Universitatea Alexandru Ioan Cuza,

Facultatea de Litere
Student: Pomană Mălina-Elena
Specializarea: Limba și literatura română, Literatură universală și comparată
Anul I

Ielele și strigoii, blestemul fascinației

O discuție preliminară ar trebui să demoleze eventualele îndoieli cu privire la

existența unor entități desprinse din mentalitatea colectivă. Totuși, ceea ce
mobilizează nevoia omului de fascinație poate fi vechimea remarcabilă din care par a
se desprinde aceste concepte în chip de superstiție. Ielele și strigoii, imagini
reprezentative deopotrivă pentru ambele sexe, sunt încapsulate în mentalitatea
colectivă de sute de ani. Intuiția, (concept deopotrivă metafizic, amorf) îndrăznește să
ne convingă că aceste abstractizări pornesc de la o premisă reală. Ceea ce este vechi,
este durabil, și mai important decât orice este reținut, consemnat.

Ielele, reprezentarea femeii, ce poartă nume pretate la situații ce le implică sau nu,
astfel, voalat, ele se mai numesc și ,,Dânse ”; ,,Iude ”; ,,Fetele lui Iuda”; ,,Drăgoaice”;
,,Vâlve”. Sub aparența unor pseudo-diminutive, ce contextualizează eventuala frică,
tulburare, oroare față de posibilă lor prezență în actele de
comunicare: ,,Irodițe”; ,,Vânturițe”.
Într-un spirit fățarnic, protectiv, poporul le înduplecă la bine prin apelative de
tipul: ,,Milostive, Domnițe, Sfinte, Harnice, Sfinte Mari”. Prin simpla numire a
acestora, se poate deduce conotația negativă a acestora în folclorul românesc. De la
iad la rai, ielele sunt sub aparența seducătoare, feminină, entități ce generează spaima.
Iudele, și în același timp, Sfintele în unele părți situate în Oltenia se crede că ar fi în
număr de șapte, de o frumusețe întrecută doar de îngeri, surse divine: ,,numai niște
năluci în chip de femei tinere și vesele”. Aceste femei frumoase nu săvârșesc acte
dezirabile, ci mai degrabă distrug, răpesc, otrăvesc, având o permanentă predilecție
către figura masculină.
Ielele beau apă din fântâni, noaptea, ca oricine va bea după ele să rămână pocit.
Oamenii pentru a evita răul pun un semn, acel semn urmând să atragă asupra lui răul,
feirndu-i pe ei.
Femeile în preajma postului Sf. Petru și Pavel nu se vor implica în muncile casnice
deoarece: ,,în această zi trec Frumoasele, și care ar lucra atunci, pe aceea ar putea s-o
strâmbe la trup.”
,,Când treci sâmbăta ori marți seara peste ape, fă-ți cruce și suflă peste apă, ca să nu
fii bolnav, căci atunco se scaldă Nemilostivele.”

Marcel Mauss afirmă în cartea sa, A general theory of Magic că femeia este asimilată
ca având proprietăți magice deoarece redusă la o poziție pasivă, sau exclusă din
majoritatea cultelor religioase, această răbufnește nervos, și pare a avea proprietăți
magice pentru a compensa lipsa ei din faptele istorice. O astfel de mentalitate pare să
se exteriorizeze în peisajul și folclorul românesc, femeile sub forma unor amorfe
ființe, răbufnesc, și au un cuvânt de spus în viețile oamenilor. Săvârșirea unor acte de
factură magică, nedorite, pot fi analizate și ca proteste, justificări a competențelor
atipice.

Ielele lasă nu întâmplător, victime bărbații conștienți de propria lor frumusețe.

Frumoasele îi îndrumă să le cânte, pentru a dansa, și în cele din urmă pentru a fascina
bărbații. Poveștile din folclor abundă în relatări mai mult sau mai puțin verosimile cu
bărbați răpiți de către iele.

Numele lor sunt evitate, sub nici o formă pronunțate. Cu toate acestea, ielele, printr-o
simplă analogie își are proveniența în pronumele personal feminin ,,ele,,. Bogdan
Petricescu Hașdeu a consemnat că originea numelui își are rădăcinile în sacnscritul
”,vel ” care indică ideea de vânt, moarte sau mișcare.

Povestirile cu strigoi sunt fundamentul structurilor de funcționare a societății și a

culturii într-o epocă dată: după anul 1000, influența materială și religioasă a Bisericii
și a clericilor asupra societății laice migrează către morala religioasă (păcat, penitență,
mântuire).
Strigoii, reprezentanții bărbaților de cele mai multe ori, sunt imagini paradoxale ale
unor morți vii, ce nu au apariții în totalitate distrugătoare, aceștia fiind deseori
percepuți și ca mesagerii lumii de dincolo (apar în vise, deobicei apropiaților,
înștiințând cu privire la morți iminente sau pomeni necesare).

Refuzul ferm de a admite o reîntoarcere a morților în vise caracterizează stadiul

culturii ecleziastice a Evului Mediu timpuriu. Acest refuz este unul lipsit de
ambiguitate, unul dintre motivele principale ale acetui refuz constă în analogia făcută
de întoarcerea morților cu supraviețuirea păgânismului antic, ale cărei exprimări erau
respinse peste tot, anihilate, ascunse sau domesticite. De exemplu cuvântul larva la
romani desemnau sufletele funeste ale decedaților, la creștini ele se transformă în
spirite demonice și în manifestări diabolice.

Reîntoarcerea morților poate fi una dezirabilă atunci când ne raportăm la decedații

apropiați, însă deseori este percepută ca o nelegiuire divină, acelor morți ,,care n-au
fost bine citiți, - bine prohodiți, -de popi. ”

Intersecția unde se regăsesc strigoii și ielele este respingerea pronunțării numelor,

ambele tipologii de entități mai sunt numite cu apelativul ,,Dânsele” : ,,Strigoilor nu-i
bine să le zici pe nume, căci dacă le zici, vin pe la zilele lor și îți fac pricaz. De aceea
e bine să le zici Dânsele, de unde vine și vorba bolii De Dânsele.”

Biserica, agentul care pare să combată toate fărădelegile săvârșite de către strigoi, de
pildă, are un aspect cosmic. În Rusia este cunoscută o învățătură, de maximă
profunzime spirituală :,,fiecare om e vinovat pentru faptele tuturor.” Astfel fiecare
rudă, fiecare apropiat al unui eventual strigoi răspunde de faptele acetuia de după
moarte, astfel îi va apărea în vis, cerându-i slujbe și pomeni. Acest tip de
comportament, îngrijirea mortului și după moarte, pare a fi o vindecare a întregii
comunități. Dacă mortul, sau un simplu membru al comunității este ,,contaminat,, cu
păcate, tot grupul se ,,îmbolnăvește,,.

Concluzionând, aceste anomalii conceptuale, dincolo de aparența inocenții, simplifică

sentimentele de dor față de un om drag, refugiază neștiința omului în fața unor
explicații de factură mistică, și de ce nu, generează un soi de apetență pentru
necunoscut, nefiresc, o frică conștietizată, însă cu toate acestea, fascinantă.

Bibliografie

1. Jean-Claude Schmitt, Strigoii. Viii și morții în societatea medievală, traducere de

Andrei Niculescu și Elena-Natalia Ionescu , București, editura Meridiane, 1998
2. Marcel Mauss, A general theory of Magic, Routledge Classics, 2001
3. Tudor Pamfile, Mitologia poporului român, editura Vestala, 2014
4. Lucian Blaga, Trilogia culturii, editura Humanitas, 2018