandi la usa celui ce iese cu capul gol si, cand iese, se trezeste ca i-a pus fraul in cap si atunci
respectivul cauta sa fuga asa de tare cum ii porunceste ea, si sa mearga acolo unde-l duce ea, iar, cand il lasa, e
asa de ostenit, de nu mai stie de capul sau.
Inainte de a merge si a lua laptele de la vaci, strigoaicele, dupa credinta si spusa romanilor din Bucovina si a
celor din Transilvania, se aduna in locuri singuratice, in vizuinele codrilor, in case parasite si intre hotare, unde
se hotarasc mosiile mai multor comune. Acolo se apuca apoi la bataie necontenit pana la miezul noptii. Sosind
miezul noptii, incaleca fiecare pe cate o melita si astfel se duc la casele oamenilor de iau laptele de la vaci. Dar
nu numai strigoaicele sunt acelea care iau noaptea spre Sf. George laptele de la vaci, ci si o seama de vrajitori si
vrajitoare.
Strigoaicele mai iau roua de pe ierburi si opresc chiar ploile. Pentru asta ele se feresc de a se scalda, caci de
indata ce-ar intra in apa, ploile ar incepe sa curga, iar daca vor sa inece ogoarele sau campurile dintr-un anumit
loc, se scalda mai des in acea parte, oricat de adanca ar fi apa, caci ele nu se ineaca.
Strigoii morti
Cand se intampla de moare vreunul din neamul cel mai de aproape al mortului, atunci nu se mai asteapta ca sa
treaca timpul hotarat pentru dezgropare, ci-n multe comune, atat din Moldova, cat si din Tara Romaneasca, este
datina ca mortul ce a murit mai pe urma sa se dezgroape la sase saptamani si, daca-l gasesc cu fata in jos, se zice
ca e strigoi, si indata i se bate un par de lemn de tisa prin inima sau i se scoate inima si cu ea se ung toti membrii
familiei, pentru ca prin aceasta se crede ca-i pazeste ca sa nu moara indata si neamurile ramase in viata.
Mormantul de strigoi este gaurit (pe acolo turnandu-se mujdei de usturoi ca sa nu mai iasa afara) sau are
pamantul lasat. Mai se poate afla locul unde sunt ingropati strigoii aducand un armasar negru, ori un cocos
negru, si la care mormant se duce acolo este mormantul cu pricina.
Cateodata poti scapa de strigoi prin descantece, dar, de cele mai multe ori, oamenii nu pot scapa, decat
inmormantandu-l din nou sau dregandul dupa cum urmeaza: in judetul Mehedinti, in timpurile vechi, dupa ce se
dezgropa strigoiul, se ducea la munte si se arunca sau se ingropa acolo. Pentru anihilarea strigoilor se mai
practica (in diferite zone ale tarii): infigerea unei andrele in buric (pentru a le scadea puterea), infigerea unui fus
in mormant, legarea trupului de un rug si presararea de mei si tamaie in sicriu, in gura, urechi si nasul mortului
pentru ca sa nu poata intra Dracul, ingroparea cu fata in jos, punerea de usturoi si pietre in gura mortului sau
taierea capului si infigerea unei tepuse in inima. O alta metoda este si dezgroparea strigoilor si strapungerea
trupului lor cu furci de fier in inima, in ochi si piept, si mai apoi ingroaparea din nou cu fata in jos.
Pretutindeni se crede ca strigoii ies noaptea din morminte, cu deosebire in seara spre Sf. Gheorghe, Inaltarea
Domnului si Sf. Andrei, cand au cea mai mare putere; si atunci nu numai ca iau laptele de la vacile mulgatoare si
le sug sangele, nu numai ca fac oamenilor o multime de neplaceri, neajunsuri si daune, de cum inopteaza si pana
canta cocosii, ci totodata mananca, rand pe rand, cate un membru din familia lor, sau le mananca numai inima si
le sug sangele, din care cauza trebuie numaidecat sa moara. Ei sug sangele oamenilor ca sa prinda putere si cel
caruia i se intampla acest lucru, gaseste dimineata un punct rosu pe piele dupa un somn nelinistit, are mereu
dureri de cap si simte o slabire generala, iar dupa catva timp moare.
Strigoaicele mai vin noaptea si vor sa faca dragoste cu cei vii. Dupa ce se iubeste cu cineva, strigoaica ii suge
sangele si dimineata omul acela gaseste pe corpul lui o pata rosie si o impunsatura ca de ac.
Strigoilor, ca oricarui duh necurat, le e frica de copii, care fiind suflete curate si nevinovate, au un inger pazitor
mai puternic. De aceea, in ajunul Craciunului si in noaptea Anului Nou, cand se umbla la colindat, dracii, strigoii
si orice alt duh necurat, fug de pe pamant.

Sursa: www.normal-paranormal.ro

Strigoii, numiti in Banat si strigoni, si strigele, strigoaiele sau strigoaicele (in Banat strigoane), sunt, dupa
credinta si spusa romanilor de pretutindeni, de doua feluri, si anume: unii mitici, iar altii reali. Cei mitici sunt un
fel de spirite necurate si rele, care numai rar se arata oamenilor in chip omenesc; cei reali sunt insa au chip
omenesc, ca toti oamenii si petrec impreuna cu acestia pana la moarte, iar dupa ce mor se prefac si ei in strigoi si
strigoaice adevarate, adica in spirite rele, daca, cand se inmormanteaza, nu se implanta in mormantul lor un par,
care sa ajunga pana in corp si sa le strapunga inima. Strigoii si strigoaicele in chip omenesc se pot cunoaste
dintre ceilalti oameni pentru ca au "coada", adica varful spinarii lor e mai prelungit. Se mai cunosc ca nu
mananca usturoi si ceapa si se feresc de tamaie. Ei mai au, de obicei, sprancene impreunate, maini paroase si
gura larga de capcaun. Oricand se pot preface in cai sau in alte animale. Strigoaicele cu chip omenesc se
destineaza inca inainte de nastere ca sa fie strigoaice. Sunt insa si de acele strigoaice, pe care moasa le ridica la
acest rang dupa nastere, rostind cuvintele: "Tu sa fi strigoaica de lapte, tu de furca, tu de sapa, tu de matura, tu de
secere" si asa mai departe. Si pe care a facut-o moasa strigoaica, asa ramane in veci si pururea. Cele mai
primejdioase insa dintre toate strigoaicele sunt cele furatoare de lapte.
Strigoii se nasc ca orice copil, dar ei se cunosc, pe aceea, ca la nastere au pe cap o tichie sau caita, iar pe corp o
camasa. Un astfel de copil este nascut de o femeie, care find insarcinata, a baut apa necurata, in care un drac si-a
lasat balele sau care a iesit noaptea cu capul gol. Atunci Satan vine si-i pune pe cap o tichie rosie ca a lui, iar
cand copilul se naste, are si el tichia pe cap, dar aceea e de strigoi. Moasa, cand i-o vede, i-o ia repede de pe cap
si i-o rupe, sa nu si-o manance singur copilul, ca astfel sigur se face strigoi. Strigoii se mai fac din oamenii care
s-au vandut Diavolului si care isi fac singuri moartea. Se mai fac si din mortii lasati singuri peste noapte si pe
sub care a trecut o mata, un soarece sau un caine. Romanii au in aceasta priviinta foarte multe credinte in
legatura cu nasterea si viata strigoilor, de care se tem grozav.
Strigoii vii
Acestia duc o viata cu totul aparte. Ei se aduna in timpul noptii intr-un anumit loc, de obicei o casa parasita, sau
in cimitire si pun la cale treburile lor. Intre ei, traiesc ca sot si sotie, chiar daca in viata de zi, pe care o au intre
oameni, fiecare are alti soti.
Atat strigoii-spirite, cat si strigoii-oameni, mai ales insa strigoaicele, fac oamenilor multe neplaceri, neajunsuri si
daune. Dar nici o fapta fara rasplata! Fac strigoaicele multe neplaceri oamenilor, dar si acestia le vin uneori de
hac, cand pun mana pe dansele. Iar aceasta se poate intampla mai ales in ziua a doua de Pasti.
Pe strigoi, numai cei nascuti sambata ii pot vedea su recunoaste. Asa, daca luam in ziua de Pasti lingura cu care
s-au amestecat ouale inrosite si o punem dupa curea (serpar) si apoi, cand se scoate ciurda la pascatoare, ne suim
intr-un pom inalt, atunci vedem pe toate strigoaicele cum merg nevazute cu ciurda spre a lua laptele de la vaci.
Cea mai mare strigoaie e calare pe taurul satului. Ele, cum se apropie, te simt. Deci se grabesc la tine si,
amenintandu-te ca nu cumva sa spui cuiva cele vazute, te imbie sa te dai jos din pom. Dar tu sa nu te dai
induplecat, ca apoi poti pune mana pe ele si faci cu dansele ce vrei.
Mai departe, daca prinzi un sarpe inainte de Pasti, daca-i tai capul cu un ban de argint si apoi ii bagi trei fire de
usturoi in gura si astfel il ti in ziua de Pasti in san la Biserica, atunci inca vezi strigoaiele. In fine, care petrece
lunea Pastilor stand pe un pod, acela asemenea vede toate strigoaicele ce trec pe acolo.
Ajunul sau ziua care premerge Sfantului George se numeste in unele parti din Banat Sangiorgiul vacilor, din
cauza ca in aceasta zi, de cum se insereaza bine si pana dupa miezul noptii, umbla spiritele cele rele, cu
deosebire insa strigoii si strigoaicele, pe la casele oamenilor, ca sa ia mana, adica laptele de la vaci. Strigoaicele
insa, dupa credinta si spusa romanilor din Banat, nu merg pe jos, ci ele zboara prin aer, foarte pe sus, incat abia
se aud, calarind pe anumiti cai facuti din oameni, care din nenorocire au iesit cu capul gol afara in preseara
Sangiorgiului vacilor. De aceea, fiecare om trebuie sa se pazeasca, ca in aceasta seara sa nu iasa afara cu capul
gol, fara palarie, caci lesne i se poate intampla ca strigele sa-l prinda si sa-l faca cal de strigi; vreo strigoaica
adica poate pandi la usa celui ce iese cu capul gol si, cand iese, se trezeste ca i-a pus fraul in cap si atunci
respectivul cauta sa fuga asa de tare cum ii porunceste ea, si sa mearga acolo unde-l duce ea, iar, cand il lasa, e
asa de ostenit, de nu mai stie de capul sau.
Inainte de a merge si a lua laptele de la vaci, strigoaicele, dupa credinta si spusa romanilor din Bucovina si a
celor din Transilvania, se aduna in locuri singuratice, in vizuinele codrilor, in case parasite si intre hotare, unde
se hotarasc mosiile mai multor comune. Acolo se apuca apoi la bataie necontenit pana la miezul noptii. Sosind
miezul noptii, incaleca fiecare pe cate o melita si astfel se duc la casele oamenilor de iau laptele de la vaci. Dar
nu numai strigoaicele sunt acelea care iau noaptea spre Sf. George laptele de la vaci, ci si o seama de vrajitori si
vrajitoare.
Strigoaicele mai iau roua de pe ierburi si opresc chiar ploile. Pentru asta ele se feresc de a se scalda, caci de
indata ce-ar intra in apa, ploile ar incepe sa curga, iar daca vor sa inece ogoarele sau campurile dintr-un anumit
loc, se scalda mai des in acea parte, oricat de adanca ar fi apa, caci ele nu se ineaca.
Strigoii morti
Cand se intampla de moare vreunul din neamul cel mai de aproape al mortului, atunci nu se mai asteapta ca sa
treaca timpul hotarat pentru dezgropare, ci-n multe comune, atat din Moldova, cat si din Tara Romaneasca, este
datina ca mortul ce a murit mai pe urma sa se dezgroape la sase saptamani si, daca-l gasesc cu fata in jos, se zice
ca e strigoi, si indata i se bate un par de lemn de tisa prin inima sau i se scoate inima si cu ea se ung toti membrii
familiei, pentru ca prin aceasta se crede ca-i pazeste ca sa nu moara indata si neamurile ramase in viata.
Mormantul de strigoi este gaurit (pe acolo turnandu-se mujdei de usturoi ca sa nu mai iasa afara) sau are
pamantul lasat. Mai se poate afla locul unde sunt ingropati strigoii aducand un armasar negru, ori un cocos
negru, si la care mormant se duce acolo este mormantul cu pricina.
Cateodata poti scapa de strigoi prin descantece, dar, de cele mai multe ori, oamenii nu pot scapa, decat
inmormantandu-l din nou sau dregandul dupa cum urmeaza: in judetul Mehedinti, in timpurile vechi, dupa ce se
dezgropa strigoiul, se ducea la munte si se arunca sau se ingropa acolo. Pentru anihilarea strigoilor se mai
practica (in diferite zone ale tarii): infigerea unei andrele in buric (pentru a le scadea puterea), infigerea unui fus
in mormant, legarea trupului de un rug si presararea de mei si tamaie in sicriu, in gura, urechi si nasul mortului
pentru ca sa nu poata intra Dracul, ingroparea cu fata in jos, punerea de usturoi si pietre in gura mortului sau
taierea capului si infigerea unei tepuse in inima. O alta metoda este si dezgroparea strigoilor si strapungerea
trupului lor cu furci de fier in inima, in ochi si piept, si mai apoi ingroaparea din nou cu fata in jos.
Pretutindeni se crede ca strigoii ies noaptea din morminte, cu deosebire in seara spre Sf. Gheorghe, Inaltarea
Domnului si Sf. Andrei, cand au cea mai mare putere; si atunci nu numai ca iau laptele de la vacile mulgatoare si
le sug sangele, nu numai ca fac oamenilor o multime de neplaceri, neajunsuri si daune, de cum inopteaza si pana
canta cocosii, ci totodata mananca, rand pe rand, cate un membru din familia lor, sau le mananca numai inima si
le sug sangele, din care cauza trebuie numaidecat sa moara. Ei sug sangele oamenilor ca sa prinda putere si cel
caruia i se intampla acest lucru, gaseste dimineata un punct rosu pe piele dupa un somn nelinistit, are mereu
dureri de cap si simte o slabire generala, iar dupa catva timp moare.
Strigoaicele mai vin noaptea si vor sa faca dragoste cu cei vii. Dupa ce se iubeste cu cineva, strigoaica ii suge
sangele si dimineata omul acela gaseste pe corpul lui o pata rosie si o impunsatura ca de ac.
Strigoilor, ca oricarui duh necurat, le e frica de copii, care fiind suflete curate si nevinovate, au un inger pazitor
mai puternic. De aceea, in ajunul Craciunului si in noaptea Anului Nou, cand se umbla la colindat, dracii, strigoii
si orice alt duh necurat, fug de pe pamant.

Sursa: www.normal-paranormal.ro

Publicitate

SURSA 03 roportal.ro

În mitologia românească, strigoii (la fel la plural ca şi la singular) sunt sufletele rele ale morţilor, ieşite din
morminte în timpul nopţii.
Acest cuvânt este derivat din cuvântul român "strigă", care este la rândul său legat de italienescul strega, ce
înseamnă vrăjitoare. În folclor apar multe referinţe la aceste entităţi, prin poveştile cu strigoi.
Naşterea strigoiului
Strigoiul se naşte ca orice copil, dar are, în schimb, un semn distinct: o chitie, perdea pe cap , o cămaşă pe corp
sau o căciuliţă pe piele. Un astfel de copil este născut de o femeie care, fiind însărcinată, bea apă necurată,
amestecată cu bale diavoleşti sau când o astfel de femeie iese noaptea afară cu capul gol. Atunci, Satana vine şi-i
pune pe cap o chitie roşie, precum a sa. Pentru a preîntâmpina transformarea copilului în strigoi, chitia trebuie
indepărtată de pe capul copilului cât mai repede, căci altfel se zice că copilul o trage şi o înghite, transformându-
se.
Identificare
Se zice că strigoiul este chel in creştetul capului. El nu mănâncă usturoi şi ceapă, se fereşte de tămâie, iar înspre
sărbătoarea de Sfântul Andrei doarme afară. Şira spinării îi este prelungită în formă de coadă, acoperită cu păr.
Strigoii şi fenomenele meteorologice
Dacă într-un sat este secetă, înseamnă că acolo este o strigoaică (împiedică ploile); dacă ploua cu
piatră(grindină), Dumnezeu le pedepseşte pe strigoaicele care nu lasă "să ploua ploaie curată", iar dacă plouă cu
soare, se crede că una din strigoaice se mărită.
Cine se poate transforma în strigoi
Copiii care mor nebotezaţi; mortii care în timpul vieţii au facut multe rele, au fost vrăjmaşi; cei care mor de o
moarte "grabnică"(spânzuraţi, innecaţi, împuşcaţi...); bolnavii care în timpul convalescenţei rămân
nesupravegheaţi şi trec peste ei o pisică sau morţii nepăziţi peste care au trecut pisici, câini, găini sau orice altă
pasăre, ORI şoareci. De aceea este datina de a păzi mortul când este in casă. Exista strigoi vii şi strigoi morţi.
Când este lună nouă, strigoii ies din morminte sau îşi părăsesc trupul şi încep să danseze sau să facă tot felul de
răutăţi. Noaptea lor este aceea de Sfântul Andrei.
Primejdii
Strigoii iau laptele de la vaci , iau mana grâului, puterea oamenilor, opresc ploile, aduc grindină şi aduc moartea
printre oameni şi printre vite. De Sf.Gheorghe, flăcăii udă fetele pentru ca acestea să nu aibă de suferit de pe
urma strigoaicelor , dar şi pentru a nu se transforma in aceste făpturi. Pentru omorârea acestora, se caută
mormântul celui presupus a fi strigoi şi i se citeşte rânduiala de către preoţi(care de multe ori nu are nici o
putere) şi i se bate în inimă un par de stejar, de tisă sau de frasin, se înţeapă cu un cui sau un cuţit, pentru a
rămâne legat de sicriu şi a nu putea ieşi pentru a face răutăţi.

Strigoii si ielele
STRIGOI

Aici se spune ca un om devine strigoi daca atunci cand se naste isi inghite o parte din placenta;in
timpul vietii poate fi o persoana respectabila,dar dupa ce moare ia langa el ( omoara) persoanele
care i-au fost dragi in timpul vietii.
M-am hotarat sa nu vorbesc despre strigoi in general pentru a nu fi contrazisa de alte persoane din
alte zone, caci fiecare regiune are detaliile ei care fac “legenda” putin mai diferita.Am scris “legenda”
pentru ca nu stiu daca e doar o poveste sau chiar este adevarat avand in vedere ca provin dintr-o
localitate si lucrurile pe aici nu sunt chiar asa linistite cum s-ar crede.
Cam acum juma` de an s-a petrecut un eveniment deloc des intalnit care mi-a dat fiori.A murit o ruda
mai indepartata,un barbat cam de 70 de ani, un om bun dupa cum zice lumea,caci eu nu l-am
cunoscut niciodata,doar mama si familia ei il stiau foarte bine, era mosul ei (sotul moasei care a
ajutat-o sa se nasca).
A cazut la pat din pricina batranetii,munca de la camp si greutatile vietii l-au rapus la o varsta
onorabila,abia mai misca,nu manca mai deloc.Socul a fost cand intr-o noapte s-a ridicat din pat si a
inceput sa urle, sa zbiere, sa rupa carpetele de pe perete(carpete tesute la razboi in cazul in care
credeati ca nu se mai gasesc) si apoi sa zgarie peretii cu unghiile.S-a incercat sa se comunice cu el,dar
nu raspundea la nimic,apoi a cazut la pat…din nou.De data asta definitiv;a murit.Nu a suferit de
epilepsie sau alta boala care sa ii produca convulsii.
A fost tinut in tron(sicriu) si a treia zi urma sa fie inmormantat;in noaptea zilei a doua fiul sau in
varsta de aproximativ 30 de ani a cazut la pat,ai fi putut crede k e rapus de durere,dar dimineata a
facut aceleasi lucru ca si tatal sau, a smuls carpetele,a lovit mobila,a zgariat peretii si apoi zacea
muribund.Imaginati-va durerea femeii vazandu-si sotul mort si fiul muribund…
Unchiul meu si alti cativa oameni l-au dus pe decedat in cimitir,trambita ii anunta moartea in sat si
femeile boceau.Au chemat un om invarsta,cunoscut in sat pentru priceperea sa in depistarea
strigoilor.Din cate am inteles l-a controlat pe om pe la gat, pe la coaste si si-a dat seama ca e strigoi.A
spus ceva rugaciuni in timp ce ii infigea un cui lung si subtire in inima,dupa care mortul a oftat si cand
au ajuns acasa fiul isi revenea.
Nu stiu daca i s-a facut obiceiul complet,dar aici se spune k daca un om este declarat strigoi i se infige
un piroi(tarus) in inima, i se piseaza farfurii in ureche dupa care este ingropat.
Daca dupa ce un om este ingropat si abia dupa aceea este banuit a fi strigoi,traditia spune a se trece
peste mormantul lui cu un cal alb,sau un card de gaste albe;daca calul nu vrea sa treaca ,la fel si
gastele inseamna ca banuitul este strigoi.Daca mortul este dezgropat si este gasit cu fata in jos sau
trupul lui este cald atunci clar este strigoi si trebuie sa ii se faca obiceiul.
IELELE

Desen de : Levente Szilveszter

Ielele sunt spirite malefice care se arata sub forma de fete frumoase imbracate in rochii albe;nu se
vad ca niste fiinte umane ci mai degraba ca niste fantome( usor transparente si plutitoare).Ielele apar
noaptea langa paduri,sau langa rauri,in camp,sub poduri(pe sub care trece o apa) adica in locuri in
care natura predomina,chiar si in curtile oamenilor.Ele fac o atmosfera de sarbatoare,muzica,rasete
si te striga pentru a te chema in jocul lor.Poti avea impresia ca te striga persoane cunoscute, ele pot
imita voci si te pot striga pe nume.Trebuie ignorate complet,daca le raspunzi atunci cand te
striga,vocea iti va fi luata pe viata.
Am auzit relatari de la doua persoane:un barbat ar fi vazut in copilarie doua iele sub un pod
cantand,noaptea,iar o femeie ,pe inserat, se pregatea sa plece de la camp,isi aduna sacii si cativa
erau luati de vant;alergand sa prinda sacii a zarit cateva iele printre ei.
Nu stiu cat la suta din legendele acestea este adevarat,dar se spune ca la baza oricarei legende este o
samanta de adevar.
Daca sunteti din alte zone si stiti legendele altfel sau cu mici modificari puteti sa va lasati opinia si sa
adunam cat mai multe informatii,din toata tara si vom vedea care este trunchiul comun al acestor
legende.