Alexandru Mitru

Lucrare distins cu premiul „Ion ţreang ”

al Academiei Române

Volumul 1

Versiune electronic realizat

dup edi iile 1978-1983
 LA ţELE MAI MULTE ţONFERIN E rostite în public,
conferen iarul, în genere un om de cultur cu mare
reputa ie, apare la tribun în tov r şia unei persoane –
foarte cumsecade – care-l prezint printr-o scurt
alocu iune.
Alocu iunea aceasta este ca o prefa oral , similar
celor scrise, sau, cel pu in, acesta este rostul ei.
Numai c eu, de multe ori, ca un cet ean ascult tor
din sal am auzit cu drept cuvânt în jurul meu: „Dar
cine-i acela car prezint ?! ţine prezint prezentatorul?!”
ţ ci, realist vorbind, dac ar fi avut totuşi vreun sens,
conferen iarul ar fi fost mai normal s -l prezinte el pe
prezentator, inversând rolurile.
O întâmplare ca asta mi-a venit imediat în minte cînd
a fost vorba s scriu aceast prefa , care, în prim loc,
are ca rol clasic acela de a prezenta pe autor
(conferen iar în scris). S -l prezint deci pe Alexandru
Mitru! Şi s -l prezint ca autor al acestei c r i: „Legendele
Olimpului”.
El este îns cunoscut de genera ii întregi de tineri
care-i savureaz scrisul şi cu pl cere şi cu folos de ani
de zile! Iar cartea a ap rut în câteva edi ii, şi într-un
foarte mare tiraj. Pe Alexandru Mitru îl cunoaşte deci o
lume întreag , mai ales c fiecare cititor, din altruism
sau din sl biciune, are cel pu in unul sau doi semeni
succesivi, c rora le-a împrumutat cartea – ceea ce
m reşte considerabil num rul real al cititorilor.
Nu este paradoxal s -l prezint eu pe el?!
Genera iile de cititori, mai ales când e vorba de o
carte pentru tineret, se succed îns repede, şi apoi
cartea, în aceast nou edi ie, este destinat unor noi
cititori, altor genera ii; de azi şi de mâine. Destinul ei
este de durat , ca însuşi destinul legendelor pe care le
cuprinde.
Dar acele genera ii au referin ele certe, indiscutabile,
ale genera iilor anterioare de cititori, şi vor avea, de
îndat , de la prima pagin a c r ii pe care vor citi-o, o
idee proprie pentru care orice prezentare aici echivaleaz
cu a prezenta cuiva o rud sufleteasc apropiat şi care,
pe deasupra, este şi faima acelei familii.
S spun totuşi c Alexandru Mitru e un scriitor
temerar, c nu şi-a propus s scrie o carte facil , cu
poveşti de adormit copii, ci o carte şi pl cut şi
folositoare, care i-a ridicat o sumedenie de obstacole
grele, pe care le-a trecut cu un succes str lucit. Lectura
„Studiului introductiv” ce urmeaz , semnat de un mare
specialist: Prof. Nicolae I. Ţarbu, d o idee de propor iile,
dificult ile şi num rul obstacolelor pe care le avea de
trecut Alexandru Mitru în alegerea materialului acestei
c r i, pe care, cu mare curaj şi încredere în sine, singur
şi l-a ales.
Legendele Olimpului respirau greu de b trâne e –
Alexandru Mitru le-a întinerit, le-a dat suflul proasp t al
limbii şi talentului s u, f când din ele simboluri de
totdeauna ale n zuin ii omului de a se dep şi pe sine. El
a umanizat personaje devenite de mult statui, a creat
fiin e din simple simboluri, a apropiat via a zeilor şi a
eroilor legendari, de noi, cu temperamentul lor, cu
calit ile lor supranaturale, cu urile şi dragostea lor, cu
tot ce era uman totuşi şi în ei, c ci chiar zeii, care erau
întrup ri ce n-au existat, au fost crea i dup chipul şi
asem narea noastr de oameni.ţât priveşte eroii, ei au
fost oameni cu calit i superlative,zeifica i pentru faptele
lor mari şi excep ionale,de mul imile care i-au admirat
cu recunoştin .
În stil, în dialoguri, în sensurile date faptelor de c tre
autor, eu apreciez în special aceast umanizare, care
apropie un trecut îndep rtat, neguros dar neuitat, de
timpul de ast zi, creând din om o entitate universal şi
f r moarte, c ci legenda e o form a nemuririi.
Observ îns c nici cartea nu are nevoie de o
prezentare în prefa a aceasta, c ci ea a avut de curînd,
în anul 1972, o recomandare suprem dat de c tre
„Academia Republicii Socialiste România”, prin premiul
„Ion ţreangă” ce i-a fost acordat, dup ce a fost atent
judecat de sec ia de literatur şi art a Academiei, de
sub preşedin ia acelui integru, serios şi doct Alexandru
Al. Philippide şi compus dintr-un num r de scriitori şi
artişti cu mare experien . ţe rost ar mai avea, dup
aceasta, aprecierea mea?
Doar aceea a unui cititor deprins s descifreze şi
interesul şi frumuse ile unei c r i, adic o opera iune pe
care oricare cititor o va face cu aceeaşi obiectivitate şi
acelaşi entuziasm, în taina camerei sale de lectur şi în
intimitatea delect rii lui intime.
„Legendele Olimpului” e socotit drept o carte pentru
tineret, în primul rînd pentru virtuozit ile ei pedagogice,
ceea ce, într-o anumit mentalitate a unora, are un sens
oarecum peiorativ. Acest sens a fost creat de o practic
facil şi steril fantezist , obişnuit unor asemenea c r i,
asupra c rora de obicei nimeni nu se opreşte prea mult.
Dar „Legendele Olimpului” este în adev ratul sens al
cuvântului – ilustrând un vechi dicton – o carte pentru
tineretul de la 10 la 80 de ani, aşa cum au fost socotite
c r ile pentru tineret ale lui Lev Tolstoi. Eu însumi, aflat
la limita superioar , prin lectura admirativ a c r ii,am
adus o confirmare de simplu cititor acestei „butade” care
într-o form amuzant formuleaz un mare adev r.
Alexandru Mitru, prin c r ile sale, dar îndeosebi prin
aceasta, a afirmat la cea mai înalt treapt literatura
pentru copii şi pentru tineret. F r a avea câtuşi de
pu in un iz didactic, „Legendele” lui Alexandru Mitru
familiarizeaz tineretul (şi b trânetul!) cu legendele
istoriei antice a lumii, din vremea când şi realit ile cele
mai fireşti constituiau un mister, altfel inexplicabil decât
prin existen a unei puteri supranaturale şi
atotputernice, întrupat într-o fiin , pentru o mai
apropiat în elegere. Aşa fiind, cartea lui Alexandru
Mitru e istorie? e o înşiruire de legende? e o lung
poveste? Poate, cel mai pu in, asta din urm . Ea este o
nara iune a preistoriei şi istoriei antice, cu zei, cu eroi şi
sângeroase conflicte între ei, f cut cu talent şi cu
putere de evocare, aşa încât legenda s capete t rie de
adev r, de întâmplare de mari propor ii, a c rei memorie
a ajuns pîn în zilele noastre.
ţomentariul din text, ce apar ine autorului, d un
farmec deosebit legendei, încadrând-o pitoresc în
mentalitatea contemporan , cu umor uneori, cu spirit
critic alteori: „Tezeu n-a fost nicicând un trândav,
precum se ştie c sunt regii. Cât a domnit el în Atena
n-a pierdut vremea la ospe e, c ci s-a înso it cu al i viteji
şi a pornit spre Calidon!”
Dup mine, greu de definit cartea lui Alexandru
Mitru. Poate fi şi un roman, unic prin personaje şi
întâmpl ri, al istoriei, cea mai dep rtat a lumii ştiute,
nu prea departe totuşi de noi. Ea se citeşte ca atare, de
la început pân la sfârşit.
Dup atâtea spuse, concluzia este c aceast prefa
nu face altceva decît s m rturiseasc , onest, impresiile
unui cititor mai dornic s vad pe zei, oameni, decât pe
oameni, zei.

DEMOSTENE BOTEZ
aprilie 1972
 EXIST OARE VREUN OM care s r mân indiferent
la adierea mângâietoare a vântului prim v ratic, la
fream tul valurilor m rii înfuriate, care se sparg
mugind de rm, la huietul vijeliei care încovoaie
copacii, la zigzagurile roşii ale tr snetului şi la lumina
orbitoare a fulgerului? Se g seşte o inim omeneasc în
stare s r mân de piatr î n fa a acestor m re e
fenomene ale naturii, a c ror varia ie îşi afl
corespondentul î n nesfârşita gam de sentimente pe
care o trezesc în sufletul nostru? . . .
Ast zi cunoaştem for ele naturii şi puterea lor nu ne
mai însp imânt . Dar imagina ia omului primitiv, în
lipsa unei ra iuni p trunz toare, a creat
figurile mitice ale zeilor,atribuindu-le toate
fenomenele pe care nu şi le putea explica. Astfel s-au
pl smuit mitologiile popoarelor antice dintre care aceea
a grecilor se remarc prin marea bog ie şi frumuse e a
miturilor.
Mitologia grecilor este extrem de bogat , mai întâi
prin faptul c la crearea nenum ratelor figuri de zei,
semizei, eroi etc, a contribuit imagina ia multor
genera ii şi a multor oameni de talent. Dar cauza princi-
pal a mul imii miturilor o constituie îns şi
multitudinea fenomenelor naturii şi a diferitelor aspecte
ale acestor fenomene. Luând ca pild marea, observ m
c str bunii îndep rta i ai grecilor, de pe vremea lui
Pericle, au pus st pân peste întinsele ape pe Poseidon.
Dar în mare, în imagina ia grecilor mai locuiau:
Amfitrita, so ia lui Poseidon; Nereu, fiul lui Poseidon;
Nereidele, fiicele lui Nereu; Tetis, o alt divinitate a
m rii; Triton, fiul lui Poseidon sau al lui Nereu etc. Dac
ne gândim cât de variate sunt fenomenele naturii şi
aspectele lor şi dac inem seama c pentru grecii vechi
fiecare fenomen şi aspect al naturii a dus la crearea mai
multor zeit i, atunci ne d m seama de unde provine
bog ia mitologiei greceşti.
În concep ia vechilor greci, zeii nu tr iau izola i de
muritori,ci se amestecau în via a lor, dirijându-le sau
împiedicându-le ac iunile, aducându-le fericire sau
nenorocire. De aceea, în via a zeilor se reflect multe
din fenomenele vie ii sociale a grecilor. Astfel, Ares era
zeul r zboiului, Hera proteja c snicia, Hermes era
protectorul negustorilor, împ r ia mor ilor o conducea
Hades etc. Uneori zeii se c s toreau cu muritoare şi
invers: zei a Tetis, divinitate a m rii, s-a c s torit cu
Peleu, un muritor, iar din c s toria lor s-a n scut Ahile,
faimosul erou ale c rui fapte sunt cântate în IIiada.
Miturile Olimpului, adic miturile care se povestesc
despre zeii care locuiau în Olimp, au fost create într-o
epoc de umanizare a concep iilor despre natur , de
relativ linişte şi înseninare a sufletului grec în fa a
covârşitoarelor for e ale naturii. La început, grecii şi-au
închipuit aceste for e sub forma unor obiecte
neînsufle ite, în special pietre şi lemne, numite fetişuri.
De pild , în oraşul Thespiae, în Ţeo ia, for a atribuit
mai târziu zeului Eros, zeul iubirii, era închipuit de o
piatr necioplit . Apoi, for ele naturii au luat chipul
unor animale. La Delfi, înainte de Apolo, trona un zeu cu
chip de lup. Încetul cu încetul, oamenii au început s
cunoasc natura, s -i în eleag unele fenomene, şi
atunci for ele ei covârşitoare au luat, în imagina ia
grecilor, chipuri omeneşti. Aşadar, de la zeit i
închipuite sub forma unor obiecte neînsufle ite şi pân
la zeii din Olimp, care se deosebeau de oameni numai
prin putere şi nemurire, concep iile grecilor despre
divinit i, ca for e ale naturii, au f cut un drum lung.
La constituirea acestui panteon olimpic a contribuit
imagina ia multor oameni şi a multor genera ii din
diferite regiuni locuite de greci. Acest fapt a f cut ca
despre acelaşi zeu s se povesteasc lucruri diferite şi
deci zeul s apar în chipuri diferite. De pild , un mit
spunea c zei a Afrodita se n scuse din sângele lui
Uranus, c zut în valurile m rii, în timp ce la Homer,
Afrodita este fiica lui Zeus şi a Dionei. Înainte de Homer,
Poseidon era socotit şi numit „protector de familie” şi
„tat ”, pe când la Homer el st pâneşte peste ape. În
Siciomia, Afrodita era socotit protectoarea l uzelor, pe
când la Sparta zei a ap rea, în imagina ia grecilor,
înarmat . Aceste exemple sunt îndeajuns spre a înlesni
o reprezentare cât mai clar despre bog ia de mituri
care se povesteau despre zeii din Olimp.
Dar, oricât de variate ar fi fost, în legendele Olimpului
se reflectau realit i sociale şi politice de pe vremea când
tr iau autorii miturilor. De pild , Zeus trona în Olimp
aşa cum la Tirint şi Micena, dou centre importante din
Grecia, în secolele XIV-—X. î.e.n., st pâneau puternicii
basilei, şefi de triburi. Olimpul homeric nu este altceva,
în toate am nuntele lui, decât o reflectare a vie ii sociale
şi politice a grecilor, de pe vremea când au fost
pl smuite aceste mituri.
De aceea, odat instituit, Olimpul homeric n-a r mas
încremenit. Poe ii care au urmat dup Homer au
prelucrat miturile în lumina concep iilor filozofice şi
religioase ale vremii lor, contribuind astfel la îmbog irea
tezaurului mitologic grec, care şi aşa era extrem de
bogat. Prelucrarea miturilor zeilor olimpici de c tre poe i
a dus şi la diversificarea chipurilor sub care ap reau
diferi i zei.
ţele expuse mai sus ne explic de ce, ast zi, oricine
voieşte s scrie o mitologie a grecilor, se g seşte de la
început în fa a mai multor mituri, din epoci diferite, care
se povestesc despre acelaşi zeu.
În prima parte a acestui volum, profesorul şi scriitorul
Alexandru Mitru ne prezint miturile despre zeii
olimpici. Aşa cum am ar tat, despre zeii Olimpului se
povesteau mituri pl smuite în vremuri şi în regiuni
diferite şi reflectând concep ii felurite. Pentru autorul
c r ii de fa se puneau, deci, de la început, mai multe
întreb ri: cum va proceda cu diferitele variante ale
miturilor? Le va expune pe toate sau numai pe unele?
ţare va fi criteriul alegerii, dac va face o selec ie? Cum
vor ap rea zeii Olimpului în lumina miturilor alese? În
cele ce urmeaz , încerc m s ar t m cum a în eles
autorul s rezolve aceste probleme.
Dup cum se vede şi din tabla de materii, dar mai
ales din titlurile şi subtitlurile lucr rii, autorul nu şi-a
propus s dea absolut toate miturile Olimpului, ci a ales
pe cele mai importante în leg tur cu zeii cei mari ai
Olimpului şi, înainte de ei, cu Haosul, Ceea sau Gheea,
Uranus, Cronos etc.
 Este îns vrednic de subliniat faptul c Alexandru
Mitru a dat o deosebit importan mitului prometeic. El
a f cut acest lucru pe deoparte din dorin a v dit de a
lega, printr-un fir logico-cronologic, atât cât este cu
putin , diferitele mituri între ele, pe de alta, mai ales,
pentru a-i da lui Prometeu – „cel mai nobil sfânt şi
martir din calendarul filozofic”, cum îl numeşte K. Marx
– valoarea unui simbol al luptei pentru smulgerea şi
st pânirea tainelor naturii, pentru progres, împotriva
for elor naturale şi sociale pe care zeii le închipuiau în
fantezia celor vechi.
Întrebarea, de o deosebit însemn tate, care se punea
dup alegerea miturilor de expus, era aceea a ordinii
cronologice. Ea avea s reflecteze, desigur, şi
însemn tatea acordat fiec rui zeu, precum şi motivarea
psihologic şi logic a faptelor închipuite, povestite de
mituri. Aici autorul a urmat, în general, pe Hesiod,
poetul care a încercat s fac o „istorie”, ca s zicem aşa,
a zeilor.
Hesiod a fost determinat s scrie Teogonia, „naşterea
zeilor”, de haosul care domnea în mitologie, haos
provocat de nenum ratele mituri contradictorii atât în
ceea ce priveşte faptele zeilor, cât, mai ales, în ceea ce
priveşte momentul apari iei lor în lume, c ci, în
imagina ia grecilor, zeii s-au n scut ca şi oamenii.
Haosul în mitologie n-a încetat dup apari ia Teogoniei,
iar mitografii greci care au scris dup Hesiod s-au g sit
în fa a aceleiaşi puzderii de mituri contradictorii.
Aşadar, ca şi Hesiod, şi ca orice mitograf, Alexandru
Mitru a trebuit s dea o ordine cronologic miturilor. A
dat-o, conducându-se, în general, aşa cum am spus,
dup Hesiod, dar introducând şi unele elemente
personale. Problema esen ial care se punea era aceea
ca un zeu s nu apar pe scen mai înainte de a fi creat,
aşa cum, de pild , la Hesiod, Eros este st pânul inimii
zeilor şi oamenilor, când zeii şi oamenii nici nu existau.
Tocmai de aceea Alexandru Mitru a procedat cu mult
aten ie şi logic atunci când, dup stabilirea domniei lui
Zeus în Olimp, a introdus mitul lui Prometeu, pentru a
explica în acest fel apari ia omului, oper a mâinilor lui
Prometeu. Înainte de Zeus, autorul român vorbeşte
despre titani şi despre monştri, ceea ce corespunde, de
fapt, ordinei închipuirilor pe care le-au avut grecii
despre lume şi via şi luptei duse de oameni pentru
eliberarea de tot soiul de suferin e materiale şi morale.
Autorul „Legendelor Olimpului” a împletit
evenimentele mitologice din Olimp cu cele petrecute pe
p mânt. Nu toate mitologiile procedeaz aşa. Dar este
mai bine cum a procedat Alexandru Mitru, deoarece, în
alt fel, se ajunge la inadverten e.
Oricât de important ar fi problema cronologiei
miturilor, esen ialul îl constituie con inutul lor. Lucrul
este cu atât mai important cu cât, dup cum am mai
spus, diferitele variante ale aceluiaşi mit prezint
personajul mitologic despre care este vorba în lumini
diferite. Deci, pentru mitograful modern se pune foarte
stringent problema alegerii variantelor care s înf işeze
zeul, sau zei a, sau eroul respectiv, în lumina pe care o
crede cea mai potrivit .
Pentru a ilustra chipul cum a în eles s rezolve
aceast problem autorul „Legendelor Olimpului”, vom
da un singur exemplu, pe care-l socotim cel mai
caracteristic, şi anume acela al zei ei Afrodita.
 În Iliada, Afrodita este r nit de muritorul Diomede şi
nevoit s se urce în Olimp. Aici Zeus o cheam la sine:

„Fata mea, îi zise, războiul nu te priveşte pe tine;

Grija ta fie mereu legăturile dragi ale nun ii;
Armele şi bătălia sunt date lui Ares şi Palas.”

Iata dar pe Afrodita, zei a frumuse ii, amestecându-se

în lupte, f r s -şi dea seama c nu este în stare s le
poarte, ba chiar r nit de un muritor. Totul se petrece
ca în familia unui basileu din Tirint sau Micena.
În cartea a VII-a a Odiseei, zei a Afrodita ne apare
îns într-o postur şi mai pu in potrivit cu m re ia
unei zei e. Poetul povesteşte cum Hefaistos a pedepsit-o
pe zei , f când o plas de aur invizibil , în care a
prins-o al turi de Ares, în hazul tuturor zeilor.
Alt coard vibreaz într-o od adresat zei ei de
poeta Safo şi în alt lumin ne apare Afrodita.
Într-adev r, Afrodita este numit „nemuritoare”, „cu
tronul zugr vit în multe culori”, „fiic a lui Zeus”, care
s l şluieşte în „palatul de aur al tat lui s u”. Zei a este
dus pe p mânt într-o teleag tras de vr biu e.
Ajungând pe p mânt, Afrodita zâmbea prietenos poetei
şi o încuraja, mângâind-o.
Pentru poetul roman Lucre iu, Afrodita-Venus este:
„N sc toare a Eneizilor”, „d t toare de via ” , prin
care iau fiin toate vie uitoarele de pe p mânt.

Cântul V.Vers – 419 şi urm ( trad. G.Murnu )

De rerum natura ( Despre natura lucrurilor ), I şi urm
 Aşadar, Afrodita-Venus a c p tat, sub pana poetului
Lucre iu, o m re ie pe care nici pe departe nu o avea la
Homer, dar începuse s-o capete la Safo.
La Virgiliu, Afrodita-Venus este preocupat de
m re ia Romei. Îndurerat de suferin ele lui Enea, ea se
duce la Jupiter şi, cu ochii în lacrimi, îl roag s
înceteze prigoana împotriva fiului s u.
Iat câteva exemple, din multele care se pot da, de
felul în care este înf işat Afrodita-Venus la Homer,
Safo, Lucre iu, Virgiliu. Înainte de a cerceta cum a
procedat autorul „Legendelor Olimpului”, am vrea s
vedem cum au procedat doi autori moderni, ale c ror
lucr ri le avem la îndemân , şi anume G. Popa-Lisseanu
şi N. A. Kun.
La Popa-Lisseanu, dup ce se arat în câteva rânduri
legenda naşterii zei ei din spuma m rii, se trece la
descrierea puterii ei. În esen , autorul o consider
„zei a frumuse ii, a iubirii şi prosperit ii... Împ r ia
ei se întinde peste ceriu şi peste p mânt, peste viet ile
m rii şi peste vie uitoarele v zduhului” .
N. A. Kun începe prezentarea zei ei prin urm toarele
fraze: „R sf at şi zburdalnic , Afrodita n-ar trebui s
se amestece în b t liile sângeroase. Ea s deşte
dragostea în inimile tuturor; şi ale zeilor, şi ale muri-
torilor. Prin aceast putere ea domneşte asupra lumii
întregi” .
Autorul continu s arate puterea pe care o are zei a
asupra fiarelor, naşterea ei din spuma m rii, veşmintele,
înso itoarele, pentru ca s ajung apoi la Pigmalion.

Mitologie greco-romană, I, pag 243

Legendele şi miturile Greciei antice, pag 52
 Trecând, în sfârşit, la Afrodita prezentat de autorul
„Legendelor Olimpului”, ne putem da mai l murit seama
de lumina în care a prezentat-o, de originalitatea sa.
Alexandru Mitru vorbeşte mai întâi despre naşterea
zei ei Afrodita din spuma m rii, rodit de pic tura de
sânge c zut din rana lui Uranus.
Apoi, logic, trece imediat la descrierea chipului şi a
g telii zei ei şi la primirea ei în Olimp:
„ţând au v zut-o pe Afrodita intrând cu pasul leg nat
în fastuosul lor Olimp, zeii s-au ridicat cu to ii n uci
de-atâta frumuse e şi gra ie şi ging şie. Mul i dintre
olimpienii falnici au şi cerut-o de so ie, dar Moira
hot râse altfel. ţea mai frumoas -ntre zei e a avut parte
de b rbatul cel mai urât din tot Olimpul. S-a înso it cu
zeul faur, Hefaistos, cel priceput, harnic, modest, îns
schilod.”
Într-un capitol special consacrat zei ei Afrodita,
autorul reaminteşte cele spuse mai sus şi continu :
„Via a împodobit de farmecul iubirii este mai fericit .
Dragostea îmblânzeşte firea şi duce focul vie ii într-una
mai departe.”
Urmeaz un fragment din imnul poetului Lucre iu,
apoi autorul povesteşte scena prinderii zei ei Afrodita în
plasa nev zut de c tre so ul ei Hefaistos, osândind
netrebnicia înşel torului Ares.
În acest fel, autorul „Legendelor Olimpului”, întocmai
ca Popa-Lisseanu şi Kun, a început prezentarea zei ei
Afrodita sub influen a imaginei lucre iene. Dar, spre
deosebire de cei doi autori, dintre care Kun nu
men ioneaz întâmplarea Afrodita-Ares, iar Lisseanu
reproduce, cu uşoare modific ri, textul citat din
Odiseea, Alexandru Mitru, reproducând şi el legenda
burlesc din Odiseea, ia o atitudine hot rât de
condamnare a urâtului fapt. În acest fel, autorul român
încearc s împace m re ia Afroditei-Venus lucre iene
cu versiunea burlesc din Odiseea.
Având în vedere c aceast „mitologie” se adreseaz în
primul rând tineretului, autorul „Legendelor Olimpului”
a rezolvat problema în chipul cel mai potrivit.
Am dat fragmente din textele pe care le-a avut autorul
„Legendelor Olimpului” la îndemân , la capitolul
„Afrodita” şi am discutat comparativ textele antice cu
pasaje din mitografi moderni, spre a ilustra, printr-un
exemplu cât mai concludent, felul cum a încercat s
armonizeze Alexandru Mitru diferitele versiuni
contradictorii cu privire la aceeaşi zeitate.
Putem dar distinge în prima parte a „Legendelor
Olimpului” urm toarele tr s turi principale:
1. Autorul a depus un efort st ruitor de a motiva logic
şi psihologic trecerea de la un mit la altul şi diferitele
ac iuni în cadrul aceluiaşi mit.
În felul acesta, se caut şi se ob ine un fir de leg tur
între diferitele mituri şi o real motivare psihologic în
povestire.
2. Autorul a ales miturile, legendele şi versurile cele
mai cunoscute şi interesante. Astfel, n-a omis pe
Prometeu, Marsias, Filemon şi Ţaucis, Pigmalion, Eros
şi Psiheea etc.
3. A c utat totodat s armonizeze versiunile
contradictorii într-o sintez în care predomin punctul
de vedere moral. Exemplul cu Afrodita este cât se poate
de concludent. Evident c aceast „moralizare” nu putea
fi f cut decât atât cât îng duia mitul.
 4. ţea mai de seam caracteristic este îns
dramatizarea continu a miturilor, care face ca nara ia
s fie înlocuit , la tot pasul, de dialog.
5. Motivarea ra ional a alegerii şi ordinei cronologice
a miturilor, pe care mitul prometeic o ilustreaz în
chipul cel mai luminos, precum şi diferitele explica ii
date în note, constituie un efort, unic la noi, de a lega
mitologia zeilor olimpici de condi iile materiale,
economice şi sociale, în care a ap rut. Alexandru Mitru
a urm rit s dea diverselor mituri o interpretare
materialist , subliniind în cuprinsul legendelor ecoul
luptei permanente a oamenilor împotriva for elor
capricioase şi asupritoare, naturale şi sociale, pe care
zeii le reprezentau în imagina ia elinilor.

În continuare Alexandru Mitru expune mituri şi

legende pe care imagina ia greac le-a esut în jurul
unor oameni numi i, în greceşte, „eroi”.
Trebuie s facem de la început o distinc ie esen ial
între zei şi eroi. Zeii erau nişte fiin e pur imaginare,
chiar dac în pl smuirea chipului şi vie ii lor se pornise
de la realit i omeneşti concrete. De pild Zeus are mult
din caracterele unui basileu. Pe când mul i dintre eroi
au tr it în realitate, iar imagina ia n-a f cut altceva
decât s le m reasc , adesea peste fire, personalitatea.
Zeus n-a existat. Ahile, Agamemnon, Menelau, Ulise au
fost îns oameni care au luptat sub zidurile Troiei.
Înainte de a-şi închipui zeii cu chip de oameni, grecii
au atribuit puteri zeieşti unor obiecte neînsufle ite, apoi
unor animale, în cele din urm unor fiin e cu chip şi
însuşiri omeneşti, pe când, în crearea legendelor eroilor,
imagina ia a pornit de la realitate, de la oameni, despre
care se ştia c au luptat şi au triumfat asupra celor mai
grele adversit i.
Acest fapt a contribuit la o ancorare mai larg a
imagina iei în realitate şi deci la o reflectare mai
profund a vie ii sociale, economice şi politice din epoca
în care au fost pl smuite miturile.
În legendele despre eroi asist m la o încordare a
tuturor puterilor fizice şi morale ale p mântenilor, spre a
birui for ele vr jmaşe şi a ridica via a şi demnitatea
omului deasupra tiraniei şi mizeriei.
În imagina ia grecilor, Zeus trona maiestuos şi
capricios în Olimp, dar pe p mânt eroul Heracle,
înfruntând mânia Herei, ucigând monştri şi biruind
oameni nelegiui i, a fost socotit vrednic de Olimp.
Curajul, dârzenia, dragostea de oameni şi spiritul de
sacrificiu pentru binele obştei sunt tr s turi care se
întâlnesc la to i eroii.
Exist , desigur, multe elemente legendare în cele ce
se povesteau, de pild , despre Tezeu. Dar lupta lui
împotriva tâlharilor, care infestau drumurile Aticei în
vremurile îndep rtate, este reflectarea unei realit i, care
a dus via a greac , în Atica, cu un pas mai departe spre
civilizare şi umanizare.
Legenda spune c Tezeu a fost înfl c rat de ispr vile
lui Heracle. Dar este uşor de închipuit ce profund
influen asupra imagina iei şi dorului de fapte mari ale
genera iilor de tineri greci exercitau aceste modele de
curaj şi dragoste de om pe care le prezentau legendele
eroilor.
 Spre a ne da îns mai bine seama de felul în care s-au
pl smuit legendele, este necesar s începem prin a
cerceta în elesurile pe care le-a c p tat cuvântul „erou”.
Evolu ia în elesurilor cuvântului ne arat limpede şi
concis no iunile fundamentale pe care le legau anticii de
acest cuvânt şi ne conduce – c l uz sigur – pe drumul
rezolv rii diferitelor întreb ri pe care le ridic problema
constituirii legendelor eroilor.
La Homer, cuvântul are urm toarele în elesuri: 1.
st pân, şef, nobil, comandant militar (Ildada, XIX 34; XX
110); 2. lupt tor (în general) (Odiseea, I 101); 3. om care
se distinge prin naştere, prin curaj sau prin talent
(Odiseea, XVIII 423, VIII 423).
Începând cu Hesiod, cuvântul „erou” cap t în elesul
de semizeu. În secolul al V-lea, vorbind despre Heracle,
Pindar (Nemeice. 3, 38) îi d apelativele de „erou zeu”.
Platon aşaz (Legile 738 d) pe „erou” dup zeu, şi între
zei şi oameni. Herodot (V 105) şi Tucidide (V 11) prin
„erou” în eleg orice om ridicat la rangul de semizeu. La
Atena, în secolul al V-lea, „eroi eponimi” erau socoti i
b rba ii care d duser numele celor zece triburi ale
Atenei. Iar la Roma „eroi” ajunseser s fie numi i împ -
ra ii romani diviniza i. Aşadar, pe scurt, linia evolutiv a
semanticei cuvântului „erou” a fost: 1. stapân, nobil,
şef, comandant militar; 2. combatant (în general); 3. om
distins prin naştere, talent, vitejie: 4. semizeu; 5.
muritor ridicat, dup moarte, la rangul de semizeu
Nici nu se poate un mai mare ajutor, în discutarea
problemei eroilor antici, decât acela pe care ni-l d
semantica cuvântului „erou”.
Într-adev r, lista sensurilor de mai sus ne arat
limpede c la început cuvântul a ar tat un om care se
distinge prin ceva fa de ceilal i oameni şi, la sfârşit, a
însemnat un om care, dup moarte, este pus în rândul
zeilor, datorit faptelor sale.
În evolu ia sensurilor cuvântului se v desc limpede
momente din istoria societ ii sclavagiste greceşti. În
Iliada, care reflect stadiul destr m rii comunei
primitive şi al înmuguririi sclavagismului, „eroi” erau
şefii de genosuri, iar la Troia, unde se luptau crâncen, ei
erau comandan i militari. Dac în Odiseea prin „eroi” se
în eleg to i combatan ii, nu numai şefii de genosuri, este
pentru c , dup r zboi, în amintirea cruntelor suferin e
pe care le înduraser în timpul sângeroaselor b t lii, to i
lupt torii aveau o figur poten at , erau socoti i to i
drept nişte „eroi”. Dar tot în Odiseea, care reflect
vremuri de pace, dup uriaşele încleşt ri de la Troia, un
om care cânta minunat era tot un „erou”.
La Atena, dup instaurarea sinoikismosului, cei mai
de seam oameni erau aceia care întemeiaser cele zece
triburi. Poetul Pindar şi filozoful Platon îi aşezaser pe
„eroi” între zei şi oameni.
Se vede c la baza diferitelor în elesuri ale cuvântului
„erou” a stat întotdeauna un sentiment de adânc
admira ie pentru oamenii care se distingeau prin
anumite calit i, admira ie care a dus la divinizarea
anumitor eroi. Dar dac sentimentul de admira ie a fost
constant, calit ile admirate s-au schimbat o dat cu
transform rile economice, sociale şi politice ale
societ ii. Astfel, în comuna primitiv se impuneau
aten iei, şi adesea admira iei gene ilor, şefii de genosuri,
de fratrii şi de triburi; la Troia, comandan ii şi vitejii; la
curtea paşnic a lui Alcinou, cânt re ul Demodocos sau
crainicul Mulios; la Atena, întemeietorii de triburi,
înving torii la jocurile interhelenice; la Roma, dup
instituirea imperiului, împ ra ii.
Lupt torii de la Troia v zuser pe şefii lor, pe marii
comandan i, pe Ahile, Ulise, Menelau, Nestor, în b t lie.
Dar, dup terminarea r zboiului, faptele lor creşteau
parc şi mai mult în imagina ia genera iilor. Felurite
legende se eseau în jurul acestor mari figuri. Apoi
fiecare cetate din Grecia voia s -şi aib „eroul” sau şi,
aşa cum s-a intâmplat cu Heracle, care era revendicat
de Teba şi de Argos, în mai multe cet i înfloreau
legende prin care un erou le aducea faim şi glorie. Nu
to i eroii au luptat la Troia, dar to i eroii erau înnobila i
cu acele calit i pe care autorii legendelor le socoteau
cele mai de frunte. Cum legendele în jurul unui erou se
închegau adesea în cet i diferite şi în timpuri diferite,
se întâmpla acelaşi fenomen care se petrecea şi cu zeii,
şi anume c acelaşi erou era înc rcat cu însuşiri
contradictorii şi despre el se spuneau lucruri
contradictorii.
Aşa cum s-a v zut mai sus, în elesurile cuvântului
„erou” izvor sc din Iliada şi Odiseea, poeme în care se
cânt faptele s vârşite de lupt torii care au luat parte la
r zboiul Troiei. Dar, înainte de a lupta sub zidurile
Troiei, grecii dezvoltaser str lucita civiliza ie micenian .
Ei luaser contact cu civiliza ia din ţreta pe la 1700
î.e.n. şi, timp de trei secole, pân la 1400 î.e.n., ei
contribuiser la înflorirea civiliza iei miceniene. De aci
înainte pornesc o mişcare de expansiune în r s rit, care,
dou secole mai târziu, a dus la r zboiul Troiei.
Este de neconceput ca timp de cel pu in opt sute de
ani, câ i au trecut de la venirea aheilor pe p mântul
Greciei şi pân la r zboiul Troiei, purt torii civiliza iei
miceniene s nu fi cunoscut şi admirat oameni cu
însuşiri excep ionale, lupt tori pentru binele
comunit ii, pe care s -i fi numit „eroi”. Aşadar, „eroii”
au existat întotdeauna la greci, legendele în jurul
diferitelor figuri au înmugurit cu mult înainte de
r zboiul Troiei, dar numai anumi i „eroi” au luat parte
la luptele de sub zidurile Troiei, şi deci numai anumite
legende au fost consemnate de eposul homeric.
ţelelalte legende, care fuseser pl m dite în epoca
micenian , continuau s pâlpâie cu o lumin modest în
Grecia. Dar, dup încleşt rile de la Troia, uriaşe pentru
vremea aceea, un mare num r de eroi au fost aduşi,
nimba i de legend , în patria mam , în Grecia. Acest
fapt a constituit un reviriment pentru legendele care
d inuiau în diferite cet i, în jurul diferi ilor „eroi”.
Astfel, unii eroi sau unele fapte, în leg tur cu anumite
cet i, au fost introduse ulterior în textul Iliadei sau
Odiseei pentru gloria cet ilor respective, iar alte cet i
şi-au revendicat anumi i eroi.
Aşadar, pentru a pune o oarecare ordine în acest
h iş de fapte, se poate spune c legendele eroilor pot fi
împ r ite în trei mari categorii: legende pl m dite pe
p mântul Greciei, înainte de r zboiul Troiei; legende
create în Asia Mic , în leg tur cu r zboiul Troiei, în
jurul unor eroi veni i din Grecia; legende create în
Grecia, dup şi sub influen a legendelor r zboiului
Troiei. Dar multe dintre legendele din prima categorie au
fost influen ate de legendele r zboiului Troiei. R zboiul
Troiei a fost evenimentul care a contribuit, într-o foarte
mare m sur , la alterarea con inutului legendelor şi deci
la estomparea cronologiei lor.
 Aceasta fiind situa ia, este foarte greu de precizat în
ce epoc au ap rut legendele în jurul unui anumit erou
şi care a fost fizionomia eroului respectiv de-a lungul
secolelor. De aceea, în discu ia cu privire la fiecare erou,
savan ii exprim p reri diferite, adesea contradictorii.
În orice caz, se pot desprinde din legende unele fapte
care sunt în perfect acord cu datele istorice. Pe baza lor
se poate stabili o cronologie relativ a diferitelor legende.
Astfel, se poate presupune c legenda argonau ilor a fost
una dintre cele mai vechi legende, c ci în ea se reflect
primele mişc ri de expansiune aheiene. Se poate de
asemenea socoti c sunt anterioare r zboiului Troiei
legendele cu privire la luptele date de argivi împotriva
Tebei. Numai dup aceea vin legendele în jurul eroilor
lupt tori la Troia.
În lucrarea sa, Alexandru Mitru a trebuit deci s
rezolve dou probleme fundamentale, semnalate de noi
mai sus: problema cronologiei şi problema fizionomiei
eroilor.
ţronologic, autorul a respectat urm toarea ordine:
Perseu, Heracle, Tezeu, Dedal şi Icar, ţastor şi Polux,
Belerofon, Asclepio, Meleagru, Orfeu şi Euridice,
întemeierea Tebei, Expedi ia argonau ilor, R zboiul
Troiei, Întoarcerea aheilor în Elada, P aniile lui Ulise,
Aventuroasa c l torie a lui Enea.
Date fiind faptele men ionate mai sus, în leg tur cu
contaminarea diferitelor legende, este cu neputin de
dovedit cu certitudine timpul precis, şi uneori chiar locul
în care au luat naştere unele legende.
Sunt totuşi anumite legende sau cicluri de legende a
c ror cronologie nu mai trezeşte nici o îndoial şi asupra
lor trebuie îndreptat aten ia criticului. Din acest punct
de vedere, autorul a procedat, în general, cât se poate de
ra ional. Astfel, era firesc s înceap cu Perseu, de
vreme ce sunt dovezi destul de conving toare c legenda
lui a înflorit în epoca micenian . De asemenea, toat
lumea savan ilor care s-a ocupat de problem este de
acord c Heracle este unul dintre cei mai vechi eroi ai
grecilor. Tezeu îşi g seşte şi el locul dup Heracle, fiind,
printr-un am nunt, pus în leg tur cu Heracle. Este
bine plasat şi expedi ia argonau ilor anterior r zboiului
troian care, la rândul s u, este urmat de întoarcerea
eroilor în Elada, de p aniile lui Ulise şi de c l toria lui
Enea
S-ar p rea, poate, c fondarea Tebei şi expedi ia
argonau ilor sunt aşezate prea departe de Tezeu. La
aceast obiec ie se poate r spunde foarte uşor c figurile
eroilor cita i anterior, chiar dac au unele contingen e
cu fapte petrecute mai târziu – de pild Heracle este pus
şi în leg tur cu r zboiul troian – legendele lor con in
v dit elemente dovedind c ele au fost pl m dite, cel
pu in în embrion, cu mult înainte de r zboiul troian.
Acolo unde cronologia este sigur – argonau i, Troia,
Ulise, Enea – autorul a respectat-o cu scrupulozitate.
În ceea ce priveşte faptele men ionate, adic
substan a legendelor înseşi, este de observat c au fost
alese cele mai importante, şi anume acelea care
ilustreaz ideea de baz pe care a urm rit-o autorul:
lupta omului împotriva elementelor ostile – naturale şi
sociale – pentru a-şi dobândi o via mai bun , precum
şi rezultatul acestei lupte: în l area demnit ii omului şi
sporirea încrederii în sine şi în puterile sale.
De pild , în legenda lui Heracle, elementul realist
reprezint lupta omului înzestrat cu excep ionale calit i
fizice şi morale, care se împotriveşte curajos fiarelor şi
monştrilor: lei, hidre, şerpi, balauri.
Astfel de lupte au trebuit s fie numeroase în epoca
comunei primitive. Acesta a fost embrionul legendei. Dar
mai târziu, genosurile s-au asociat în fratrii, şi fratriile
în triburi, şi au început lupte între ele. Deci la luptele pe
care trebuiau s le duc eroii împotriva fiarelor, s-au
ad ugat luptele împotriva şefilor de triburi, apoi de
cet i. Legenda lui Heracle s-a amplificat cu noi
elemente şi a ap rut Euristeu. Dar, pe de alt parte, se
cerea o explica ie a originii puterii excep ionale a lui
Heracle şi a soartei lui triste. Imagina ia grecilor a
n scocit mitul cu Zeus şi Alcmena şi mânia Herei,
pentru a se g si şi izvorul celor dou sprezece munci. A
venit apoi r zboiul troian. Heracle a fost, dus şi pe acolo
şi pus s lupte cu regele Laomedon. Apoi, gândirea
filozofic şi moral s-a dezvoltat, iar legenda lui Heracle
a fost îmbog it prin întâlnirea cu Virtutea şi
Voluptatea. Ulterior, Roma a devenit o putere
mediteranean . Heracle, devenit şi el Hercule, a fost
purtat pe colina Aventin şi pus s lupte cu monstrul
Cacus etc.
Alexandru Mitru a luat legenda în faza ei ultim şi a
ales elementele esen iale – originea divin a eroului,
mânia Herei, cele dou sprezece munci, regina Omfala,
Deianeira, apoteoza – şi le-a expus cu talentul s u
preabinecunoscut. Având în vedere c autorul n-are
inten ia s fac un tratat de mitologie ştiin ific , g sim
c procedeul este cât se poate de în elept. Dar în afar
de alegerea judicioas a materialului expus, autorul a
subliniat, în cursul expunerii, acolo unde se putea face,
semnifica ia legendelor, pe care vrea s-o sugereze
cititorilor. Astfel, în disputa dintre Desfrânare
(Voluptate) şi Virtute, citim urm toarele replici:
„— Şi eu, deşi puternic, a gl suit Heracle, sunt urgisit
de Hera s fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii
m-au osândit, dup dorin a Herei. Eu nu m tem de
soart şi nu m-aş fi supus, dar vreau s isp şesc
îngrozitoarea-mi crim , f cut f r voie, luptând
neînfricat şi preschimbând tot r ul urzit acolo-n sl vi, în
bine pentru oameni... Tu-mi po i fi de folos?
— i-am spus-o, i-o repet, a gl suit Virtutea.
Urmându-m pe mine ai s fii victorios, iar dup
moartea ta numele lui Heracle va fi sl vit pe veci.
— Mai bine d ruieşte- i via a numai pl cerii,
l-a-mbiat Desfrânarea. Vei fi mai mul umit.
— Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din
nou Virtutea.
La vorbele acestea Heracle a pus mâna pe greaua lui
m ciuc . S-a-ntors spre Desfrânare şi i-a rostit cu sil :
— Josnic Desfrânare, nu m po i am gi!... Am s m
lupt cu Hera, şi când o voi înfrânge, am s fiu fericit.
Aleg drumul Virtu ii…
În acest scurt schimb de replici este exprimat ideea
c l uzitoare pe care caut s-o ilustreze Alexandru Mitru
nu numai în via a lui Heracle, ci şi în vie ile celorlal i
eroi.
Autorul a mai g sit, în apoteoza lui Heracle,
admirabile cuvinte spre a ar ta str lucita înf ptuire a
prezicerilor Virtu ii. Astfel citim:
„Un car f cut din aur s-a coborât din cer şi-n el se
aflau Hermes, Atena şi Nike, zei a biruin ei. Nike
conducea carul. Iar Hermes şi Atena l-au ridicat îndat
pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp.
 Acolo însuşi Zeus l-a întâmpinat la por i, şi dup-atâta
truda şi-atâtea suferin e, pe care le-ndurase în via a sa
Heracle, s-a-nduplecat şi Hera.”
Via a lui Tezeu a fost scris şi de Plutarh. Biograful
antic avea în fa o sumedenie de versiuni, adesea
contradictorii, pe care le arat , de altfel, despre Tezeu.
Comparând ici şi colo cele expuse de Alexandru Mitru
despre Tezeu cu cele relatate de Plutarh, ne d m şi mai
bine seama de specificul fiec ruia dintre cele dou
expuneri.
Plutarh, relatând uciderea lui Perifete de c tre Tezeu,
spune: „Şi mai întâi Theseus a ucis în Epidauria pe
Periphetes, care, drept arm de atac, se folosea de o
m ciuc , de aceea era numit „m ciucaşul”. Periphetes
pusese mâna pe Theseus şi încerca s -l opreasc a
merge mai departe, dar Theseus, luându-se la lupt cu
el, l-a ucis. Pl cându-i m ciuca, a luat-o şi a f cut-o
arm , de care s-a folosit toat via a, aşa cum Heracles
s-a folosit de pielea leului, ca s arate ce puternic
animal doborâse el, iar Theseus ar ta c m ciuca fusese
învins de el, dar cu ea el va fi neînvins”(Theseus, cap.
VlII)
Iat şi expunerea autorului român:
„Aşa s-a întâmplat, c-abia plecat, Tezeu a fost silit s
lupte c-un fiu al lui Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea
to i drume ii, zdrobindu-i cu o ghioag teribil ,
de-aram , f cut -n fier ria Olimpului de zeul cel mai
meşter, tat l s u.

Din volumul Plutarh, Vieţi Paralele, Studiu introductiv, traducere, notiţe istorice şi note
de N.I.Barbu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1960
 — Ia stai, drume ule! i-a strigat Perifete. Ce te
gr beşti atâta? Via a tot i-e sfârşit – eşti doar în mâna
mea.
Şi şi-a ridicat ghioaga s arunce cu ea. Dar Tezeu s-a
ferit. Arma a fulgerat pe lâng el cu zgomot, a frânt
câ iva copaci şi s-a înfipt în p mânt, adânc, la câ iva
stânjeni.
Pân ce Perifete s-o poat ridica, Tezeu n-a pierdut
vremea. I-a s rit de grumaz...
Perifete, uimit c un fl c u ca el cuteaz s -l înfrunte,
a dat un r get groaznic. S-a trântit la p mânt, c utând
s -şi afle ghioaga de unde o zvârlise. Îns Tezeu, cu sete,
l-a tot împuns cu lancea, pân ce l-a r pus”.
ţitind cele dou pasaje, constat m c Plutarh expune
pe scurt uciderea lui Perifete, dar st ruie mai mult
asupra am nuntului c Tezeu i-a luat m ciuca, şi
asupra compara iei cu pielea de leu a lui Heracle.
Plutarh, moralist-istoric, este captivat mai mult de
interpretarea decât de expunerea faptelor cu am nunte
dramatice. Dimpotriv , Alexandru Mitru reliefeaz
faptul, îl dramatizeaz , creând am nunte esen iale
pentru mişcarea dramatic , pe care nu i le punea la
îndemân legenda. În acest fel, subliniaz ac iunea
eroic , binef c toare pentru oameni, a lui Tezeu, al turi
de hâda figur şi îndeletnicire a lui Perifete. Şi, ca
întotdeauna, şi în acest caz pregnan a dramatic a unui
fapt ilustreaz , mai luminos decât expunerea abstract ,
ideea moral pe care vrea s-o exprime.
În al doilea rând, având în vedere cititorii c rora se
adreseaz , autorul a eliminat, în expunere, orice
contradic ie cu privire la legende, de felul urm tor: „Dar
se spune c Theseus n-a luat localitatea Eleusis când
s-a dus prima oar la Atena, ci mai în urm …Astfel de
ştiri, care se bat cap in cap, se spun în aceast privin ”
(Plutarh, Theseus, cap. X).
Faptul, aşa cum este expus la autorul român, ajut la
concentrarea aten iei asupra dramatismului şi
semnifica iei morale a activit ii diferi ilor eroi.
Şi, dac inem seama c ideea de baz , pe care a
urm rit s-o pun în lumin neîncetat autorul, este aceea
a biruin ei omului când este perseverent, chiar
împotriva hot rârii zeilor, atunci dramatizarea original
a fabula iei d adesea o zguduitoare for ideii morale,
iar ideea moral vine şi transfigureaz dramatismul
care, f r sens, ar fi de-a dreptul descurajator, pesimist,
ira ional. ţhiar sfârşitul tragic al unui erou – de pild
Heracle – este nimbat de aureola biruin ei.
Autorul a avut buna inspira ie de a insera în volum şi
legenda lui Enea şi, în acest fel, de a releva înc o dat ,
în lumin , triumful eforturilor biruitoare, amintind şi de
întemeierea Romei.
Înserarea legendei lui Enea este cât se poate de
binevenit din mai multe puncte de vedere. Un punct de
vedere este acela al evit rii de a r mâne necunoscut
publicului cititor, c ruia se adreseaz cartea, una dintre
cele mai interesante figuri de erou antic. Dar mai exist
şi punctul de vedere istoric al însemn t ii pe care o
acordau romanii leg turilor înrudirii lor cu zeii, prin
Afrodita, mama lui Enea, al c rui fiu, Iulus sau Ascaniu,
a întemeiat ginta Iuliilor, din care au f cut parte ţezar şi
August. În c l toria legendar a lui Enea, de la Troia
pân în Italia, se reflect drumul pe care l-au parcurs
influen ele de civiliza ie şi cultur exercitate de greci
asupra romanilor. Romanii au cucerit Grecia, dar, aşa
cum se spunea chiar în antichitate, sub o form mai
vag , cultura greac i-a cucerit pe romani, şi, sub
influen a acestei culturi, romanii şi-au putut realiza
crea iile materiale şi culturale, care poart
caracteristicile geniului lor propriu. Autorul a procedat
deci foarte potrivit când a vorbit şi despre Enea, c ci, în
realitate, mitologia greac n-a exercitat influen e numai
asupra culturii şi literaturii greceşti, ci influen a ei a fost
profund şi la Roma.
Procedând în acest fel, autorul expune legendele, de
la Perseu la Enea, cu privire la cincisprezece eroi. El a
avut prilejul s ilustreze din belşug ideea central
ar tat mai sus şi, în acelaşi timp, în expunerea le-
gendelor, dar mai ales în note, s dea şi unele am nunte
asupra realit ilor sociale şi politice care au condi ionat
înflorirea acestor legende. Civiliza ia micenian , basileii
ahei, şefii triburilor antice sunt, rând pe rând, evoca i în
note şi, în acest fel, pe lâng încântarea, plin de în eles
moral, pe care o simte cititorul, aten ia este dus şi spre
realit ile istorice, dând astfel mitului şi legendei
suportul realit ii, iar realit ii haina fermec toare a
basmului.
Stilul este şi în aceast parte a c r ii cât se pare de
bine potrivit cu con inutul. ţuvintele sunt parc luate
din lumea basmului: expresive, pregnante, bine alese,
evitându-se arhaismele, dar nef cându-se abuz nici de
neologisme.
Iat un exemplu edificator: „Da-ndat a început
n vala de ape reci şi înspumate peste cor biile troiene şi
vuietul s-a înte it”. Cuvintele „n val ”, „a începe”, „ape”,
„reci”, „înspumate” n-au nimic extraordinar, şi totuşi,
din îmbinarea lor, autorul a izbutit s exprime plastic şi
poetic ideea.
Fraza este adesea mijlocie, şi predomin , s-ar putea
spune, propozi ia şi fraza de dou propozi ii şi,
îndeosebi, dialogul, ceea ce confer expunerii relief,
for , dramatism, patos.
Nu trebuie uitat îns c ceea ce d un deosebit
farmec expunerii este proza ritmat , care, deşi se
întâlneşte destul de des, nu transform totuşi textul
într-o înşiruire de versuri. De pilda: „Femeile plângeau
în hohot lâng palatul lui Egeu. Iar b rba ii, cu
mâhnire, c tau spre ele şi t ceau”. Ideile sunt exprimate
în proz ritmat . Dar, mai departe, autorul continu : „Şi
regele, plin de durere, i-a povestit c , mai demult, venise
la Atena fiul regelui Minos de la Creta – ca s ia parte la
concursuri”. Aşadar, ritmul este întrebuin at de autor
numai acolo unde se cer accentuate dramatic anumite
situa ii.
Rezumând cele ar tate cu privire la cea de-a doua
parte a lucr rii, putem afirma c :
1. Autorul a ales cele mai interesante figuri de eroi,
spre a le expune via a legendar .
2. Cronologia este în conformitate cu ipotezele cele
mai plauzibile.
3. Aşa cum în „Legendele zeilor” s-a dat o deosebit
aten ie figurii lui Prometeu, tot aşa în „Legendele eroilor”
s-a aruncat o lumin deosebit asupra lui Heracle.
4. Ideea c l uzitoare în expunere a fost aceea care a
stat la baza pl smuirii acestor legende, şi anume c ,
luptând cu dârzenie şi curaj neistovit, oamenii pot
triumfa asupra tuturor obstacolelor şi chiar asupra
voin ei zeilor.
 5. Dramatizarea ac iunii, l rgirea şi îmbog irea
original a fabula iei, dialogul,vocabularul, ritmul
confer o voiciune şi pregnan poetic de primul ordin.
6. Notele vin sa l mureasc , prin explica ii ştiin ifice,
multe din ciud eniile miturilor. Este unul din meritele
de seam ale acestei lucr ri, în felul acesta nara ia este
înso it de explica ia ra ional a pl smuirilor fanteziei.
7. ţa şi „Legendele zeilor”, „Legendele eroilor”
contribuie la îmbog irea cunoştin elor şi la educa ia
tinerei genera ii, punându-i în fa modele de lupt
dârz , create de antici, în care, pornind de la realit i
certe, se formuleaz n zuin e spre mai bine şi spre mai
frumos.

Din cele expuse, se vede limpede c autorul

„Legendelor Olimpului” n-a precupe it nici un efort spre
a da o dezlegare cât mai judicioas problemelor pe care
le ridica alc tuirea acestei mitologii. Zicem „mitologie”,
fiindc „Legendele Olimpului” nu constituie, în fond,
altceva decât o mitologie, dar o mitologie scris într-o
form literar vie, plastic prin pregnan a şi culoarea
termenilor şi epitetelor, sprinten prin muzicalitatea
ritmului frazei.
Prin toate aceste calit i, cartea de fa este una
dintre cele mai izbutite scrise la noi în acest gen, dac
nu cea mai izbutit .

Prof. NICOLAE I. BARBU

Amurgul s-a lăsat pe nesim ite.
Abia de se mai cern pe masă
Stropi roşiatici de lumină.
În călimara de argint,
Pana-mi, din aripă de vultur,
Pare-o corabie pe care
O ine ancora la ărm...
Mai stă încă la ărm,
Da-n noaptea asta
Voi da semnalul de plecare.
Şi trîmbi ele vor suna.
ţorabia, plină de vise
Şi de legende,
Şi poe i,
O să pornească iar
Pe marea
Învolburată
A fanteziei.
Privi i!
Pe punte s-a urcat
Homer cel orb şi în elept.
„Ţinevenit să fii, bătrâne,
Prin al aezilor elini!
 Slăvită- i fie lira sfântă
Şi glasul tău tremurător
Care-a rostit atîtea versuri.
Î i mul umim că ne-nso eşti!”
ţi iată, mai căta i! Pe punte
Au poposit şi al i poe i.
În fruntea lor e Hesiode,
ţel tînăr şi cu păr bălai,
Cântându-şi lin „Teogonia” ,
Mai sunt şi Pindar, Teocrit
Şi Apolonius din Rodos,
Eschil, Sofocle, Euripide
Şi Pausanias şi Virgiliu
Şi exilatul de la Tomis:
Ovidiu, cel cu grai duios.
Vom fi-n tovărăşie bună...
În noaptea asta vom pleca
Şi o să colindăm, dragi prieteni,
ărm după ărm, toată Elada.
Poe ii vor suna din lire,
Vântul va bate-ncetinel
Şi marea ne va legăna,
Pe valurile-i înspumate,
Iar noi tăcu i vom asculta
Fermecătoarele legende,
Prin care cei de-odinioară
Atâtea taine-şi tâlcuiau...
Urca i-vă deci to i pe punte.
Urca i-vă … Şi, să pornim!...

Teogonia – renumit poem, în care este povestit imaginara naştere a zeilor

 e povesteşte, în legend , c lumea noastr cea

S de ast zi: p mântul – plin de flori şi fructe, cu

râuri limpezi şi izvoare – soarele, luna, ziua,
noaptea şi vânturile, suflând repezi,n-au fost
întotdeauna astfel.
Lumea întreag era-n haos, haos învârtejit şi negru,
f r hotare, f r form . Îns , precum cântau poe ii, din
haos s-a desprins p mântul. P mîntul nostru larg şi
darnic. Iar p mântul rupt din haos era îns şi zei a
Gheea.
Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintâi b rbat,
Uranus. Şi el Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de
stele.
ţe mult îşi iubea Gheea so ul!... Nu mai pu in o
îndr gise Uranus pe so ia lui.
ţa s -i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte
cununi de aur şi lumin , atâta timp cât era ziu , şi
noaptea o înv luia într-o hlamid alb struie, plin de
aştri lucitori. O dezmierda cu ploi şi vânturi, şi nu se
s tura s -i spun c ea va fi mereu a lui, cât o s fie
lumea lume.
Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea
veşminte scumpe, pe care le esea anume din frunze şi
din ierburi verzi. Îşi pres ra în p r miresme din cele mai
alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, str lucitori şi
azurii, ai lacurilor de cleştar.
La vremea sorocit , Gheea i-a d ruit so ului s u şase
feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani.
Primul n scut a fost Oceanul1 (sau Ocheanos), acela
care înconjura, c-un brâu de ape scânteietor, întreg
p mântul. ţelui din urm i-au zis ţronos, şi el era cel
mai şiret, cel mai dibaci dintre titani.
S-au n scut mai apoi ciclopii: trei fra i, cu câte-un
singur ochi aşezat în mijlocul frun ii. Aceştia erau
meşteri buni şi înv aser s fac , într-un l caş de sub
p mînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau
urechile ca un ciocan, şi tr snete nimicitoare.
Dup ciclopi s-au mai ivit al i trei feciori: hecantohirii
sau centimanii, numi i aşa fiindc aveau pe trupurile lor
uriaşe câte-o sut de bra e lungi şi monstruoase.
Peste un timp, frumoasa Gheea2 avea s nasc şi al i
prunci – unii cu forme-ngrozitoare, enormi, hidoşi,
necru tori.
Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa
aflase c -ntr-o zi urma s fie r sturnat, din locul de
st pân ceresc, de c tre unul din feciori.
Din pricina aceasta dragostea lui fa de Gheea p lea
mereu. Şi-nfricoşat,se fr mânta s afle-un mijloc potrivit
ca s înl ture, degrab primejdia care-l pândea.
 NU MAI AVEA ÎNCREDERE în nimeni, nici m car în
so ia sa. Şi-atunci a chemat într-o sear pe to i copiii-n
jurul lui şi i-a zvârlit într-un afund, în prea întunecosul
Tartar.
Dac ar fi c zut din cer o nicoval pe p mânt, îi
trebuiau cam nou zile şi nou nop i, zice legenda. Şi
tot atâta timp trecea, de-o azvârleai de pe p mânt în
mult prea mohorâtul Tartar. Acolo îşi f cuse zeul o
închisoare cu por i grele. Trei ziduri o împrejmuiau,
ziduri puternice de-aram şi-un râu cumplit de foc şi
smoal 3 .
Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi.
Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit st pânul şi
bucuros c a sc pat de orişice amenin are. Zâmbea din
nou so iei sale şi îi spunea c -i este drag . Dar cum
n ştea un nou copil, Gheea vedea, plin de spaim , c
zeul i-l smulgea din bra e şi-l închidea în temni .
Mai înainte vreme, Gheea nu îndr znise s încalce
voia so ului ei Uranus – şi îndurase f r-o vorb
poruncile şi silnicia. Acum îns i-era destul. Se
mâniase-n sinea ei.
Cum? Ea-i n ştea atâ ia prunci şi n-avea parte de nici
unul? Z ceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul
s -i mai vad ? Nu. Asta nu putea zei a s -ng duie la
nesfârşit. Şi-a rugat mai întâi b rbatul, cu umilin şi
cu lacrimi, s -i elibereze iar copiii din Tartarul
întunecat.
— Îndur -te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemângâiat ,
în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii
bun, Uranus, d -le drumul! Nu merit osânda asta nişte
copii nevinova i. Î i stau chezaş pentru dânşii c nu î i
vor r pi puterea, dac vei fi mai milostiv...
Zeul Uranus era îns crud şi neînduplecat. inea la
st pânirea lui. Nu se înduioşa deloc, când îşi vedea so ia
plângând. Şi s-a r stit c tre zei :
— Vezi- i de rosturile tale... Nu e-n c derea ta s
judeci faptele ce le hot r sc...
Era teribil când striga şi când se sup ra Uranus, şi
Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-n buşit plânsul în piept
şi şi-a plecat, t cut , fruntea.
— M voi supune!... i-a r spuns.
Îns , în gându-i, tot atunci s-a hot rât s -l
pedepseasc pe so ul s u ne-ndur tor.
Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sânul ei
un diamant str lucitor. Din el zei a şi-a f cut o arm ca
o secer . A p truns apoi, pe furiş, când Uranus se
odihnea, pân în Tartarul adânc. A deschis por ile
uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vr ji numai de ea
ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pân la fiii ei, titanii,
şi i-a-ntrebat cu glas şoptit:
— ţare din voi ar fi în stare s îl înfrunte pe Uranus?
Şti i c nu poate fi ucis, pentru c -i zeu nemuritor. În
schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine
se-ncumet s fie st pânitor în locul lui?
 TO I AU T ţUT ÎNFRIţOŞA I de vorbele cutez toare.
Uranus era tat l lor. ţum s -şi loveasc ei chiar tat l –
deşi îi pedepsise greu? Apoi, zeul era puternic, şi fa -n
fa nu puteau s îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii,
titanii, se ruşinau s dea o lupt .
To i au t cut afar' de ţronos. El era foarte îndr zne
şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tat l s u, pentru
c -l aruncase-n Tartar, deşi era nevinovat. Dorea de
mult s se r zbune, s pun mâna pe putere, şi iat cel
mai bun prilej.
S-a apropiat de mama sa şi i-a r spuns, tot pe
şoptite, c este gata s se lupte şi s -l doboare pe
Uranus din cerul lui nem rginit.
F r s stea prea mult pe gânduri, a luat în mân
secera şi, ascunzându-i, plin de grij , t işul ei
scânteietor, s-a furişat pe por i afar . Pe urm , sf tuit
de Gheea, s-a ascuns dup nişte stânci. Din acel loc
putea s vad , în dep rtare, orişice; dar el nu putea fi
z rit.
A stat acolo pân noaptea, pândind cu din ii
încleşta i, aşteptând clipa potrivit când va putea s îl
loveasc pe tat l s u, zeul Uranus.
Ştia c lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine
ţronos c ne-izbânda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a
Gheei. Uranus i-ar fi osândit la chinuri înfricoş toare.
Deci, trebuia, neap rat, s -nving pe cârmuitorul de
pân-atunci al cerului. Nu mai putea s dea-napoi.
Deodat l-a z rit c vine... Zeul Uranus, din înalt, se
coborâse pe p mânt, ducând cu sine noaptea neagr ,
c tând-o pe so ia lui.
Din ascunziş a s rit ţronos cu secera în mâna
dreapt . Pân s ia aminte zeul c e pândit de fiul s u,
titanul l-a lovit în pântec4 .
Uranus a c zut în tin . R nit în pântec, plin de
sânge, se zvârcolea pe jos strigînd:
— ţronos, î i doresc s ai parte, cândva, şi tu
de-aceeaşi soart pe care o am ast zi eu! Da! Te blestem,
fecior nevrednic! Blestem,de tat şi de zeu... Ţlestemul
meu se va-mplini oricât ai fi tu de şiret…
Dar Cronos n-auzea nimic. El biruise. Era beat de
bucurie şi de triumf .A poruncit s se deschid , larg,
por ile de diamant. Şi fra ii lui, ceilal i titani, s-au
gr m dit iute la por i şi au ieşit afar to i .
— Eu v-am sc pat! le-a rostit dânsul, cu trufie.
Acuma noi suntem st pânii
— Î i mul umim, a spus Ocean. Dar tu eşti fratele cel
mic, şi nu se cade s ajungi cârmuitor peste ceilal i. De
drept, st pânul aş fi eu, c ci sunt mai mare şi-n elept.
De mine doar ascult to i...
Cronos atunci l-a înfruntat:
— În lupta grea care s-a dat, nimeni nu s-a gr bit
s -mi vie cât de pu in într-ajutor. Şi-acum, Ocean, tu
vrei puterea? Nu este drept, şi nu i-o dau...
Ocean se cam întunecase. P rea c o s -nceap
zarva. Dar Cronos l-a înduplecat pe fratele s u mai în
vârst , spunându-i c-o s -l fac sfetnic.
Şi-n sfârşit, dup mult vorb , s-au în eles s -l
recunoasc pe ţronos drept cârmuitor. ţeilal i titani şi
titanide urmau s -i fie sfetnici lui.
Aşa a luat ţronos puterea5 peste p mânt şi peste cer.
Visul pe care şi-l f cuse titanul cel ambi ios, în timpul
cât şezuse-nchis în veşnic mohorâtul Tartar, acuma,
iat , şi-l tr ia. N-avea de cine s se team , c ci fra ii şi
surorile ineau cu el, îl ajutau. Putea s cârmuiasc -n
voie... S fac tot ce-i va pl cea. Şi, mul umit, a ho rât
s -şi ia în primul rând so ie.
Şi-a ales-o pe mândra Reea6, cea mai frumoas
titanid . Şi a f cut o nunt mare... O nunt cum nu se
v zuse pân atunci în univers. La nunt au venit titanii
şi titanidele în p r... Au râs şi au benchetuit. Se
bucurau c sunt st pâni. Dar nu ştiau c -n vremea asta
zei a Nix7, adic noaptea întunecat , misterioas , ce se
ivise tot din haos, se hot râse s -l r zbune pe zeul
izgonit din cer.
Ea îl v zuse pe Uranus lovit, însângerat de Cronos,
pornind c tre o insul ca s -şi g seasc ad post. Şi asta
n-o putea uita prietena lui Uranus, noaptea. Mai mult,
Uranus o rugase s îl r zbune în vreun fel, s -i
pedepseasc pe titani. Noaptea vroia s -i împlineasc
aceast rug minte a sa.
Şi-n timp ce ţronos sta la nunt , benchetuind
nep s tor, zei a Nix n ştea din bezn nişte odrasle
monstruoase. Odrasle ce aveau s poarte nenorocire pe
p mânt. Astfel ea aducea în lume pe Hipnos – somnul
plin de vise şi de fantasme-ntunecate; Eris – discordia
cea crunt ; Nemesis – aspra r zbunare; Apate –
care-avea putin a s am geasc şi s -nşele pe zei şi
oameni deopotriv ; pe Ker – adic nimicirea şi pe
Tanatos – zeul mor ii.
— Aş vrea s v d, zeule ţronos, strigase cu glas tare
Nix, cum î i va fi domnia ta, ce-ai dobândit-o mişeleşte
de la Uranus, înstelatul... O, s te v d, tirane ţronos,
care te veseleşti atât la nunta ta cu mândra Reea!
Astfel se începea domnia zeului ţronos cel şiret, sub
blestemele lui Uranus şi uneltirile zei ei, care-şi
acoperea tot trupul sub un v l lung, întunecat.
 Note:

1. Oceanul şi zei a titanid Tetis erau socoti i drept p rin ii

tuturor râurilor, în num r de trei mii, cum, spuneau legendele
eline, şi ai celor trei mii de nimfe, numite oceanide. Alt titan,
Hiperion şi cu so ia sa, Teea, au odr slit pe Helios – soarele,
Selene – luna şi Eos – aurora. Iar Eos, aurora. La rândul ei,
c s torit cu Astreu, a n scut toate stelele care lucesc pe bolt ,
luceaf rul de diminea şi cele patru vânturi: Ţoreul – vântul
n prasnic dinspre miaz noapte, Eurul – vântul prielnic din
r s rit, Notul – vântul de la miaz zi, cel aduc tor de ploaie, şi
Zefirul – vântul r coros din asfin it.

2. Într-un imn atribuit b trânului Homer, Gheea era sl vit

astfel: „Eu voi cânta p mântul... str vechea mam a tuturor,
aceea care nutreşte toate fiin ele r spândite în lume. O, te salut
pe tine, mam a zeilor, soa a lui Uranus înstelatul. Îndur -te, fii
binevoitoare cântecelor mele şi d ruieşte-mi o via fericit !...”
Imnul sl vea în acest chip pe Gheea, pentru c vechii greci,
elinii, socoteau c din unirea p mântului cu cerul – şi din urmaşii
lor – s-a n scut tot ce se g seşte în univers: aştrii, lumina şi
vânturile, apele şi fiin ele vii, ba chiar şi nesfârşitele cortegii de
zeit i, ce populau Olimpul şi întreaga lume.

3. Râul de foc şi smoal , care înconjura Tartarul, era numit de

c tre elini: Fleghietonul.

4. Povestirea luptei pe via şi pe moarte dintre Uranus şi

ţronos o face poetul Hesiode, în poemul s u „Teogonia”. Din
versurile lui s-au inspirat, în decursul veacurilor, mai mul i
pictori şi sculptori. Dintre toate aceste opere de art , cea mai
impresionant pare a fi tabloul zugr vit de pictorul Vasari,
intitulat: „Mutilarea lui Uranus”. În mijlocul tabloului, artistul a
pictat p mântul. ţronos, un b ietan, o ieşit din ascunzişul s u şi
l-a atacat pe Uranus cu secera de diamant, dat de mama sa,
Gheea. Zeul cerului înstelat a c zut jos. Gemând de durere, îşi
blestem feciorul s fie şi el cândva doborât de propriul s u copil.
 5. Cronos – la romani Saturn – se confund , în concep ia
elinilor, cu timpul care se scurge.
„Tempus edax Verum” – „timpul care distruge totul” – cum zice
Ovidiu, într-o expresie r mas celebr . Domnia lui ţronos
simboliza tocmai aceast putere a timpului asupra întregii lumi.
De aceea, uneori artiştii obişnuiau s -l zugr veasc sau s -l
sculpteze pe ţronos cu umerii înaripa i (timpul care zboar ),
avînd al turea de el globul şi un orologiu cu ap , o clepsidr . În
mân are, de cele mai multe ori, secera cu care l-a doborât pe
tat l s u, secera care înseamn sfârşitul tuturor lucrurilor.

6. Reea- la romani Tera- închipuia, pentru elini, tot p mântul,

ca şi zei a Gheea, a c rei fiic era. De aceea avea aceleaşi însuşiri
ca şi ea. ţ s toria ei cu ţronos urma s dovedeasc oamenilor
din antichitate c timpul hot r şte cele care se petrec pe p mânt.
El este tat l tuturor fiin elor, şi tot el le înghite, cum se va vedea
mai tîrziu, din legend .

7. Zei a Nix – noaptea cea veşnic – c s torit cu Erebul,

întunericul cel mohorât din subteranele p mântului, au avut la
început dou odrasle: pe Eter – lumina veşnic – şi Hemera – ziua
care înveseleşte sufletele oamenilor.
 cuse nunta zeul ţronos, îşi preg tise o domnie
F şi lung şi îmbelşugat , dar mul umit tot nu
era. Fiicele nop ii: r zbunarea, discordia,
înşel ciunea îi tot tulburau inima. Gînduri ascunse-l
fr mântau.
Ştia c tat l s u, Uranus, nu se înşal niciodat ,
atunci când face prevestiri. Şi tat l s u îi prorocise c va
veni o zi în care va-ndura grele încerc ri. ţopiii lui,
n scu i de Reea, se vor scula cu arme-n mâini şi îl vor
r sturna din slav .
Uranus nu voia s spun – deşi poate ştia şi asta –
care dintre feciori anume îl va lovi pe zeul Cronos.
 -

DORIND S SţAPE DE PRIMEJDII, ţronos a f urit

un plan. La fel ca tat l s u, Uranus, îşi va înl tura
copiii, dar nu în temni , nu-n Tartar. Ştia el doar,
destul de bine, c temni ele se deschid. N-a fost el însuşi
z vorât, şi n-a ieşit atât de lesne cu ajutorul mamei
sale?
Primul copil n scut de Reea a fost o fat : Hestia. Tat l
a şi cerut-o Reei şi a-nghi it-o deîndat , sub
ochii-ndurera i ai mamei. O, ce-a mai fost pe biata
Reea!... Cât a mai plâns! Îns zadarnic. De câte ori venea
pe lume un nou copil, ţronos striga s i-l aduc , s -l
m nânce.
N scuse pân -n acea zi so ului s u doi fii, pe Hades
şi pe Poseidon, şi trei fete: pe Hestia, Demetra. Hera.
S rmana mam -nsp imântat era silit s -şi aduc
ea îns şi pruncii nou-n scu i şi s -i dea hulpavului tat .
Şi el, ca lupul când ajunge în arcul mieilor, la stân , îi
înghi ea cât ai clipi.
Sim ind apoi zei a Reea c este timpul s aduc pe
lume-al şaselea copil, a alergat la buna Gheea. A hohotit
în fa a ei:
— Ajut -m , tu, mare Gheea, mam a zeilor cereşti!...
Şi tu ai suferit ca mine şi te-ai luptat cu so ul t u, ca s
î i scapi din Tartar fiii. Ajut -m acum, o, Gheea...
Vreau s -mi p strez şi eu un fiu, pe ultimul vl star al
meu, de foamea crunt a lui ţronos...
Gheea a auzit pe soa a zeului ţronos cum plângea, şi
s-a înduioşat adânc. A cugetat un timp zei a: cum ar
putea s o ajute pe greu lovita ei copil ? A cugetat şi a
g sit c e mai bine s-o ascund pe blânda Reea undeva,
în timpul cât o fi s nasc .
— S nu mai plângi, i-a gr it Gheea. Te voi c l uzi,
s rmano, în insula numit ţreta. Este o peşter acolo,
adânc , neagr , r coroas , în coasta plin de verdea a
unui munte drept, înalt... În peşter vei naşte-n voie, şi
ce va fi, vom mai vedea...

SE PARE ţ -N AţEEAŞI NOAPTE soa a lui ţronos a

fugit în insula cea mare, ţreta, c l uzit chiar de
Gheea. S-a dus în peştera de piatr şi, pân s -şi
reverse Eos razele ei trandafirii, Reea a şi n scut un fiu.
Era al şaselea copil şi cel din urm ce-l avea.
Mama şi-a-ncredin at copilul bunicii lui, zei a Gheea,
şi s-a întors acas iute. A-nf şurat frumos o piatr în
scutece moi, de copil, şi-a dat-o so ului s u, ţronos.
— Iat , precum mi-ai poruncit, a gl suit zei a Reea,
i-am adus ultimul vl star, pe care l-am n scut
azi-noapte.
 Şi s-a f cut c l cr meaz . Vroia s nu-n eleag zeul
c -i vicleşug tot ce f cea.
ţronos, gr bit, a luat pietroiul cel învelit în scutece, şi
cum n-avea vederea bun , a socotit c -i fiul s u. A
deschis larg gura fl mând şi piatra i-a c zut pe gât,
pânâ în pântecele-i negru, înc p tor şi s n tos.
— Ha, ha, ha, ha!... S-a mai dus unul. Alt primejdie
s-a stins!... a râs cu poft zeul ţronos.
Şi nu ştia c -n acea clip începea s se împlineasc
blestemul zeului Uranus.
Pentru c , iat , colo-n ţreta, în peştera muntelui Ida,
un copil buc lat se afl în bra ele bunicii sale.
F cea, de mic, precum se spune, atât de mare g l gie,
b tea din palme şi ipa, încât era pericol mare. ţronos,
care st tea la pând , şi chiar vreunul dintre ceilal i fra i
şi surori, sfetnicii s i, puteau s-aud zgomotul.
Iar dac zeul afla taina, Reea, şi Gheea, şi copilul ar fi
fost straşnic pedepsi i.

Tr ia îns pe-atunci, în Creta, un neam de semizei

r zboinici, n scu i tot de zei a Gheea, ce aveau nume de
cure i. Gheea le-a poruncit s vin şi, la intrarea
peşterii, s fac dan uri zgomotoase, s bat -n scuturi,
cu putere, cu s biile şi l ncile. Apoi s cânte şi s strige
atât de tare, ca din cer s nu s-aud nici un scâncet şi
nici un plânset de copil.
A mai chemat şi dou nimfe, fiicele regelui din ţreta,
pe Ida şi pe Adrasteea. Ele au aşezat b iatul – c ruia
mama şi bunica i-au spus, din prima clip , Zeus –
într-un culcuş f cut din aur. Pentru c mama nu putea
s vin -n Creta, s -l al pteze pe fiul s u cel mititel,
decât arar şi pe ascuns, nimfele au adus o capr . Era o
capr fermecat . Vestita capr Amalteea. Şi nimfele-l
hr neau pe Zeus cu laptele acestei capre şi cu o miere
parfumat , cum nu f ceau albinele decât în stupii de pe
Ida.
ţrescând pu in mai mare, Zeus alerga peste tot,
zburda printre stejarii de pe munte, jucându-se cu
Amalteea. Capra avea grai omenesc. Vorbea cu Zeus ca
o mam şi se f cea c îl împunge cu coarnele ei cele
lungi.
Copilul apuca-n mânu e coarnele caprei Amalteea şi
se lupta, voinic, cu ea. De mic avea putere-n bra e, cât
un b rbat din cei mai zdraveni. Încât, odat
s-a-ntâmplat ca Zeus s r mân -n pumn cu unul
dintre-aceste coarne. El o iubea pe Amalteea şi s-a
mâhnit c i-a f cut r u, f r de voia sa.
Drept mângâiere Amalteei, a hot rât ca acest corn1 s
fie veşnic plin cu fructe: smochine, mere, pere, struguri
şi alte bun t i de soi. ţapra putea mânca din fructe de
câte ori îi venea poft , c ci cornul se umplea la loc.
Astfel creştea feciorul cel mai mic al Reei, neurm rit
de ochi str ini şi duşm noşi. Şi el se în l a-ntr-un an,
cât altu-n dou zeci şi cinci.
Nici nu trecuse bine anul, şi Zeus se f cuse mare,
gata s -şi împlineasc soarta cea prevestit de Uranus,
s -l r stoarne pe tat l s u şi s ia el în mâini puterea.
 Note:

1. ţornul caprei fermecate Amalteea era simbolul belşugului şi

se chema cornul abunden ei. Elinii, şi mai târziu romanii, îşi
pictau sau sculptau uneori pe locuin e acest simbol, socotindu-l
aduc tor de noroc. Dup moarte, Amalteea a fost pus de Zeus pe
bolta cereasc , în amintirea copil riei sale, cum povesteau
legendele eline. Este constela ia ţaprei. Iar din pielea ei şi-a f cut
zei a Atena egida, sau pav za, care îi ocrotea trupul în lupt –
pav z ce nu putea fi str puns de nici un fel de arm : sabie,
lance sau s geat .
 F
eciorul cel mic al Reei, crescut în Creta, pe
ascuns, era la vârsta b rb iei.
Se povesteşte c în vremea cât mai era înc
micu , un cârd de albe porumbi e zburau în fiecare zi
pe rmul marelui Ocean şi-i aducea de-acolo-n
ciocuri o hran dulce, minunat , ce se chema ambrozie.
Ambrozia – de zece ori mai dulce decât îns şi mierea –
era o hran pentru zei.
Un vultur se-n l a, de-asemeni, în timpul nop ii, pe
un munte. Acolo, sub un stei uriaş, âşnea din piatr un
izvor. Dar nu era izvor cu ap , ci din adâncuri izbucnea
o b utur f r seam n, din care nu puteau sorbi decât
zeii nemuritori. Şi-i aducea aceast b utur – numit ,
tot de zei, nectar – lui Zeus, ca s se adape, în zorii
fiec rei zile.
Mâncând ambrozia cea dulce, sorbind nectarul
fermecat, Zeus s-a în l at mai iute, a dobândit puteri
cereşti. Şi, drept r splat pentru vultur, Zeus, când a
ajuns st pân, l-a luat cu dânsul în Olimp. L-a pus chiar
lâng tronul lui, s -i stea necontenit de veghe.
Pe gingaşele porumbi e le-a h r zit s fie simbol şi al
blânde ii şi-al iubirii, s trag carul din petale de albe
flori de trandafir al preafrumoasei Afrodita, mândra zei
a iubirii, şi s vesteasc prim vara, prin gânguritul lor
duios.
Îns toate aceste fapte, Zeus le-a s vârşit pe urm ,
când a ajuns şi el st pân. Deocamdat mai era în ţreta
şi-avea cu totul alte gânduri...
Mama sa, Reea, îi spusese despre ciudata prevestire
şi de blestemul lui Uranus. Ştia c nici bunica, Gheea,
nu mai inea cu zeul ţronos, cel care f r nici o mil îşi
înghi ise cinci copii.
„Uranus a rostit c una dintre odraslele lui ţronos o
s porneasc r zvr tirea, se fr mânta voinicul Zeus. Dar
cine poate fi acela, dac nu eu? ţ ci to i ceilal i se afl -n
pântecul cel negru al hulpavului nostru tat . Este
neîndoios c soarta, Moira1, neînduplecat , a hot rât c
fapta asta eu trebuie s-o s vârşesc.”
Numai c Zeus ştia bine c lâng ţronos sunt titanii.
Ei îi juraser credin , sprijin în orice-mprejurare.
Erau puternici f r seam n şi nu se-nfricoşau de
nimeni.
În schimb, el, Zeus, era singur. N-avea al turi, s -l
ajute, decât pe mama sa, pe Reea. Dar Reea era mult
prea slab , nu cuteza s se ridice în fa a so ului s u,
ţronos. Era nevoie deci de mult pruden şi
în elepciune. Şi Zeus s-a gândit adânc, a cercetat prin ce
mijloace şi-ar mai putea g si tovar şi gata s -l sprijine
în lupt . Şi a aflat c vie uieşte o verişoar a sa, Metis,
pe malul fluviului Ocean2 .
Zei a Metis era una din numeroasele copile pe care le
avea Oceanul, primul n scut dintre titani.

DIN FERICIRE PENTRU DÂNSUL, Zeus avea în

tinere e o vorb ademenitoare şi un chip foarte
atr g tor.
Noi nu cunoaştem întâmplarea prin care Zeus a ajuns
s-o întâlneasc pe copil . Dar ştim c a vorbit cu ea. S-a
pref cut îndr gostit şi i-a jurat s-o ia de soa , dac şi
ea se va-nvoi s -i dea un ajutor în lupta contra
p rintelui s u ţronos.
Fiica titanului Ocean, v zând pe Zeus c îi jur , atît
de-nfl c rat, iubire, şi-a uitat orice chibzuin şi i-a
promis s -l sprijine.
— ţe vrei s faci în primul rând? l-a întrebat Metis pe
tân rul fecior al Reei.
— Întâi şi-ntâi aş vrea s -i v d ieşi i din pântecul lui
ţronos pe to i cei înghi i i de el...
— Atâta vrei?... Asta-i uşor!... a gl suit copila Metis şi
a plecat la hotarul lumii, pe malul fluviului Ocean.
De-aici ea a cules o plant . O plant verde şi spinoas ,
din care a f cut îndat o b utur delicioas , care p rea
a fi nectar.
Reea, nespus de bucuroas c-o s -şi revad to i
copiii, a luat aceast b utur , şi-a pornit repede acas .
Abia se întorsese Reea în casa so ului s u ţronos, c
dânsul i-a strigat s-aduc un ulcior mare cu nectar.
— Gr beşte-te! Sunt însetat! a gr it ţronos mânios.
Reea atât a aşteptat. S-a repezit şi i-a umplut un vas
de lut înc p tor, îns deasupra i-a turnat şi b utura de
la Metis.
Neb nuind nimica, zeul a luat în mân vasul plin, l-a
dus la gur cu nesa şi a sorbit pân la fund nectarul cel
înşel tor. Dar cum a ajuns b utura în pântecele lui
divin, a şi sim it c -i vine r u. Tot trupul i se-ncrâncena
şi se zb tea ca-n pragul mor ii. Gura i se c scase larg şi
din gâtlejul lui uriaş au început s ias , teferi, copiii:
Hestia, Demetra, Hera, şi Hades şi Poseidon.
Mai mult şi mai de necrezut este c to i aceşti copii
erau de ast dat mari. Ţa Hades şi Poseidon aveau şi
b rbi pân la brâu.

CU TO II, FETE ŞI Ţ IE I, s-au strâns în jurul

blândei Reea, în timp ce Cronos, îngrozit de cele ce se
întâmplau, se retr sese pe un munte s chibzuiasc -n
linişte.
Şi Reea le-a împ rt şit fiilor şi fiicelor sale c Zeus le
e salvatorul, ajutat de frumoasa Metis. Şi fra ii şi
surorile, auzind vestea, s-au gr bit s -l vad pe Zeus,
c ci ei înc nu-l cunoşteau.
Zeus s-a veselit grozav, dup ce totu-i izbutise. Avea
acuma lâng sine pe cei cinci fra i buni, de n dejde.
— Fra i şi surori! le-a rostit el, cu îndr zneal , dup
ce s-au îmbr işat. A venit timpul s ne lu m puterea ce
ni se cuvine. Îns titanii sUnt puternici şi sUnt mai
numeroşi ca noi. Deci trebuie s fim uni i, s mai avem
şi-al i câ iva prieteni, ca lupta s-o sfârşim cu bine. S nu
fie nici o-ndoial asupra biruin ei noastre.
Atunci, pe cât se pare, Metis – care era şi ea de fa –
i-a amintit lui Zeus c sunt nişte uriaşi în Tartar.
Într-adev r, erau acolo, din timpul zeului Uranus,
ciclopii şi hecatonhirii.
Cronos, când deschisese poarta de diamant, eliberase
numai pe fra ii s i, titanii. Dar pe ciclopii cei destoinici
şi pe hecatonhirii groaznici îi z vorâse iar, la loc. Ţa mai
pusese şi o straj , pe monstrul hâd, numit Campe.
— Noi le vom da drumul îndat , a gr it Zeus fra ilor.
Ciclopii şi hecatonhirii îl ur sc mult pe zeul ţronos...
Deci, haide i s -i eliber m!...
Fiii şi fetele lui ţronos au luat în mâini câte o arm
şi-au n v lit cu to ii-n Tartar. Zeus l-a prins de gât pe
monstru. ţeilal i l-au sfârtecat cu seceri şi l-au împuns
cu suli e, pân ce monstrul a c zut.
S-au repezit apoi la por i Hades, fratele cel mai mare,
şi cu Poseidon, mijlociul. Proptindu-se cu umerii, izbind
cu pumnii şi genunchii, zeii au spart por ile largi.
Din temni au r s rit ciciopii şi hecatonhirii. Şi unii
şi al ii au jurat c-au s le fie credincioşi noilor zei ce
se-n l au.
ţa s -şi arate, de îndat , recunoştin a c tre zei,
ciclopii au şi f urit fulgere, tunete şi tr snete, pe care
le-au încredin at lui Zeus, noul lor st pân.
De-asemeni, au mai f urit şi lui Poseidon, mijlociul, o
furc mare, cu trei din i. Dac izbea zeul cu furca,
p mântul se cutremura şi apele ieşeau din v i, se
rev rsau şi înecau p şuni, ogoare şi livezi. Iar lui
Hades i-au f cut o casc tare n zdr van . ţum îşi
punea casca pe cap, zeul se f cea nev zut.

PRIMIND ŞI DARURILE-ACESTEA, zeii s-au hot rât

s-aleag un loc de lupt potrivit. Au cercetat toat Elada
şi au g sit c este bine s -şi fac tab ra-n Olimp.
Olimpul3, muntele seme , cu fruntea sa încununat
veşnic de ce uri argintii, era-n vecin tatea m rii cu ape
alb strii, Egeea, şi priveghea toat Elada. Nu era loc mai
potrivit decât acesta pentru zei. De-aceea Zeus a cerut
s i se fac un palat pe creasta cea mai îndr znea .
Apoi cei trei fii ai lui Cronos au dat de veste-ntregii
lumi:
— De azi-nainte st pânirea este în mâna altor zei.
Sunt zeii ce şi-au ridicat palat pe muntele Olimp. Titanii
vor fi pedepsi i. ineau puterea pe nedrept. Şi to i câ i
s-or al tura zeilor olimpieni, în lupt , vor primi o
r splat dreapt . Iar cei care-i vor înfrunta vor fi în
Tartar pr buşi i...
 R ZŢOIUL A-NCEPUT CU FURIE... P mântul larg şi
marea uriaş au r sunat de-un zgomot greu, ce-ntrecea
orice-nchipuire. ţerul a dat parc un geam t. Olimpul
s-a cutremurat pân -n adâncuriie sale, şi Tartarul cel
mohorât a bubuit, prelung şi surd, când zeii au intrat în
lupt .
În fa a cetei olimpiene sta însuşi Zeus, mâniat. El
n v lea peste titani, azvârlind tunete cumplite. Din
pumnul s u neobosit âşneau mereu tr snete tari, pe
dâre albe de lumin . P mântul roditor ardea. P durile,
înainte verzi, erau schimbate în t ciuni şi scânteiau
înfiorate. Şi totul clocotea în jur: Oceanul, marea
nesfârşit şi râurile de argint.Titanii se în buşeau sub
aburii fierbin i din ape.Iar ochii le erau orbi i de fulgerele
lucitoare.
Focul se întinaea mereu, şi ajunsese pân -n haos.
Legenda spune c p mântul ardea parc din
temelii.Flac ra lui se ridica, unindu-se cu aprigul pârjol
ce mistuia cerul întreg.
Astfel se-nf işa n prasna acestei lupte dintre zei. Şi,
în acest potop de foc, hecatonhirii aruncau, cu for
însp imânt toare, câte o sut de pietroaie, înspre
m nunchiul de titani. ţiclopii ajutau şi ei, lovind pe
Cronos şi pe-ai s i cu mari ciocane de aram ,
zdrobindu-le umeri şi şolduri, picioare, bra e şi
grumazuri. Iar zeii Hades şi Poseidon, Hestia, Hera şi
Demetra luptau cu suli e şi seceri, lovind
într-una,vitejeşte.
Zece ani, poate şi mai bine, a d inuit acest r zboi, ce
nu avea asem nare, dar pân la sfârşit titanii au fost
înfrân i şi nimici i4.
Titanii au fost îmbrânci i, dup poruncile lui Zeus, în
Tartarul întunecat, unde-i inuse şi Uranus. La poart ,
straj li s-au pus cei trei fârta i hecatonhiri, s nu mai
poat -n veci ieşi din temni , de sub p mînt.
Zeus era noul st pân. To i se plecau în fa a lui. Doar
Gheea, mama zeilor, se mâniase r u pe el.
— Titanii sunt copiii mei. Uranus i-a lovit din greu,
întemni ându-i sub p mânt. Abia de i-am putut sc pa,
se plângea Gheea zeilor. Şi Zeus... Zeus, cel pe care l-am
ajutat s se înal e, acuma, când este st pân, loveşte tot
atât de crud? Şi-i zvârle iar şi în adânc pe bie ii mei
feciori, titanii? Nu. Asta n-o pot îndura. Zeus mi-o va
pl ti curînd...
 Note:

1. Moira – fiic a haosului şi a nop ii – reprezenta pentru elini

destinul stabilit dinainte fiec rei fiin e, prin legi de neclintit. La
romani, soarta-Fatum era reprezentat printr-un b trân orb sau
legat la ochi. Acesta avea scris destinul oamenilor pe o tabl de
aram . În jurul capului purta o cunun de stele, semn c şi zeii
trebuiau s se supun hot rârilor sale. Zeii puteau numai s
cunoasc voin a lui şi s i-o aduc la îndeplinire. Hot rârile
soartei erau împ r ite fiec rui om de la naştere, cum credeau
elinii, prin trei surori, ursitoare sau parce: ţloto, care desf şura
firul vie ii, Lahesis, care împ r ea bucuriile şi nenorocirile, şi
Atropos, care t ia firul vie ii cu un foarfece. Numai pentru zei
ursitoarele eseau veşnic fire lungi, de aur. Însuşi Zeus nu putea
s se împotriveasc sau s înduplece pe Moira, ivit pe lume
înaintea lui. Hot rârile soartei, cunoscute de zei, puteau fi
comunicate p mântenilor prin oracole. Oamenii nu aduceau îns
Moirei – soarta neînduplecat – nici rug ciuni, nici jertfe, socotind
totul zadarnic. Soarta nu o puteau îndupleca prin rug ciuni, îns
oamenii luptau adeseori împotriva ei, cum ni se povesteşte în
numeroase legende eline.

2. ţei vechi îşi închipuiau c p mântul era înconjurat de un

fluviu imens, f r hotare, Oceanul, din care izvorau şi în care se
v rsau toate apele. Acesta era personificat prin cel dintâi fiu al lui
Uranus şi al Gheei.
Metis, fiica lui Ocean, a fost, la elini, cel dintâi simbol al
în elepciunii şi pruden ei.
Poetul Hesiode ne spune c ea ştia mai multe taine decât to i
zeii şi oamenii laolalt . Mai târziu, Zeus, înghi ind-o pe Metis,
prima lui so ie, şi-a însuşit în elepciunea şi pruden a, care trebuie
s domine totul în lume.

3. Muntele Olimp îşi întinde coastele de la marea Egee şi pân

la hotarele Tesaliei şi Macedoniei. Homer, cântând Olimpul,
spune: „El nu este niciodat b tut de vânturi, nici atins de z pezi;
aerul cel mai pur îl împresoar ; o lumin alb îl înv luie şi zeii
gust aici o fericire, care va d inui cât zilele eterne, ce le sunt
h r zite.”

4. Aceast lupt fubuloas – titanic , dup cum a r mas de

atunci cuvântul – ca şi cele care vor urma cu diferi i gigan i şi
monştri, închipuie ciocnirile care aveau loc între for ele
tumultuoase ale naturii. Închipuie fr mânt rile din interiorul
p mântului, în urma c rora se formau mun ii şi m rile.
Într-un loc mun ii se ridicau, într-altul se pr buşeau spre
afundurile clocotinde, în timp ce vulcanii izbucneau cu ropote de
piatr şi de foc, nimicind începuturile de înflorire a vie ii. Veacuri
de-a rândul aceast alegorie i-a ispitit pe artişti s-o zugr veasc
sau s-o sculpteze în forme impresionante. Astfel, într-o schi
renumit a pictorului olandez Rubens, se v d titanii încol i i şi
izbi i de blocurile grele de piatr , aruncate asupra lor de
hecatonhiri. Unuia dintre ei i-a c zut o stânc pe spinare,
încovoindu-l. Altul încearc s întâmpine, cu bra ele, piatra ce se
rostogoleşte c tre el. ţeilal i, cu fe ele hidoase şi ochii sticloşi de
spaim , cad în abisul negru. Aburii încinşi îi împresoar şi parc
vezi cum îi sufoc pe lupt tori. Fumul înec cios se înal în
valuri, ca într-un vis fantastic, de pe p mântul ars. Iar de sus te
aştep i s apar Zeus, cu fulgerele în pumni, intindu-i nimicitor
pe cei care se pr v lesc.
 eus, n scutul din titani, trona pe muntele

Z Olimp, asemeni unui mare rege. Plin de mândrie

privea el cerul albastru, nesfârşit, p mântul
roditor şi larg, m rile, fluviile verzui şi firele sub iri
de-argint ale izvoarelor din mun i. Totul, totul era al lui.
Şi Zeus nu se s tura s -şi mângâie privirile cu-ntinderi
şi cu bog ii.
El, ce şezuse alt dat ascuns în ţreta, domnea
acuma în Olimp şi poruncea... Da. Poruncea pe voia lui,
şi dac îşi dorea ceva, se împlinea numaidecât1
 — S VIE FRA II MEI ţEI MARI! a sunat prima lui
porunc . S vie Hades şi Poseidon.
Şi fra ii s-au înf işat, cu mare grab ; iar Zeus a
urmat aşa:
— Voi, amândoi n scu i din Reea şi zeul Cronos, ca şi
mine, m-a i ajutat în lupta împotriva titanilor
n prasnici. Deci, împreun am învins şi împreun vom
domni. Suntem st pâni. Ne bucur m de tot ce-n lume e
mai bun. Dac supuşi nemul umi i vor încerca poate,
cândva, s se r scoale în vreun chip, s -i pedepsim
ne-ndur tori. Eu voi domni. Îns am s v dau şi vou
câte-un inut, s -l cârmui i, s mi-l veghea i.
— Mie ce-mi dai? a gr it Hades. Eu sunt mai mare,
primul fecior n scut de Reea...
— Dar mie? a-ntrebat Poseidon. Deşi sunt mijlociu,
ştii bine c m-am luptat mult mai vârtos...
Iar Zeus le-a r spuns:
— Lumea o împ r im în trei. De o parte-i cerul
luminos, de unde po i cuprinde tot, de alta fluvii, m ri
întinse, pline de peşti s get tori, şi de-alta tot ce-i sub
p mânt, cu Tartarul întunecos, temni a unde vom
p stra pe to i câ i ne vor duşm ni şi nu vor asculta
deplin poruncile Olimpului.
— Tragem la sor i? au rostit fra ii.
— Tragem! le-a dat r spunsul Zeus. Iat , eu îmi voi
p stra cerul. Voi trage i ce v-a mai r mas...
Zeii cei doi s-au repezit numaidecât. Lui Hades i-au
c zut la sor i inuturile subterane, iar lui Poseidon apele
din m ri, din fluvii şi izvoare.
Amândoi zeii au trebuit s se arate mul umi i. Hades
a şi pornit pe loc c tre inutul mohorât, care-i fusese
h r zit, şi, dup cât se povesteşte, nicicând nu a mai
revenit acolo-n muntele Olimp. ţel lalt frate mijlociu a
devenit zeu peste ape, din r s rit în miaz zi, din
miaz noapte-n asfin it.
Cei trei şi-au împ r it puterea, dar Zeus a r mas
st pân...

DUP AţEAST FAPT , Zeus a dat porunc s

s-arate în fa a sa copilele zeului ţronos şi-ale Reei – una
mai mândr decât alta. Ele-au venit smerite toate şi
s-au plecat în fa a lui, întrebând ce porunci le d .
Zeus i-a încredin at Hestiei, sora lui cea mai mare,
focul. Focul, care înseamn via a în oricare c min, şi din
aceast pricin nu are voie s se sting . Apoi s-a
îndreptat cu fal c tre Demetra, mijlocia, şi i-a dat harul
de a fi zei a holdelor bogate şi a livezilor cu rod.
Mai r m sese numai Hera, ce sta sfioas -n fa a lui,
împurpurat la obraz şi c ta cu privirea-n jos.
Zeus s-a aplecat spre ea şi, mângâind-o blând pe p r,
şi-a hot rât-o de so ie. În grija ei a-ncredin at c s toria
şi familia şi copilaşii nou-n scu i.
Hera s-a învoit şi Zeus a dat porunci s se g teasc
întreg Olimpul pentru nunt .
Şi când s-a ispr vit şi nunta – o nunt f r-asem nare
– Zeus s-a aşezat pe tron, mai mul umit ca înainte. Totul
era orânduit, precum fusese voia lui. Privea din nou spre
dep rt ri şi-şi cânt rea toat puterea şi bog ia ce
le-avea.
Totuşi, un gând i se vârâse în minte-adânc şi nu-l
l sa:
„Pentru o lume-atât de mare, suntem pu ini numai
noi şase, cugeta Zeus, num rându-şi to i fra ii şi
surorile. Titanii au fost doisprezece, socotindu-l cu ei pe
Cronos. Cu atât mai mult mi se cuvine şi mie tot atâ ia
zei, zei din cei mari, zei olimpieni. Pe lâng ei voi hot rî
şi zei mai mici, de-a doua mân , ba şi o serie de cortegii,
s ne-nso easc pe noi to i. În acest fel Olimpul meu va
fi mult mai impun tor. Duşmanii olimpienilor vor fi
curând dezv lui i şi nimici i f r cru are. Şi-acum pe
cine voi chema?... A!... pe Atena, «ochi de-azur», copila
mea cea mai iubit , a tres rit deodat Zeus, pe ea o voi
numi întâi!...”
Şi a chemat-o pe Atena, s i se-nf işeze lui.
 ATENA, FIIţA LUI ţEA DRAG , nu se n scuse ca
oricare, ci-n nişte-mprejur ri ciudate.
Zeus îi promisese copilei lui Ocean, lui Metis –
ce-ntruchipa în elepciunea – c -n schimbul sprijinului
dat o s-o ia în c s torie. Şi se inuse de cuvînt.
Trecuse vremea cuvenit , şi Metis trebuia s nasc .
ţopilul era chiar Atena. Numai c Zeus se dusese şi-l
întrebase pe Uranus ce-o s se-ntîmple în viitor.
Zeul Uranus, înstelatul, i-a r spuns c so ia lui, zei a
Metis, va naşte-n primul rând o fat , apoi va naşte un
b iat. Acest b iat o s -l r stoarne pe Zeus de pe tronul
s u şi-o s se însc uneze-n loc.
Tot ce spunea zeul Uranus se împlinea f r z bav .
Zeus a tremurat de spaim , auzind ce-i urzise Moira,
destinul neînduplecat.
Şi, reîntors acas , Zeus a poftit-o la el pe Metis. Pân
s în eleag , biata, ce are so ul s u de gând, acesta a şi
înghi it-o.
— Numai aşa puteam s fac, a rostit el spre ceilal i
zei, ca s înl tur nenorocul ce ne pândea, astfel, pe
to i...
A înghi it-o, deci, pe Metis, cu pruncuşorul ei cu tot,
urmând şi el pilda lui ţronos, care-şi mânca odraslele.
A trecut timpul, pân -n ziua când Metis, dac-ar fi
tr it, urma s nasc pe Atena. Zeus sim ea c -l doare
capul tot mai puternic. Neştiind cum s -şi potoleasc
aceast mare suferin , a poruncit s vin zeul ce se
numea Hefaistos şi era fiul s u şi-al Herei2 . El era
meşter priceput, avea o fier rie-n Lemnos3 . Zeus i-a
poruncit s-aduc şi o secure de aram , cu t iş bine
ascu it.
Hefaistos s-a înf işat şi a gr it tat lui s u:
— Am sosit, iat , la porunca- i, cu o secure ascu it ...
— Ţine, Hefaistos, a spus zeul st pân, despic -mi
capul şi vezi de ce m doare-atât?
Hefaistos a r mas mut, şi de uimire, şi de team :
— Cum?! S -l lovesc pe tat l meu, pe tine, Zeus, nu
glumeşti? a cutezat s mai întrebe.
— i-am spus odat ! a strigat puternic Zeus spre
fierar. Despic -mi fruntea mai curând. Nu pot s rabd
durerile...
ţu Zeus nu era de glum , mai ales când se sup ra.
În buşindu-şi în el frica, Hefaistos a ridicat securea
şi-a lovit în easta tat lui s u, cât a putut.
ţând a izbit securea easta, s-a auzit un strig t tare
de bucurie şi izbînd . Din creştetul nemuritor, cum
spun legendele eline, s-a ivit o zei mândr , purtând o
platoş de aur, pe frunte coif, în mâna dreapt o lance
straşnic ascu it şi-n stânga scut ap r tor4 .
Olimpul, cât era de mare, s-a-nfiorat de m re ia zei ei
care se n ştea. P mântul s-a cutremurat. Marea,
de-asemeni, a vuit, şi valurile sale verzi s-au r scolit
pân -n adânc. Ba chiar şi Helios din cer, soarele cel
str lucitor, fiul titanului Hiperion, şi-a oprit carul s u de
foc şi a privit, neliniştit, c tre Olimpul unde Zeus n ştea
pe fiica lui, Atena.
Iar Atena, nou-n scut , era atât de frumoas , încât
zeul Hefaistos a şi cerut-o de nevast . Ochii zei ei, mai
ales, erau albaştri-verzi, f uri i parc din azur. Hefaistos
a st ruit s -l ia de so , îns zei a n-a primit şi a f cut un
jur mânt, s stea pe veci nem ritat .
Zeus i-a ascultat dorin a s n-aib so , şi a rostit:
— Te vei numi Palas-Atena!5 Vei sta al turea de mine
şi-adesea m vei sf tui...
De-aceea Zeus s-a gândit şi-a hot rât ca ea s fie
zei a în elepciunii, a cuget rilor adânci şi a priceperii
depline, în munc sau în b t lii.

LA PU IN TIMP DUP AţEEA st pânul lumii a cerut

s vin trei feciori ai s i. Doi dintre ei erau ai Herei, altul
îl dobândise Zeus cu o zei din Arcadia.
Unul dintre b ie ii Herei era urât, dar iscusit în
meşteşugul fier riei, iar cel lalt frumos la chip, dar
zvânturat şi cam neghiob. ţel priceput la meşteşug era
Hefaistos. Zeul acesta era şchiop, avea picioarele sucite
şi frânte pe la-ncheieturi. Mama sa, Hera, povestea c
într-o zi, când era mic, l-a sc pat, nu ştiu cum, din
mâini. Copilul s-a lovit cam r u, şi astfel a r mas
beteag. Asta spunea zei a Hera, dar cine nu ştia-n Olimp
ce se-ntâmplase-n acea zi? Hera, când şi-a n scut
b iatul, v zându-l cât e de urât, s-a ruşinat şi l-a zvârlit
în apa m rii, s -l înece. Norocul lui a fost c Tetis, cea
cu picioare de argint, so ia marelui Ocean, l-a prins în
bra e pe copil, altfel se sf râma de tot.
Zei a Tetis l-a p strat în valurile ei verzui; l-a crescut
într-o peşter ce se g sea afund, sub m ri.
Peste o vreme, când b iatul se în l ase binişor, s-a
întors iar şi în Olimp.
Tocmai atunci Zeus şi Hera se certau. Nu ştim ce
pricin era, dar Zeus se r stea grozav. Ţ iatul l-a rugat
s tac , s nu-i auz to i din jur şi s se fac de ocar .
Zeus s-a sup rat mai r u.
— M -nve i pe mine ce s fac, ologule? i-a r cnit el.
Abia c lcat-ai în Olimp şi vrei s te şi groz veşti?...
N-a apucat bietul b iat s mai r spund un cuvânt,
şi Zeus l-a şi înşf cat de un picior. L-a aruncat, ca
pe-un pietroi. Ţ iatul s-a rostogolit şi a c zut în
Lemnos, frânt.
S-a ridicat încet... Trupu-l durea mai peste tot. Era
acuma şi mai şchiop. Picioarele i se urneau cu greu, sub
trupul lui voinic. Dar cum era de priceput, şi-a f cut
fier rie-n Lemnos: o fier rie ridicat în întregime din
aram , b tut -n stele de argint, cu dou zeci de coşuri
mari ce fumegau necontenit. Ţa şi-a mai luat şi-un
ajutor, pe un pitic numit Chedalion.
Apoi, acolo-n fier rie, a început s f ureasc lucruri
ce i-au uimit pe zei. Ba chiar l-a ajutat pe Zeus s -şi
nasc fiica, pe Atena.
Poate mai mult ca o r splat , dup aceast
întâmplare, Zeus şi-a h r zit feciorul s fie faur în
Olimp, dar şi zeu peste meşteşuguri.
ţel lalt fiu, pe care Hera îl d ruise so ului, era
chipeşul tân r Ares. Era frumos, înalt şi zvelt, îns
încetinel la minte. Cuvântul nu şi-l respecta. Era
întruna pus pe sfad şi se b tea din te miri ce. Nu se
sim ea în largul lui decât în lupte şi r zboaie şi tare mult
îi mai pl cea s vad sângele curgînd.
ţhiar tat l s u, st pânul lumii, îi spunea uneori aşa:
— Eşti un zeu r u şi nestatornic. To i te ur sc, fl c u
smintit! F r -ncetare î i cau i ceart , discordie şi
b t lii... ţrud precum eşti, de nu erai feciorul meu, de
mult te-aş fi gonit din cer...
Aşa stând lucrurile, Zeus a poruncit de l-au chemat la
el pe zvânturatul Ares.
— Te numesc – cum î i este firea – zeul r zboiului
nedrept; zeul r zboiului hapsân, s vârşit f r
chibzuial , care aduce doar pr p d, sânge v rsat şi
lacrimi plânse, i-a rostit Zeus fiului.
Ares s-a bucurat nespus c era zeu peste r zboi şi,
chiuind, s-a repezit cu suli a c tre p mânt, s caute
sfad şi m cel.
Zeus, privind în urma lui, îşi zise sieşi, surîzînd:
— Nu mi-a dat Hera fii de soi. Unu-i urât, altul
neghiob... o s -mi mai iau şi-alte so ii. Doresc s am
odrasle multe, şi Hera nu mai poate-avea...
G sindu-şi deci acest motiv, Zeus, cu tot necazul
Herei, şi-a luat curând şi-alte so ii. Una din ele a fost
Maia, zei din Arcadia. Şi ea i l-a n scut pe Hermes.
Faptele sale preaciudate îl dovedeau pe micul Hermes
viclean, şi ho , şi mincinos, dar şi iste , n scocitor, bun
de nego şi bun de gur . Pentru aceste multe daruri, cu
care dânsul se n scuse, Zeus l-a h r zit pe Hermes
curier în ceruri, zeu al nego ului, ho iei, c l toriilor pe
mare şi pe uscat, şi al n scocitorilor.
Era, precum spunea el însuşi, atât de h r uit, încât
nici noaptea nu putea s doarm .
— Sunt zeul cel mai oropsit, se plângea Hermes
celorlal i zei. De diminea -n zori m scol, cur palatele
lui Zeus. Apoi alerg la el, s -mi dea porunci de dus încoa
şi-ncolo, în ceruri, ca şi pe p mânt. M ostenesc peste
puteri. Iar noaptea, când v odihni i, eu port umbrele
celor mor i, jos, sub p mânt, la zeul Hades. Spune i şi
voi dac e drept?!
Astfel se plângea zeul Hermes, şi totuşi, în Olimp, era
veşnic pe lâng tat l s u, se bucura necontenit
de-ncrederea st pânului.

ALT SO IE A LUI ZEUS a fost zei a nop ii, Leto.

Atâta doar c şi Hera aflase-nşel ciunea asta. Iar
Uranus o vestise c Zeus o s îndr geasc mai mult pe
fiii Letei, decât pe propriii ei feciori.
Nebun de mînie, Hera s-a hot rât s -mpiedice
naşterea celor doi copii, pe care-i prevestea Uranus. A
cerut ajutorul Gheei. Şi Gheea s-a gr bit s -i dea tot
sprijinul zei ei Hera, fiindc pe Zeus nu-l iubea, de când
îi r pusese fiii, gigan ii cei îngrozitori. Şi amândou -au
uneltit.
Gheea nu i-a dat voie Letei s nasc -n nici un col işor
de pe p mânt. Umbla pe drumuri grele Leto, plângând
cu jale, în dureri, şi nic ieri nu putea naşte.
— Îndur -te, o Gheea, mam ! Cu Zeus eu m-am
m ritat numai din team , cu ruşine. Nu-s vinovat cu
nimic! Îndurâ-te şi las -m s -mi nasc copiii undeva, şi
te-oi sl vi, m icu Gheea! i-oi mul umi şi te-oi
cinsti!...
Gheea nici nu vroia s-aud . Şi Leto r t cea întruna.
Ţa înc Hera trimisese şi un balaur, numit Piton, care o
urm rea pe Leto, zvârlind fl c ri asupra ei.
Nemaiştiind ce poate face, Leto s-a dus la un oracol.
Oracolul i-a ar tat c e pe mare-o insul care pluteşte,
f r a fi prins de fundul m rii, nici de rm. Şi Gheea
n-avea st pânire asupra insulei, defel. Nici Piton n-o
putea ajunge, c ci nu ştia s -noate-n m ri. S mearg
deci în insul , s -i cear ad post, şi-apoi s-aduc -n
lume copilaşii.
Astfel s-a dus zei a Leto în insula Ortigia, adic -n
insula de piatr , cum o numeau vechii elini. Era o
insul pustie. Nici iarba nu creştea pe ea. Doar nişte
pietre albicioase şi m r cini, atât erau.
Leto a rugat insula s -i dea voie s -şi nasc pruncii.
Insula s-a temut întâi.
— Am auzit, a r spuns ea, dup o clip de gândire, c
fiul ce i se va naşte va fi un zeu orgolios. ţând va vedea
c sunt de piatr , şi n-am p şuni, şi n-am livezi, o s
m -mping cu piciorul în mijlocul furtunilor, şi-atuncea
m voi cufunda...
— N-ai team , insul de piatr , a mai rostit zei a Leto,
eu, mama zeului, î i jur c fiul meu te va cinsti şi-aici se
va cl di un templu...
— Îmi juri tu asta, mîndr Leto?
— Î i jur pe însuşi fiul meu...
— Ţine, atunci m învoiesc!...
Planul urzit, din sl vi, de Hera, p rea c este nimicit.
Totuşi Hera nu s-a l sat, c ci ea a luat-o pe Ilitia – buna
zei -a naşterii – şi a ascuns-o într-un nor, care-i
întuneca vederea. Ea nu vedea Ortigia şi nici pe Leto
cum se zbate în chinurile naşterii. Şi nou zile încheiate
şi nou nop i cumplite, Leto a fost întruna sfâşiat de
dureri neînchipuite.
Nici una dintre celelalte zei e nu puteau îns s
r mân atâta de nep s toare, v zând pe Leto suferind.
Ele s-au dus la Ilitia şi i-au f g duit o salb mare, de
nou co i, toat din aur, dac-o va ajuta pe Leto s -şi
nasc , în sfârşit, copiii.
Şi zei a a fost mişcat , aflând de-atâta suferin . S-a
pref cut în porumbi şi a zburat în insul .
Legenda spune c întâi s-a n scut Artemis cea cast .
Fata s-a în l at pe clip . Şi ea, la rându-i, a dat sprijin
m icu ei sale, s -l nasc şi pe Apolo.
Când s-a n scut zeul Apolo, insula a şi înverzit. Prin
doi stâlpi, foarte-nal i, de piatr , s-a prins bine de
fundul m rii. Lumini de aur s-au v rsat pe tot întinsul
înverzit. Şi zeul nou-n scut a spus:
— Te vei numi de ast zi Delos, sau insula cea
luminoas ! Şi-aicea va fi templul meu...
Zei e s-au ivit din cer şi au adus celor doi zei centuri
de aur, v luri albe, ambrozie, nectar şi flori.
ţum a mâncat ambrozia şi a sorbit nectarul dulce,
zeul Apolo s-a f cut un tân r de o frumuse e cum nu se
mai v zuse înc , pân atunci, nici în Olimp. To i zeii
s-au mirat privindu-l. Avea în jurul frun ii raze. Ştia s
cânte minunat! Muzele, cele nou muze, s-au adunat în
jurul lui, cerându-l obl duitor.
Iar Zeus l-a numit, pe dat , zeu al luminii soarelui şi
al cânt rilor alese. Şi-a hot rât ca zeii ceilal i, când va
intra dânsu-n Olimp, s se ridice în picioare, afar de
m icu a-i Leto şi prea mândra zei Hera.
Pe cel lalt copil al Letei, pe Artemis, a h r zit-o s fie
apriga zei a vân toarei de dih nii – un meşteşug tare
iubit în vremea de odinioar – şi tot ea s se îngrijeasc
de palida lumin -a nop ii, dat de argintia lun .
Olimpul mai primise, iat , al i şase zei: Atena, Ares,
Hefaistos, Hermes, Apolo şi Artemis. Erau, deci,
olimpienii unsprezece – c ci Hades sta doar sub p mânt.
îi trebuia îns st pînu-ui înc-o zei , ca s ajung şi
olimpienii doisprezece.

DE-AţEEA A ţHEMAT ÎN SLAV pe fiica zeului

Uranus.
Când Cronos îl lovise-n pântec pe so ul Gheei, pe
Uranus, sângele i s-a scurs în rân . Acolo s-au n scut
gigan ii. Dar pic turi din sucul vie ii i s-au prelins şi-n
apa m rii. Ele s-au pref cut în spum . Şi din aceast
spum alb s-a ivit cea mai minunat şi mai frumoas
dintre zei e. Era divina Afrodita. Purtat de Zefir, zei a a
tot plutit pe apa m rii, pân în ţipru – insul ce i-a
r mas de-a pururi drag .
Iar zei ele-anotimpuri, sau horele, cum se numeau,
s-au pogorât în jurul ei. Pe frunte au încununat-o cu
flori şi v luri şi-o benti , din aurul cel mai curat. I-au
pus cercei cu pietre scumpe-n urechile trandafirii.
Pieptul cel alb şi gâtul sub ire i le-au împodobit cu salbe
şi cu colane de argint; şi p rul blond şi m t sos l-au
strâns uşor, cu mult grij , într-o piept n tur mândr ,
ce se numeşte „în corimb”.
ţând au v zut-o pe-Afrodita intrând cu pasul leg nat
în fastuosul lor Olimp, zeii s-au ridicat cu to ii, n uci
de-atâta frumuse e, şi gra ie, şi ging şie.
Mul i dintre olimpienii falnici au şi cerut-o de so ie;
dar Moira hot râse altfel. ţea mai frumoas -ntre zei e a
avut parte de b rbatul cel mai urât din tot Olimpul. S-a
înso it cu zeul faur, Hefaistos cel priceput, harnic,
modest, îns schilod.
Copila zeului Uranus a primit de la Zeus cinstea de-a
fi zei a dragostei, cea jinduit deopotriv de muritori, ca
şi de zei.

Vechea dorin a lui Zeus se împlinise, în sfârşit. Zeii

Olimpului6, acuma, erau cu to ii doisprezece.
Dar asta nu-l mai mul umea. Noul st pânitor al lumii
dorea s aib , în Olimp, o curte mult mai mare decât o
avusese Cronos.
De-aceea a mai poruncit s se adune în preajma sa şi
al i zei mari ca: Helios – superbul soare; Selene –
argintia lun ; Eos – sfioasa auror cu razele-i trandafirii;
Leto – zei a cea t cut ; Temis – copila lui Uranus, zei a
ordinei depline şi a drept ii-n legiuiri. Un fiu pe care i-l
n scuse o p mântean de la Teba a devenit, de-asemeni,
zeu, ocrotitorul podgoriei. Era Dionisos cel vesel.
Ţa, dup cât se povesteşte, Zeus a mai chemat la sine
şi alte zeit i: pe Hebe7 – ce ocroteşte tinere ea şi-i în
Olimp paharnic ; apoi pe hore8 şi charite9 – şase copile
ale sale. Horele str juiau Olimpul, l sând perdelele de
nori, s nu se vad în untru, şi tot ele ocârmuiau şi
anotimpurile-n lume.
Charitele sub iri, ml dii, pline de gra ie, dan au, în
timp ce muzele îi desf tau pe olimpieni cu armonii din
cele mai fermec toare.
De bun seam c şi al i zei mai populau-naltul
Olimp, alc tuind cortegii mândre, ce-i înso eau pe
olimpieni, când petreceau sau se luptau, sau pedepseau
pe muritori.
 Note:

1. Poemele homerice ne arat c grecii erau organiza i în ginte

şi triburi, ale c ror c petenii se numeau basilei şi îndeplineau, în
parte, rolul regilor de mai târziu. Zeus este reprezentat în
legendele eline având purt rile unui mare basileu. El cerea s fie
slujit şi, dac îi nedrept ea pe ceilal i, aceştia nu aveau voie s
cârteasc , f r a fi pedepsi i. Pretindea c are dreptul s
hot rasc legi, pe care el le putea îns c lca oricînd. Ţun oar ,
Zeus se sup ra pe necredin a altora, dar el însuşi socotea c
poate fi necredincios so iei sale, c poate înşela fete şi femei
p mântene. Purt ri în mare parte asem natoare aveau şi zeii
Hades şi Poseidon, cu care Zeus împ r ise lumea şi care erau, de
asemeni, considera i un fel de basilei, unul pentru inuturile
subterane, şi altul pentru întinsul m rilor. ţeilal i zei olimpieni,
afar de Zeus,Hades şi Poseidon, se asem nau aristocra iei
gentilice, care se afla la cur ile basileilor elini, a marilor
conduc tori de triburi, beneficiind şi ei de toate bunurile, ca şi
st pânii lor.
Aristocra ia gentilic şi basileii considerau c au toate aceste
drepturi, în dauna supuşilor, în primul rând pentru c erau din
neam ales. Fiecare basileu îşi alc tuise o genealogie, prin care
dovedea c se trage dintr-o anumit zeitate. Fiind deci de origine
divin şi ei, aveau dreptul, ca şi zeii, s st pâneasc , s calce
eventual legile şi morala, f r a li se putea cere socoteal .
Zeus şi to i olimpienii cereau ascultare deplin , pentru c ei
erau neam de zei, s mân de titani, urmaşii lui Uranus şi ai
Gheei, cei care, dup cum spune legenda, d duser via la tot ce
se g sea în univers. Erau nemuritori, puteau s vârşi minuni şi
aveau puteri şi calit i neobişnuite. Şi totuşi aezii – cânt re ii
r t citori, care str b teau toat Elada compunând, pe baza
vechilor cântece şi legende, mari poeme epice, scandându-le apoi,
acompania i de lir , în palatele basileilor – au ştiut s strecoare în
versurile lor destule aluzii despre nedrept ile sâvârşite de zei şi,
deci, de basilei.
Homer, b trînul aed orb, care a creat cele mai minunate poeme
epice ale lumii antice: „lliada” şi „Odiseea”, este o sublim pild .
ţu amar ironie, f cându-se c le prosl veşte faptele, Homer îi
biciuieşte în stihurile lui pe zeii olimpieni. De aceea un discipol al
lui Pitagora povestea c maestrul s u, coborât în Infern i-ar fi
v zut umbra lui Homer spânzurat de un arbore, şi a poetului
Hesiode de un altul. Amândoi erau straşnic chinui i; pentru c
dezv luiser faptele rele, ruşinoase şi sângeroase ale multora
dintre zeii olimpieni.
Zeii elinilor reprezentau şi for ele naturii. Friedrich Engels
scrie: „Orice religie nu este altceva decît oglinda fantastic în
min ile oamenilor a for elor exterioare care domin via a lor de
toate zilele, o oglindire în care for ele p mânteşti iau forme
suprap mânteşti. La începuturile istoriei, for ele naturii sînt cele
care au dobândit în primul rând o astfel de oglindire, trecând, în
cursul dezvolt rii ulterioare, la diferite popoare, prin personific ri
din ce în ce mai pestri e... Dar curând intr în ac iune, al turi de
for ele naturii, şi for e sociale, care la început le sunt tot atât de
str ine oamenilor şi le stau tot atât de inexplicabile în fa ,
dominând cu aceeaşi aparent necesitate natural , ca înseşi
for ele naturii. Figurile fantastice în care se reflectau la început
numai for ele misterioase ale naturii cap t astfel atribute sociale
şi devin reprezentante ale unor for e istorice”. De pild , Zeus, cu
mult înainte de a c p ta reprezentarea social a unui mare
basileu – aşa dup cum ar tam în nota noastr mai sus – nu era
pentru popoarele primitive decât for a uriaş , care f cea s
rodeasc natura, for a ce trimitea din sl vi ploaia binef c toare,
dar şi grindina nimicitoare, criv ul aspru, fulgerele, tr snetele şi
tunetele asurzitoare. El guverna anotimpurile, care sunt fiicele lui,
tot el guverna lumina şi întunericul, cele dou elemente de baz
în via a omului. Acest fenomen a fost spendid poetizat de aezi
într-una dintre cele mai frumoase legende ale mitologiei. Noaptea,
pe baza legilor naturii, face loc în zori luminii solare. Tot astfel, în
legendele eline, zei a Leto, sau Latona – la romani – este silit de
Zeus s -l nasc pe Apolo, zeul luminii, într-o insul din mijlocul
m rii. Plin de poezie este şi aceast imagine a ivirii luminii în
mijlocul m rii, pentru c se ştie: soarele pare a r s ri adesea
chiar din valurile m rii. Leto nu trebuie îns confundat cu Nix.
Pe cînd Nix este noaptea îns şi, întunericul originar al haosului,
Leto este numai o zei a nop ii, noaptea trec toare.

2. Nu trebuie s se mire nimeni c Zeus c p tase de la Hera,

aşa de repede, copii. Vechii elini erau nespus de generoşi cu zeii
lor. Le îng duiau fapte oricât de n zdr vane, de pild s -şi nasc
fii gata crescu i mari, sau s se înal e în sl vi, cât ai clipi, dup
cum vom vedea în alte poveşti.

3. Lemnos sau Kastro este o insul muntoas din arhipelagul

grecesc. Fumul şi scânteile ce se în l au din vulcanii insulei,
ast zi stinşi, erau socotite de vechii elini ca ieşind din coşurile
fier riei acestui zeu harnic.

4. Scena naşterii zei ei Atena este povestit , între altele, cu

mult haz de scriitorul antic Lucian, în spiritualele sale „dialoguri”.
Despre opera acestui mare scriitor satiric grec, Karl Marx spunea:
«Zeii Eladei r ni i de moarte, în chip tragic, în „Prometeu
înl n uit” al lui Eschil, au trebuit s moar înc o dat , în chip
comic, în „Dialogurile” lui Lucian. De ce se petrec astfel lucrurile
în istorie? Pentru ca omenirea s se despart cu voioşie de
trecutul ei”-. (K. Marx, Fr. Engels, „Opere” voi. I, Buc, E.P.L.P.,
1957, pag. 417.)

5. Numele grecesc: Palas, ce i s-a ad ugat Atenei, are în elesul

de fat , tânâr , curat . Acest nume i s-a dat, pentru c zei a
Atena nu a primit s se m rite.

6. Numele romane ale principalilor zei elini sînt: Zeus-Jupiter,

Hades-Pluton, Poseidon-Neptun, Hestia-Vesta, Demetra-Ceres,
Hera-Junona, Atena-Minerva, Hefaistos-Vulcan, Ares-Marte,
Apolo-Apolo, Artemis-Diana, Hermes-Mercur, Afrodita-Venus,
Dionisos-Bachus.

7. Mai târziu, Hebe a fost înlocuit (dup legend ) cu un

p stor, Ganimede, fiu al regelui Troiei.

8. La vechii elini, horele sau anotimpurile erau numai trei:

prim vara, vara şi toamna. Iarna era dulce şi se pierdea între
toamn şi prim var .

9. Charitele – cele trei gra ii, la romani.

 eus domnea Olimp şi nu ştia c Gheea se

Z hot râse s -l loveasc , fiindc îi închisese pe fiii

s i, titanii,-n Tartar. Ea mai avea nişte feciori.
Aceştia se n scuser din pic turile de sânge, curse din
rana lui Uranus, atunci când îl lovise Cronos cu secera
de diamant. Din fiecare pic tur supt de râna
roditoare ieşiser aceşti fl c i. Şi ei crescuser cât
mun ii, luând forme însp imânt toare. Purtau b rbi
lungi şi plete dese, ce le c deau pân la glezne.
Picioarele lor colosale aveau, în loc de piele, solzi. Iar
t lpile se prelungeau cu câte-un trup hidos de şarpe.
Fiii aceştia ai zei ei au fost numi i de ea gigan i1 . Şi ei
aveau puteri uriaşe, dar nu erau nemuritori, precum
fuseser titanii. Puteau s fie doborâ i, r puşi cu
armele, ucişi. Şi mama lor, zei a Gheea, dorind s -i
apere de moarte, f cuse tainic nişte vr ji. În urma
vr jilor zei ei, gigan ii nu c deau învinşi, decât dac
erau lovi i, cu armele,-n acelaşi timp, de-un muritor şi
de un zeu. Mai mult, ea cunoştea o iarb cu însuşiri
miraculoase. ţine punea pe limb iarba era ferit de
lovituri date de fiin e muritoare. Nu mai aveau deci s se
team de moartea cea ne-ndur toare fiii p mântului,
gigan ii, dac aveau aceast iarb .
F r s piard vremea, Gheea i-a a â at pe-aceşti
gigan i s -nceap alt r zboi cu Zeus. Şi nu e nici o
îndoial c ei, gigan ii, ar fi învins şi l-ar fi izgonit pe
Zeus, plin de ruşine, din Olimp. Dar, cu puterile-i cereşti
– de nu cumva s-o fi ivit, înc de pe atunci, tr darea –
Zeus a şi aflat de planul pe care şi-l f cuse Gheea.
Mai înainte ca gigan ii s fi putut c uta prin lume
iarba aceea magic , Zeus a cerut soarelui s -şi sting
flac ra, de aur, luna s îşi acopere cununa-i mândr ,
argintie, cu un v l negru, nep truns, iar aurora s -şi
ascund luminile-i trandafirii. În bezna care s-a l sat
gigan ii n-au putut s afle miraculoasa iarb , care-i
ferea de lovituri. Numai şiretul st pân, Zeus, cu un
m nunchi de fulgere, îşi lumina drum pe p mânt,
c utând acele buruieni. El le-a g sit, le-a smuls gr bit şi
le-a ascuns.
Primejdia se spulberase. Zeus era mai liniştit. Dar,
împotriva farmecelor Gheei, îi trebuia şi-un lupt tor c-o
fire muritoare, ca s -i înving pe gigan i.
Şi Zeus a g sit pe-acel erou vestit, Heracle2, un
lupt tor voinic, viteaz şi neînfricoşat de moarte.
R zboiul a â at de Gheea era de neînl turat…
 LA ÎNţEPUT A FOST O ţLIP de linişte pe-ntreg
p mântul. To i aşteptau cu încordare s vad ce o s
se-ntîmple.
Pe urm , cu un urlet groaznic, gigan ii au f cut un
salt şi au pornit c tre Olimp. Au început s-arunce-n
ceruri cu stânci uriaşe, apoi cu tor e mari, aprinse.
L ncile lor br zdau v zduhul, albe, t ioase, sclipitoare,
şi treceau dincolo de nori.
Zeus îi înfrunta cu furie, aruncând fulgere din cer. Iar
lâng dânsul sta Heracle şi-nso ea fiecare fulger cu
câte-o straşnic s geat .
Gigan ii-au prins apoi s smulg mun ii din temelia
lor, s -i pun unul peste altul şi s -şi alc tuiasc o
scar , s ajung pân în Olimp.
În ast vreme, olimpienii erau mereu mai îndârji i.
Izbeau cu suli e, cu s bii şi cu s ge i c tre gigan i. Dar,
iat , unul dintre dânşii, Alcioneu, cel mai voinic – care
avea şi însuşirea c nu putea fi omorât, atâta vreme cât
lupta în ara unde se n scuse – s-a c rat sus, peste
stânci. V zându-l pe Alcioneu c este gata s p trund
chiar în palatul din Olimp, Zeus a aruncat spre dânsul
cu un m nunchi de fulgere. Heracle l-a lovit de-asemeni
cu o s geat drept în piept. Îns Alcioneu, gigantul, în
loc s cad la p mânt, izbit de dou ori în trupu-i, de-un
zeu şi de un muritor, a hohotit în râs n prasnic:
— Zadarnic v munci i voi doi s -l zdrobi i pe
Alcioneu! Am s v prind şi-am s v zvârl, ca pe nişte
neputincioşi, pân în Tartar, în afund. S sta i şi voi
lâng titani...
Heracie nu putea pricepe de ce gigantul n-a c zut.
Noroc c se g sea acolo, cu lancea-n mân , şi Atena,
zei a eroilor, în elepciunii şi pruden ei.
— Degeaba eşti uimit, Heracle, i-a rostit ea. Alcioneu
este în ara unde-a v zut lumina zilei. Şi pe acest
p mânt gigantul nu va putea fi omorât. Îl ocroteşte vraja
Gheei. Atrage-l în t râm str in, şi ai s -l nimiceşti
curând.
Heracle s-a f cut c fuge, s rind din muntele Olimp.
Alcioneu crezând c -i scap eroul cel mai de temut, l-a
urm rit pân la rmul albastrei ape a Egeei, şi astfel
s-a îndep rtat de locul unde se n scuse. Heracle s-a
întors spre el şi l-a intit cu o s geat . Zeus, ce
priveghiase totul cu ochiul s u str b t tor, a aruncat şi
el un fulger.Gigantul a c zut ucis
Mai mul i gigan i au z rit îns pe so ul lor cel mai
voinic c zând cu capul în rân , sub lovitura lui
Heracle.
— Alcioneu e doborât, s -l r zbun m, au strigat ei, şi
s -l ucidem pe Heracle!
Şi opt, nou gigan i, gr mad , s-au repezit dup erou.
Zeus, b gând de seam asta, şi vrând s -l scape pe
Heracle, s-a sf tuit pe loc cu Hermes, pristavul lui cel de
credin . Hermes, vicleanul, l-a-nv at s fac -n aşa fel,
ca dou dintre frumoasele zei e s ias grabnic înaintea
gigan ilor ce-l urm reau, cu ur mare, pe Heracle. Zeus
a poruncit s plece Hera, iubita lui so ie, şi Afrodita cea
gingaş . Ele au ascultat porunca şi, plutind pe un nor
de aur, au ajuns repede în drumul gigan ilor, care erau
gata s -l prind pe Heracle. Dulcea zei Afrodita,
st pân peste dragoste, f când şi ea nu ştiu ce vraj , a
ame it pe fiii Gheei şi-ai lui Uranus, înstelatul.
Uitându-şi ura pe Heracle, gigan ii s-au sim it cuprinşi
de-o dragoste nes buit pentru frumoasele zei e. Şi
le-au m rturisit iubirea, unii din ei cerându-le chiar de
so ii.
...În acest timp, Zeus, din slav , n-a stat s piard
nici o clip . Lovea mereu cu tr snete. Heracle a intit
de-asemeni, în ei, cu câteva s ge i.
Nici un gigant din opt sau nou n-a sc pat teaf r sub
s ge i şi tr snete şi fulgere.
ţeilal i dintre feciorii Gheei au fost cu to ii încol i i de
c tre zeii olimpieni. Atena l-a târât de chic pe fiorosul
Encelade3, ducîndu-l în Sicilia şi, pr v lindu-l într-o
groap , a trântit peste el un munte. Poseidon, Ares şi
Hefaistos, Artemis, Hermes şi Apolo au biruit în lupte
crunte întreaga ceat de gigan i şi s-au acoperit cu to ii
de glorie nepieritoare4 .
Legenda spune c gigan ii, pierind acolo, lâng mare,
s-au pref cut şi ei în mun i.
 Note

1. Gigan ii reprezint în legendele eline for ele oarbe ale

naturii, a c ror înfrângere a fost întotdeauna râvnit de oameni.
Cel care, urmând pe Hesiode, îi descrie în versurile lui pe gigan i,
cu o mare plasticitate de imagini, este poetul Apolodor din Atena.

2. Heracle, cunoscut la noi sub numele roman de Hercule, era

fiul lui Zeus şi al unei regine de pe p mânt, ce se numea
Alcmena. La început muritor, Heracle va dobândi mai târziu, ca o
r splat a vitejiei sale, nemurirea.

3. Pe-o friz a marelui altar ce-l avea Zeus la Pergam, se vedea

Atena – Minerva la romani – târându-l dup sine pe Encelade.
Scena se petrece doar cu o clip mai înainte ca zei a s -l
îmbrânceasc pe gigant într-o groap şi, pr buşind deasupra lui
un munte, s -l fac prizonier pe veşnicie, în insula Sicilia.
Gigantul, cu un genunchi la p mânt şi un picior întins, c utând
un sprijin, nu poate s se opun elanului zei ei, deşi, din toat
încordarea trupului şi a fe ei, se vede c se lupt cu dezn dejde.

4. Pe frizele Partenonului şi ale altor temple, în splendide

basoreliefuri şi statui, ca şi pe amforele vechi, în marmur sau în
ceramic , artiştii plastici ai antichit ii au imortalizat cântecele
poe ilor despre aceste imaginare lupte ale olimpienilor cu gigan ii.
 n timp, dup aceste lupte date de zeii

U olimpieni, întâi cu Cronos şi titanii, apoi cu

ceata de gigan i, se aşternuse linişte. O linişte
înşel toare, pentru c Gheea nu-l ierta pe Zeus, care-i
închisese parte dintre feciori în Tartar, iar pe al ii-i
nimicise.
Zei a mai avea dealtfel înc un fiu, pe nume Tifon1 .
Tot un gigant. Dar un gigant a c rui for era de zeci de
ori mai mare decât puterea celorlal i feciori ai Gheei
laolalt .
Era atât de mare Tifon, cum înc nu se mai v zuse.
Cu capul ajungea, se pare, pân la stelele din cer. Iar
mâinile-i puteau s-ating , una – apusul argintiu, şi alta
– r s ritul rumen. Mâinile sale viguroase se tot mişcau
neîncetat. Picioarele nu-i oboseau. P mântul se
cutremura şi se pleca sub ap sarea paşilor lui
copleşitori. Deasupra umerilor largi, cât jum tate de
p mânt, se ridicau, cu şuiere, sute de capete rotunde şi
bulbucate de balaur. Din boturile de balaur âşneau
afar , în şuvoi, fl c ri ce mistuiau, îndat , orice li se
ivea în cale. Corpul diform era-nvelit cu pene negre şi
zburlite. Din coapse se-n l au spre umeri gheme de
şerpi încol ci i. Iar pe capete, pe fe e şi pe grumazurile
groase îi atârnau coame de p r aspru ca nişte suli e.
Gâtlejurile lui adânci; fierbin i de-atâta p l laie, l sau
s -i scape sunete ca nişte mugete de tauri, sau r gete de
lei fl mânzi. ţhiar zeii se cutremurau când îl vedeau de
sus pe Tifon.

PE ACEST FIU ÎNGROZITOR l-a trimis Gheea s se

lupte cu victorioşii olimpieni.
El nu a pregetat o clip . S-a prins cu ghearele-i
enorme de bol ile Olimpului şi a s rit lâng palatul unde
s l şluia chiar Zeus. Atât era de fioros, c zeii au sim it
în trupuri înghe din creştet pân -n t lpi. S-au repezit
care-ncotro. Fugind necontenit, ei au ajuns pân -n
Egipt. Acolo, to i s-au preschimbat, s nu mai fie
cunoscu i, în animale fel de fel2 . Unul în ap, altu-n
şacal, în uliu, şarpe şi broscoi. Şi au r mas t când
chitic, ascunşi pe unde s-a putut, f r m car s mai
respire. Atât erau de-nsp imânta i.
Nu r m sese în Olimp decât st pânitorul, Zeus, c ci
el s-a ruşinat s fug . Ţa, a-nceput, pe cât se spune,
lupta cu monstruosul Tifon. S-a r zboit cu vitejie,
lovindu-l f r de r gaz cu fulgere şi tr snete şi secera de
diamant ce-o moştenise de la ţronos.
Tifon, învins, a tot fugit pân în ara Siriei. Dar aici,
Zeus a f cut greşeala s se prind -n lupt cu fiul Gheei
corp la corp. Şerpii, care se în l au din coapsele
gigantului, l-au prins pe Zeus curmeziş. L-au strâns şi
l-au înl n uit. Atunci, gigantul i-a smucit şi secera de
diamant. Cu ea i-a retezat lui Zeus muşchii şi nervii pe
de-a rândul şi l-a l sat neputincios. Apoi l-a luat, uşor,
pe umeri; l-a zvârlit într-o peşter . Muşchii şi nervii
i-a-nvelit în pielea unui urs vânat şi i-a ascuns
numaidecât sub bolovanii unui râu.

LUMEA ERA ÎNţREMENIT . Zeus c zuse prins;

ceilal i zei tremurau ca varga, ascunşi în trupuri de
dih nii. ţel care şi-a venit oleac în fire, dup-atâta
spaim , a fost fiul lui Zeus, Hermes.
El a-ntrebat şi a aflat peştera unde z cea Zeus. Dar
oricît a mai cercetat, nu a putut descoperi nervii şi
muşchii pre ioşi. Atunci Hermes cel prea şiret s-a
pref cut în cânt re şi a venit lâng gigant, cântând din
lir -ncetinel.
Lui Tifon – deşi era un monstru – îi pl cea muzica şi
l-a l udat pe cânt re . Zeul Hermes i-a gl suit c ar
cânta mult mai frumos, dac-ar avea, la lira lui, drept
coarde, nervii unui zeu.
Feciorul Gheei a c zut în cursa ce i-a-ntins-o Hermes.
A scos pielea de urs din râu şi-a desf cut-o chiar pe mal.
În acea clip zeul Hermes s-a repezit lâng gigant. A
smuls de sub pietroaie nervii şi muşchii tat lui s u şi,
pref cându-se în vultur, a zburat c tre peştera unde
Zeus şedea lungit, neputincios, gemând mereu. I-a prins
la loc nervii şi muşchii ce-i lipseau. Iar Zeus s-a şi
ridicat. F când un semn c tre Olimp, s-a ivit lâng el
îndat un car de fl c ri aurii, tras de doi cai înaripa i.
Tifon, urlând de sup rare, tocmai sosea la peşter .
R zboiul a reînceput.
S-au tot luptat Tifon şi Zeus, pân-au ajuns în nişte
mun i, ce se numesc ast zi Ţalcani. Zeus lovea cu
tr snete şi fulgere verzi, orbitoare.Gigantu-i
r spundeadea, prinzând în bra e mun i întregi şi
aruncându-i c tre el cu zgomote asurzitoare.
Totuşi de atâtea lovituri, trupul lui Tifon sângera.
Mun ii s-au înroşit de tot3. Şi monstrul, mult sl bit,
învins, a trebuit s p r seasc şi acest loc al b t liei, s
fug în Sicilia.
Aici Zeus l-a prins din urm , l-a înşf cat şi l-a trântit
pe Tifon, tare, la p mânt. Deasupra lui a r sturnat greul
şi-naltul munte Etna. Legenda spune despre Tifon c a
r mas pe veci acolo. Fumul fierbinte, care iese din
craterul vulcanului, nu-i decât r suflarea lui, dup
poveştile eline. ţând el se-ntoarce sub povar , gâfâie
greu – şi atunci Etna azvârle lav clocotit .
Zeii din muntele Olimp s-au aşternut pe mari
petreceri, puternici şi voioşi acum, dup o astfel de
victorie. Nimica nu-i mai tulbura. S-au întins
mese-mbelşugate4. Zei a Hebe le turna în vasele scumpe
de aur nectarul şi ambrozia. Zeul Apolo le cânta melodii
care-i fermecau, cu glasul s u f r pereche, lin,
înso indu-se cu lira. Iar când t cea zeul Apolo, începeau
cele nou muze5 s cânte imnuri dulci de slav , ce
dezmierdau urechile m re ilor zei olimpieni.
Totuşi, st pânul din Olimp st tea de veghe necurmat
şi-n mijlocul petrecerii...
— S nu cumva s încerca i s -mi c lca i vreuna din
porunci, c v voi pedepsi amarnic, a rostit Zeus într-o
zi. V voi lovi f r de mil , sau, şi mai r u, v azvârl în
Tartar, c ci nu-i ca mine de puternic nici unul dintre
olimpieni. De vre i, cumva, s vede i singuri c e
adev rat ce spun, ia ag a i-v cu to ii de acest lan cu
belciug de aur. ţel lalt cap t am s -l iau în mâna mea
nemuritoare, şi voi s v sili i s -l trage i la vale pe
st pânul vostru. N-o s pute i, v-o spun de-acum. Dar
eu, dac m-oi nec ji, am s v salt în sus, spre cer,
cu-ntreg p mântul şi cu marea, şi-am s v spânzur
laolalt de piscul sta din Olimp. Teme i-v ! S nu am
pricini s dau pedepse. V ve i c i atunci amarnic, dar o
s fie prea târziu...
Astfel a gl suit st pânul şi zeii s-au cutremurat, cu
to ii, copleşi i de spaim .
Cerul senin s-a-nvine it. Vânturi s-au n pustit pe
m ri şi valurile-au clocotit. P mântul a vuit adânc.
Vie uitoarele-au fugit, gemând, care-ncotro puteau.
Numai o fiin a r mas, privind în sus, cu ochi
seme i, şi-a gl suit, în timp ce to i şedeau pleca i şi
tremurau înfricoşa i:
— Eu, Zeus, nu – m tem de tine! Eu, Zeus, nu ştiu
s m tem!...
 Note

1. Gigantul Tifon, aşa cum ni-l descriu poe ii, şi mai ales
Hesiode şi Apolodor din Atena, era fiul Gheei şi al Tartarului
întunecat. El s-a c s torit cu uriaşa Ehidna, cea jum tate viper
şi jum tate femeie, şi au avut împreun o serie de odrasle
fioroase: hidra din Lerna; Cerber – paznicul Infernului; Ortos – un
alt câine cu dou capete – şi Himera.

2. Legendele eline ar tau c egiptenii au început s se închine

anumitor animale, socotite sfinte, din vremea când zeii au fugit
din Olimp, pân în Egipt, de frica lui Tifon, şi acolo s-au
metamorfozat în diferite animale, ca s nu mai poat fi
recunoscu i de acest monstruos fiu al Gheei.

3. În timpurile de odinioar , o parte din mun ii Ţalcani se

chemau Hemus (hema tâlcuindu-se prin sânge), adic mun ii
însângera i. Numele venea de la culoarea roşie a pietrelor în
r s ritul şi apusul zilei, dar în legende se spunea c aceast
culoare se datoreşte sângelui v rsat de Tifon. De asemenea, se
credea c forma pr p stioas a acestor mun i a ap rut în urma
luptelor ce au avut loc aici, între Tifon şi Zeus, când monstrul a
smuls mun ii din loc, ca s -l poat lovi pe st pânul Olimpului.
 4. Pe Partenon, templul magnific din Atena, cl dit din
marmur , împodobit cu renumitele sculpturi ale lui Fidias, ca şi
în desenele f cute pe vasele greceşti, erau adeseori înf işa i zeii,
petrecând linişti i în Olimp, dup victoriile împotriva titanilor,
gigan ilor şi a lui Tifon.

5. ţele nou muze erau: Caliope – muza poeziei epice; Euterpe

– muza muzicii; Melpomene – muza tragediei; Talia – muza
comediei; Terpsihore – muza dansului; Erato – muza poeziei de
dragoste; Clio – muza istoriei; Urania – muza astronomiei şi
Polimnia – muza imnurilor de slav . Ele erau fiicele lui Zeus şi ale
Mnemosinei, zei a memoriei.
 eus era st pânitor deplin. Nimic nu-i mai st tea

Z în cale. Vrerea lui era lege şi porunc pentru to i

zeii. Doar cei de jos, de pe p mânt, îi f ceau
uneori necazuri, c ci ba cârteau, ba ridicau pumnul
spre cer şi-amenin au...
Mai ales când se ab teau molimi sau rev rs ri de ape,
cutremure, sau foc sau moarte adus de n v litori,
oamenii se-ndârjeau cumplit:
— El, numai el trimite totul! îi este ciud c nu vrem
s ne supunem zeilor, întotdeauna, cum vor ei. Şi-i este
team c -ntr-o zi vom cuceri Olimpul s u, cum
proroceşte Prometeu...
Iar Prometeu, acel pe care oamenii-l prosl veau în
cântec, avea, pe cât spune legenda, ca tat , pe-un titan,
Iapet. Iapet era, la rândul s u, fiul p mântului, al Gheei
şi-al cerului înalt, Uranus.
 Înc de mic, acest urmaş al lui Iapet se dovedise iste ,
cutez tor în gânduri şi-l întreba pe tat l s u:
— Tat , de ce e lumea asta plin de flori şi de atâtea
roade, de ce-s atâtea animale şi zbur toare? Pentru
cine? De ce n-a fost creat o fiin cu minte
ager ,-n eleapt , ce-ar putea s le st pâneasc şi s le
foloseasc bine?
Iapet nu-i r spundea nimica, nep s tor la întrebare...
Avea şi-aşa multe necazuri, cu al i doi fii amesteca i în
r zvr tirea titanilor contra lui Zeus. Unul din ei, Atlas,
purta, pe um r, bolta înstelat . Fusese osândit de Zeus
s o ie pe veşnicie. ţel lalt, pe nume Meneceu, fusese
aruncat în Tartar.
Nu mai avea tat l, Iapet, decât doi fii, ca alinare în
ceasurile b trâne ii, pe Prometeu, şi-altul mai mic, ce se
chema Epimeteu1.

CÂND A AJUNS Ţ RŢAT ÎN TOAT FIREA, Prometeu

îşi urma mai departe gândul ce-l fr mântase înc din
vremea când era copil: cum ar putea s f ureasc o
fiin plin de-nsuşiri, în stare s conduc bine, s
foloseasc chibzuit tot ce se afl pe p mânt?
Gândind timp îndelung, titanul a luat în pumnii s i
rîn . rîna asta a udat-o cu ap proasp t şi rece,
care âşnea dintr-un izvor. S-a apucat apoi de lucru. A
f urit, muncind cu grij şi cu migal , un corp de om, de
b rbat2, ce sem na leit cu zeii.
Fiind luat din trupul viu al Gheei şi f urit cu
m iestrie de c tre bunul Prometeu, omul a început s
umble, ca orice fiin pe p mânt, s -şi caute hrana, s
tr iasc .
Prometeu nu s-a mul umit s f ureasc -o nou fiin ,
ci a rugat-o pe Atena s -i dea o mân de-ajutor, s -i
d ruiasc -n elepciune omului s u f cut din lut.
Atena, dup cât se spune, avea şi ea o sl biciune
pentru feciorul lui Iapet. Îi era drag şi poate-n sine dorea
s -l aib de b rbat, deşi f cuse jur mântul de-a nu se
m rita nicicând. De-aceea, ascultându-i glasul,
Palas-Atena s-a-nvoit. Şi-a suflat peste acea fiin
pl m dit de Prometeu.
Omul a c p tat şi cuget. Gândul lui a-nceput s
zboare.
Zeus n-ar fi fost împotriv ca fiul lui Iapet s
f ureasc vreun animal, vreo pas re. Dar omul, ce
sem na leit cu zeii, nu îi era deloc pe plac.
Şi-atunci Zeus a hot rât ca omul, nou creat din tin ,
s -i stea supus, îndatorat, şi s -l sl veasc -ntotdeauna.

L SÂND DEţI S MAI TREAţ VREME, dar nu prea

mult , într-o zi Zeus a poruncit, prin Hermes, s se
adune oamenii într-un loc, care se numea pe vremea de
atunci Mecona.
— Vom hot rî noi, la Mecona, ce-ndatoriri au cei de
jos fa de marii olimpieni, care le-ng duie, cu mil , s
vie uiasc pe p mânt... a gl suit m re ul Zeus.
Prometeu, aflând vestea asta, s-a încruntat de
la-nceput. Se temea, mai ales, c Zeus va ap sa pe cei
de jos cu mult prea multe-ndatoriri, l sându-le pu ine
drepturi şi prea s race bucurii.
ţum totuşi nu putea s calce poruncile date de Zeus,
Prometeu i-a chemat pe oameni. Le-a ar tat c -l
b nuieşte pe Zeus c-ar umbla cu gânduri nu prea curate
pentru ei. Îns i-a sf tuit s aib r bdare şi încredere în
cele ce va face dânsul, când vor ajunge la Mecona.
— O s vedem acolo noi, le-a rostit, la sfârşit, titanul,
dac fiul lui ţronos, este atoateştiutor, sau al ii-s mai
iste i ca el...
Venind şi ziua sorocit , au pornit grupuri spre
Mecona. Duceau cu ei un taur mare, precum le
poruncise Zeus, prin sfetnicul s u de credin , Hermes,
pristavul din Olimp.
Şi-au mers, au mers ei cale lung , pân au poposit în
locul unde fuseser chema i.

N-A TREţUT MULT ŞI S-AU IVIT, plutind pe nori de

aur, zeii.
Zeus s-a aşezat pe-un jil şi a gr it în acest fel:
— Oamenii trebuie s ne sl veasc . Altare mândre
ne-or zidi. Nu doar altare, ci şi temple. Apoi vor face
mari serb ri prin care fiecare zeu va fi cinstit cum se
cuvine. Din tot ce ve i avea pe lume s ne aduce i
sacrificii. Dar, pentru c sunt bun şi drept, am s v
dau, pe loc, o pild de felul cum va trebui s împ r i i-a
voastre bunuri cu noi, st pânii din Olimp. Taurul cel
adus aici va fi-njunghiat de Prometeu. ţarnea, t iat în
buc i, s se aşeze în gr mezi. Una dintre gr mezi va fi
sortit pentru sacrificii, iar cealalt ve i p stra-o pentru
voi, oamenii, ca hran ...
În sine, Zeus cugeta: „Prometeu o s -mpart carnea
într-o gr mad pentru oameni, care, desigur, va fi mare,
şi alta, mic , pentru zei. Dar eu am s aleg gr mada ce
s-o v di mai ar toas şi am s -i las în pagub pe-aceşti
supuşi f cu i din lut...”
În vremea asta, Prometeu t iase taurul adus de
oamenii s i la Mecona. Era un taur mare, gras, cu p r
ca neaua de curat.
El a pus deoparte carnea, buc ile cele mai bune.
Le-a învelit frumos în piele şi-a aşezat deasupra lor
ma ele, fierea şi stomacul. De alt parte-a gr m dit
ciolanele goale de carne, tigva cu coarne r sucite,
copitele, şi le-a-nvelit într-un strat galben de gr sime.
Mormanul plin numai de oase se ar ta cu mult mai
mare decât cel lalt, unde erau buc ile bune de carne.
— Zeus, a gl suit titanul, taurul este înjunghiat.
ţarnea e împ r it -n dou . Alege singur, dup voie,
gr mada pentru sacrificii, şi las-acolo, neatins , şi o
gr mad pentru oameni, s aib , bie ii, ce mânca...
Acum era clipa cea mare. Zeus putea s dovedeasc
celor de fa , zei şi oameni, c nu greşeşte niciodat .
Îns , atins de l comie, v zând gr mada de ciolane atât
de mare şi-nvelit în stratul galben de gr sime, a-ntins
hulpav mâna spre ea.
— O iau pe asta!... a rostit.
Dar, scormonind sub seu, st pânul a nimerit numai
ciolane, copite, coarne r sucite şi nici un pic, un pic de
carne...
A în eles c s-a-nşelat. Îns nu mai avea ce face. El
singur, nesilit de nimeni, alesese acea gr mad .
În schimb oamenii-au izbucnit în râs cu hohote
nest vilite. ţhiar zeii şi zei ele ce-l înso iser , acolo, pe
Zeus cel nemuritor, într-un alai m re , şi-au plecat ochii
ruşina i.
El, Zeus, Zeus cel puternic, ce-i biruise pe titani şi-i
nimicise pe gigan i, era de râsul tuturor.
„Dar las , las , or s afle curând ei to i ce însemneaz
s -l superi pe st pânitor!... îşi spunea Zeus, încruntat.
Mai repede decât se-aşteapt , pe Prometeu, fiu de titan,
îl va ajunge o pedeaps . O!... ţe pedeaps -i va veni!...
Oamenii-mi vor sim i şi ei r splata, fiindc -au hohotit.
Nimeni nu o s scape teaf r... Nimeni... Nimeni nu va
sc pa...”
Astfel s-a ispr vit aceast mult tulburat adunare.
Zeii, pe norii lor de aur, s-au ridicat c tre Olimp, şi
oamenii-au pornit pe cale, râzând şi chiuind voioşi.

NUMAI ţ PROMETEU ţERUSE, în repetate rânduri,

focul, s -l dea şi oamenilor s i. Zeus îl amâna cu vorba
de azi, pe mâine şi poimâine.
Acum, dup -ntîmplarea asta, s-a dus la el înc o
dat , şi l-a rugat:
— Oamenii tr iesc greu. îndur frig, îndur bezn .
S l şluiesc numai în peşteri. Sunt doar pescari şi
vân tori. M nânc fructe din copaci. Eu vreau s -i v d
meşteşugari, şi pentru asta au nevoie de focul t u, ce se
g seşte, z vorit bine, în Olimp...
Dar Zeus, mânios pentru ocara îndurat , l-a luat pe
Prometeu la goan .
— Tu ce gândeşti? ţ Zeus e-atât de prost s le dea
oamenilor focul? Tu i-ai f cut asemeni nou , şi dac or
avea şi focul, ar fi în stare s se scoale cu armele s m
loveasc şi s -mi pierd tronul...
— Eu una ştiu, m re e Zeus, c oamenii, pân la
urm , tot or s capete acest foc...
— Te-nşeli când crezi c m îndupleci! a r cnit Zeus,
spumegând.Focul acesta e ceresc. Oamenii-n vale pot s
piar , şi focul tot n-am s i-l dau. Eu nu-l trimit jos, pe
p mânt, decât când vreau s pedepsesc f pturile- i
nesuferite, îns atunci sub chip de tr snet. Deci du-te,
du-te, Prometeu, pân n-apuc s te lovesc pe tine, cel
dintâi, acum, fiindc m-ai îndârjit destul...
Altul, de spaim , ar fi cerut gr bit iertare, c utând,
cumva, s -l îmblânzeasc pe zeul cel atotputernic. Dar
Prometeu, prea îndr zne , nu era unul dintr-aceştia.
Şi-aşa, precum spune legenda, în toiul nop ii
urm toare, titanul a pornit la drum. S-a furişat în
fier ria unde lucra Hefaistos fulgere lucii orbitoare,
pentru st pânul din Olimp.
În fier rie, pe-un pat moale, Hefaistos sfor ia dus...
Focul ardea domol pe vatr , cu pâlpâiri albastre, roşii,
aruncând umbre viorii pe fa a zeului înnegrit de fum,
cenuş şi scântei, sc ldat toat în sudori.
Deodat , auzind un zgomot, Hefaistos s-a întors pe-o
parte, cu trupul greu şi obosit, şi-a îng imat ceva prin
somn. Prometeu s-a oprit pu in. Avea cu el, în mâna
stâng , tulpina unei plante verzi – plant de soc, pe cât
se spune – scobit îns înl untru. Luase tulpina asta
verde, ca s ascund în ea focul şi totuşi s nu se
aprind .
A stat şi-a aşteptat o vreme, pân ce a v zut c zeul a
adormit ca mai-nainte şi, repede, a luat din vatr un bob
de jar şi l-a ascuns în tulpini a verde. Apoi s-a repezit
afar ...
Noaptea era adânc , neagr . Prometeu a fugit prin
noapte. A tot fugit neobosit, pân ce-a ajuns în v i.
Acolo s-a oprit din fug . A chemat oamenii la el. ţu
bobul roşu a aprins o gr m joar de surcele. Surcelele
au pâlpâit, şi-o flac r str lucitoare s-a-n l at vesel -n
v zduh. Din gr m joara asta mic , alte mormane s-au
aprins. Şi-acum, în peşteri, pe de-a rândul, focul ardea
vioi, în timp ce oamenii se înc lzeau şi-i mul umeau, cu
negr it bucurie, celui ce-i ocrotise iar.
Dar cum s-a v zut arzând focul, pe câmp, pe munte,
prin p duri, Hermes l-a şi vestit pe Zeus:
— St pîne, focul din Olimp a fost r pit de Prometeu şi
d ruit celor de jos. Priveşte-i cum îşi moaie-n fl c ri
arama şi o cioc nesc. Îşi fac unelte, arme, roate, cor bii,
case, tot ce vor... Sînt înv a i de Prometeu, titanul care
ne-a tr dat...
— Cum? Focul meu a fost furat? a r cnit Zeus, în
Olimp, aşa de tare, c p mântul s-a zguduit pân -n
str fund. ţum? Tot titanul Prometeu?... O! Blestematul!
A sosit clipa când ne vom r fui. Întîi vreau s -i lovesc pe
oameni, s vad el cum i-am lovit. Pe urm vine rândul
s u...

L-A STRIGAT APOI PE FIERAR.

Hefaistos s-a ar tat tremurând din încheieturi,
galben, în uşa fier riei.
— St pâne, nu-s de vin eu. Prometeu m-a furat în
somn...
— N-ai stat de veghe! s-a-ncruntat spre el st pânul
din Olimp. Dar despre asta, f urare, vom mai vorbi noi
amândoi. Acuma, îns , ai s -mi faci, din ap şi rîn , o
fat . S fie fiin muritoare, dar chip s aib de zei .
Prometeu a f cut b rbatul, iar tu s -mi f ureşti femeia...
— M duc numaidecât. M-apuc de lucru şi sunt gata
mai înainte de amurg... a zis fierarul, mul umit c
sc pase aşa de uşor.
— ţând î i vei termina lucrarea, Hefaistos, s chemi
to i zeii. S spui c -i din porunca mea. Şi zeii s-o
împodobeasc pe fata ce-o vei m iestri, cu cele mai alese
daruri... a mai rostit Zeus încet, zâmbind viclean, în
barba-i deas . Apoi s mi-o înf işezi, c ci vreau s -i fac
şi eu un dar...
Hefaistos a dat din umeri. Nu pricepea ce vrea
st pânul. S-a apucat îns de lucru, luând pild de la
Prometeu, care f cuse primul om. A luat o mân de
rîn din trupul cel fertil al Gheei şi a turnat deasupra
ap . Din lutul ud a f urit un corp de-o rar frumuse e şi
un chip dulce de fecioar 3 .
Zeul meşteşugar f cuse, precum îi poruncise Zeus,
cea dintâi fat muritoare, pentru c toate celelalte de
pân-atunci erau zei e.
Dup aceea a chemat pe zeii din Olimp la el şi le-a
gr it în acest chip:
— Fiin a pe care o vede i a fost f cut din porunca
înaltului nostru st pân. Şi tot el v-a cerut şi vou s-o
înzestra i, cât mai ales, cu straie şi cu alte daruri...
Palas-Atena – sup rat pe Prometeu, pentru c
dânsul inea prea mult la muritori – s-a apucat, ca
r zbunare, s-o înveşmânte pe copila abia creat de
fierar.
I-a esut astfel de veşminte, cum nu f cuse
pân-atunci nici chiar zei elor din cer. I-a aşternut o
hain alb pe umerii str lucitori. Mijlocul i l-a strâns
zei a cu-o cing toare aurit , iar pe cap i-a pus un v l
cu broderii nemaiv zute, f cute chiar de mâna ei.
Charitele şi horele s-au strâns şi ele-n jurul fetei,
dându-i din însuşirile şi ging şia ce-o aveau. Dalba zei
Afrodita i-a h r zit, la rândul s u, puterea de-a s di
iubirea în inima b rba ilor.Iar Hermes, zeul cel şiret, i-a
dat copilei glasul lui, mângâietor şi sub irel, i-a dat şi
vraja ochilor.
Hefaistos i-a meşterit şi o cutie de aram , închis
bine c-un capac. St pânul lumii a deschis cutia asta de
aram şi-a pus în ea mai multe daruri.
— Te vei numi, frumoas fat , Pandora, a gl suit
Zeus, pentru c ai atâtea daruri primite de la olimpieni.
S le p strezi toate acestea pentru f ptura- i minunat .
Îns cutia de aram s-o d ruieşti so ului t u, dup ce
te-i c s tori...
Pandora s-a plecat-naintea lui Zeus cel atotputernic.
— Hermes, condu-o pe p mânt, în locul unde se
g seşte prea-îndr zne ul Prometeu, a mai rostit
st pânul, Zeus.
Zeul pristav, luând-o de mân , a coborât pe p mânt.
Ţ rba ii, câ i erau în lume – erau pe-atunci numai
b rba i – s-au adunat lâng Pandora, mirându-se
nespus de mult de frumuse ea ce-o avea, de ging şia,
glasul ei şi de dulcea a ochilor.
Nu era unul s nu vrea s-o vad -n casa lui, so ie. Ţa
da, unul a fost, şi-acela era titanul Prometeu. Deşi era
vr jit de fat , deşi i-ar fi pl cut şi lui s-o vad
luminându-i casa, Prometeu sta prev z tor.
— Când Zeus ne trimite daruri, oricât sunt de
ispititoare, feri i-v de vicleşug!... a spus el c tre
muritori.
Ţ rba ii s-au ferit în l turi, ascultându-l pe Prometeu.
Numai Epimeteu, titanul, frate bun al lui Prometeu,
şedea cuprins de dragoste şi nu f cea un pas-napoi. În
acea clip , Afrodita s-a avântat c tre p mânt şi l-a rugat
pe micul Eros4 s trag iute o s geat , intindu-l pe
Epimeteu în inima-i frem t toare. Eros a tras. Epimeteu
s-a cl tinat şi a-ntins bra ele spre fat . Ea, ca un fulg,
s-a îndreptat c tre Epimeteu, zâmbind. Şi el le-a gl suit
voios:
— Pandora o s -mi fie soa ! Voi v-a i ferit; dar eu o
vreau.
— Iat , acesta este darul ce îl trimite, pe p mânt, prin
mâna mea, st pânul, Zeus, a gl suit frumoasa fat şi i-a
dat lui Epimeteu cutia înc z vorât , ce-o adusese din
Olimp.
Epimeteu a luat cutia şi-ncet i-a ridicat capacul.
ţredea c -s daruri pre ioase. Când colo, din acea cutie
s-au ridicat, zburând în cete, toate nenorocirile şi relele
pe care lumea le-a avut de atunci mereu. S-au r spândit
minciuna, ura, grija, zavistia, necazul, durerea,
suferin a, foamea şi setea, molimele negre, ba chiar şi
moartea, hâda moarte. Toate cu-nf iş ri de spaim ,
înaripate, îns mute, s-au r spândit care-ncotro,
umplând p mântul şi f cându-şi cuiburi în toate cele
patru z ri5 .
V zând Epimeteu c ies atâtea rele din cutie, a şi
trântit la loc capacul. Dar prea târziu se deşteptase.
N pastele se în l aser , şi lumea le purta în cârc . Mai
r m sese în cutie numai o ar tare mic , firav şi cu
aripi slabe. Ea n-apucase s mai zboare şi purta
numele: Speran a.
Asta a fost zestrea pe care Zeus o d ruise fetei, ca s-o
aduc pe p mânt: rele, nenorociri şi boale.
Numai speran a6 cea firav avea s fie lâng oameni,
s le-ncol easc -n cugete, în ceasuri grele, în restrişti.

AŞA SE R ZŢUNASE ZEUS pe oamenii lui Prometeu,

care râseser de dânsul în adunarea din Mecona.
Dar Prometeu, v zând aceasta, l-a înfruntat din nou
pe Zeus şi s-a urcat pân -n Olimp, s -i spun -n fa
adev rul:
— Eşti crud şi eşti r zbun tor!... i-a strigat el
neînfricat. Nu-i demn, s ştii, ca un st pân s -şi urasc
atât de mult supuşii, pe care el, în primul rând, ar
trebui s -i ocroteasc .
Zeus, lesne de în eles, s-a-nfuriat însp imînt tor.
— Hefaistos! a poruncit. Adu-mi nişte c tuşe tari şi
nişte lan uri mari şi grele, ba şi-un piron mai lung şi
gros...
— Aduc! s-a repezit fierarul, deşi se pare c în tain îl
pre uia pe Prometeu, care crease primul om. Şi de la
dânsul luase pild când o f cuse pe Pandora.
Ce-i drept, era şi sup rat pe Prometeu, fiindc -i
r pise din fier rie focul şi-l d ruise omenirii.
— Aduc c tuşele, a spus, şi lan urile, şi pironul... Şi
le-a adus, deşi în sine ofta încetişor: „P cat...”
— S vie Hermes!...
— La porunc !... a r s rit şi crainicul.
— Voi, Hermes şi Hefaistos, cu For a şi cu Violen a,
slugile mele credincioase, pleca i pe Elbrus7 şi-l lega i
pe-acest titan8, care iubeşte pe muritorii lui nevrednici
mai mult decât pe-olimpieni. Lega i-l sus, pe-un vârf de
stânc . Vârâ i-i şi pironu-n piept.
— Am în eles totul, st pâne, a spus pristavul
deîndat . ţhemând pe cele dou slugi, Hermes l-a
înşf cat în bra e pe cel mai bun dintre titani şi l-au
purtat cu silnicie, pân pe Elbrus, în ţaucaz, pe-o
stânc aspr , col uroas , mai sus, cu mult mai sus de
nori.
Aici, For a şi Violen a l-au cetluit în lan uri grele.
Mâinile şi picioarele i le-au strâns aprig în c tuşe. Iar
Hefaistos, fierarul, a trebuit s ia ciocanul şi s -i bat
pironu-n piept.
Cât a durat osânda asta, Prometeu, fiul lui Iapet, n-a
scos din piept nici un suspin. Sfârşindu-se înl n uirea9,
din cer s-a auzit un glas, un glas puternic, plin de ur :
— Acesta-i numai începutul! Am s - i trimit vulturul
meu, şi el o s - i sfâşie trupul, cu ciocul s u încovoiat,
smulgându- i, zi de zi, ficatul...
Şi-ntr-adev r, din cer coboar vulturul
însp imânt tor, cu aripile larg deschise, cu cioc t ios,
încovoiat. Vulturul ip şi se las peste s rmanul trup
zdrobit, legat în lan uri, sus, pe stânc . ţu ghearele se
prinde zdrav n de umerii însângera i, iar cu ciocul îl
sfâşie, smulgând buc ile de carne, pe care le înghite
lacom.
— Vei sta pe stânc mii de ani, f r odihn , f r
somn, ars de dogori, b tut de vânturi, de grindin şi de
z pezi... se mai aude din v zduhuri vocea de tunet a lui
Zeus.
Dar Prometeu ridic fruntea şi cat c tre zarea larg ,
c tre câmpiile întinse şi c tre fluvii, c tre m ri.
Z reşte-n sate şi oraşe mii, zeci de mii de fl c rui. Sunt
focurile, ce-s aprinse de c tre oamenii lui dragi. Ţeznele
nop ii-s risipite. Copiii lumii se-nc lzese la vetre, şi
femeile au înv at s fiarb -n clocot carnea dih niilor
vânate. Meşteşugarii se trudesc, cu ajutorul focului, s
f ureasc pentru dânşii unelte noi de pescuit şi de
vânat, şi ad posturi şi veşminte, ce le fac via a mai
uşoar şi mai pl cut tuturor...
Priveşte peste z ri titanul. Zâmbeşte-n el. E mul umit.
Ştie c şi-a-mplinit menirea.
Doar Zeus se mai zbucium .
 — O, blestemat s fii, titane! strig de-acolo, din
Olimp. Nici n-ai gândit s -mi ceri iertare. Fii blestemat...
fii blestemat...
Cuvintele-i sunt înso ite de fulgere şi tr snete. Marea
se tulbur şi fierbe. Furtuna se dezl n uie. P mântul,
zguduit, se crap . Valuri uriaşe se lovesc de stâncile din
rm, urlând. ţerul ca smoala se despic şi sus, în sl vi,
se vede Zeus, m re , cu fulgerele-n mâini. Iar pe stânc
Prometeu st neclintit şi f r team înl n uit, şi îi
r spunde:
— Nu m-ai învins deloc, st pâne... Oamenii au s
vie uiasc şi peste mii şi mii de ani... Tu, îns , Zeus, ai
s pieri...
Ecoul mun ilor îi duce cuvintele din stânc -n stânc ,
pân în sate şi oraşe. Le aud oamenii şi-i poart
cuvintele tot mai departe:
— Tu, îns , Zeus, ai s pieri!...
 Note

1. În limba greac veche numele Prometeu s-ar tâlcui prin

prev z torul, în vreme ce Epimeteu ar însemna neprev z torul.
Întâmpl rile prin care trec aceşti doi fii ai titanului Iapet explic
întru totul numele ce li s-au dat în legende.

2. Pe o piatr antic , gravat de o mân nu înc prea meşter ,

se vede Prometeu cioplind cu dalta scheletul celui dintâi om. Mai
este înf işat Prometeu şi pe un sarcofag, aflat în muzeul de la
Neapole. De ast dat îns fiul titanului Iapet este prezentat lâng
un b rbat în întregime modelat. Zeii olimpieni: Hera, Poseidon,
Hermes şi Apolo, în frunte cu însuşi Zeus, privesc chipul noii
f pturi de lut, f r nici o pl cere. Prometeu nu se arat a lua în
seam aceast nemul umire a olimpienilor. El st lâng f ptura
cea nou , cu spatele la zei, şi pare c se gândeşte cum s dea
via acestei fiin e, pe care el a numit-o om, dup cum spune o
legend .

3. Avem şi noi, ca şi alte popoare, mai ales orientale, variante

ale acestei încânt toare legende, ce reprezint str vechea dorin
a omului de a crea via a prin mijloace artificiale. Astfel, într-un
basm dobrogean, intitulat „Palatul de argint”, un meşter creeaz o
copil cioplind-o din lemn – cum şi-o visase el – un croitor îi face
veşminte şi un vr jitor sufl asupra ei, dându-i via .
În legenda elin , prima fecioar fusese creat cu scopul de a-l
face pe Epimeteu, fratele lui Prometeu, s se îndr gosteasc de
ea, şi prin mâna ei s coboare toate relele în lume. Ţasmul nostru
are îns un con inut mult mai în l tor. Însuşi creatorul fetei se
îndr gosteşte de ea. Iar fata îndr git îl ajut pe creator s scape
lumea de relele ce o bântuiau. Deci femeia nu mai aduce râul pe
p mânt, ci ajut la înl turarea lui. Nici meşterul nu mai
întruchipeaz fecioara dup poruncile nu ştiu c rui zeu, ci din
imboldul curat al inimii, potrivit cu visurile sale cele mai
frumoase.
 4. Eros era zeul dragostei, fiu al Afroditei. El purta un arc, cu
care intea s ge i în inimile oamenilor. Unele s ge i erau unse cu
miere, şi atunci dragostea inspirat era dulce şi fericit . Alte
s ge i erau muiate în fiere şi otrav . Dragostea celor atinşi de
asemenea s ge i era amar şi ucig toare.

5. „Cutia Pandorei” simbolizeaz un izvor nesecat de

nenorociri. Expresia aceasta este deseori folosit , nu numai în
literatur , ci şi în vorbirea curent .

6. Într-un imn elin, din secolul al VIII-lea, alc tuit de un autor

necunoscut, speran a, înso itoarea oamenilor la necazuri, este
cântat în acest fel:
„Pe-o mare de durere, b tut de talazuri, când totul se cufund
şi piere sub furtuna greut ilor, doar ea, speran a, te mai
îndeamn , ca o stelu mic şi alb , care lic reşte şi- i lumineaz
calea, s vâsleşti mai departe şi s - i g seşti limanul... Doar ea te
mai mângâie şi- i înc lzeşte pieptul, când te cuprinde frigul şi
spaima desn dejdii!...”

7. Elbrusul este vârful cel mai înalt al mun ilor ţaucaz.

8. Deşt Prometeu este numai fiul titanului Iapet şi al titanidei

Temis, el însuşi este denumit, de cele mai multe ori, titan, în
legendele eline. Karl Marx, referindu-se la cuget torii progresişti,
care sufer pentru convingerile lor, îl d drept pild pe „titan” şi
scrie: „Prometeu este cel mai nobil sfânt şi martir din calendarul
filosofic”.

9. Mitul despre Prometeu a fost povestit întâi în cântece, apoi a

fost reluat de c tre unul dintre cei mai mari poe i ai lumii, Eschil,
care a scris celebra tragedie: „Prometeu înl n uit”, tragedie pe
care oamenii o ascult cu aceeaşi vie emo ie de aproape dou mii
cinci sute de ani, pentru c ea reprezint , de fapt, alegoric, lupta
uriaş a oamenilor pentru cucerirea naturii şi prima lor izbând
de seam , cucerirea focului. ţucerirea focului a deschis drumul
omenirii spre progres. Reprezentând tocmai aceast fabuloas
lupt a oamenilor, mitul a fost şi mai departe o surs permanent
de inspira ie pentru marii artişti ai lumii, de mai târziu. Poe i, ca:
Goethe şi Shelley, pictori ca: Michelangelo, Tizian, Ribera,
Salvator Rossa, Gustave Moreau, sculptori şi muzicieni
nenum ra i au prosl vit aceast titanic lupt pentru progres,
întruchipat prin figura lui Prometeu.
În literatura noastr , poetul Victor Eftimiu i-a închinant un
cald poem.
Geo Bogza, privind cândva, din zborul vibrant al unor aripi de
o el, vârful înalt, de piatr , de pe muntele Elbrus, a exclamat
înfl c rat, într-unul din poemele sale în proz :
„În clipa aceasta, în care, mai sus de lumea alb a norilor, trec
în zbor crestele ţaucazului, parc te v d, înl n uit pe cea mai
col uroas dintre ele, însângerat şi mândru, cu fruntea ridicat
spre cer, atât de nobil prad cruntei mânii a zeilor. Deasupra
acestor stânci sc ldate în amintirea suferin ei şi m re iei tale, te
salut, cutez torule Prometeu!...
ţutez torule Prometeu, din neamul omenesc s-au ridicat titani
şi oameni prometeici. Deasupra acestor piscuri vinete şi reci,
intrate în marea poveste a lumii, apleac - i urechea şi ascult : nu
în zadar a fost imensa ta suferin . Fiu sl vit al unei mame
sl vite, dac ai vedea ce uimitoare fl c ri izbucnesc din scânteia
pe care ai d ruit-o omenirii! Dac i-ai vedea pe cei ce se târau în
întunericul umed al peşterilor, cât de m re se înal de la
p mânt, cât de m re plutesc peste apele m rii şi culmile
mun ilor! O, clip memorabil şi f r seam n, clip gigantic şi
sublim : nu vulturul lui Jupiter* zboar peste crestele
ţaucazului, ci neînfrân ii fii ai p mântului, purta i de rodul
enorm al îndr znelii tale.
...Te salut, cutez torule Prometeu, p rinte al unei r zvr tiri
nemuritoare, f uritor al lumii care urc !...”

*Numele roman al lui Zeus

 up ce Zeus pedepsise atât de greu pe

D muritori, trimi ându-le în cutia înşel toare a

Pandorei boala, durerea, suferin a şi alte rele
f r num r, tot nu era împ cat cu sine
Faptul c oamenii aveau în st pânirea lor focul
ceresc, îl mânia. Iar în urechi îi suna înc râsul lor plin
de voioşie, din acea zi, de la Mecona, când Prometeu îl
p c lise şi îl f cuse de ocar .
Le-a poruncit, deci, s -i ridice altare multe, temple
mari, şi s -i aduc sacrificii. Şi-n primul rând, el a
trimis, într-o padure din Dodona, o porumbi
fermecat , cu pene negre ca t ciunii. Ea s-a l sat
într-un stejar1, pe-o crac lung , şi-a-nceput s
gl suiasc oamenilor .Vorbea cu voce de femeie:
— Voi, oamenii, spunea porumbi a, face i aicea un
oracol.Vântul când va sufla prin frunze, vântul trimis de
însuşi Zeus, şi murmurul izvorului au s v-aduc pe
p mânt poruncile st pânului
— Dar poate nu vom în elege susurul vântului prin
frunze, nici şopotul izvorului, au r spuns unii dintre ei.
— Preo ii cei orândui i ca s -l slujeasc pe st pân au
s v t lm ceasc totul …a rostit iar şi porumbi a .Voi
ave i doar s asculta i poruncile lui în elepte. Altminteri
o s suferi i pedepse înfior toare, cum sufer şi
Prometeu
La vorbe din acestea, mul i s-au cam încrâncenat de
ciud .To i îl iubeau pe Prometeu şi deplângeau prea
cruda-i soart .
Totuşi, pentru c se temeau de Zeus, i-au ascultat
poruncile, primite prin preo ii s i, care-i slujeau
oracolul, i-au în l at altare multe şi temple mari
str lucitoare. În cinstea lui, precum dorea, s-au pus la
cale jocuri, lupte, concursuri şi serb ri vestite,
numite-apoi olimpiade2.
Zeus, v zându-şi templele,p rea ceva mai mul umit.
Privea triumf tor din slav şi se gândea c s-au plecat în
fa a lui to i muritorii. inea, cu toate astea, fulgerul s u
necru tor, gata s -l zvârle, f r mil , c tre p mânt,
de-ar fi aflat cel mai mic semn de-mpotrivire.
Era deci Zeus mul umit, când, iat vine zeul Hermes
şi îi aduce, în Olimp, veşti nu prea îmbucur toare.
— Nu râd pe fa muritorii, îi spune Hermes la
ureche. îns zâmbesc cu în elesuri nu prea de cinste
pentru tine, când i se pleac la altare, când duc ofrande
templelor. Iar uneori – e drept c numai aşa, pe-ncetul,
pe şoptite – pun la-ndoial -n elepciunea zeilor noştri din
Olimp.
 ZEUS ŞI-A PRESCHIMBAT SCEPTRUL de aur într-un
toiag din lemn de corn. Mantia lui s rb toreasc , esut
de mâna Atenei, a pref cut-o într-o hain de om s rac şi
nec jit. Sub hain îns şi-a vârât fulgerul cel
scânteietor.
Şi a pornit apoi prin lume...
A luat-o-ntâi şi-ntâi prin mun i, c tre Arcadia ferice3.
A str b tut’naltul Menala, un munte potopit de fiare,
apoi Cilene şi Liceul cel tot înv luit în brazi, şi-a ajuns
în Arcadia. Era la vremea când amurgul aduce dup
sine noaptea cea misterioas pe p mânt. Acolo-a cerut
ad post, sub un acoperiş m re : palatul regelui Licaon.
Şi a dat semne tuturor c este el, st pânitorul.
— Teme i-v ! le spunea aspru. Acel pe care-l ospe i i
nu-i om de rând, şi s-ar putea s fie-un zeu...
Numai c regele Licaon ura pe zei şi s-a gândit: „Stai,
am s pun la încercare puterea- i, c l torule!”...
Şi-a hot rât s îl loveasc , în timpul nop ii, pe
ascuns.
Mai înainte, ca s râd , a vrut s -l şi batjocoreasc .
I-a dat bucate s m nânce, din carnea unui rob ucis.
— S v d şi eu dac -şi d seama zeul acesta îngâmfat
ce carne-nfulec la mas , a spus nechibzuit Licaon
slugilor sale din palat.
Acum, fie c-a fost tr dat, fie c Zeus, cu puterea-i, a
prins de veste-nşel ciunea, destul e c s-a înfuriat şi a
trântit talgerul plin cu ruşinoasele bucate.
— Nemernice! i-a strigat el. ţrima ta este f r
margini. Vreai s -l r pui pe însuşi Zeus. Pedeapsa mea
te va ajunge...
Şi a scos fulgerul s u groaznic de sub mantie, şi-a
lovit.
Palatul regelui Licaon a ars pân în temelii. Iar regele,
când a-ncercat s mai rosteasc un cuvânt, a şi sim it
cum glasul lui se schimb -n urlete de fiar . Trupul i
s-a-nvelit în blan . Ţra ele şi picioarele s-au pref cut şi
ele-n labe. Licaon4 s-a f cut un lup, o fiar crunt , ce-a
fugit s se ascund prin p duri.

DE-ACOLO ZEUS A UMBLAT din ar -n ar , pân

când a ajuns şi în Frigia5 .
Era acum înso it şi de pristavul s u, de Hermes.
Mergând aşa-ntr-o bun zi, zeii au intrat într-un sat.
Zeus, având toiagu-n mân , se-nf işa ca un b trân
s rac şi foarte obosit. Hermes, la fel de zdren uit, se
pref cea c -l sprijin . Mergeau prin praful drumului. Se
ar tau nep s tori, îns cu ochii cercetau, iscoditori,
orişice loc – pe prispe, prin ogr zi, pe drum – s vad tot
ce se întâmpl .
Era la ceasul când drume ii îşi caut un acoperiş, s
poat înnopta tihni i.
Cerul era imens şi roşu ca o tipsie de aram . Prin
arborii gr dinilor se cerneau ultimele dâre din ziua
care-ncet trecea, l sând în urm numai pete întunecate,
de rugin . Murmurul cel molcom al serii chema pe
oameni la odihn .
Tot cercetând cu grij satul, au ajuns lâng -o
locuin . O locuin ar toas , inut bine, pe stâlpi
groşi, cu trepte largi şi-acoperit , în chip temeinic, cu
şindril . Prin curte mugeau vite grase, ce se-ntorseser
s tule de la p şunile din deal. Erau boi mari, cu p rul
alb, bivoli cu coarnele întoarse şi cai puternici, murgi şi
roibi. Oile beh iau cumin i într-un saivan, mai la o
parte. ţaprele, ca de obicei, s ltau, tot neastâmp rate,
şi, nes tule, mai rupeau ml di e pe lâng z plaz.
În cuhnia din dosul casei se-auzeau zgomote de vase.
St pâna preg tea mâncarea. Fumul se ridica alene, în
lungi fuioare cenuşii. Mirosuri calde, a â toare, de
carne fript şi fierturi, gâdilau n rile lui Zeus.
Nemaiputând r bda ispita, a şi b tut degrab -n poart :
— Hei, oameni buni, ne g zdui i? V -ntreb în numele
lui Zeus, st pânitorul din Olimp.
Nu i s-a dat nici un r spuns. Poate c oamenii aceia
nu auzeau în larma cur ii, sau poate nu vroiau s-aud
numele ce li se rostea.
Atuncea zeii blestemând au luat-o iar şi mai departe.
N-au mers prea mult, şi-n calea lor s-a ar tat un alt
l caş. Aici femeia mulgea lapte, un lapte gros, de
bivoli , tocmai cum îi pl cea lui Zeus. De-aceea a
strigat la gazd :
— Deschide-n numele lui Zeus! î i cerem s ne
ospeteşti...
Numai c gospodina ceea era gr bit peste poate.
Ridicând capul c tre Zeus, a r sturnat un vas cu lapte.
S-a sup rat şi a r spuns:
— Pleca i de-aici!... Am r sturnat, din cauza voastr ,
un şiştar... Vede i-v de alt cas .
Şi tot aşa, nu ştie nimeni cum s-a-ntâmplat în acea
sear , c dânşii n-au g sit niciunde un ad post şi
niscai hran , deşi le spuneau tuturor c vin în numele
lui Zeus.

TOţMAI SE PREG TEAU s -şi fac culcuşul, pentru

acea noapte, într-o c pi -nmiresmat de fân, ce se afla
pe câmp, când iac t o lumini ...
Uitându-se ceva mai bine, au în eles c -i o colib , cea
mai s rman dintre toate câte v zuser în sat.
Hermes s-a apropiat de uş şi a b tut uşor în ea.
Uşa micu s-a deschis încetinel şi scâr âind. În prag
s-a ar tat un chip. Un chip cuminte de b trân, şi-n
urma lui o b trânic .
— Pofti i!... Pofti i în casa noastr , au rostit ei, f r
s -ntrebe m car o vorb pe drume i, de unde vin şi cine
sunt.
ţei doi b trâni, aşa de buni şi primitori, se numeau
Filemon şi Ţaucis6.
Deşi erau atât de-n vârst , rar s fi fost pereche-n
lume mai strâns unit decât ei. Se îndr giser din
vremea când amândoi erau copii. Mai târziu, se legaser
prin lan ul dulce-al c sniciei şi r m seser -mpreun
şaizeci sau şaptezeci de ani, dac nu, poate, şi mai
bine... Iar lumea îi d dea drept pild de c snicie
trainic .
Fetelor, când se m ritau, p rin ii le f ceau urarea:
— S fii la fel de fericit , în anii t i de c snicie, cum
este doar b trâna Ţaucis.
Ţ ie ilor, la-nsur toare, p rin ii le spuneau la fel:
— S fii iubit ca Filemon de credincioasa lui so ie!
Şi dac e s vorbim drept, nu avuseser b trânii nici
un belşug în via a lor. Coliba-n care locuiau era din
trestie uscat , cam coşcovit şi-aplecat , şi învelit cu
şovar. Al turi de coliba lor era un petic de gr din , t iat
în dou de-un pârâu. Aici lucra de diminea şi pân
seara Filemon, s pând şi cultivând legume sau îngrijind
pomii şi vi a, care creşteau la marginea p mântului ce-l
st pâneau.
Erau s raci, dar acest lucru nu-i împiedica deloc s
îşi g seasc mul umirea în dragostea ce îi lega, în
în elegerea deplin ce domnea veşnic între ei. Aşa se
face c puteau s -ndure orişice necazuri şi lipsuri grele,
f r team sau plânsete zadarnice. Ţa uneori mai ajutau
şi pe-al ii, care-aveau nevoie, fie cu roade din gr din ,
fie cu sfaturi în elepte.
În casa lor nu se g seau slugi şi st pâni, ca pe la al ii.
Singuri îşi porunceau şi tot ei îşi aduceau la-ndeplinire,
sârguincios, poruncile.
 AţEŞTIA ERAU P MÂNTENII la care Zeus şi cu
Hermes au poposit în acea sear .
ţu fe e calde, primitoare, cu firea lor deschis , bun ,
i-au poftit grabnic în colib pe cei doi mândri-olimpieni,
f r s cate nici la haine, nici la cuvinte sau la fe e. Ţa,
tocmai fiindc olimpienii p reau trudi i, s raci, fl mânzi,
cei doi b trâni s-au ar tat mai s ritori ca totdeauna,
mai dornici s -i primeasc bine. Iar Filemon i-a îmbiat:
— Uita i-v ... lavi a asta. Şede i şi odihni i-v de
osteneala drumului, cât timp o s preg tim masa.
Baucis a-ntins pe scândur o p tur din lân moale,
esut chiar de mâna ei; apoi, s-a repezit la vatr ,
dezvelind din cenuş jarul; a pus pe jar frunze uscate,
surcele şi un lemn mai gros, suflând din r sputeri
într-însul. Focul a pâlpâit pe-ncetul, iar când a ars cu
vâlv taie, Ţaucis a potrivit deasupr -i un ceaun mare,
plin cu ap . În vremea asta, so ul ei îi adusese din
gr din legume proaspete, pe care le-au şi pus în ceaun
s fiarb . Filemon a mai coborât şi o bucat de sl nin ,
care st tea de mult în grind , p strat pentru s rb tori.
Din ea a retezat b trânul o felioar , nu prea groas , şi
i-a dat drumul în fiertur , s -i dea gust pu intel mai
bun.
Pentru c masa-ntârzia, gazdele, ca s -nşele vremea,
st teau cu oaspe ii de vorb , glumind şi ar tându-se
veseli şi binevoitori.
 Filemon a turnat ap cald într-un lighean din lemn
de tei. S-a aplecat singur de şale, s spele, dup datin ,
picioarele drume ilor. Pe urm -a luat un covoraş, cam
învechit şi ros de timp, şi totuşi cel mai bun din cas .
L-a aşternut frumos pe patul unde urma s doarm zeii.
Umblând gr bit , b trânica ştersese masa c-un
m nunchi de ment strâns din gr din , iar pe mas
adusese m sline puse-n saramur , cicoare, napi, brânz
de vaci şi ou coapte-n spuza cald . Şi-ntr-un vas larg
pusese vinul, destul de vechi şi aromat. În fa a fiec rui
zeu era câte o can mic , din lemn de fag, şi sm l uit
cu cear alb de albine. Dup gustare a-mp r it fiertura
cald de legume. Pe urm a adus b trânul un coşule
umplut cu fructe. Erau acolo nuci, curmale, prune ca
nişte pietre scumpe, struguri cu boabe mari şi roşii,
smochine dulci şi, la mijloc, un fagure de miere alb .
Nu mai ştiau cum s -i slujeasc pe cei doi oaspe i, ce
s le dea, cum s -i îmbie. Mai ales Filemon, b trânul, le
turna vin neîncetat. Dar ce s vezi? Oricât turna vinul în
c ni, vasul de lut r mânea plin.

ST PÂNUL ţERULUI D DUSE, în acest fel, un semn

c este un preaputernic olimpian.
Filemon a priceput semnul. Chemând-o lâng el pe
Baucis, s-au plecat zeilor cu team . Amândoi şi-au cerut
iertare c cina a fost prea s rac .
 Pentru c în coliba lor aveau şi-o pas re, o gâsc ,
s-au repezit s-o prind iute şi s-o g teasc zeilor. Numai
c ei erau b trâni. Picioarele le tremurau. Iar gâsca era
sprinten . S rea-n colib ici şi colo şi gâgâia înfricoşat .
Ţa, parc presim indu-şi soarta ce o pândea, pas rea
şi-a c utat sc parea chiar sub picioarele lui Zeus.
Acesta îns i-a oprit:
— L sa i-o, n-o sacrifica i. Este destul tot ce ne-a i
dat.
Şi Zeus, mul umit în sine, pentru c-a fost recunoscut,
a mai rostit b trînilor:
— A i fost pentru noi gazde bune. Vecinii voştri îns
nu ne-au primit ca oaspe i, precum se cuvenea, deşi
cerusem ad post în numele Olimpului. Pentru
nelegiuirea asta, ei au s fie pedepsi i. Numai pe voi v
vom cru a; dar trebuie s ne urma i pe muntele din
apropiere...
Ţ trânii cunoşteau prea bine c nu e chip s
stea-mpotriv , când zeii hot r sc ceva. Le p rea r u de
casa lor, unde tr iser o via , în în elegere deplin . Dar
nu aveau, bie ii, ce face. Au trebuit s se supun .
Luându-şi câte-un toiag în mâini, au pornit dup cei
doi zei.
Au mers ce-au mers, şi au ajuns aproape-n vârful
muntelui. Atunci Filemon a-ntors capul, s vad ce s-a
petrecut şi ce osând au dat zeii satului lor. Da-n
locurile cunoscute, voin a zeilor schimbase satul întreg
într-un lac negru, care sclipea t cut sub lun , închizând
taina-n apa sa7 .
Priveliştea i-a-ndurerat pe cei doi so i, şi lacrimi le-au
âşnit din ochi.
— De ce a i scufundat tot satul? a spus b trânul
Filemon. ţhiar dac unii dintre ei greşiser fa de voi,
ceilal i erau nevinova i.
— Taci, Filemon, a rostit Zeus. Osânda noastr , cum
o fi, este întotdeauna dreapt . Privi i mai bine spre
coliba în care voi ne-a i ospe it...

ÎNTR-ADEV R, ţ TÂND Ţ TRÂNII înspre coliba lor

cea veche, n-au mai v zut-o. Îns pe locul unde fusese
ea-nainte, se ridicase-o insul . Pe insul era un templu
din marmur în care Zeus avea o statua de aur. Por i
mari, sculptate,-nchideau templul. Gr dini pline de flori
şi rodii se întindeau în jurul s u.
— Voi o s locui i în templu, a gl suit solemn
st pânul. Vreau s v dau şi o r splat , pentru c i-a i
cinstit pe zei. Spune i o singur dorin . Poate vre i aur,
tinere e sau frumuse ea mult râvnit , putere, slav sau
m rire? Spune i ce vre i, şi v voi da.
Filemon a privit spre Ţaucis. Ea c tre el, cu în eles.
Se deprinseser cu timpul s îşi gr iasc f r vorbe,
numai privindu-se în ochi.
— Nu, mare Zeus, nu vreau asta, a dat r spuns
Filemon. Aurul mult se risipeşte. Puterea scade.
Tinere ea trece cu anii, negreşit. Pacea şi dragostea în
care am vie uit cu buna-mi Baucis sunt lucruri de
nepre uit. De-aceea, dac vrei s faci unor b trâni
s rmani un dar, îng duie s -nchidem ochii, amândoi, în
aceeaşi clip . S nu-mi vad so ia rugul pe care îmi vor
arde trupul. Nici eu pe-al ei nu vreau s -l v d, c ci m-ar
îndurera prea tare...
— Numai atâta v dori i?
— Darul acesta ni-i destul... a dat din cap b trâna
Baucis.
— Ţine. Fie pe voia voastr ...
Şi Zeus a f cut un semn. Amândoi zeii au pierit. N-au
mai r mas, acolo-n munte, decât b trânii.
Filemon şi iubita-i Baucis s-au coborât pân la
templu. S-au aşezat în tinda lui, dorind s stea-n
aceleaşi locuri, în care vie uiser înc de când erau
copii.
Anii s-au scurs pe îndelete. Cei doi s-au gârbovit mai
mult. Ochii li s-au înce oşat; nu mai vedeau nici la un
pas.
Şi-aşa, precum spune legenda, şedeau b trânii, într-o
zi, pe trepte-n fa a templului. Nişte drume i îi întrebau
despre-ntâmplarea petrecut odinioar în coliba unde se
odihnise Zeus. Ei povesteau, cu vorb moale,
tremur toare, tot ce-a fost: cum le-a schimbat coliba
Zeus în acel templu aurit.
Pe când vorbea aşa, b trânul a sim it c îl înf şoar o
scoar rece, pe la t lpi. Scoar a creştea şi c tre mijloc,
şi se urca spre gât, spre cap.
Ţaucis sim ea acelaşi lucru. În elegând c i-a sosit
sfârşitul aşteptat, a spus uşor lui Filemon:
— So ul meu scump, a sosit ceasul!... î i spun adio...
— Adio!... a gr it şi dânsul, şi-a s rutat-o lin pe
frunte. Î i mul umesc pentru credin a ce mi-ai purtat-o
pân la ultima suflare!
 Şi poate c şi-ar fi spus cei doi b trâni şi alte vorbe
de-adio şi de mângâiere; dar gurile le-au amu it.
În preajm s-a f cut t cere. ţei care se-ntâmplaser
s se g seasc lâng ei priveau înm rmuri i. Ţ trânul
nu mai era om, ci se f cuse-un stejar falnic. Baucis, în
schimb, era un tei sub ire, alb, cu flori micu e, dar cu
mireasm -ame itoare.
Legenda spune despre templu c s-a sf râmat, b tut
de vânturi; dar mult , foarte mult vreme, s-ar fi v zut
înc acolo cei doi copaci: un stejar mândru şi puternic,
ce-mbr işa cu ramurile sale un tei cu trunchiul alb şi
plin de floare...
 Note

1. Pentru prima oar , legenda stejarului de la Dodona – oraş

antic din Epir – a fost scris de Herodot, „p rintele istoriei”, cum a
fost numit. Mai târziu legenda a c p tat şi alte variante. Şi în
folclorul nostru, bineîn eles sub alt form , anumi i eroi populari
ascult deseori glasul codrului, murmurul izvorului, şi afl de la
aceste elemente ale naturii primejdiile ce-i aşteapt . Natura se
solidarizeaz cu cauza lor dreapt şi îi ajut . Motivul legendar al
stejarului de la Dodona se g seşte astfel, mult înnobilat, şi în
crea iile noastre artistice populare. Nu este îns vorba, ca în
legenda greac , de un stejar sau un izvor prin care st pânul lumii
îşi trimite asprele lui porunci.

2. Între toate templele cl dite în cinstea lui Zeus, cel mai vestit
era cel din localitatea Olimpia, din inutul Elidei. Urmele acestui
templu, blocuri enorme şi colosale se mai pot vedea şi ast zi. În
acest templu m re , sculptorul Fidias crease o statuie a lui Zeus,
care era una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Era f cut
din aur, abanos şi fildeş şi era aşezat pe un piedestal enorm.
Zeus inea în mâna dreapt o statuet , care întruchipa Victoria,
f cut din aur şi fildeş. În mâna stâng avea sceptrul, care purta
în vârf un vultur. Pe frunte, Zeus avea o cunun splendid din
cotinos, m slin s lbatic, cum se punea pe frun ile înving torilor,
la renumitele olimpiade. Se povestea în legend c Zeus însuşi
ceruse s aib loc aceste olimpiade, în amintirea unor concursuri,
la care luaser parte fiii s i: Apolo, Hermes şi Ares. La aceste
concursuri biruise fiul s u cel mai iubit, Apolo. De bucurie, Zeus
l-a încununat pe Apolo şi a hot rât ca, în cinstea şi pe locul acelei
ispr vi, s se alc tuiasc concursuri, jocuri şi mari serb ri,
numite olimpiade, din patru în patru ani. În realitate, cei care au
pus la cale, odinioar , aceste jocuri vestite, au vrut s le dea mai
mult greutate, n scocind legenda, dup care însuşi Zeus va fi
fost ini iatorul lor. Mai târziu, elinii au început s socoteasc
timpul dup olimpiade. Astfel ei spuneau: „În al atâtelea an de la
a patra sau a cincea olimpiad , s-a petrecut cutare şi cutare
lucru...” Aceste concursuri, numite olimpiade, au c p tat atâta
faim în lumea antic , încât ele d inuiesc, precum se ştie, pân
ast zi, şi au loc tot din patru în patru ani.

3. Scena aceasta – ca şi legenda urm toare: Filemon şi Ţaucis

– este povestit admirabil de poetul latin Ovidiu, cel stins pe
meleagurile rii noastre, din urgia lui August, împ ratul Romei.
Apoi legendele au fost reluate de mul i al i scriitori.

4. Numele Licaon înseamn , dealtfel, în limba elin , lup.

5. Frigia era un str vechi inut din Asia Mic .

6. Legenda despre Filemon şi Ţaucis a fost cântat şi de

renumitul fabulist francez La Fontaine. Pe aceeaşi tem s-a
compus o oper comic de Gounod.

7. Motivul acoperirii cu ap a unor sate, oraşe, castele, biserici,

gr dini, de c tre duhuri, vr jitoare, vraci etc. sup ra i pe oameni,
este frecvent în toat literatura popular . Nenum ratele lacuri din
ara noastr , ca: Tekirghiolul – cu apa lui s rat , lacul Ursului de
la Sovata, lacul lui Ovidiu de lâng rmul m rii, lacul Sf. Ana din
creierii mun ilor şi altele au legende asem n toare.
 Z
eus se-napoiase nespus de mâniat din lunga sa
c l torie de pe p mânt. Tot ce v zuse în Frigia şi
în Arcadia îi dovedise, neîndoielnic, c oamenii
nu îl iubesc, nici nu-l respect de ajuns. Se tem numai
de el, şi-atât...
Deci, întorcându-se în Olimp, Zeus a poruncit lui
Hermes:
— Adun -mi, de îndat , zeii!
Vocea lui Zeus tremura, privirea sa era ca marea când
se dezl n uie furtuna, pe frunte i se aduna mânia-n
cute-ntunecate, ce nu vesteau nimica bun.
Hermes, cu aripi la picioare, la umeri şi la p l rie,
zbura prin cer şi striga tare:
— Veniii i!... Veniii i!... ţât mai degrab ... St pânul...
Zeus... porunceşte s v-aduna i. Veni i în sala de ospe e.
Zeus se şi g seşte-acolo!...
ţum auzeau porunca adus de pristav, zeii s reau, şi
l sând toate laoparte: petreceri, jocuri sau concursuri,
porneau în goan spre palat.
Lui Zeus nu-i pl cea z bava, şi repede-şi ieşea din
fire. Atunci nu mai cru a pe nimeni, chiar de era un fiu
al s u.
ţalea pe care veneau zeii, dup poveştile eline, este
aceea ce se vede şi azi pe cerul m t sos, atunci când
noaptea e senin ; noi o numim Calea lactee.
Palatul marelui st pân, cl dit de fiul s u, Hefaistos,
din aur şi aram , era cu por ile deschise, şi zeii au intrat
gr bi i. Era un fream t şi o zarv în tot Olimpul, ca
atunci când Zeus îşi preg tise lupta cu titanii.
Lâng palatele lui Zeus erau strânşi zeci de slujitori,
de zei mai mici, aceia care alc tuiau cortegiile şi-i
înso eau pe-olimpieni. Şi ei se fr mântau, cuprinşi de
team . Îşi şopteau tainic la urechi:
— S fi reînceput titanii r zboiul cu Olimpul
nostru?...

ÎN VREMEA ASTA, zeii cei mari, zeii-olimpieni, se

adunaser în sala unde îi aştepta st pânul. Zeus şedea
pe tronul s u, cu fulgerele-n mâna dreapt , şi-n mâna
stâng purtând sceptrul. Vulturul cel cu pene sure,
vulturul care zbura zilnic, s -l sfâşie pe Prometeu, era
acolo, lâng dânsul.
St pânul şi-a cl tinat capul şi pletele-i nepieritoare.
Marea, p mântul, stelele, cerul întins s-au zguduit, ca
bântuite de cutremur, şi au fost gata s se sfarme, s se
pr vale peste Tartar.
Fra i şi surori şi fii şi fiice s-au îngrozit şi şi-au şoptit:
— ţe e cu tat l1?! Ce se-ntâmpl ? Atât de tare-i
sup rat, cum n-a fost înc niciodat .
Hermes, şiretul, ştia taina. El înso ise pe st pân în
lunga lui c l torie. ţunoştea gândul, sup rarea şi
planurile tat lui, dar nu spusese nim nui. P stra
secretul pentru el. Şi-acum zâmbea, v zând pe ceilal i
cum se fr mânt şi-şi şoptesc, nelinişti i, îngrijora i.
— Asculta i bine, olimpieni!... a tunat Zeus c tre ei. A
venit vremea ca s stingem nesuferita semin ie a fiilor
lui Prometeu2, aceia care împânzesc câmpiile, p durile,
mun ii şi rmurile m rii...
— Cum? ce tot spune?-ntrebau zeii. Vrea s distrug
oamenii?
— Ţ ga i de seam , a urmat Zeus, zvâcnindu-şi
bra ele în sus, eu n-am avut atâta grij pentru Olimpul
fericit, în care noi h l duim, nici când au n v lit gigan ii
şi înfior torul Tifon. Oamenii-s mai primejdioşi. Ei
seam n cu noi, cu zeii. Mintea lor e prea ager . Într-o
zi se vor r scula. Eu singur i-am v zut pe oameni, în
Frigia, nep s tori când rosteau numele lui Zeus. Iar un
rege, Licaon, a vrut s îmi întind -o curs şi pl nuia s
m r pun . Afla i îns c regele a şi fost pedepsit de
mine. L-am pref cut în fiar , lup...
— Dar frigienii?
— Îneca i... Tot satul lor l-am scufundat. N-au r mas
decât doi b trâni, pe nume Filemon şi Ţaucis. ţeilal i
s-au dus în fundul apei...
— Dreapt r splat le-ai dat, Zeus... au gl suit to i
olimpienii.
— Dreapt ! a strigat iar şi Zeus, t indu-le c-un semn
cuvântul. Dar a c zut numai un sat, şi dincolo un
singur om. Şi nu de-un sat, şi nu de-un om îmi este mie
grij , ci de to i ceilal i la un loc. Dac -ntr-o zi le vine
pofta s urce în Olimp, la noi? S nu mai recunoasc
cerul şi s se-nsc uneze ei st pânitori peste p mânt?
Atuncea, zei, ce ne vom face?...
— O!... Asta nu se poate. Nu. Oameni s urce în
Olimp? Şi s se cârmuiasc singuri?! Mai bine piar de
pe-acum! S -mpiedic m aceast crim şi s dispar
acest neam de muritori prea îndr zne i, care
ne-amenin domnia! a zis la rândul s u Poseidon.
— Îns , m -ntreb, a spus Atena, cine o s ne-aduc
jertfe? ţine o s ridice temple şi-o s le umple cu
ofrande? Liba ii cine ne va face? Noi ne-am deprins s
fim sl vi i. ţhiar de n-o fac cu bun voie, oamenii tot ne
mai slujesc. Ce zici de acest lucru, Zeus?
— Hm!... Asta o s mai vedem... Ne vom gândi s - i
d m r spuns mai la sfârşit, a rostit Zeus. Acuma nu
vrem altceva, decât s -i pedepsim pe oameni.
— S -i pedepsim!... S -i pedepsim!... Loveşte-i tu, cu
fulgerul... S ard -n fl c ri tot p mântul! s-a repezit
neghiobul Ares.
— Am cugetat şi eu la asta, a gr it Zeus, c tre Ares.
Îns mi-am amintit c -n timpul cât a fost lupta cu
gigan ii, era s se aprind slava, unde se afl cerul
nostru. Şi eu mai ştiu de la Uranus c s-ar putea s
vie-o zi când va lua foc însuşi eterul3 . N-am vrut s-aleg
aceast cale... Am cugetat c e mai bine s -i înec m...
 — Dar bine, cum? a întrebat zei a Hera.
— Nu-i greu deloc, a r spuns Zeus. Strâng nori de
ploaie din tot cerul. Şi plou , plou , pân când dispar,
cu to ii îneca i, to i oamenii lui Prometeu...
Vuia Olimpul de urale.
St pânul a l sat s treac uralele pân-la sfârşit. ţând
s-a f cut din nou t cere, a dat cu sceptrul în podea.

S -NţEAP , AŞADAR, POTOPUL!... Tu, Hermes, fugi

pân la Hades şi îl vesteşte c -n curând vor sosi umbre
cu duiumul. Umbrele celor mor i vor sta gr mezi,
gr mezi în jurul por ii ce duce în inutul s u, inutul
groazei şi al mor ii... Voi, zeii Ares şi Apolo, ieşi i afar şi
vede i de sunt acolo Ţoreu, vântul de miaz noapte, şi
toate celelalte vânturi, care, suflând, pot risipi norii cei
buluci i a ploaie. Lua i-i cu voi, ine i-i bine... Artemis,
cheam pe Eol, vestitul rege peste vânturi!...
Şi to i care-ncotro fugeau s -i împlineasc vrerile, cât
mai cu sârg, şi cât mai bine.
Zeii acelor vânturi care împr ştie adesea norii au fost
lua i gr mad de Eol şi duşi departe-n nişte margini,
z vorâ i într-o peşter , la gura c reia a pus doi
monştri-naripa i de straj , s nu poat sc pa nicicum.
În schimb, Eol a poruncit, la cererea st pânului, s
vie Notul, vântul care aduce cu el nori şi ploi, vântul cel
cald de miaz zi.
 Zeus l-a cercetat, privindu-l pe zeul-vânt din t lpi în
creştet. Pe fruntea lui sta împletit negura, care
mohor şte v zduhul înaintea ploii. Din penele aripilor
întinse peste-un sfert de lume, având culoare vân t , ca
şi sânul s u p ros şi înc rcat cu umezeal , curgea în
juru-i numai rou . Mai mult, când ap sa cu mâna norii
care pluteau în juru-i, pân la mare dep rtare, se auzea
zgomotul ploii, ce r p ia necontenit. inându-se de el,
veneau şi alte numeroase vânturi, înaripate şi purtând
burdufuri mari, pline cu ap .
— Porni i deasupra astei lumi şi îneca i-o pe
de-a-ntregul, a r bufnit spre vânturi Zeus.
Notul a început s zboare, urmat de celelalte vânturi
aduc toare de furtuni. Ploi nesfârşite se v rsau
deasupra lumii, în şiroaie, în timp ce Zeus arunca, şi el,
cu fulgerele-n oameni.
Iris4 – zei a curcubeu, zei a cu aripi de aur – sugea
apa din m ri şi lacuri, şi-umplea burdufurile norilor,
secate dup-atâtea ploi.
Ploaia c dea, c dea, tot mai avan peste oameni,
peste p mânt, peste câmpii. Sem n turile pe-ogoare
fuseser -n noroi trântite. Speran a muritorilor de-a se
hr ni prin munca lor, de pe ogoare, se pierdea, şi
dezn dejdea cuprinsese mul imile. Munca-ndârjit
dintr-un an pierea pe câmp f r folos.
 DAR ZEUS NU SE MUL UMEA numai cu apele din
ploi. A poruncit fratelui s u, Poseidon cel st pân pe
m ri, s îl ajute. Acesta a chemat la sine, într-un palat
cl dit în mare, din marmur verde şi-albastr , pe zeii
ce-şi aveau s laşul sub albiile fluviilor.
— Da i drumul for elor pe care le-ave i în st pânirea
voastr , a spus Poseidon zeilor, de cum au intrat în
palat. Astfel ne porunceşte Zeus. Deschide i deci
z gazurile şi l sa i libere s curg puhoaiele, ca-ntr-un
vârtej, peste p mânt şi peste oameni.
Poseidon îşi sfârşise vorba. Zeii priveau nedumeri i.
Ar fi-ntrebat: „de ce?” şi „cum?” Dar la un semn al lui
Poseidon au trebuit s se retrag , s plece spre m tcile
lor. S-au îndreptat c tre izvoare. Le-au deschis, larg,
gurile reci. Apele au âşnit bogate şi-au n v lit, urlând,
pe v i.
În acest timp, zeul Poseidon îşi luase furca cu trei
din i, b tut în m rg ritare, şi o izbise de o stânc , cu
sunet înfior tor. P mântul se cutremurase. Stânca se
despicase-n dou . Vinele apelor, plesnite de violen a
izbiturii, scrâşniser ca nişte lan uri rupte de-o mân de
uriaş. Apele t inuite-acolo se repeziser afar , s rind
nebune peste stânci, în lungi pâraie zgomotoase, cu
coame albe pe spinare, ca nişte cai însp imânta i.
Râuri şi fluvii, prea umflate, se şi vedeau s ltând din
m tci. Se n pusteau peste câmpii şi nimiceau
sem n turi, smulgeau copaci din r d cini şi luau cu ele
oameni, vite, case şi aşez ri întregi.
Toate-ar fi fost cum ar fi fost, dar când şi-nvolburata
mare a început s se reverse, s -şi zvârle apa ei s rat
în lungi torente peste rmuri, r spândind moarte şi
pr p d, sor i de sc pare n-au mai fost pentru s rmanii
p mânteni.
Purtând în clocote turbate tot ce mai era viu prin
lume, apa se întindea mereu. Hotare nu mai avea
marea. Nici nu se mai z reau limanuri negre sau verzi
pentru sc pare. Zadarnic se tot trudeau unii, în b rci
sau plute uşurele, s mai r zbeasc prin puhoi, sfârşitul
lor era aproape.
Pe câmpuri, unde mai-nainte culegeau roade
muritorii, în sate, unde se jucau copii cu râsete zglobii,
era acum domnia m rii. Prin crengile copacilor înal i,
seme i, odinioar cu frun ile sc ldate-n soare, lunecau
peştii argintii. Frumoasele nimfe-ale m rii, fiicele zeului
Nereu5, purtând în p r m rg ritare, la gât şiraguri de
m rgean, şi pe veşminte flori de mare, şi scoici, şi fluturi
de sidef, treceau înot peste podgorii şi prin livezi, sau se
plimbau pe str zile oraşelor. Delfinii cutreierau codrii,
s-avântau sprinteni printre crengi. Leilor, galbeni ca
nisipul, tigrilor şi mistre ilor, şi altor fiare sângeroase nu
le mai era de folos puterea mare ce-o aveau. P s ri cu
aripile-ntinse str b teau zile întregi v zduhul, c utând
s -şi afle un locşor, unde s poat poposi. ţ utau
zadarnic, şi la urm c deau în ape, f r vlag , ca nişte
frunze veştejite dintr-un copac b tut de vânt.
Imensa rev rsare-a m rii acoperea întreg p mântul şi
pentru-ntâia oar valul se leg na pe vârf de munte.
ţei mai mul i oameni au pierit. Al ii, pu ini, sc pa i
cu zile, pe câte-o creast mai înalt , sl bi i de foamea
nemiloas şi înghe a i de frig s-au stins, de-asemeni,
şi-au c zut în ape.
Numai o barc mai plutea, o barc mare, construit
parc anume s înfrunte nebuna furie-a apelor.
Şi-adev rat, precum se spune, barca fusese preg tit cu
vreme mult înainte...

PROMETEU, TAT L OMENIRII, avea el însuşi un

fecior, pe Deucalion, ce era rege la Ftia, în Tesalia. Şi el
era c s torit cu fiica lui Epimeteu şi a Pandorei: o copil
plin de haruri, ce purta numele de Pira.
Dup ce tat l, Prometeu, a fost înl n uit de Zeus,
Deucalion şi so ia lui s-au dus s -i mângâie durerea. Iar
Prometeu, care-avea darul prevestirii, ca şi bunicul s u,
Uranus, i-a spus aşa lui Deucalion:
— Ia seama, fiule, c Zeus vrea s înece tot p mântul
sub un potop nemaiv zut şi s distrug oamenii. Planul
lui nu va izbândi, dac tu ai s m ascul i! S - i faci o
barc zdrav n , de lemn, s -nfrunte apa şi furtuna.
Pune într-însa hran mult şi ap de b ut, din plin.
Când vor începe ploile – prin ploi vrea Zeus s înece
p mântul nostru! – tu te urc îndat pe corabie.
Vâsleşte ne-nfricat cât timp ploile-acelea vor dura. Iar
cerul când s-o limpezi, cat în z ri şi vei vedea un singur
vârf seme de munte, ce nu va fi cuprins de ape. Acel
munte este Parnasul6. Îndreapt - i barca într-acolo! Şi
ce va fi vei mai vedea...
Ascultând sfatul tat lui, Deucalion şi-a preg tit
barca, de cum s-a-napoiat acas . Şi, când s-au pornit
ploile, şi-a luat pe draga lui so ie, s-au urcat amândoi în
barc , gata de drum c tre Parnas. Apele au crescut
întruna. Elada s-a acoperit, pe tot întinsul ei, de valuri.
Numai o barc mai plutea... Era barca lui Deucalion7.
Ploaia mai încetase parc . Dup aproape nou zile de
necurmat scurgere, norii erau sec tui i, oricât îi tot
ad pa Iris, şi cerul se mai limpezise. Deucalion a z rit
Parnasul şi a vâslit mai încordat, luptându-se din greu
cu marea, pân ce a ajuns acolo.
Vântul şi marea i-au izbit în nişte stânci barca de
lemn. Şi barca i s-a sf râmat. Fiul lui Prometeu şi-a luat
sub bra ul stâng so ia drag , şi doar cu dreapta a-notat,
pân ce a ajuns la mal.
Sc pat din valuri, Deucalion privea, înc
însp imântat, pustiul verde-al apelor. La pieptul s u
strângea pe Pira, înfrigurat şi fl mând , dornic de un
ad post.

LEGENDA SPUNE ţ , DIN SLAV , i-ar fi z rit pe cei

doi oameni zei a Temis8, titanida, împ r itoarea de
dreptate. Temis s-a apropiat de Zeus, şi ar tându-i tot
p mântul scufundat sub noian de ape, a gl suit:
 — M re e Zeus, dreptate i-ai f cut destul . La Hades
mor ii vin şirag, şi nu se mai sfârşesc la poart . Din mii
şi mii de oameni, câ i vie uiau pân acum, au mai
r mas pe lume doi... Pentru un sat de frigieni şi-un rege
din Arcadia, ce te-au nemul umit pe tine, pl tit-au mult
prea mul i şi-aşa... Las -i pe-aceşti doi în via ...
— Cine sunt ei şi cum se cheam ? a-ntrebat Zeus, în
sfârşit.
— Se cheam Deucalion şi Pira. El este rege tesalian.
Norocul le-a surâs, şi iat -i, se afl -n muntele Parnas.
Au suferit şi ei destul. Deci, pentru numele drept ii, te
voi ruga-n genunchi s -i ier i!...
Zeus, ascultând-o pe Temis, s-a îmblânzit. Şi dup
nou zile şi nou nop i, în cea de-a zecea s-a îndurat s
fac semn. La acest semn, s-a repezit Eol pân la
peştera unde-l inuse pe Ţoreu, şi i-a dat drumul de
îndat .
Boreu, când s-a v zut sc pat din peştera
întunecoas , s-a avântat în largul s u. Suflând voios, a
risipit norii la mare dep rtare, şi într-un ceas sau poate
dou , cerul s-a-nseninat de tot.
Aflând c ploaia s-a oprit, Poseidon şi-a l sat din
mân tridentul s u cel fermecat, şi în aceeaşi clip
marea şi-a încetat tot zbuciumul. Pe urm , a chemat la
sine pe-un fiu ce se chema Triton9, un monstru-al apelor
marine, c ruia i-a cerut s sune înapoierea apelor în
m ri, în fluvii şi în lacuri.
Triton a luat o scoic mare şi a sunat din ea prelung.
Apa, supus , a-nceput s vie c tre matca sa. ţolinele au
r s rit de sub povara undelor, şi-n timp ce apele
sc deau, p mântul parc se-n l a, de undeva, dintr-un
fund. Dup aceste nou zile, p durile îşi ar tau din nou
coroanele-nverzite deşi frunzele mai p strau înc
n molul apelor.

SE LINIŞTISE IAR ŞI LUMEA. Râuri şi fluvii se

scurgeau în albiile lor, tihnite, de parc n-ar fi fost tot
ele acelea ce-necaser atâ ia oameni pe p mânt. Marea
se leg na domoal şi vis toare-n matca sa, şi parc
nu- i venea a crede c ea, hain şi turbat , se n pustise
peste rmuri, urlând şi f ptuind pr p d.
Privind pân departe-n z ri, peste p mântul f r via
şi f r oameni, Deucalion-a sim it c -i curg lacrimi
amare pe obraz. Şi el i-a spus so iei sale:
— Numai tu, Pira, ai r mas în lume, singur cu mine.
Dar m gândesc: ce inim ai fi avut, iubit Pira, dac şi
eu m înecam? ţum îndurai atâta fric ? Cine- i mai
mângâia durerea? Eu, cel pu in, dac destinul f cea s
pieri-naintea mea, te-aş fi urmat. M-aş fi zvârlit în
valurile spumegânde. Bine c-am sc pat amândoi, deşi
suntem atât de singuri... De ce nu am şi eu putere ca
în eleptul Prometeu, p rintele meu chinuit pe stânca din
muntele Elbrus? De ce nu pot şi eu s fac, din ap şi
p mânt, al i oameni?
Vorbind, se coborau pe coasta muntelui Parnas.
ţând, iac t , z resc în cale apele râului ţefis.
— Semn bun! a gl suit b rbatul. Râul cel sfânt ne-a
t iat drumul. S ne sp l m în unda lui de rele şi
necur enii10, şi poate drumul mai departe ne-o fi mai
lin şi mai cu spor.
Rostind cuvintele acestea, Deucalion şi so ia lui s-au
cufundat în unda rece. Dup ce s-au sp lat pe trup, pe
plete, şi şi-au stropit veşmintele, cum era datina
str bun , au pornit veseli iar pe cale.
Nu prea departe de ţefis era templul zei ei Temis.
Preo i nu mai erau acolo. Focul n-avea deci cum s
ard . Pe zidul templului creştea, în voia lui, muşchiul
cel verde.
Deucalion şi so ia-i, Pira, au cur at zidul de muşchi,
au aprins focul pe altar şi-au f cut cele de cuviin ,
pentru ca Temis s se simt îndeajuns de mul umit 11 .
Dar în acelaşi timp cei doi au c zut în genunchi pe
trepte şi, s rutând marmura rece, au implorat-o pe
zei :
— Tu, care eşti bunica noastr şi ocroteşti
dreptatea-n lume, tu, ce h l duieşti în slav şi stai
lâng st pân, ascult ... Milostiveşte-te, zei o, înva -ne
ce putem face, ca s se umple iar p mântul cu oameni
şi-alte viet i...
Coborându-se apoi noaptea, cei doi so i s-au culcat în
templu. Deucalion a v zut-o-n vis pe Temis, venind
lâng el.
— În zorii zilei, i-a spus Temis, p r si i templul şi
porni i amândoi unde v duc ochii.
— Dar focul cine-l va p stra? a întrebat, prin vis,
b rbatul.
— Focul va arde de la sine!
— Şi oameni noi cum vom aduce pe-acest p mânt
acum pustiu?
— S lua i, a spus zei a Temis, oasele str bunicii
voastre. Mergând de-a lungul fluviilor, s zvârli i oasele-i
în urm , şi oamenii vor r s ri...

SPUNÂND CUVINTELE ACESTEA, zei a a pierit din

vis. Deucalion s-a trezit îndat . Şi a strigat so iei sale:
— Pira! În vis, în timpul nop ii, mi s-a ivit bunica
Temis. M-a înv at ce-i de f cut ca s -i reînviem pe
oameni...
Numai c povestind so iei cele pe care le visase,
aceasta a-nceput s plâng :
— Oasele str bunicii noastre? Ar fi o crim neiertat
s risipim aceste oase, zvârlind cu ele peste tot...
— Dar stai!... s-a luminat b rbatul. Nu-i Gheea
str bunica noastr ?
— Ba da, s-a bucurat femeia. E Gheea, e p mântul
însuşi. Oasele ei sunt pietrele...
— Atunci, totul e limpede.
Deucalion şi so ia sa au luat în bra e multe pietre,
apoi, mergând de-a lungul v ilor, le azvârleau în urma
lor.
Unde c deau aceste pietre, ele se pref ceau în
oameni. Cele pe care le aruncase Deucalion se schimbau
în b rba i puternici, iar celelalte, azvârlite de mâna
moale a so iei, deveneau nişte fete mândre.
Astfel, pentru a doua oar – prin Deucalion şi so ia lui
– s-au ivit oamenii pe lume.
 Iar în hum era via , erau semin e rodnice. ţ ldura
soarelui f cea semin ele s încol easc . Din ele s-au
n scut pe urm , cum spun legendele str vechi,
vie uitoare, mii de spi e, de plante şi de animale.
Lumea s-a înmul it din nou, mai mult decît la
început.
Deucalion şi-a f cut o cas , vie uind cu so ia lui în
pace, respectat de to i. În casa asta i-a n scut Pira
so ului s u un fiu, pe care l-au numit Elen.
Acesta e, dup legend , str moşul grecilor, numi i în
vremurile vechi: elini.
 Note

1. Zeus era numit adeseori „tat l zeilor din cer”, pentru c

majoritatea zeilor îi erau fii şi fiice. Pe ceilal i: Poseidon, Hades,
Hestia., Demetra şi Hera, el îi salvase din pântecul lui ţronos,
dându-le via a doua oar . În sfârşit, mai este numit „tat ” sau
„p rinte al zeilor şi al lumii”, pentru c el pretindea c obl duieşte
totul, pe zei şi pe oameni, ca un adev rat p rinte, adic plin de
bun tate şi în elegere. Ţasileii sau regii elini se intitulau şi ei
p rin i ai oraşelor sau inuturilor pe care le cârmuiau.

2. Din pricin c legendele ar tau pe Prometeu drept creator al

oamenilor, ei sunt numi i uneori fiii lui.

3. ţei vechi socoteau c din haos s-a desp r it p mântul de

cer, uscatul de ap , şi aerul, pe care-l respir oamenii, de eterul
cel sub ire şi curat.
Sus de tot era eterul, dedesubt aerul obişnuit, jos p mântul,
desp r it de ap .

4. Iris cea cu aripi de aur, sau curcubeul, era în mitologia

elinilor socotit drept o crainic a zeilor, dup cum Hermes era
pristavul lui Zeus. Ea zbura cu iu eala vântului. Era în acelaşi
timp şi o zei a norilor. Sugea apele din râuri şi m ri şi înc rca
norii slei i dup ploi. Iris era fiica lui Taumas, un zeu marin, a
Electrei, fiica lui Ocean, având deci, de la amândoi p rin ii,
origine acvatic . Taumas era fiul Gheei, din c s toria ei cu
Pontul, un alt zeu al m rilor. Dând aceast complicat genealogie,
prin legende pline de poezie, îşi explicau elinii faptul c dup
ploaie apare curcubeul, în culorile lui atât de minunate.

5. Zeul Nereu, reprezentat în mitologia elinilor ca un b trân

venerabil, era considerat tot un fiu al zei ei Gheea – p mântul – şi
al Pontului. Dealtfel, zeii m rilor erau mai mul i, dar Poseidon era
cel mai mare dintre ei, st pân olimpian al tuturor apelor. Nereu,
c s torit cu oceanida Doris, avusese cincizeci de fiice. Ele erau
cele cincizeci de nimfe nereide. Imaginea fabuloas a acestor
nimfe a p truns în mai toate basmele popoarelor sub forma unor
zâne ale m rii, aşa cum apar şi în crea iile noastre populare.
Adeseori, aceste zâne ale m rii sunt numite în basme: sirene. Cei
vechi îşi închipuiau îns sirenele ca pe nişte fete cu trupurile
jum tate p s ri, ce locuiau numai într-o insul a lor, aflat între
Capri şi coastele Italiei.

6. Muntele Parnas, situat în vechea Grecie, între Dorida şi

Focida, înalt de 2459 m, era locul unde s l şluiau zeul Apolo şi
cele nou muze. ţelor vechi li se p rea muntele acesta nespus de
înalt. Poetul Ovidiu, ale c rui minunate „Metamorfoze” au stat
adesea la baza alc tuirii unora dintre aceste legende, spune în
cântecele lui c Parnasul îşi înal dou dintre vârfurile sale pân
la stele. Era deci firesc s -şi închipuie c acesta a fost singurul
refugiu în timpul potopului.

7. Legenda potopului este comun aproape tuturor popoarelor,

pân în Africa şi America de Sud, dovad c în timpuri foarte,
foarte dep rtate, p strate în amintirea oamenilor numai prin
poveşti, au avut loc mari ploi toren iale, cutremure şi scufund ri.
Locuri uscate au fost acoperite de ape, şi alte inuturi marine au
devenit p mânturi fertile. Ţiblia nareaz şi ea legenda despre un
potop, din care s-a salvat Noe cu arca lui, sf tuit de Dumnezeu.
La elini, locul lui Noe îl ine Deucalion, sf tuit de Prometeu, tat l
s u. ţoinciden a este izbitoare. Interesant este îns faptul c
Deucalion, noul p rinte al omenirii – spre deosebire de Noe – se
salveaz împotriva voin ei divinit ii supreme.

8. Titanida Temis fusese, dup unele legende, so ia titanului

Iapet, deci mama lui Prometeu şi a lui Epimeteu. Era deci firesc
ca ea s intervin în favoarea nepo ilor s i, Deucalion şi Pira.

9. Despre Triton vom mai aminti când va fi vorba în am nunt

de zeul Poseidon. El simboliza urletul valurilor şi era reprezentat
printr-un zeu marin cu coad de peşte, inând la gur o scoic din
care suna, f când furtuna s se dezl n uie sau s înceteze.

10. Râurile – apele curg toare din izvoarele de munte, apele

care fertilizeaz pâmântul, adap oamenii şi vitele şi spal
necur eniile – se bucurau la elini de un respect deosebit şi erau
socotite sfinte. Ei credeau c apa poate sp la uneori nu numai
necur enia, ci şi relele, necazurile. Ca pe toate celelalte elemente
ale naturii, elinii personificau şi râurile, socotindu-le fiii şi fiicele
lui Ocean, de unde izvorau şi unde se reîntorceau. Ele erau
reprezentate, de cele mai multe ori, prin nişte oameni cu trupuri
de tauri, purtând şi coarne, semnul puterii. ţa un omagiu fa a de
apele curg toare, în lucrarea lui „Munci şi zile”, Hesiode
recomand c l torului ajuns pe malul unui râu s -şi spele
mâinile, s se purifice, altfel riscînd s -şi atrag mânia zeilor. La
cei vechi, unele râuri aveau sanctuare şi altare proprii şi în
cinstea lor se organizau serb ri. Tradi ia aceasta naiv s-a p strat
la unele popoare, ca o mul umire a binefacerii pe care o aduc
râurile. Aceasta mai cu deosebire în rile cu clim secetoas ,
unde apa lipseşte adesea, ca în Egipt, Spania, Italia etc. Şi în
folclorul nostru, apele ocup un loc deosebit. Multe râuri, ca:
Oltul, Mureşul etc. au balade şi legende legate de numele lor.

11. Tot aşa cum Deucalion şi Pira cur templul lui Temis,
vedem şi-n basmele noastre pe eroii populari ajungând în
peregrin rile lor la sfânta Miercuri, sfânta Vineri, c rora trebuie
s le aduc ap , s le fac focul, s le cure e casa şi grajdurile,
primind în schimb o r splat . Sfânta Vineri, de pild , nu este
altceva decât Venera sau Venus – numele latin al zei ei Afrodita.
Numele de sfânta Miercuri vine de la zeul Mercur sau Hermes,
dup cum mar i vine de la zeul Marte – sau Ares – şi joi de la Joe
(Jupiter) sau Zeus.
 recuse, în sfârşit, urgia potopului dezl n uit. O

T lume nou se n ştea. De-o parte se aflau elinii,

din neam de zei, neam de titani1. De alta erau
ceilal i oameni – câ i se n scuser din pietre.
Zeus era iar mul umit.
Într-un sfat tainic îi spunea fiului s u, Hermes,
pristavul:
— Acuma toate-mi sunt pe plac. Aş vrea s sorb, la
nesfârşit, ce e mai bun şi mai gustos: ambrozie, nectar
divin, fructe de pe p mânt şi vinul cel înmiresmat, dulce
şi gros, pe care-l beau to i muritorii cu nesa ... Eu sunt
st pân şi fac ce vreau. Mi-am luat zei e de so ii2 . Dar
v d, acolo, pe p mânt, nimfe3 şi fete p mântene, uneori
mai fermec toare decît zei ele din cer. Am s fac,
Hermes, şi-alte nun i... Mie îmi este-ng duit s calc şi
legile cereşti, chiar dac sunt orânduite de mine
însumi...
... Şi Zeus, împlinindu-şi vorba, c ta nes ios prin
lume. ţ ta mai mult c tre inutul udat de fluviul
Asopos4, din pricin c zeul fluviu avea cam dou zeci de
fete, una mai mândr decât alta. Dar dintre ele
o-ndr gise pe cea mai mic , pe Egina.

ZEUS, PREţUM SE POVESTEŞTE, s-a preschimbat

în flac r , o flac r str lucitoare, care s-a coborât din
cer, într-un vârtej ame itor, pe malurile fluviului. El a
furat-o pe Egina, a-nv luit-o-n flac r şi, într-o clip , a
purtat-o în nişte locuri t inuite, s nu o mai g seasc
nimeni. Numai c zeul fluviu, tat l, nu s-a l sat
batjocorit. S-a ridicat din matca sa şi a pornit în lumea
larg s -l afle pe, r uf c torul care-o furase pe Egina.
A mers, a mers, pân-a ajuns într-un regat numit
ţorint. Regele locului, Sisif, era nespus de nec jit. În
ara lui bântuia foamea, fiindc fusese lips de ap în
tot anul şi grânele nu se coceau, p şunile erau uscate şi
în livezi nu se vedea decât, ici-colo, câte-o fruct .
Aflând atâta s r cie, Asopos s-a înduioşat şi, cu
puterea lui de zeu, a f cut s âşneasc apa dintr-un
izvor de mult secat. inutul s-a înveselit. Iarba a început
s creasc . Oamenii au ieşit la câmp, s fac noi
sem n turi.
 Drept mul umire fluviului, Sisif i-a spus unde se afl
Zeus, ascuns, cu prada lui. Ba i-a m rturisit c fata
avea acuma un copil, ce purta numele Eac.
Asopos a fugit s-o caute. Era atât de mânios, c Zeus
– cât e el de Zeus – s-a cam temut s nu p easc în
acea ziu vreo ruşine. Mai ales nu-i era pe plac s i se
dovedeasc fapta. Atunci, şi-a pref cut iubita într-o
bucat de p mânt, pe care a zvârlit-o-n mare5.
Fluviul n-a mai avut ce face; a trebuit s se întoarc
în albia lui p r sit . Fata a r mas insul , sc ldat de
albastrul m rii. Iar fiul ei, micul Eac, crescut acolo-n
insul , de nişte oameni milostivi, a ajuns rege mai
tîrziu.
Lui Zeus nu i-a fost destul.
— Dar fluviul are şi-alte fete, îi spunea el zeului
Hermes. ţea mai frumoas -i Antiopa, şi ea va fi so ia
mea...
Precum a zis a şi f cut. S-a preschimbat într-un satir6
– într-un satir încornorat, dar cu chip ademenitor – şi a
pândit-o pe-Antiopa, când adormise-ntr-un umbrar. Şi
fata, neavând ce face, a trebuit s se-nvoiasc . A devenit
so ia lui.
Copiii ei au fost doi gemeni, Zetos şi Amfion, pe
nume: str moşi ai regilor din Teba.

ASOPOS ÎŞI PLÂNGEA DESTINUL. Dar Zeus hohotea

în slav şi îi spunea pristavului:
— Hermes, ce fat crezi tu, oare, c merit
cinstirea-nalt de a-mi pleca ochii spre ea?
— Ştiu eu, st pâne? zicea Hermes. îmi pare mie, sau
aşa e? Nu cred c -i alta mai frumoas decât ţalisto7,
nimfa care o înso eşte în cortegiu pe Artemis, la
vân toare...
— Privirea ta e ager , a râs cu hohote st pânul. Eşti
gând din gândul meu, b iete. Într-adev r, nu-i alta care
s merite, mai mult ca dânsa, cinstea de-a-mi deveni
so ie...
— Bine, dar nimfele acestea au jurat fiicei tale, Zeus,
c vor r mâne ne-ntinate. Zei a Artemis ucide nimfele
sale din cortegiu, dac îşi calc jur mântul... ţalisto nu
o s primeasc a- i fi so ie. Îi va fi team .
— Nu, Hermes, te înşeli, te-asigur, i-a spus
pristavului st pânul. Nimfei nici n-o s -i fie team . Iat
ce fac...
Şi, într-o clip Zeus a luat înf işarea copilei sale,
Artemis. Pe umeri inea, ca şi dânsa, un arc m iestru de
argint şi-o tolb plin cu s ge i. Mergând cu pas uşor,
prin mun i, i-a t iat calea lui ţalisto. ţu voce limpede,
de fat , i-a poruncit nimfei s vin la pieptul s u şi-a
s rutat-o. ţalisto, neb nuitoare, se bucura c -i
strâns -n bra e şi s rutat de zei .
Deodat , Zeus şi-a luat chipul s u majestuos,
impun tor, şi a rostit c tre ţalisto:
— De azi vei fi so ia mea. Fiul t u o s -ntemeieze
regatul din Arcadia!
Când a-n eles înşel ciunea, nimfa a început s ipe şi
a fugit ca o n luc , plângând, spre inima p durii.
Artemis cea adev rat , auzind ipetele fetei, a trimis
nimfele s-o cheme. Calisto s-a înf işat tremur toare,
înl crimat , i-a c zut în genunchi zei ei şi a rugat-o s o
ierte. Se ruga biata s o ierte, deşi nu avea nici o vin .
Artemis se uita la nimf , având o cut -ntre
sprâncene. F r s dea nici un r spuns, a cerut arcul
şi-o s geat şi a intit-o pe Calisto.
Zeus, care era acolo ascuns în dosul unor arbori, a
vrut s -şi scape victima de sub s geata fiicei sale.
F când un semn, a preschimbat-o pe Calisto într-o
ursoaic . Ursoaica a-ncercat s scape şi s se
urce-ntr-un copac. Atâta numai c zei a arareori îşi
greşea inta. Fata a fost lovit -n piept. Gemând, s-a
pr buşit in iarb şi sângele nevinovat a înroşit p durea
toat . S-a chinuit aşa un timp. Mai înainte de-a muri a
n scut un fecior, pe Arcas.
Sfârşindu-şi fata zilele, trupul s u a fost pus pe rug.
Şi moart ea era frumoas . ţa s -i p streze frumuse ea,
Zeus a luat-o de pe rug şi a zvârlit-o între stele, ivind o
nou constela ie, ce se numeşte Ursa mare.
Fiul s u, Arcas, dup cum îi prevestise însuşi Zeus,
a-ntemeiat Arcadia, ara cea mai încânt toare ce se afla
în acel timp, dup cum spun legendele. A vie uit el
mult vreme, îns , sim ind c i se-apropie ceasul din
urm , l-a rugat pe tat l s u ceresc, pe Zeus, s -l duc
lâng mama lui. Zeus i-a împlinit dorin a schimbându-l,
de asemenea, în alt constela ie care se cheam Ursa
mic .

CALISTO ESTE SUS, PE ŢOLT . Egina-i insul în

mare. Destinul a voit ca eu s mi le pierd pe amândou ,
gl suia Zeus c tre Hermes.
— Necazul n-are nici un drept s mohorasc fruntea
ta. Sunt flori pe lume câte vrei. Î i po i afla alte so ii, îi
r spundea şiretul Hermes.
Şi mai tr ia pe-atunci, în Argos8, oraş vestit,
înfloritor, o preoteas -n templul Herei, ce purta numele
de Io.
Tat l acestei fete, Io, era alt fluviu zeu, Inahos, ce uda
ara Argolidei.
Zeus o v zuse pe Io când se sc lda în zorii zilei. Din
cer o urm rise lacom, cum se rotea domol prin unde şi
se ivea deasupra apei, ca o petal de argint.
Fecioara Io, terminându-şi sc ldatul într-o diminea ,
se îndrepta spre rm, storcându-şi cosi ele b laie,
lungi, ridicând bra ele spre soare. Zeus, neostoitul Zeus,
ce o pândea din slava lui, s-a repezit-naintea fetei.
Io s-a-nsp imântat de moarte. A fugit iute, ca o ciut ,
pe şesul înroşit de soare. Voia s se-întoarc -n fluviu. La
ad postul tat lui, era mai greu s-o prind Zeus. Dar
Zeus şi-a-ncruntat privirea, şi peste fluviu s-a l sat un
nor mai negru decât noaptea. Io s-a r t cit prin bezn .
Zeus s-a apropiat de ea şi-a-mbr işat-o cu de-a sila.
În acest timp, zei a Hera îşi c uta so ul peste tot.
„Unde o fi plecat iar Zeus?” se-ntreba ea şi cerceta cu
ochii lumea-n lung şi-n lat.
P mântul era luminat de soare, ca în orice zi, numai
în Argos se l sase un întuneric nep truns. Zei a, cam
b nuitoare, a poruncit s i se-aduc un nor de aur şi, pe
loc, s-a coborât în Argolida.
Ajuns tocmai lîng fluviu, Hera a început s strige:
— St pâne!... Zeus!... Unde eşti?...
N-a r spuns nimeni, se-n elege. Zeus t cea, în
întuneric, sperând c nu va fi z rit. Dar Hera, b nuind,
pesemne, c Zeus totuşi este-acolo, a poruncit norilor
negri s se împr ştie-n v zduh.
Norii s-au ridicat în sus şi s-au împr ştiat ca fumul.
Atâta câ şiretul Zeus, ca s nu fie prins, schimbase
fata-ntr-o juninc şi sta, nevinovat, al turi.
— De unde e juninca asta? l-a iscodit zei a Hera.
— Nu ştiu. A ieşit din p mânt. E o juninc fermecat !
a trântit Zeus o minciun .
— De e aşa, s mi-o dai mie! a rostit Hera, ascu it.
— i-o dau, cum nu! a r spuns Zeus, dornic s -i
sting b nuiala so iei sale din Olimp.

HERA N-A AŞTEPTAT s -i dea Zeus înc

o-ncuviin are. A luat pe fiica lui Inahos – astfel
schimbat în juninc . I-a pus de gât un lan de-aram
şi-a-ncredin at-o unui monstru, un slujitor de-ncredere,
ce-avea tot corpul pres rat cu zeci de ochi p trunz tori.
Monstrul acesta, numit Argus9, vedea în toate p r ile:
sus, jos, în p r i şi-n spate, vedea şi-n bezne şi în ap .
Nici o mişcare nu sc pa ochilor s i veşnic la pând . Abia
dac în timpul nop ii câte doi ochi se odihneau, unul în
fa , altu-n spate, pe rând, o clip fiecare; dar ceilal i
r mâneau de straj , b gau de seam orişice.
Acestui monstru i-a dat Hera pe fiica fluviului Inahos
şi i-a gr it în acest fel:
— Argus, s iei juninca asta. Eu b nuiesc c e o fat .
Tu s mi-o duci cât mai departe, s n-o mai poat vedea
Zeus. Acolo s mi-o chinuieşti, cât te-i pricepe tu mai
bine...
Monstrul a luat de lan juninca şi a purtat-o peste
mun i, peste câmpii şi peste ape. Nu îi d dea voie s
pasc decât o iarb vestejit , frunze p lite şi amare, iar
ap nu putea s bea decât din b l i cu s r tur ,
înn molite, putrede. Noaptea, o aducea s doarm pe
locuri cât mai umede, mai înghe ate, mai b tute de
vânturile cele reci, l sând-o prad frigului.
Io v rsa lacrimi amare. Ştia c e nevinovat . Zeus, din
cer, o oropsise. Şi-n loc s dobândeasc mil , cum se
cuvine aceluia ce sufer , Hera o urgisea mai r u. Şi tot
ducând-o monstrul Argus, prin lumea larg , pe copil ,
au ajuns, într-o bun zi, în ara fluviului Inahos.
Tocmai atunci erau pe rmuri b trânul fluviu zeu,
Inahos, şi cu surorile-i iubite. Vorbeau cu to ii despre
ea.
— Unde-o fi Io a noastr ? se tânguia încet b trânul.
Simt c m sting, m sting cu zile. Ea îmi era c ldura
vie ii şi mângâierea clipelor de b trâne e ce m-apas ...
— Surioara noastr dulce, blând , ce-nveselea întreg
palatul cu râsetele ei zglobii, care cânta din zori în
noapte, pe unde-o r t ci, s rmana? se întrebau şi fetele.
Io era la dep rtare de câ iva paşi şi-i auzea.
— Eu sunt... Eu sunt Io a voastr ... Privi i-m cum
am ajuns… mugea copila-ndurerat .
V zând c tat l şi surorile n-aveau cum s o
în eleag , ea şi-a zgâriat, cu mult trud , pe rmul
nisipos al apei, numele – Io – cu copita.
 — Juninca asta-i fermecat ! au strigat toate fetele.
Ştie s scrie cu copita. Hai s citim şi noi ce-a scris.
— Io!... Da, da, da, Io scrie... a rostit fluviul zeu,
Inahos. Ţ trânul se şi repezise de gâtul fetei sale dragi.
Plângând cu ipete, Inahos îi mângâia pielea r nit de
lan urile de aram .
— Aduce i leacuri, oblojeli!... Aduce i iute!... striga
dânsul. P storule nelegiuit, zeii au s te pedepseasc ,
fiindc loveşti un animal sub care se ascunde-o fat ...
Cât timp s-au petrecut acestea, monstrul cel de
credin -al Herei se aruncase-n apa rece ca s -şi
împrosp teze trupul. Auzind îns pe Inahos c îl
blestem -n acest fel, s-a s ltat repede din unde:
— Fereşte-te, b trâne,-n l turi, a r cnit el. N-o mânia
cumva pe Hera, ce ocroteşte-acest inut, pentru c s-ar
putea s - i schimbe toate copilele la fel...
A tras apoi tare de lan , târând juninca-n urma lui.
Tat l se aruncase jos, lovindu-şi fruntea, hohotind:
— E dus mângâierea mea... Duse îmi sunt orice
n dejdi... Fetele îşi smulgeau şi ele p rul din cap şi se
jeleau:
— Io!... Iubita noastr sor ! Eşti osândit pe nedrept.
Şi noi,cât vom tr i pe lume, vom l crima în urma ta...

ARGUS NU S-A UITAT ÎN URM . N-a ascultat

plânsetul lor. A dus juninca mai departe, pân ce a
g sit, în drum, nişte p şuni cu iarb ars . Aici a legat-o
pe Io de un ruş, cu lan u-i greu. El îns s-a urcat
pe-un munte, umbrit de arbori r muroşi. De-acolo
priveghea în zare, s nu se-apropie nici un om, ce ar
putea s -i dea lui Io vreun ajutor oricât de mic.
Erau atâta de departe şi-atât de bine-o ascundea
Argus pe Io-n acel loc, încât abia de-o vedea Zeus.
,,E prea destul suferin pe care o îndur Io,
nevinovat precum e!... a cugetat în sine Zeus. A venit
vremea s-o ajut. M-a blestemat fluviul Inahos. Îmi fac
iar şi prea mul i duşmani...”
A chemat deci pe zeul Hermes şi i-a cerut s plece-n
grab spre locul unde era Io.
— Ai s -l ucizi pe monstrul Argus, i-a poruncit Zeus
lui Hermes. Cum? Te priveşte. Eşti viclean şi priceput în
treburi de-astea...
Şi-a pus Hermes aripile la p l rie, şi la umeri, şi la
picioarele-i mai iu i decât e vântu-n vijelie. A pus sub
hain secera de diamant cu care ţronos îl sfârtecase pe
Uranus, în b t lia dintre ei. A luat în mân caduceul şi
a zburat ca un vârtej...
A tot zburat, a tot zburat, pân ce a ajuns în locul
unde monstrul zei ei Hera p zea pe fiica lui Inahos
cu-atât de mare str şnicie.
Sosind acolo, zeul Hermes şi-a dat deoparte-aripile şi
a lovit cu caduceul într-un tufiş de bozie. ţum a lovit cu
caduceul, tufişul s-a schimbat pe loc în dou zeci de
capre roşii şi dou zeci de iezi b l a i, având pe lâng ei
un ap cu p rul negru, p cur . Hermes şi-a scos din sân
un nai. A început s -şi mâne turma, cântând din nai,
fermec tor.
De pe-n l imea unde sta, Argus l-a şi v zut pe
Hermes.
— ţine eşti, m i? i-a strigat el.
 — Sunt un s rman p stor de capre, nu vezi? i-a dat
r spunsul Hermes.
— Frumos mai cân i, ia vino-ncoace!... Acolo iarba e
p lit , aici e gras ... Şi-s izvoare, s - i tot ad pi
c pri ele. Urc -te sus! E şi r coare. Şi tu po i s te
odihneşti. Iar mie-mi vei cânta din fluier. Dar vai, ce
fluier e acela? N-am mai v zut. F cut din trestii?...
Frumos mai ştii s cân i, b iete!...
Hermes se face-ntâi c nu vrea s urce-n munte,
lâng Argus; pân la urm se-nvoieşte. Încet-încet îşi
urc turma, cântând mereu, mereu, din nai. Lui Argus i
se închid ochii. Asta şi urm reşte Hermes. S-adoarm
monstrul ce p zeşte pe fiica fluviului Inahos, şi s -l
ucid . Asta vrea. Monstrului i se închid ochii, sub
cântecul duios din nai. Nu înc to i. Mai sunt de straj ,
ici-colo, câte unul.
— Spune-mi, p storule iubit, rosteşte Argus mo ind,
cine a n scocit unealta din care cân i aşa frumos?
P storul pref cut îi spune, cu glas domol, adormitor,
despre un zeu, pe nume Pan. Şi-i spune Hermes, îi tot
spune, cum zeul a-ntâlnit o nimf ; şi... zeul Pan
s-a-ndr gostit...
Vocea lui Hermes e ca vântul, când sufl prin
frunzişuri vara.
Argus a adormit de tot. Pentru întâia oar Argus nu
are nici un ochi deschis. Sfor ie-n tihn şi viseaz .
Viseaz despre zeul Pan şi despre o unealt nou ,
pentru cântat, numit nai. Hermes îşi duce caduceul
peste tot trupul monstrului. Iar caduceul mângâie ochii
lui Argus, ca s-adoarm tot mai adânc, ca-ntr-un
mormânt. Puterea lui este sfârşit . Hermes îşi schimb
uit tura cea plin de bun voin şi se încrunt ucigaş.
De sub veşmântul de p stor îşi scoate arma ascu it . Îşi
scoate arma şi loveşte grumazul gros al monstrului.
Capul s-a desp r it de trunchi, rostogolindu-se pe v i.
Hermes împinge cu piciorul şi trunchiul celui ce
fusese str jerul de credin -al Herei. ţapul şi trunchiul
se zdrobesc. Muntele s-a-nroşit de sânge. Ochii lui
Argus s-au desprins şi de pe cap şi de pe trunchi, şi-s
risipi i mai peste tot.

ZEUL PRISTAV NU ST PE GÂNDURI şi rupe lan ul

de aram , care o priponea pe Io. Juninca liber , sc pat
de sub cumplita priveghere,porneşte-n goan c tre cas ,
în timp ce Hermes îşi aşaz la loc m iestrele-i aripi şi se
ridic -n zbor spre Zeus, ca s -i arate ce-a f cut.
Nici nu zburase bine Hermes şi s-a ivit zei a Hera. A
strâns ochii monstrului Argus, c zu i pe v i, c zu i pe
coaste. I-a strâns în poala ei pe to i.
— Dar ce s fac acum cu ei? se întreba zei a Hera.
Gândeam s-o urm resc pe Io. Nu vreau s -mi scape fata
asta!
Voia s -i pun pe o stânc , dar a z rit jos, in câmpie,
trecând o pas re: p unul. ţoada p unului, rotat , i-a
pl cut mult zei ei Hera.
„E numai bun de-ncrustat coada p unului, cu ochii
cei risipi i ai monstrului!” a cugetat zei a Hera.
Ea a luat ochii strânşi în poal , i-a prins de coada cea
rotat , ca nişte pietre nestemate, şi a rostit c tre p un:
— Pentru c por i ochii lui Argus, ochii ce m-au slujit
pe mine, tu ai s fii pas rea mea...
Şi-ntr-adev r, din acea clip , legendele ne spun c
Hera n-a avut pas re mai drag decât p unul cel rotat,
cu coada lui str lucitoare.
Numai c -ndat dup -aceea, zei a Hera s-a pornit s-o
urm reasc pe juninc , s nu poat ajunge-n ara unde
se afla tat l s u.
Ea porunceşte unei furii10 s se transforme într-o
streche. Strechea o-n eap pe juninc . Parc o taie c-un
cu it. De spaim , Io trece-n goan printr-o p dure, pe-o
câmpie, şi peste v i, şi peste dealuri. Se r t ceşte. Uit
drumul. Şi fuge, fuge, în epat necontenit de acea
streche. Ea ocoleşte tot p mântul. Sci ii o v d prin ara
lor. Prometeu, fiul de titan, înl n uit de zei pe Elbrus, o
vede şi îi d curaj.
Prin Asia goneşte Io şi se arunc -n apa m rii s -şi
r coreasc trupul ars de-n ep tura furiei, în valurile reci
şi repezi. Str bate m rile înot şi-ajunge-n ara
egiptean .
Nilul, cu apa lui mâloas , curgea –
oglind -mpurpurat de asfin itul soarelui. Pe rmul s u
alearg Io. ţade-n genunchi, f r puteri. Ridic fruntea
c tre cer. Mugeşte-adânc, şi-n limba ei cere lui Zeus
îndurare. Mai bine zeii s -i ia via a; de mii şi mii de ori
era mai bine, dac se îneca în valuri, decât s îndure
atâta, nevinovat , pe p mânt.
Din cer, însuşi st pânul, Zeus, vede c r zbunarea
Herei e mult prea mare, şi a-ntrecut orice m sur . ţu
carul s u de aur, Zeus coboar grabnic în Egipt. Îi pune
mâna grea pe spate junincii albe şi... minune!... p rul de
animal îi cade, se vede pielea m t soas ; coarnele i se
rup din frunte; pe spate, într-un val de aur, cosi ele i se
revars , umede, ca în ziua-n care Zeus c ta din cer la
ea. cuprins de gânduri p timaşe.
Io, înc înfricoşat , se salt repede din tin . Picioarele
şi mâinile îi sunt aşa precum erau în vremea când
s l şluia la tat l s u, fluviu] Inahos. Îi vine greu parc
s cread c nu mai este animal. Vorbeşte, strig , râde,
cânt şi, uluit , îşi ascult glasul şi hohotul senin.
Totul era ca mai-nainte.
Şi, pentru c -i venise ceasul, dânsa s-a tras lâng un
mal. Acolo a n scut un fiu lui Zeus, tat lui ceresc.
Feciorul s-a numit Epaios.
Regele din Egipt, Osiris11, v zând-o pe frumoasa Io,
s-a-ndr gostit nebun de ea şi a cerut-o de so ie. Astfel a
devenit regin Io în ara egiptean . Dup ce ei s-au stins
din via , preo ii le-au f cut altare, numind-o pe regin :
Isis.
Pe tron, ca rege în Egipt, a fost urcat fiul lui Io. Când
a murit şi el, de-asemeni preo ii i s-au închinat şi l-au
sl vit, zicându-i Apis

ÎN TIMPUL ţÂND S RMANA Io era înc târât -n

lan uri de Argus, monstrul ne-ndurat, Zeus îşi aplecase
ochii spre alt fat p mântean . Era o tân r prin es ,
fiica lui Agenor, un rege care domnea-n Fenicia12 .
Prin esa se juca-ntr-o zi, cu prietenele sale bune, pe-o
pajişte, la rmul m rii. În cântece se povesteşte c
fetele strângeau în coşuri trandafiri roşii din boschete,
pentru altarul Afroditei, mândra zei -a dragostei.
ţântând voioase şi zburdând, ele nici n-au b gat de
seam când s-a ivit un taur falnic, cu p r galben ca
aurul şi ochi albaştri cum e bolta senin a Feniciei.
Zeus se preschimbase-n taur. Se-amestecase-ntr-o
cireada, care p ştea pe malul m rii. Dar, mai-nainte,
poruncise fiului s u, pristavul Hermes, s se prefac în
p stor şi s goneasc vitele spre pajiştea unde era ceata
de fete feniciene.
Înghesuindu-se-n cireada mânat de pristavul
Hermes, Zeus s-a apropiat, pe-ncetul, de locul de-unde
culegea Europa trandafiri roşii pentru altarul Afroditei.
Hermes a mânat mai departe cireada, c tre o p dure.
Nu a r mas pe pajişte decât st pânul din Olimp,
schimbat în taurul de aur.
În acea clip l-au v zut mai multe fete şi-au strigat:
— Europa, vino s te miri... N-ai mai v zut astfel de
taur. P rul lui e ca aurul, ochii ca bolta cea senin , pe
fruntea lat poart coarne încovoiate, tot de aur, şi-o
pat de argint luceşte pe creştetu-i str lucitor.
Fata de rege s-a gr bit s vin pân lâng taur.
— Aşa e, s-a mirat şi dânsa. Ochii acestui animal par
ochi de om, parc gr iesc. ţe vrea s spun nu-n eleg.
Îns , de bun seam , iat -l, ne face semn s ne urc m
pe preaputernica-i spinare... şi s ne plimbe. Asta vrea...
— Da, da! au spus şi celelalte copile, într-un singur
glas. ţu capul face semn spre noi, s ne urc m şi s
pornim cu el pe rmurile m rii. Numai c nou ne e
fric . ţum? Tu, Europa, îndr zneşti?
— Eu îndr znesc, a r spuns dânsa. Privi i-l doar ce
blând e. Din botul lui se-mpr ştie miros de flori, ba...
parc ... sta i!... mireasm de ambrozie.
Şi, f r nici o chibzuial , Europa salt gra ioas pe
taurul înşel tor. Acesta se ridic -ndat , pornind cu
paşii-i majestuoşi, întâi încet, apoi mai iute, apoi în
goan , şi-n sfârşit se-arunc -n valurile verzi.
Se-arunc ... şi înoat , înoat , mai c tre larg, mai c tre
larg...
Europa, când se vede-n valuri, plânge şi
ip -nfricoşat :
— Vai, ce m fac, surorilor? Nu m l sa i s pier în
mare! Vesti i pe tata, s trimit cor biile-n urma mea şi
s m scape de la moarte...
Dar taurul cu p r de aur, mugind cu glas de
trâmbi , îşi purta prada mult mai iute decât puteau
cor biile regelui Agenor s zboare pe-ntinsul verde-al
apelor.
Zadarnic au purces cor bii şi oameni vrednici dup
fat . Taurul luneca pe ape, repede, repede ca vântul.
Poseidon, zeul m rilor, înconjurat de nereide, îmblânzea
marea-n calea lor. Vântul îi mângâia copilei p rul b lai
şi inelat. O muzic tulbur toare se r spândea jur
împrejur, iar taurul, Zeus, mugea, strigându-şi tare
biruin a.
Fata era însp imântat . Plutiser întreaga zi, şi-abia
acuma, pe-nserate, vedea un rm, în dep rt ri.
ţ tre rmul acesta, Zeus îşi duce prada şi o las la
poalele unui stejar. Apoi, dispare ca prin farmec.
Nu trece mult şi se iveşte, acolo, sub copac, un tân r.
Tân rul vine lâng dânsa. Are un chip atr g tor şi-o
vorb ademenitoare.
— ţine eşti tu? întreab el, în ochi c-un zâmbet
victorios.
(Dar tîn rul acela era tot Zeus. îşi luase alt
înf işare, numai şi numai ca s -nşele şi pe copila
fenician .)
— Numele meu este Europa, r spunde ea. Un taur
m-a r pit din ara p rintelui meu, Agenor, care se afl -n
Asia şi, înotând spre asfin it, m-a dus în locurile astea...
Spune-mi tu, tinere voinic, po i s îmi fii de ajutor? Po i
s m ocroteşti cumva?
— ţum s nu!... gr ieşte el. Sunt regele inutului.
Nimeni ca mine n-ar putea s - i dea atâta ajutor. Numai
c -n schimb, î i cer şi eu s -mi fii so ie, preafrumoaso!...
F r p rin i şi f r rude, lipsit şi de orice prieteni,
Europa plânge.
— Primesc, şopteşte încet ea. Sunt singur şi f r
sprijin... Zeus o prinde de mijloc:
— Vei fi regina insulei, îi spune, pentru c insul mi-e
ara mi-e ar 13. În noaptea asta vom dormi aici, lâng
stejar, dar mâine-am s te duc, Europa, în oraşul unde
domnesc, unde-i palatul meu regal...

TÂRZIU, TÂRZIU, SPRE DIMINEA , trezindu-se din

somn, Europa vede c a fost p r sit de tân rul care
spunea c e regele insulei.
Dorul de cas , de p rin i, începe s o mistuie. Inima
ei e-ndurerat . Priveşte cerul sângeriu şi marea
vân t ,-nspumat . Priveşte, plânge şi suspin :
— Pe unde sunt?... ţe s m fac? Voi fi o roab
preaumil a cine ştie c rui rege... Ruşinea, jalea m
doboar . Mai bine vreau s pier din lume. Uite, aici este
stejarul. Am s m-anin cu cing toarea de ramurile sale
lungi, sau nu, mai bine urc pe stânc , iat , pe stânca
înnegrit , care se pleac peste ap ... iar apa fierbe
dedesubt. De-acolo nu mai pot sc pa...
Europa se şi ridicase, gata s urce pe o stânc şi s
s-azvârle-n apa m rii. Deodat , simte lâng dânsa o
adiere parfumat şi-un zvon de cântece duioase.
Se-ntoarce iute şi z reşte, într-o lumin orbitoare, pe
Afrodita, pe zei a ce ocroteşte dragostea.
Zei a îi opreşte pasul, îi pune palma pe cosi e şi-o
mângâie, dându-i curaj.
— Nu plânge, draga mea, îi spune. Taurul care te-a
r pit a fost însuşi st pânul lumii. Şi tân rul ce te-a
cerut, s -i fii so ie, e tot el. Deci bucur -te, drag fat !
Tu-i eşti nevast pe p mânt, aşa precum îi este Hera, la
noi, în muntele Olimp. Numele t u o s r mân
nemuritor, fiindc p mântul pe care Zeus te-a adus o s
poarte, în viitor, numele t u... pe lâng Asia b trân , va
fi Europa tân r 14 .
Astfel a gl suit zei a c tre Europa şi, apucând-o lin de
mijloc, a dus-o c tre un oraş, ce se afla nu prea
departe-n insul . Europa i-a n scut lui Zeus doi fii
vesti i. Unul va fi regele ţretei15, iar cel lalt, judec tor al
umbrelor de sub p mânt16.
 Note

1. ţor biile elinilor au cutreierat m rile din timpuri foarte,

foarte vechi Ei debarcau în toate cele trei continente cunoscute pe
atunci: b trâna Asie, Africa şi Europa. Dând lupte îndârjite cu
localnicii, elinii luau în st pânire p mânturi noi şi cl deau oraşe
înfloritoare, în care adunau aur şi nenum rate bog ii: cirezi de
vite, grâne, obiecte pre ioase şi sclavi, mai ales sclavi, pe care îi
vindeau în toat lumea. Astfel de oraşe au fost întemeiate, ca un
lan , şi pe rmurile patriei noastre: Tomis, Calatis, Istria etc.
Când popoarele asuprite îi întrebau cu ce drept îi n p stuiesc,
r zboinicii şi negu torii elini le r spundeau c ei au toate
drepturile, fiindc fac parte dintr-un neam ales. Atunci îşi
desf şurau str lucita, dar imaginara lor origine, afirmând c prin
Elen, Deucalion şi Prometeu se trag din lapet, deci direct din
titani, ca şi Zeus, care era fiul lui Cronos. Iar Cronos şi lapet se
ştie c erau fra i. Astfel elinii se socoteau, ca şi olimpienii,
s mân bun din titani. Iar pe b ştinaşii rmurilor, unde
acostau cor biile eline, îi considerau n scu i din pietrele aruncate
de Deucalion şi Pira. Ţ ştinaşii trebuiau, deci, s li se supun
elinilor f r şov ire.

2. Dac întregul popor elin era atât de nobil, tr gându-se din

titani, regii elini voiau s fie şi mai nobili. De aceea, ei îşi
alc tuiau o genealogie cât mai aleas , întemeiat , bineîn eles, pe
vechile legende. În acest scop, ar tau c un zeu olimpian îşi
alesese pe o anumit str moaş a lor de so ie. Ei se tr geau din
aceste p mântene înşelate. La ospe ele din palatele lor, regii
chemau pe cânt re ii r t citori, pe aezi, s cânte, între altele,
ispr vile amoroase ale zeului respectiv, dovedind astfel
„neîndoielnic” c se înrudesc cu acel olimpian. Dar cum regii
doreau cel mai adesea s fie înrudi i direct cu st pânul Olimpului,
s-au n scocit în decursul veacurilor zeci şi chiar sute de astfel de
„înşel ciuni” ale lui Zeus.

3. Nimfele erau zeit i feminine, mai pu in importante,

reprezentate prin nişte tinere fete, care locuiau pe pâmânt, în
fântâni, izvoare, fluvii, în copaci, p duri, câmpii, dealuri şi mun i.
Aproape nu era loc din natur s nu aib , dup imagina ia
vechilor greci, nimfele sale. Nimfele slujeau şi pe zei, mai ales pe
zei ele olimpiene: Hera, Afrodita, Artemis etc. În basmele noastre,
ele se confund cel mai ades cu zânele.

4. În Elada erau patru râuri care purtau numele de Asopos.

ţel despre care este vorba în povestirea noastr uda inutul
Ţeo iei.

5. Insula Egina, situat în golful cu acelaşi nume, se afl între

Peloponez şi Atica. Se pare c oraşul Egina a fost în antichitate un
concurent serios al Atenei. Oraşul era întemeiat, dup legende, de
Eac, fiul frumoasei Egina, cea înşelat de Zeus. Şcoala de
sculptur din acest oraş a fost celebr . În 1811 s-au descoperit
aici nişte faimoase sculpturi în marmur .

6. Satirii erau fiin e imaginare – jum tate oameni, jum tate

animale. Ei purtau coarne şi urechi ascu ite, ca nişte api.
Picioarele p roase aveau, de asemenea, copite de api. Locuiau
mai ales prin p duri şi înso eau aproape întotdeauna cortegiul
zeului vinului, Dionisos.
 7. Numele de ţalisto se t lm ceşte din limba elin prin
„preafrumoasa”.

8. Argos era capitala str vechii Argolida. Prin Argolida se

în elegea inutul aşezat în jurul golfului Argolic, fiind m rginit la
vest de mun ii Ar-cadiei, şi separat, la nord, de Corint, printr-un
alt şir de mun i. Argosul era aşezat la vest de fluviul Inahos. Acest
fluviu, fiu al lui Ocean, era, dup legende, chiar întemeietorul
oraşului.

9. Hera reprezint , de fapt, cerul. De aceea, monstrul ei de

credin , Argus, are atâ ia ochi, care simbolizeaz stelele. Stelele
par a veghea noaptea din înalt, dup cum şi Argus str juia pe Io
pe un munte. Herrnes, care întrupa uneori şi r s ritul zilei, taie
capul lui Argus, f când s i se închid ochii. La fel, stelele nop ii
se sting şi ele în zori. Sângele monstrului scurs pe stânc este
lumina roşie ce înso eşte zorii zilei şi coloreaz parc mun ii. Tot
ca un simbol al stelelor de pe cer, elinii i-au închinat zei ei Hera
p unul, a c rui coad pare pres rat cu nişte ochi deschişi.
Asocia ia poetic dintre p unul cu coada lui splendid şi ochii
monstrului Argus este una dintre cele mai interesante din
mitologie.

10. Furiile erau nişte genii r zbun toare din inutul cel
întunecos al lui Hades. Ele aveau bice cu şerpi şi loveau pe cei
vinova i de a fi sup rat pe zei. Furiile se puteau transforma şi ele,
ca majoritatea zeit ilor. În povestea despre Io, furia chemat în
ajutor de Hera se transform într-o insect – numit streche –
care atac de obicei vitele: boi, cai, oi. Muşcate de aceast insect ,
animalele fug pe câmp, f r int .

11. Osiris este în mitologia egiptean zeul-soare, şi Isis,

zei a-lun . Epafos s-a confundat, dup cum arat unele legende,
cu Apis, boul sfânt, animalul atât de venerat de vechii egipteni.

12. Vechea Fenicie se întindea pe coasta m rii, în Asia, între

Siria şi Liban. Regele Agenor, pe care-l cânt Moshos în „Idilele”
sale, domnea în oraşul bogat – Sidon.

13. Este vorba de insula ţreta. Aceasta era, dup legend ,

insula unde se n scuse şi crescuse Zeus, pe ascuns, înainte de a
da lupta cu titanii. Tot aici a fost unul dintre cele mai vechi centre
de cultur , nu numai ale Greciei antice, ci ale Europei.

14. Prin aceast legend elinii urm reau s explice numele

continentului pe care locuim noi.

15. Acesta este regele Minos.

16. Radamante, care împreun cu Minos şi un alt fiu al lui

Zeus, Eac, erau judec torii mor ilor ajunşi la Hades. În unele
legende, Europei i se atribuie şi un al treilea fiu: Sarpedon.
 u toate astea, în Olimp domnea o singur zei ,

C mândra şi preafrumoasa Hera, so ia marelui

st pân. ţând Hera p trundea-n Olimp, to i
ceilal i zei se ridicau şi-o salutau plini de respect.
Mânia ei stârnea furtun , ca şi-a lui Zeus, glas de
tunet. Putea s dea – tot ca şi dânsul – porunci stihiilor.
Şi de se fr mânta în jil , Olimpul se cutremura.

DESPRE ţ S TORIA EI ţU ZEUS se povesteau

destule lucruri. Fusese-o nunt în Olimp, mai mare ca
oricare alta. La nunt au fost pofti i zeii şi semizeii, ba şi
genii şi nimfe, care mişunau şi pe p mânt, ca şi în ape.
To i le-au adus daruri de pre . Numai o nimf ,
Cheloneea, n-a vrut cu nici un chip s vin . Locul ei,
hot rât la mas , se vedea gol.
Zeus a poruncit lui Hermes s plece grabnic dup
nimf şi s-o aduc negreşit. Dar nimfa tot n-a vrut s
vin , ba a mai râs chiar şi de miri.
— Zeus? Câte mirese-o s mai aib ? se pare c-ar fi
gr it nimfa, batjocorindu-l pe st pân. Mai bine stau la
mine-acas ...
Zeus s-a mâniat cumplit, pentru c Hera
se-ncruntase, auzind astfel de r spuns, şi a gr it c tre
meseni:
— ţa o pedeaps , ţheloneei s i se curme, pe loc,
graiul. Graiul cu care a-ndr znit s spun despre mine
vorbe nes buite şi prosteşti. ţasa s -i cad în spinare şi
astfel s şi-o poarte veşnic... S se prefac într-o
broasc . Ţroasc estoas 1. Poruncesc!... Iar noi, ceilal i,
s urm m nunta...
Hera s-a-nveselit din nou, şi nunta a urmat în voie, în
timp ce nimfa, ţheloneea, se pref cuse într-o broasc ,
ce-şi purta casa în spinare, precum îi hot râse Zeus.
Sfârşindu-se apoi cu masa, au pornit to i c tre
palatul unde avea s locuiasc zei a Hera, în Olimp. În
acea zi, i-a dat st pânul voie Herei s mearg înaintea
lui, deoarece urma s -i fie so ie pentru totdeauna.
Cortegiul se-ncepea cu Hera, având în mâna dreapt
sceptrul2. Zeus venea în urma ei, având şi el în stânga
sceptrul şi-n dreapta fulgerele lucii, pe care le
strângea-n m nunchi, semnul puterii de st pân.
Sceptrul so iei sale, Hera, avea în vârf un cuc micu .
Cucul fusese pus acolo, nu numai pentru c vesteşte
lumii mult aşteptata prim var , şi înflorirea, şi
speran a, ci fiindc ... se mai povestea...

SE POVESTEA, ÎNTR-O LEGEND , c Zeus şi-o

f cuse soa pe Hera printr-o-nşel torie. În timpul unei
ierni geroase, Zeus s-a pref cut în cuc. ţucul, ipând şi
tremurând, se apropiase de fecioar . Se pref cea c -i
este frig. Ea s-a înduioşat de cuc şi l-a vârât repede-n
sân, dar Zeus s-a f cut b rbat şi i-a cerut a-i fi so ie.
Atuncea Hera s-a-nvoit s fac nunta cu st pânul,
nunta cea mare din Olimp.
ţa dar, la nunt , a primit de la b rbatul s u izvorul
care a fost numit ţanatos, şi se g sea în Nauplia3 . Aici
avea dreptul zei a s vie-n fiecare an şi s se scalde-n
apa clar . Sc ldându-se, zei a Hera sporea mai mult în
frumuse e.
Legenda spune despre Hera c îşi ungea, dup
sc ldat, trupul s u alb, încânt tor, cu o
esen -mb t toare, ai c rei aburi parfuma i
se-mpr ştiau în toat lumea, la cea mai mic adiere. În
jurul frun ii îşi strângea cosi a-i lung , m t soas . Pe
sân îşi aduna veşmântul, f cut cu mult m iestrie, de
cea mai bun es toare, Palas-Atena, în Olimp, şi şi-l
prindea cu o agraf din aurul cel mai curat. Urechile-i
micu e, roze, erau şi ele-mpodobite cu cercei scumpi şi
şlefui i de meşterul Hefaistos. Iar pe um r îşi punea un
v l, mult mai str lucitor decât e soarele-n amiaz.
V zând-o cât e de frumoas , so ul ei, Zeus,
sta-mpietrit şi îşi spunea, str fulgerat de o
sim ire-nfl c rat :
— O!... Niciodat ... niciodat inima mea n-a fost mai
plin de dragoste pentru vreo fat sau vreo femeie, zei ,
nimf , muritoare, cum este ast zi pentru tine...
Zei a Hera se mândrea adeseori cu-aceste vorbe, pe
care i le spunea Zeus. inea la frumuse ea ei, şi dac i-o
nesocotea vreo muritoare, pe p mânt, o pedepsea
îngrozitor.
Aşa a p timit o fat , cu numele de Antigona, ce se
l udase, într-o zi, c are p rul mai frumos. Zei a a
schimbat în şerpi cosi ele lungi ale fetei. Alte copile,
care-au spus c fe ele lor sunt mai albe decât ale zei ei
Hera, şi-au v zut tinerii obraji mânca i, pân la os, de
lepr 4 .

ZEI A, DUP NUNTA SA, spunea celorlal i zei c are o

c snicie fericit . Ea trebuia s spun astfel, fiindc era
ocrotitoarea familiei, copiilor, fetelor ce se logodeau şi a
femeilor m ritate. Trebuia, deci, s fie pild . Dar oricât
s-ar fi l udat Hera c peste c snicia ei nu se abate nici o
umbr , lumea ştia, aflase totul... Ştia de purt rile lui
Zeus. ţine nu auzise, oare, c Zeus. o-nşela mereu,
fugind într-una dup nimfe şi dup fete p mântene,
când n-alerga dup zei e?...
Hera le urm rea, dealtminteri, cu ura ei neîmp cat ,
pe toate fetele acestea. Ţa înc se mai povesteşte c ,
înfuriat r u pe Zeus şi necredin a lui, Zei a şi-a p r sit
cândva c minul şi a fugit pe-un nor de aur tocmai în
insula Eubeea.
ţa s o poat -ntoarce-acas pe so ia sa, fugara Hera,
Zeus a poruncit îndat fiului s u, Hefaistos, s -i
d ltuiasc -n lemn o fat . A pus aceast statuie,
acoperit toat -n v luri, într-un car m iestrit din aur şi,
stând al turea de ea, se preumbla-n toat Elada.
— M -nsor cu fata ce se afl al turea de mine-n car!
spunea Zeus tuturor.
Hera, aflând aceast veste, roas în inim de ciud , a
pândit carul când trecea. S-a repezit în car, cu furie,
smulgând veşmintele de v luri, ce-mpodobeau trupul de
lemn.
Zeus râdea cu hohote, şi Hera a-n eles, desigur, c a
fost numai p c lit . Aşa s-au împ cat din nou.
Alteori îns , gelozia ducea la certuri zgomotoase, care
durau timp îndelung. Zeus îi repeta zei ei c nu i-a dat
feciori pe plac, şi de-asta-i necredincios, fiindc mai vrea
şi al i copii. Numai c Hera-i amintea c mai avea şi
dou fete. Una din ele, Ilitia, se îngrijea de to i copiii,
atunci când se iveau pe lume. ţealalt , Hebe5, gra ioas ,
era paharnic în cer, fiind şi zei a tinere ii.
— Degeaba spui c -i gra ioas Hebe a ta, r spundea
Zeus. Ui i c -ntr-o zi s-a-mpiedicat, tocmai când ne
servea la mas , şi zeii au pufnit în râs? Chiar pentru
asta am s-o schimb din slujba de paharnic , şi-am
s-o-nlocuiesc c-un tân r, un fiu de rege: Ganimede6 .
Precum a spus, a şi f cut. Zeus a-nlocuit pe Hebe cu
fiul regelui din Troia, spre marele necaz al Herei.

ÎNS NIţI HERA N-A R MAS DATOARE.

La rândul s u, înverşunat pentru atâtea umilin e,
s-a în eles cu zeii Poseidon, Apolo şi Atena, şi to i au pus
la cale s -l doboare pe Zeus. Ţa chiar s -l şi închid în
Tartarul lui Hades..
Doar o zei , Tetis, care aflase taina, a chemat un
gigant cu o sut de bra e, pe nume Ţriareu, s vin -n
ajutorul lui Zeus în Olimp. Iar Ţriareu, gigantul, cu for a
lui uriaş , s-a repezit în cer, mişcându-şi dintr-o dat
toate cele o sut de bra e ale sale, r cnind
şi-amenin ând.
Zeii însp imânta i au şi p r sit lupta. R zvr tirea
pus la cale a fost z d rnicit .
ţa r zbunare, Zeus i-a gonit pe Poseidon, st pânul
m rilor, şi pe zeul Apolo, din muntele Olimp. A iertat-o
pe-Atena, fa de care el avea o sl biciune. În schimb, a
pedepsit-o pe Hera cu asprime, înl n uind-o zdrav n
şi-ag ând-o de bolt , cu dou nicovale mari prinse de
picioare. Au trebuit s vie to i zeii şi s -l roage aproape
în genunchi ca s-o ierte pe Hera. Dar numai dup-o
vreme destul de-ndelungat şi dup rug min i multe,
st ruitoare, Zeus s-a-nduplecat, slobozind pe Hera din
lan uri, poc it . I-a iertat şi pe ceilal i.
 HEFAISTOS, ÎN TIMPUL CÂND SE AFLA la Tetis, în
adâncimea m rii, îşi ar tase totuşi talentul deosebit în
multe meşteşuguri. Vreme de nou ani, cât
locuise-acolo, f cuse nimfelor podoabe minunate: br ri
încol cite, agrafe pentru rochii, inele pre ioase, cheutori
la veşminte, salbe, centuri, m rgele şi câte şi mai câte.
ţrescând ceva mai mare, a îndr znit s plece din apa
verde-a m rii. S-a întors în Olimp şi-a adus mamei sale
un dar lucrat de dânsul.
Era un jil de aur, f cut cu m iestrie.
Hera, nespus de încântat , l-a primit. S-a aşezat pe
jil , ca s se odihneasc .
Dar când a vrut zei a s se ridice iar şi – pas s mai
izbuteasc . Parc era lipit , parc b tut -n cuie.
Hefaistos, iste ul, se r zbunase straşnic pe mama sa,
pe Hera, care îl aruncase în valurile m rii şi care-l
schilodise, fiindc tot ea-l n scuse atâta de urât.
Hera amenin ase, ipase, se zb tuse. F r folos, c ci
zeul Hefaistos plecase nep s tor acas şi se-ncuiase
bine în fier ria lui.
Atunci Hera,-nfuriat , i-a poruncit lui Ares s se lupte
cu şchiopul şi s dezlege vraja, care-o inea legat de
acel jil de aur.
Şchiopul l-a primit îns în uşa fier riei pe Ares
preaf losul, aruncându-i în fa t ciuni aprinşi şi spuz ,
şi-aşa l-a izgonit înapoi, în Olimp.
Hera sta intuit pe scaun şi se jelea. Ares privea la
dânsa f r nici o putere. Şi ceilal i zei, de-asemeni, se
cam temeau s -ncerce o lupt cu fierarul, c ci zeul
dovedise destul iscusin şi mult curaj în lupt , aşa
şchiop cum era.
Noroc c-a venit tocmai la timp Dionisos, zeul vi ei de
vie, un alt fiu al lui Zeus...

ZEUL DIONISOS A ÎNţ RţAT ţU VIN o amfor de

aur şi a b tut la uşa fierarului, în Lemnos. I-a rostit
vorbe bune, şi astfel l-a-mblânzit. I-a dat dup aceea s
soarb pu in vin. Pu in... înc pu in... O cup ... înc
una... Pân ce f urarul s-a ame it de tot.
Dionisos, v zând c zeul fier riei s-a-nveselit deodat ,
c p tând chef de glum , l-a luat frumos de bra , şi hai
cu el, şontâc... şontâc, în cer.
Hera şi cu to i zeii s-au bucurat nespus când i-au
v zut venind. Şi care mai de care îl ruga pe fierar s-o
scape pe zei şi s dezlege vraja.
Dar el se inea tare.
— Îi dau drumul, de-mi cere i, le r spundea hazliu,
f cându-le cu ochiul. Dar... ea m-a oropsit... M-a
aruncat din cer... şi trebuie s pl teasc . Un pre ...
care-l vreau eu...
— ţe pre vrei?... ţe pofteşti?...
— Eu vreau s -mi da i ca soa pe dalba Afrodita...
 — Ce spui!... Glumeşti, pesemne...
— Ba nu glumesc deloc. Eu doar atâta cer...
To i zeii-au r mas mu i. ţum? îns şi Afrodita, zei a
frumuse ii şi-a dragostei, divina, pe care o iubeau mai
to i nemuritorii, s fie-acuma soa a fierarului cel slut,
ce-asud şi trudeşte, murdar, în fier rie?

STIU ţE GÂNDI I ÎN TAIN : „Hefaistos e slut!...” Ei

şi? Ce e cu asta?... a rostit fierarul. ţe dac sunt aşa?...
Din vina mea sunt oare? Sau dintr-a lor?... ţe spune i?
Şi-a ar tat cu mâna sa aspr , noduroas , pe Zeus şi
pe Hera, silindu-i s -şi aplece ochii c tre p mânt.
— Dar eu muncesc, urmeaz şi mai tare Hefaistos.
Am f cut pe Pandora, fata aceea vie, pe care mi-a
cerut-o chiar tat l nostru, Zeus; şi-un câine de argint,
de straj unui rege; şi tauri care vars foc şi scântei pe
n ri... Şi-un gigant de-aram ; şi arme pentru to i. Iar
mie, dou fete de aur, ce se mişc şi îmi ascult voia, de
parc ar fi vii, şi m ajut -n mers... ţ ci sunt schilod,
aşa e... M-a azvârlit chiar Hera în h u, când a v zut c
m n scuse hâd...
Uimi i ascult zeii cuvintele acestea şi clatin din
umeri, plini înc de mânie.
Dar dânsul le mai spune:
— Vede i şi voi c munca pereche e cu arta, deci şi cu
frumuse ea. Munca sunt eu – eu, cel hulit de voi – şi
frumuse ea-i dânsa, divina Afrodita. Pe ea o vreau de
soa şi voi o s mi-o da i, c ci mie mi se cade. Altfel,
r mâne Hera aşa, pe veşnicie...
Ce murmure!... Ce zgomot!... ţe vuiet f r noim !...
Hefaistos sta îns ca stânca în furtun , în neclintirea
lui, şi Hera se-nvoieşte, nemaiavând ce face. Iar Zeus –
ce s spun ? – a-ncuviin at şi el.
De cum au f cut nunta Hefaistos, fierarul, cu dulcea-i
Afrodita, s-a dezlegat şi vraja ce-o intuia pe Hera, şi s-a
desprins regina din jil ul fermecat.
S-a-ntors apoi fierarul la meşteşugul s u. Şi-avea zeul
Hefaistos atâtea fier rii! Una era în Lemnos, în insula
pietroas , unde-l zvârlise Zeus, când avusese cearta cu
soa a lui, cu Hera. Acolo lucra zeul, cu fiii s i, cabirii7, şi
c-un pitic, Chedalion. În insula Lipari şi sub muntele
Etna mai avea înc dou straşnice fier rii legate între ele
printr-un drum subteran. Şi sub vulcanul Etna, dup
str vechi legende, se spune c sta Tifon, monstrul pe
care Zeus îl doborâse-n lupt şi îl înl n uise, r sturnând
peste dânsul povara unui munte. ţând se mişca
gigantul, strivit sub ap sarea colosului de piatr , el
gâfâia, ş-atuncea, din vulcan, âşneau fl c ri şi magm
clocotit . Vulcanul erupea.
ţa nu cumva gigantul s scape din prinsoare, zeul îşi
aşezase prea greaua-i nicoval chiar pe grumazul lui.
Pe-aceast nicoval , ajutat de ciclopi, lucra de zor
arama, aurul şi argintul, f urind, cu migal , zeci de
minun ii.
În sfârşit, cea din urm , dar şi cea mai vestit din
fier riile în care muncea zeul era chiar în Olimp. Aici a
f cut dânsul armele lui Ahile şi ale lui Enea, sceptrul lui
Agamemnon8, sculpturile cu care era împodobit palatul
soarelui şi multe alte lucruri.
Numai c , aşa vrednic precum era, zeul acesta,
care-ntruchipa focul şi munca m iestrit , avea mereu
necazuri...

CHIAR SOA A, AFRODITA, zei a frumuse ii, îşi b tea

joc de el. Mai mult, îl înşela, f când ochi dulci lui Ares.
El a b gat de seam şi-a f urit o plas cu fire nev zute;
s-a f cut apoi c pleac de acas . ţum a plecat fierarul,
s-a ivit zeul Ares acolo-n fier rie. A luat-o pe zei în
bra e, s-o s rute; dar plasa fermecat le-a c zut în spate
şi i-a prins pe-amândoi. Nu mai puteau s fac o
singur mişcare. Hefaistos s-a-ntors atunci şi a strigat,
chemând zei şi zei e s vad -nşel ciunea fr ânelui
nemernic:
— O, Zeus prea puternic şi voi, nemuritori, veni i,
veni i mai iute, ca s -i vede i şi voi şi s -i dispre ui i!...
Pentru c sunt beteag, frumoasa Afrodita a socotit cu
cale s m batjocoreasc şi l-a-ndr git pe Ares, care este
mai chipeş, dibaci, dar tic los...
Zeii, venind în grab , au început s râd ... Şi-au râs...
au râs... v zându-i pe Ares şi-Afrodita, care se
zvârcoleau ca peştii într-o vârşe, pân când f urarul i-a
dezlegat, la urm , în hazul tuturor.
Zei a, ruşinat , a fugit s s-ascund -ntr-o insul ,
ţipru. Iar Ares a pornit spre Tracia, o ar s lbatic şi
rece, s scape de ocar .
 Note

1. ţhelone înseamn , în limba greac , broasc estoas .

Acesta este înc un exemplu de felul cum poetizau elinii procesul
natural de apari ie a multor specii de animale, n scocind legende
pline de fantezie.

2. Pe amforele arhaice sau în basoreliefuri, cum sunt acelea

din vila Albani, de la Roma, se v d cortegiile nup iale care aveau
loc înainte şi dup s vârşirea c s toriei. Hera este reprezentat
cu sceptrul, pentru c prin c s toria cu Zeus devenea regin a
cerului. În aceast calitate, ca şi în aceea de protectoare a
c sniciei, cum şi-o închipuiau cei vechi, Herei i se ridicaser mai
multe temple. Oraşul zei ei era Argosul. Aici, în heraion – templul
Herei – artistul Policlet f cuse o statuie de aur şi fildeş, închinat
reginei cerului. Statuia era tot atât de renumit ca şi aceea pe
care o ridicase Fidias din aur, abanos şi fildeş, lui Zeus, în
templul din Olimpia. Alte statui de piatr sau de lemn (xoane) se
ridicau şi în alte oraşe: în Samon, Sparta, Nauplia etc.

3. Nauplia era un oraş şi port în antica Argolid , în Peloponez.

4. Bolile se tâlcuiau, cel mai adesea, în vechime, ca fiind

pedepse date de zei.

5. Despre Hebe se spunea, de fapt, c fusese n scut de Hera,

f r ca Zeus s -i fie tat . Ea se n scuse în urma faptului c Hera
mâncase nişte l ptuci, cu care o servise Apolo la o mas .

6. Se povestea c Zeus a v zut într-o zi pe p storul Ganimede,

fiul regelui Troiei. Atât era de frumos p storul, c Zeus s-a
preschimbat într-un vultur şi l-a r pit în cer, f cându-l paharnic
în locul zei ei Hebe.

7. ţabirii erau nişte genii vulcanice, închipui i ca nişte fierari,

care ineau ciocane în mâini sau pe umeri. Unele legende afirmau
c aceste genii, în num r de trei, erau fiii lui Hefaistos.

8. Ahile, Agamemnon şi Enea sunt faimoşi eroi din

multcântatul r zboi troian.
 ezii de-alt dat spuneau c într-o vreme ar fi

A fost, în Olimp, o ceart -ntre to i zeii.

Acest prilej de ceart s-ar fi iscat din faptul
c un rege, ţecrops, pusese temelie unui oraş vestit, în
ara Aticii1.
Iar zeii se sf deau, care din ei anume va fi ocrotitorul
acestui nou oraş, deci cui i se cuvine s i se fac temple,
s i se-aduc daruri de c tre muritorii ce locuiau aici.
S-au certat mult vreme, dar, pân la sfârşit, a r mas
s s-aleag între zeul Poseidon şi zei a Atena.
Atunci, zeul Poseidon a ridicat tridentul, furca sa cu
trei din i, şi-a lovit într-o piatr .
În locul unde zeul m rilor şi-al furtunii înfipsese
tridentul, stânca s-a despicat şi s-a ivit un cal vân t, cu
coam lung şi alb cum e valul.
 ţalul, aceast fiin pe care-o d ruia furtunosul
Poseidon celor de pe p mânt, era înc s lbatic, bun doar
s duc -n lupte r zboinicii, pe şale. Sfor ia cu mânie şi
necheza puternic, izbind copita-n pietre, ori s lta, plin
de furie, şi-şi rotea ochii-n frunte, arz tori ca t ciunii.
A mai lovit o dat Poseidon cu tridentul, şi-a âşnit un
izvor cu undele s rate, învolburate-n spume, la fel cu
apa m rii.
Poseidon a privit mândru în jurul s u şi a gr it astfel:
— D ruiesc dou lucruri de mare însemn tate
supuşilor lui ţecrops: calul, pentru r zboaie şi apa, s-o
colinde... Eu le urez, adic , s fie lupt tori, dar şi
navigatori, ce vor str bate marea. Vor debarca pe
rmuri... şi le vor st pâni, înfrângând alte neamuri...
sporindu-şi bog ia... Tu ce le dai, Atena,
fecioar -nfumurat ?...

ATENA A-NTINS MÂNA, f r nici un cuvânt, spre

calul cel s lbatic, ce tropotea furios şi sfor ia spre zare,
ca vânturile m rii, când urzesc vijelia şi sap gropi de
ap şi-nal mun i de valuri, urlând înverşunate.
ţalul, ca prins de vraj , a-ncetat nechezatul. S-a
apropiat de-Atena. Ea i-a netezit coama şi i-a prins, pe
grumaz, un c p stru de piele.
Calul, ce-l d ruise Poseidon pentru lupt , era
domesticit. Puteau s -l foloseasc oamenii şi la munc ,
nu numai la r zboaie.
Apoi şi-a-ndreptat lancea cu vârful spre p mânt.
Acolo unde boldul cel ascu it al lancei doar a atins
p mântul, a ieşit un vl star, care a crescut iute,
f cându-se un trunchi cu ramuri ml dioase şi frunze ca
argintul sub pr fuirea vremii. Şi, printre frunze, pomul
avea fructe verzui, ca nişte nestemate topite în lumin .
Copacul plin de fructe rotunde, aromate, pe care-l
h r zise Atena supuşilor lui ţecrops, a fost numit
m slinul.
— Acesta-mi este darul! Poporul s aleag pe cine
pre uieşte mai mult!... a zis Atena. Unu-i d bog ia,
prin aventuri pe mare, prin lupte şi m celuri, aşa cum le
câştig doar zvânturatul Ares, iar altul v-o aduce prin
roade dobândite din munc -n timp de pace.
Cecrops şi-a strâns supuşii. Şi i-a pus s aleag : „Ce
soart vor s aib ? Şi cum doresc s fie? Navigatori,
r zboinici? Sau doar agricultori, meşteşugari cu tihn ,
pl smuitori de art şi buni negu tori?”
Ţ rba ii, laolalt , s-au adunat în prip . ţu ochii c tre
mare, plini de nesa , au spus:
— Poseidon s ne fie ocrotitorul nostru... Ne d ruieşte
lupta, puterea, bog ia. Noi îl dorim cu to ii ocrotitor pe
valuri. De mâine vom pleca!...
Dar spi a femeiasc se gr m dise-al turi: so ii, copile,
mame şi într-un glas ziceau:
— Amar greşesc b rba ii! Prea-s înseta i de lupte şi
ochii prea le joac spre valurile m rii. Noi nu-i l s m s
plece. Îi vrem mai bine-acas ; îi vrem muncind în pace,
şi nu pândi i de moarte. Noi vrem s stea acas ... Noi o
dorim de-aceea pe-Atena!... Da. Pe-Atena...
 F cându-se la urm şi o num r toare – pentru c
pân-atuncea erau deopotriv , în drepturi, b rbatul şi
femeia – s-a v zut c acelea ce o doreau pe-Atena
fuseser cu una mai multe ca b rba ii.
Şi regele, la rându-i, a spus dup dreptate:
— Femeile-s cu una mai multe decât noi... Cetatea
nou-cl dit se va chema Atena2 – cu numele zei ei ce-o
s ne ocroteasc .
— Atena!... O, Atena!... ţe bun eşti, fecioar !... Î i
dator m atâtea! Ţ rba ii-or s r mân acas , în cetate,
şi- i vom aprinde facle, şi- i vom aduce jertfe! Prinoase- i
vom aduce din rodul muncii noastre tihnite şi senine...
strigau femei şi fete.

CUM A AFLAT POSEIDON de-alegerea f cut , s-a ivit

dintre valuri, în mâini avea tridentul şi-n ochii verzi ca
fierea o cea de-ntuneric. Nisip avea în barb şi scoici
purta în plete.
A f cut semn spre ape, şi ele-au clocotit ca un cazan
cu smoal . Şi-a îndreptat tridentul spre Atica, cu vârful
intuit c tre Atena, oraşul lui ţecrops.
Aici, în vremea asta, treceau fecioare-n cete, pe o
colin -nalt , Acropola3, spre-altarul unde cinsteau pe
fiica iubit a lui Zeus, Atena, în eleapt . Treceau, în
v luri albe, cu facle-aprinse-n mâini. Şi altele cu daruri.
Dar ce s vezi? Urgia de ape r v şite la semnul lui
Poseidon trecuse peste rmuri şi p trunsese-n ar . Se
îndreptau n valnic c tre noul oraş şi potopeau în cale
v i, arini şi livezi, şi nu cru au nimica din tot ce
întâlneau.
— Un alt potop?... O, Zeus!... Femeile-s de vin !...
Prin ce pedeaps dat femeilor s -l îmblânzim pe zeul
purt tor de trident? strigau în cor b rba ii.
Şi fiind ei mai puternici, au hot rât pe dat s le ia
orice drept, în viitor femeia nu mai putea s fie egal cu
b rbatul4. Ea nu mai avea voie s vie-n adun ri sau
s -şi spun p rerea, necum s hot rasc în treburi
privitoare la ara sau oraşul în care locuia.
Aflând cu ce osând le-au urgisit b rba ii pe fete şi
femei, puternicul Poseidon s-a potolit. Puhoaiele de ape
s-au mai retras; dar tot erau sub valuri oraşe şi câmpii.
Şi, ca s -l mul umeasc pe zeu îndeajuns, au ridicat
b rba ii pe-Acropol , din piatr , un altar lui Poseidon,
numindu-l „al Uit rii”. Rugau astfel pe zeul furtunilor
şi-al m rii s -şi uite sup rarea pe-Atena şi pe ei, şi îi
f g duiau c -l vor cinsti cu sârg. Vor fi plugari şi
meşteri, dar şi n ieri spre larguri bogate în ispite, şi-or
merge şi la lupt , precum dorise zeul.
Poseidon s-a-mp cat. Apa s-a liniştit, s-a întors spre
rmuri. Totul s-a ref cut cu sprijinul Atenei, deoarece
oraşul era tot al zei ei cu ochii azurii. Zei a i-a-nv at
pe-atenieni – se spune în vechile legende – arte şi
meşteşuguri: sculptura, arhitectura, pictura, m iestria
de-a face broderii şi es turi de mân .
Atena era îns şi o es toare bun şi le f cea veşminte
zeilor din Olimp. Tot ea i-a mai deprins pe
harnicii-atenieni s cultive m slinul, ba a şi hot rât c o
ramur verde din pomul de m slin va fi simbolul p cii.
Femeile eline, când înceta r zboiul, ascultându-i
porunca fluturau în mâini ramuri şi frunze de m slin.
În cântece se-arat c ea, Palas-Atena, i-a înv at pe
oameni s mânuiasc roata olarului, mistria, cu itul de
dulgher şi s fac cor bii cu trei rânduri de vâsle:
trireme ateniene ce-au plutit apoi, din rm în rm,
pe-ndep rtate ape, purtând pe pun i eroii. Pe-aceşti eroi
Atena îi înv a s fie viteji, dar şi pruden i. ţ ci nu vine
izbânda, oricât vitejie ai ar ta în lupt , de n-ai
în elepciune şi dac n-ai pruden 5, îi sf tuia zei a.
Pentru aceste daruri şi sfaturi pre ioase, cei vechi ne
povestesc c şi Palas-Atena, fiind mare olimpian şi fiic
a lui Zeus, cerea închin ciuni, supunere deplin .
Nu-ng duia pe nimeni care-o nesocotea, ori nu i se
pleca, sau nu îi sl vea harul, virtu ile, puterea şi arta la
esut.

ÎNTR-O LEGEND VEţHE se spune c tr ia cândva,

într-un oraş, un vopsitor de lân , în purpur , Idmon. Şi
el avea o fat , pe nume Arahneea, c reia-i pl cea lucrul
cu igli a şi fusul, mai mult decât orice.
Ştia copila asta s ese, s brodeze pânze, ca nimeni
alta. în Lidia6, în ara de baştin a lui Idmon, ca şi peste
hotare, se r spândise faima acestei m iestrii.
Regii de prin oraşe veneau s -i cear fetei pânze de
pre şi stofe.
 Dar ce spun eu c regii!... Veneau şi zeit i. Nimfele
de pe munte, din v i, din apa m rii, se gr m deau în
casa micu -a lui Idmon, s-o vad pe copil brodând sau
esând pânza, şi nu se s turau privind gra ia, arta pe
care le punea, în lucrul mig los, fecioara lidian . ţând
ea dep na lâna sau începea s trag fire lungi şi sub iri,
albe, moi şi uşoare ca norii din v zduhuri, când îşi
r sucea fusul, nimfele se mirau şi începeau s spun :
— Atena te ajut în es tura asta, altminteri nu se
poate, copil -a lui Idmon!... Ea, zei a m iastr , care-a
esut şi Herei v lul s u de mireas , e îng duitoare şi- i
d ruieşte har. S-ar cuveni acuma s -i mul umeşti şi tu
în templul de pe coast . Du-i jertfe şi te pleac pe
lespedea de piatr , dup ce-aprinzi miresme în vasele de
lut.
— Nu, nimfelor!... Greşeal !... Pe mine nu Atena m-a
înv at esutul, ci tat l meu, Idmon. Lui îi dau
mul umire, le r spundea copila. La drept vorbind, zei ei
nu-i datorez nimic.
— Taci, taci c te ajunge blestemul ei! Zei a nu poate
s ierte, de mai vorbeşti aşa, strigau nimfele-n cor. Chiar
dac tu nu ştii, tot dânsa te ajut . ţ ci straiele purtate
de pream re ul Zeus numai ea le croieşte, şi to i
nemuritorii socotesc cinste mare c le e dat s poarte
haine de mâna ei – şi tu o-nfrun i? Nebuno! Nu mânia
pe zei! Şi mai ales pe-Atena. Ea a zdrobit cu mâna-i
divin pe-un gigant, Encelade, şi-a r sturnat un munte
de piatr peste el. Pe Ares, zeul luptei şi-al r zbun rii
crude, l-a-nfrânt şi l-a r nit. Tu ce gândeşti? C-Atena î i
va cru a trufia? Taci!... şi te umileşte în fa a-i, f r glas.
Fata nu s-a l sat, şi le-a r spuns astfel:
— O fi aşa cum spune i. O fi esut veşminte; dar eu
lucrez la fel, de nu cumva mai bine... Voi înşiv -a i
v zut. Şi... am doar o dorin : s-o-ntrec chiar pe Atena
în meşteşugul ei!
Cum a rostit copila şi vorbele acestea, nimfele au
fugit, strigând în gura mare:
— Vai!... Vai!... Vai, ce blestem!...
Atena auzise sfidarea Arahneei şi-a sim it c o taie
mânia, ca o lam de sabie, în piept. A vrut s-arunce
lancea spre fat , s-o ucid .
Dar cum Palas-Atena era mult chibzuit , a socotit c -i
bine s se r zbune altfel.
A luat înf işarea unei biete b trâne, cu p rul alb ca
neaua, uscat , gârbovit , f r un dinte-n gur .
Aşa s-a coborât ca un nor pe p mânt, chiar în oraşul
unde locuia Arahneea. A cioc nit la uş şi, cu o voce
slab , i-a cerut ad post. ţopila a primit-o. Şi-apoi, din
vorb -n vorb , zei a a-ntrebat-o de meşteşugul ei. Şi ea,
f r de team , i-a povestit b trânei ce-i spuneau
nimfele.
Zei a pref cut în bab i-a r spuns:
— Nimfele au dreptate. Ascult -m ce- i spun!... Tu
eşti o es toare cum nu mai e nici una în Lidia m noas ,
chiar şi-n întreaga lume... Eşti printre muritoare întâia
la brodat. Dar, în Olimp, nu ştii c e Palas-Atena? Nu
cuteza s-o-nfrun i. Arunc -te mai bine cu capul în
rân şi cere-i îndurare, c ai gr it aşa. Zei a-i
milostiv şi poate s te ierte...
— De ce s -i cer iertare, când ştiu c n-am greşit. ţ
pot lucra şi eu – nu-i crim , mi se pare! Şi dac
se-ndoieşte Atena de iscusin a mea, eu o aştept s vie...
Oricând ar vrea, sunt gata s m întrec cu dânsa...
— Eşti gata?... Am venit!... a spus r stit Atena,
luându-şi dintr-o dat chipul s u olimpian.
Se spune c atuncea nimfele s-au întors s-o
pream reasc -n imnuri pe zei a Atena.
Doar fata, Arahneea, nu a fost prea mişcat c-o vedea
pe Atena. O vag -mpurpurare i-a luminat obrajii, ca
raza aurorii-n faptul dimine ii, dar, sigur de sine, a
st ruit s -nceap întrecerea pe loc7 .

SE-AŞAZ FIEţARE din ele-n câte-un col şi-ncep cu

grab lucrul.
ţu degetele iu i es stof str vezie şi fin ca o cea .
Amestec în vase vopsele preparate de meşterii din Tir
şi coloreaz stofa în sute de nuan e, cum numai
curcubeul mai are, uneori.
Aurul şi argintul sclipesc mai pretutindeni, dând
stofei scânteteri! Nimeni n-a v zut înc asemeni es tur
şi astfel de culori.
Zei a-ntruchipeaz , pe stofa ei, o stânc . Este
Areopagul8, unde s-au întrunit zeii odinioar , s judece
gâlceava dintre ea şi Poseidon.
Şi tot pe-aceast stof , înconjurând pe Zeus, cei
doisprezece zei se v d şezând pe jil uri, şi fiecare poart
însemnele prin care e cunoscut de oameni. Iar Zeus se
desprinde dintre dânşii, seme , atotputernic, ca un
st pân al lumii. Poseidon, drept în fa , loveşte cu
tridentul o stânc , şi dintr-însa sare un cal cu coama şi
n rile în vânt. Al turi e Atena. ţu lancea doar atinge
p mântul, şi din el r sare viu m slinul, cu fructele
verzui.
Astfel s-arat stofa esut de zei . Dar ca s -i
prevesteasc fecioarei lidiene cele ce vor urma, pentru
c-a îndr znit cu ea s se m soare, Atena-nf işeaz şi
alte întâmpl ri, în cele patru col uri.
Într-un ungher ea ese pe Hemus şi Rodope, odinioar
oameni, care s-au luat la har şi-ntrecere cu-Olimpul,
şi-s transforma i în mun i în alt col se arat p ania
reginei pigmeilor, schimbat de Hera într-un cocor. În
altu-i Antigona, c reia pletele-i s-au pref cut în şerpi,
fiindc a cutezat s spun , într-o zi, c are p r mai
mândru decât so ia lui Zeus. Şi, în sfârşit, în col ul al
patrulea, zei a arat pe ţinira, o mam urgisit , c zând
pe nişte trepte dintr-un templu al Herei. Din ochii ei
curg lacrimi pe treptele acelea, în care-s preschimbate
frumoasele ei fete. Mama a fost lovit pentru c-a
îndr znit s -i înfrunte pe zei cu vorbe de ocar .
Zei a Atena mai brodeaz , cu fire colorate, jur
împrejurul stofei, şi nişte r murele vinete de m slin.
În acest timp copila, istea a Arahneea, îşi ese
m iestrit, în stof , alte lucruri, cu mult mai gr itoare,
un şir de nedrept i s vârşite de zei. Ţa chiar pe Zeus
însuşi îl arat r pind-o pe fecioara Europa. El e
schimbat în taur. Şi marea parc -i mare într-adev r pe
stof . S juri c -i sim i mireasma s rat şi amar .
Talazurile parc se zbucium într-una şi se izbesc de
rmuri, zdrobindu-se aievea în cioburi lucitoare, cu
lic riri de stele, smaralde şi safire. Taurul fuge-n tropot.
Suratele Europei o strig , o jelesc. Şi fata, tremurând ,
abia se poate ine de coarnele de aur şi plânge
desperat .
Îl mai arat , apoi, pe Zeus, ca satir, ademenind-o pe
blânda copil Antiopa; ca flac r , furând-o pe sora ei,
Egina; ca p stor, înşelând-o pe mândra Mnemosina; ca
vultur şi ca şarpe, r pind neprih nite fecioare,
pretutindeni.
La fel înf işeaz şi pe zeul Poseidon: când taur, când
berbece, ori cal, ori şoim, ori peşte, înşelând alte fete.
Nici Dionisos – Bachus – şi nici zeul Apolo nu sunt
cru a i defel. Sunt ar ta i şi ei, când pref cu i în
struguri ispititori, pe coarde de vi -nşel toare, când în
p stori, sau fiin e ce zboar prin v zduh. În jurul
es turii, copila zugr veşte un chenar înverzit de ieder
în floare.
Aşa minun ie nu mai v zuse nimeni şi nici m car
Atena...

ZEI A ţERţETEAZ AMARNIţ o rât lucrarea

s vârşit de fata lui Idmon. Îi e cu neputin s -i
g seasc cusururi. Talentul Arahneei întrecuse cu mult
pe-acela al zei ei.
Şi-Atena, îndârjit , uitându-şi chibzuin şi toat
în elepciunea, n-a mai putut s -ndure dârzenia copilei şi
– cum inea suveica în mân – a lovit-o şi i-a spus vorbe
grele. Apoi i-a deşirat întreaga es tur . Îndurerat , fata
a luat iute un şnur şi-a vrut s se anine de grind , s -şi
ia via a.
Atâta c zei ei, p rându-i prea uşoar aceast
isp şire, a azvârlit spre ea un suc înveninat.
— Aşa vei sta, în veacuri, pe grind spânzurat ,
esându- i f r preget afurisita pânz . Iar oamenii- i vor
rupe aceast es tur , copil -a lui Idmon!...
ţopila osândit de zei a Atena s-a preschimbat pe
dat într-o fiin mic – p ianjenul9 – care îşi ese veşnic
pânza sa sub iric din fire argintii şi to i i-o rup. Iar ea
şi-o ese iar ... şi iar ...
Şi totuşi, pe Atena, chiar dac s vârşise asemenea
isprav , elinii au cinstit-o mai mult decât pe-al i zei.
ţredeau c ea inspir poe ii, muzicienii şi le arat
calea spre piscurile artei. ţredeau c ea-i înva pe
poe ii Eladei s -şi dr muiasc -n versuri belşugul de
imagini, cu mult chibzuin . Poezia, ce-i lipsit cumva
de-n elepciune, e rostit -n zadar. Mintea nu o culege.
Inima n-o p streaz . E ca un fum în vânt.
Şi tot dânsa, Atena, era zei a care mai ocrotea cu
grij , pe lâng arte, ştiin a. Aşa cântau aezii, în antica
Elad , pe-Atena10.
Nu pe-Atena!... ţântau în elepciunea, gândul
p trunz tor ca lancea ascu it , ce o purta zei a. ţântau
destoinicia, arta şi meşteşugul ce ea le-ntruchipa...
 Note

1. Str vechea Atic se afla în Peloponez, în fa a insulei Eubeea,

având capitala la Atena. Cuvîntul „atic” se t lm ceşte metaforic:
„plin de gra ie şi de delicate ”, fâcându-se prin el o aluzie la
rafinamentul spiritului atenian.

2. Nici un oraş n-a fost mai renumit în Grecia antic decât

Atena, oraşul închinat zei ei în elepciunii. Aici, din patru în patru
ani, se organizau mari serb ri la care se îmbulzeau participan ii la
concursuri şi alerg ri, dar şi dansatorii, muzican ii şi poe ii.
Serb rile se numeau Panatenee – dup numele zei ei. La Atena au
fost rostite şi apoi transcrise versurile b trânului poet orb Homer.
Aici, într-un faimos amfiteatru de marmur , Odeonul, r sunau
minunate cânt ri, ce dezmierdau urechile mul imii însetat de
art .

3. Acropola era citadela str vechiului oraş Atena. Multe oraşe

aveau dealtfel o acropol (în greceşte acropol înseamn oraşul de
sus) unde se afla citadela de rezisten în primejdii şi r zboaie.
Tot aici erau construite, de obicei, templele zeilor, în care se
p strau obiectele cele mai de pre .

4. Legendele eline, precum arat Friedrich Engels, p streaz în

ele multe amintiri din perioada matriarhatului, a perioadei când
femeia juca rolul precump nitor în familie. În legenda despre
ţecrops se men ioneaz trecerea de la matriarhat la patriarhat,
adic la perioada când b rbatul începe s aib în familie rolul
principal. Ca toate celelalte fenomene istorice şi sociale, este
justificat şi acesta, în mitologia elinilor, printr-o întâmplare legat
de zei.

5. Simbolul pruden ei e şarpele, iar cel al în elepciunii este

bufni a. Şarpele şi bufni a se v d aproape întotdeauna lâng
zei , în vechile opere de art .

6. Lidia, ar vestit în antichitate, în Asia Mic , era situat

între Misia, Frigia şi marea Egee. În istorie este celebru bogatul
rege al Lidiei, Cresus.

7. Vechea legend elin a fost minunat povestit de Ovidiu în

„Metamorfoze”, şi dup el preluat de scriitorii moderni.

8. Areopag înseamn stânca lui Ares. Pe aceast stânc ,

legenda spune c a fost disputa dintre zei asupra dreptului de
protector al oraşului Atena. Mai târziu, sfatul arhon ilor, care
conducea oraşul Atena, a c p tat numele de Areopag.

9. P ianjenul se cheam Arahne în greceşte (De-aici familia

zoologic a arahnidelor).

10. În şcolile romane, portretul sau statua Minervei – cum se

numea Atena la ei – era la loc de cinste şi dedesubt sta scris:
„Minerva fuit Dea literarum, scientiarum et omnium artium”,
adic : „Minerva este zei a literaturii, a ştiin elor şi a tuturor
artelor”.
Noi avem Ateneul – l caşul de arte şi de ştiin . Astfel de
atenee mai sunt şi ast zi în multe ri, c ci Atena a r mas un
simbol al culturii şi în elepciunii.
Poetul roman Hora iu a scris o carte cu versuri iscusite,
numit „Ars poetica”, o carte despre arta crea iei poetice. În ea
gr ieşte astfel c tre poe ii vremii, cerându-le s pun şi un dram
de în elepciune în orice poezie:
„Tu n-ai s po i spune nimica şi n-ai s izbuteşti, dac nu vei
ine seam de Minerva” sau:
„Tu nihil invita dices faciesve Minerva”.
 ând peste rmurile însorite ale Eladei porneau

C s bat vânturile toamnei, ducând cu ele frunze

vestejite, ca nişte p s ri roşii, f r
purtate de şuvoaie c tre mare, când cerul i-nvelea în
via ,

falduri de nori şi cea vine ie, aezii-n l au imnuri lui

Apolo.
„Tu eşti lumina, cântau ei. Tu eşti c ldura scump
muritorilor. cum ne p r seşti şi pleci c tre inuturile
hiperboreene, s duci şi-acolo marea- i str lucire, poezia
şi-armoniile divine, ce ne-ncântar pân azi pe noi...”.1
Şi-n imnurile lor aezii îl prosl veau pe fiul Letei, zei a
nop ii înstelate. Reaminteau, în primul rând, cum zeul,
cu un arc pe spate, având în mâna stâng lira, p şise
falnic în Olimp.
Zeus şi to i nemuritorii, v zându-l pe Apolo atâta de
frumos în veşmântul de aur, parfumat cu esen e, inând
în bra e lira, nu ştiau ce s-admire mai mult: înf işarea
lui mândr , sau cântecul sublim ce-i r suna din lir .
Ridica i de pe jil uri, afar doar de Zeus, de Hera şi de
Leto, zeii l-au aplaudat. Când s-a sfârşit cântarea, îns şi
zei a Leto i-a luat lira de aur şi arcul cu s ge i şi i le-a
ag at de o coloan -nalt . Iar Zeus, tat l s u, i-a oferit o
cup umplut cu nectar.
ţele nou zei e, care sunt cunoscute sub numele de
muze, s-au adunat în juru-i şi l-au recunoscut
ocrotitorul lor. Spre slava lui Apolo sau Febus, cum s-a
mai numit zeul, ele au rostit imnuri care au dezmierdat
urechile cereşti, în timp ce Afrodita şi casta Artemis s-au
luat de bra cu Hebe, zei a tinere ii, cu horele voioase şi
cele trei charite, începând s danseze. Şi-n hora
gra ioas s-au gr m dit şi zeii: Hermes, neobositul, şi
Ares, violentul, dând jocului îndat mai mult vioiciune.
Apolo îi privea. Şi fruntea lui divin era încercuit de
raze în cunun .
V zînd aceast hor , blonda zei Leto a c tat c tre
Zeus, şi Zeus c tre dânsa. Şi amândoi p rin ii au fost
cuprinşi pe dat de-o mare bucurie.

ZEUL – DUP AţEEA – a coborât în lume şi a

cutreierat prin ri nenum rate, c utându-şi loc de
templu. Şi, tot umblând pe drumuri, Apolo a ajuns în
nişte locuri stranii, stâncoase, mohorâte. Pas mite
sosise în muntele Parnas. Aici sunt nişte vârfuri de
piatr cenuşie, ce parc stau s cad într-un abis de
smoal clocotitor de vuiet. Şuvoaiele de aer – un aer cald
şi umed – âşnesc necontenit şi vorbele rostite se-ntorc
iute-n ecouri, sunând din stânc -n stânc 2 .
P durea-i misterioas . Frunzişul ei şopteşte. Un izvor
îşi pr vale apa sa cristalin spre valea-nnegurat , s rind
peste pripoare.
Şi-n munte-i o strâmtoare afund , mocirloas , unde
tr ia atuncea – precum spunea legenda – un şarpe
numit Piton. Trupul acestui monstru era lung cât un
munte, cu-o sut de grumazuri şi o sut de guri, care
azvârleau fl c ri, duhori înec cioase.
Duhorile acestea în esau tot v zduhul şi oameni,
fiare, gâze, p s ri sau alte fiin e, dac treceau pe acolo,
se stingeau, otr vite.
Şarpele se n scuse dintr-o mocirl verde. Mocirla
r m sese din apele v rsate acolo, prin potopul orânduit
de Zeus.
Piton primise-n tain porunc de la Hera s -l
pândeasc pe-Apolo, când va trece prin munte, şi s -i
r pun via a. Hera-l ura pe fiul cel nou-n scut al Letei,
pentru c so ul s u, preaputernicul Zeus, inea mai
mult la dânsul decât la fiii ei: Hefaistos şi Ares.
Când a ajuns Apolo în muntele Parnas, dihania
uriaş s-a avântat spre dânsul, dornic s -l ucid . Dar
zeul şi-a întins arcul. A tras prima s geat . Erau doar
patru zile de când v zuse lumea, şi-ntâia lui s geat a şi
nimerit monstrul.
E drept c şi s geata fusese f urit de fierarul din
Lemnos, Hefaistos, schilodul, cu mare meşteşug. ţum
i-a p truns s geata în carnea muced , şarpele a sim it
c i-a venit sfârşitul. A încercat s scape şi s se furişeze
într-o peşter adânc . Dar n-a mai izbutit...
Chinuit de dureri, Piton s-a zvârcolit prin verzile
mocirle în care vie uia. A s rit în nisipul cel galben de pe
maluri şi a lunecat iar , cu şuiere cumplite, în putreda
b ltoac , în vreme ce veninul i se scurgea din boturi.
Monstrul s-a zvârcolit tot mai încet în ap . Ochii i
s-au l sat. S-au cufundat pe-ncetul, de tot, în întuneric.
Aşa s-a pr p dit. Iar trupul s u, lungit pe zeci şi zeci de
stânjeni, i s-a uscat cu timpul, sub razele de soare ...3
Şi locurile acestea unde-a r pus Apolo pe fiorosul
monstru au fost numite Delfi.
— În Delfi se vor pune temelii unui templu şi-unui
vestit oracol, a hot rât Apolo. Oamenii vor putea
s -ntrebe şi s afle r spuns la întreb ri, prin preoteasa
mea, Pitia, în eleapt . Ea se va aşeza pe un trepied de
aur, înv luit în pielea lui Piton cel r pus, deasupra unei
grote adânci şi fumegânde, ce duce pân -n ara lui
Hades, mohorâtul... Prin ea voi da r spunsuri. Dar
oamenii datori sunt s -mi d ruiasc aur şi scule
pre ioase şi zeci de bog ii, r splat pentru mine şi
preo ii din templu4 ... Mai poruncesc, de-asemeni, s
aib loc, în cinstea luptei mele cu monstrul, jocuri,
serb ri, concursuri, şi cântece, şi dansuri5 ... S fie
veselie, iar eu s fiu sl vit...
Dup aceea zeul, p tat înc de sânge – de sângele lui
Piton – a pornit s se spele, s -şi purifice trupul, în
micul râu Tempe.
 -

CUM S-A SP LAT ÎNS DE SÂNGE, Apolo a prins

chef de via , de dragoste şi desf tare... El şi-a pus ochii
pe o nimf , nimfa Dafne, copila râului Peneu.
Atâta c micu a nimf ceruse tat lui s u, râul,
dreptul de-a sta nem ritat , deşi mul i regi şi mari eroi
şi-ar fi dorit-o de so ie.
Ţa, chiar un prin , pe care dânsa îl izgonise deseori,
era atât de-ndr gostit, încât şi-a l sat p rul lung, s-a
îmbr cat în straie de fat şi, izbutind s se apropie
de-ncânt toarea Dafne, se mul umea s-o vad zilnic.
Apolo îns a aflat, şi-a hot rât s-ademeneasc , într-o
zi, pe-acest prin la scald , şi-n acest fel s dea-n vileag
c e un tân r, nu o fat .
Prin ul cu plete lungi, de aur, a fost silit s se
dezbrace, s intre-n apa râului.
Înşel ciunea prin ului a fost pe loc dezv luit . Dafne,
speriat , a fugit, plângând amar, s se ascund . Iar
nimfele ce o-nso eau au s rit la s rmanul prin , l-au
doborât cu l ncile şi i-au zvârlit trupul în râu.
Apolo s-a veselit straşnic, v zând c prin ul a pierit,
şi-a plecat în c utarea nimfei. N-a c utat mult, şi-a
aflat-o într-un desiş umbros de fagi. Dafne, z rindu-l, a
fugit s se ascund şi mai bine, în timp ce zeul o urma,
strigând mereu în urma ei:
— Fiic frumoas -a lui Peneu, opreşte-te...
opreşte-te... Nu-i un duşman b rbatul care alearg azi
pe urma ta... ţi sunt îndr gostit de tine, eu, zeul
care-mi logodesc adeseori glasul cu lira şi îi desf t
pe-olimpieni...
Dar nimfa nu-i asculta vorba, nici jur mintele
fierbin i. Fugea, ca-n zbor, peste coline. P rea o biat
ciocârlie, care cântase pân-atunci şi se rotise în v zduh,
dar şoimul cel mereu fl mând îi auzise cântecul,
şi-acum vroia s-o sfâşie pe cânt rea a cerului...
V lul c zuse de pe fat ... Doar pletele o mai fereau de
ochii zeului Apolo, pletele lungi pân -n p mânt. Teama
îi da puteri s-alerge copilei râului Peneu; dar zeul îşi
înte ea fuga şi era gata s-o ajung ...
Sim ind în ceaf r suflarea aceluia ce-o urm rea, şi
fiind sleit de puteri, dup o goan -atât de lung , fata îi
strig râului:
— Ajut -m acum, o, tat . Deschide- i apa s
m -nghit , sau schimb -aceast frumuse e, care-mi
aduce nenoroc...
Abia-şi sfârşeşte fata ruga, c-o toropeal o p trunde,
şi-o scoar rece i se-ntinde pe sân, pe trupul delicat.
P rul i se preschimb -n frunze. Ţra ele iau înf işarea
de ramuri lungi, tremur toare. Picioarele prind r d cini
pe malul nisipos al apei. Din toat frumuse ea nimfei
r mâne numai frunza verde şi sclipitoare în lumin .
Apolo o cuprinde-n bra e pe Dafne, pref cut -n
trunchi. Sub învelişul nou se simte cum bate înc inima
înfricoşat a copilei. Zeul s rut trunchiul rece. Dar nici
aşa, schimbat -n arbore, pe malul râului Peneu, ea nu-i
primeşte s rutarea şi îi r neşte buzele, cu scoar a aspr
de copac.
— ţhiar dac tu nu vrei, Dafne, rosteşte zeul, vei fi de
azi copacul meu. Frunzele tale au s -mi fie podoab
pletelor şi lirei şi tolbei mele cu s ge i.
ţopacul parc îl ascult şi-şi clatin frunzişul
proasp t, sub adierea liniştit a vântului de miaz zi.
Iar zeul înc mai s rut scoar a cea aspr şi rosteşte:
— Pentru înving torii-n lupte, semnul de cinste o s
fie cununi din frunzele de laur! ...6

ÎNCUNUNAT APOI CU LAUR, Apolo a plecat prin

lume. N-a trecut îns vreme lung şi a-ndr git pe alte
fete. Dar, ca un demn fiu al lui Zeus, le-a p r sit, la
rând, pe toate. Fiii lor au întemeiat multe oraşe, în
Elada. Numai c vestea necredin ei zeului fa de so ii se
r spândise pretutindeni şi fetele fugeau de dânsul,
c tând s scape de ruşinea de-a fi şi ele am gite şi
p r site rând pe rând.
Era îns pe acea vreme o tân r , ţastalia, fiic a
regelui din Delfi. Fata avea un har: cânta, cum nu putea
s cânte alta. ţânta şi se juca pe munte cu fetele de
vârsta ei.
Zeul, v zând-o, a-ndr git-o şi a cerut-o de so ie.
ţastalia iubea pe altul, pe un p stor care-şi mâna
cirezile acolo-n munte. Şi ei se întâlneau ades şi îşi
juraser credin , pân la moarte, amândoi. Zeul Apolo
ştia totul, ura pe tân rul p stor şi într-o zi
l-a-ntâmpinat cu ochii-n fl c ri şi i-a spus:
— Te chem la lupt , fecioraş!... Eu trag cu arcul, tu
cu lancea. Am auzit cum te-ai l udat c po i inti la fel
ca mine... Şi mai-nainte ca fl c ul s fi putut ridica
lancea, zeul a şi tras o s geat .
P storul a c zut în brânci, apoi pe spate, şi-a murit.
Zeul Apolo a chemat un cârd de corbi s -l ciugule şi a
plecat s caute fata.
ţastalia tocmai venise s ia ap dintr-o fântân . Zeul
s-a apropiat de dânsa, spunându-i în acelaşi timp:
— Iubitul t u piere pe munte. L-am izbit cu s geata-n
piept. Acum po i fi so ia mea. Eşti liber ... Vei fi a mea...
Şi-a vrut s-o şi cuprind -n bra e. Dar ea n-a stat s
se gândeasc . A s rit în adâncul apei.
Zeul n-a mai putut s-o scape; dar a rostit îndurerat:
— Apa în care te-ai zvârlit, ţastalia, va c p ta numele
t u. Pitia îns şi n-o s poat afla viitorul nim nui, de nu
îşi va sp la-nainte trupul în apa limpede... Iar poe ii, de
vor vrea s spun stihuri m iestrite, s cânte imnuri
zeilor, vor trebui s se adape întâi de-aici, şi-apoi s
pun mâna pe lir , ca s dea glas strunelor, în viers
vr jit ...7
El însuşi, zeul, a r mas acolo timp îndelungat, rostind
în amintirea fetei cânt ri bogate-n armonii, şi
alinându-şi astfel dorul de fata regelui din Delfi.

DEALTMINTERI, ZEUL ERA TARE MÂNDRU de lira

lui.
— Nu-i nimeni mai presus de mine, gl suia muzelor
adesea.
Nu-i nimeni?... Nu era...
Pentru c , iat , muzele au adus din Frigia o veste.
Tân rul Marsias, cutez torul, a f cut o unealt nou de
cântat, numit flaut. Şoapta lui e duioas , alin toare.
ţând punea Marsias la buze noua unealt de cântat,
fream tul vie ii contenea. Nimfele şi satirii se-adunau şi
ascultau, f r de glas, cântarea lin şi sunetele
nemaipomenite.
Se povestea c -n Frigia, odat , se n pustiser
duşmanii peste ar , ca frunza şi ca iarba, împov ra i de
arme şi de ur .
ara era aproape-nfrânt şi desperarea n v lea,
nebun . Femeile-şi smulgeau de la sân pruncii şi-i
ucideau, decât s cad prad duşmanului s lbatic,
nemilos.
În clipele acelea, când p rea c -i dus ultima n dejde,
s-a ivit Marsias în lupt .
— Bine-ai venit! strigau oştenii. ţu flautul t u vei
mângâia pe cei care-şi dau via a pentru ar ...
Marsias le-a zâmbit, şi ducându-şi unealta nou de
cântat la buze, a suflat cu putere într-însa, f când s
izbucneasc -o melodie. Iar degetele îi jucau pe flaut,
parc s ltau nişte voinici în hor .
Sunete tânguioase au âşnit. Duşmanii şi-au contenit
pasul. L ncile le-au alunecat. Din mâini le-au c zut
s biile-ascu ite, şi scuturile peste ele, f când zgomot.
S ge ile f ceau îndat cale-ntoars .
Iar râurile rii se-n l au din matca lor cu vuiete
grozave şi se uneau, alc tuind o mare cu valuri
crâncene, urlând turbate. N v litorii au fost lua i de
ape, izbi i de arbori şi strivi i de pietre. Nici unul nu s-a
întors acas , s -şi mai revad so ia şi copiii. Marsias a
cântat necontenit, pân -au pierit cu to ii, lua i de ap ...
— O, Marsias! au gr it frigienii. ţe mul umire i-am
putea aduce ie, ce ne-ai sc pat de moarte, de jaf şi de
robie ruşinoas ?
— Nu-mi trebuie nimic, a spus fl c ul. Nu eu, ci
cântecul de flaut a sc pat ara...
Şi auzind Apolo c fl c ul cânt cu atâta iscusin ,
s-a-ntunecat de sup rare. Urcându-se în carul s u de
aur, a purces c tre Frigia, şi ajungând acolo, a trimis
s -l cheme pe Marsias şi l-a-ntrebat:
— ţe instrument cânt mai minunat?... R spunde!...
— Tu crezi c lira, şi eu – flautul... a rostit Marsias.
— Atunci s te întreci cu mine! a poruncit zeul Apolo.
— Primesc, dar îi cer drept judec tori pe-acei ce
locuiesc p mântul: oamenii, nimfele, satirii.
— Nu! Nu m învoiesc, a mai spus zeul. To i sunt
nepricepu i ca tine. Doresc s vie cele nou muze, al
c ror obl duitor sunt eu.
Zeul a f cut apoi semn spre slav , şi muzele s-au şi
înf işat.
— Acela care o s -nving are dreptul s -l pedepseasc
pe cel lalt cum o pofti!... a rostit ultimul cuvânt Apolo.
Şi-ndat a-nceput concursul...

ÎNTÂIUL A-NCEPUT APOLO cu lira sa. Atât de dulce

suna lira, c muzele l-au aplaudat:
 — Fiul zei ei Leto o s -nving !...
Dar Marsias şi-a dus flautul la gur , pornind s -şi
cânte melodia. Iar cântecul âşnea din flaut atât de cald,
atât de straniu, încât p rea un vis, o tain , care se
furişa în suflet şi-l fermeca...
— O, ce frumoas este cântarea lui! au strigat cele
nou muze. Întrece lira lui Apolo...
— Întrece lira mea? a spus Apolo, cu vocea
amenin toare. O, muzelor, nu şti i ce spune i! M
mânia i cu vorba asta. S mai cânt m înc o dat ...
Primeşti fl c ule?...
— Primesc!
Numai c de-ast dat zeul şi-a înso it lira cu glasul.
Şi cântul lui era divin. Muzele toate, bucuroase, au spus
c el e-nving torul. Marsias, îns , s-a-mpotrivit,
spunând c lupta a fost prea bine hot rât , de
la-nceput, doar între lir şi flaut.
— ţe caut glasu-n lupta asta? El apar ine altei arte.
— Ba nu, şi tu te foloseşti de gur , când sufli-n flaut,
a gr it zeul. Deci pot s cânt şi eu cum vreau, la fel ca
tine, Marsias! Ba, chiar mai mult. Vezi lira mea? Eu cânt
dintr-însa, când dintr-o parte, când dintr-alta. S cân i
şi tu la fel, din flaut.
— ţu lira ta v d c se poate, a spus fl c ul, dar eu
nu pot s suflu-n cel lalt cap t al flautului, ştii foarte
bine. Asta e doar o viclenie, ca s m -nvingi – c ci nu
po i altfel...
Concursul a-nceput din nou. Zeul şi-a pus tot
meşteşugul în cânt cu lira şi cu vocea, iar Marsias s-a
întrecut pe sine în cântecul duios de flaut.
Patru din cele nou muze erau de partea lui Apolo.
Patru-i l udau îns rivalul. Mai era una: Caliope, muza
poemelor, şi dânsa îl îndr gise pe Apolo. Ea i-a dat votul
zeului. Astfel, nedreptul olimpian a câştigat acest
concurs şi l-a înfrânt pe Marsias. Şi zeul nec jit la culme
pe Marsias c -l înfruntase şi era gata s -l întreac , de
nu i-ar fi venit în sprijin frumoasa muz ţaliope, a pus
la cale o osând de o cruzime f r seam n. Legându-l pe
Marsias de-un pin, l-a jupuit de toat pielea, cu mâna
lui, însângerându-l.
— Î i ceri iertare? îi striga.
Fl c ul n-a cerut iertare; i-a spus doar zeului atâta:
— Fiu al lui Zeus, m-ai înfrânt cu ajutorul Caliopei;
dar nu m-ai întrecut, viclene, şi nu m tem deloc de
tine. Cântecul meu din flaut va fi de-a pururi cinstit şi
neuitat de oameni, de to i aceia care-nfrunt voin a
zeilor tiran ...
Şi şi-a dat sufletul, viteazul...
Sângele lui s-a scurs în tin , roşu şi gâlgâind cu
spume. S-a pref cut, se povesteşte, într-un râu
neobişnuit. Un râu cu unda purpurie, c ruia oamenii
i-au dat numele cânt re ului ucis. Oamenii, nimfele,
satirii l-au plâns, l-au plâns vreme-ndelungat . Flautul
lui drag, purtat de valuri, a colindat prin toat lumea şi,
dup cum spune legenda, el cânta singur, peste ape,
imnul cel aspru-al r zvr tirii.
Atâta doar c Apolo, temându-se ca muritorii s nu
înve e acest cântec, a cules flautul de pe ape, l-a dus în
templul s u din Delfi şi l-a-nchinat, s fac pace cu
umbra celui ce pierise...
 Note

1. ţântau în acest fel, pentru c Apolo simboliza, în primul

rând, lumina şi c ldura soarelui. De aceea Apolo se mai numea şi
Febus, cuvânt care semnific lumina. Lumina şi c ldura nu mai
aveau putere c tre sfârşitul toamnei. Iarna şi mai pu in. Se
întorceau prim vara, în rev rs ri de aur, verdea , bucurie şi
cântece de p s ri.
Poe ii sl veau atunci înapoierea zeului luminii, ce trecea prin
v zduh, într-un car de aur, tras de lebede ca neaua. În toat
vremea asta, a iernii friguroase, umbrite, întristate, grecii credeau
c zeul luminii se afl undeva, la marginile lumii, dincolo de
palatul de ghea al lui Ţoreu, vântul de miaz noapte, în locuri
numite de aceea hiperboreene. Naşterea lui Apolo din Leto, zei a
nop ii, în insula Delos (insula luminoas ), era alegoria izbucnirii,
în zori, a luminii albe din trupul negru al nop ii. Hera, so ia lui
Zeus, ce întruchipeaz cerul, s-a împotrivit cu ur naşterii lui
Apolo. A prigonit-o pe Leto. Vroia s in noaptea pe loc; dar n-a
izbutit, c ci zeul s-a n scut, lumina s-a ivit, şi Temis, zei a ordinei
şi drept ii, i-a înf işat pe un talger, micu ului Apolo, merindele
cereşti: ambrozia şi nectarul. ţum a gustat Apolo bucatele divine,
s-a f cut un fl c u cu buclele pe umeri, frumos ca ziua sc ldat
în lumin , când totul str luceşte şi te îmbie la cântec. S ge ile din
arcul zeului înseamn chiar razele de soare, iar lira e cimbolul
cânt rii. ţând vine prim vara, când se iveşte ziua, dup noapte,
p s relele zboar şi ciripesc prin arbori, iar omul, când e vesel,
când are lumin în suflet, cânt bucuros.

2. Locul acesta din muntele Parnas, numit de elini Delfi, este

situat în aşa fel, încât orice vorb rostit este r sfrânt în zeci de
ecouri. ţ l torul din antichitate, sosind aici, era cuprins de
groaz . Avea impresia c zeii îi sunt în preajm şi vorbesc cu
dânsul.

3. Piton, şarpele învins de Apolo, se pare c ar întruchipa

molima ce se întinde în locurile umede, calde şi întunecate. Lupta
lui Apolo simbolizeaz ac iunea razelor de soare, care usuc
p mântul dup ploi îndelungate, f când s piar boala şi germenii
ei tenebroşi. Pu ine poetiz ri ale fenomenelor naturale sunt atât
de frumoase ca aceasta. Dealtfel, un mare artist grec – Calamis,
dup unele presupuneri – a imortalizat aceast legend . El a
cioplit o statuie, înfâ işându-l pe Apolo dup ce a dat drumul
s ge ii care l-a r pus pe monstru. Zeul zâmbeşte, în statuie, rece
şi dispre uitor. N rile sale fream t de mânie, dar fruntea lui
r mâne senin , olimpian , cu toat încordarea prin care a trecut.

4. Oracolele, aşa-zisele prevestiri ale lui Apolo, erau date

printr-o preoteas ce se chema Pitia. Numele ei pare c vine tot de
la Piton, monstru r pus de Apolo. Pitia se aşeza pe un trepied de
aur, înv luit în pielea unui şarpe, deasupra unei grote din care
âşneau gaze şi un fum înec cios. Ame it de gaze şi fum,
preoteasa bolborosea cuvinte f r în eles. ţuvintele acestea erau
considerate drept r spunsuri ale lui Apolo la orice întrebare.
Preo ii le orânduiau în aşa fel, ca în elesul lor s fie dublu, s ias
bine oricare ar fi fost situa ia. Dup aceea dânşii, în schimbul
unor daruri: aur, pietre scumpe, obiecte, vite, interpretau
r spunsul dup cum le convenea mai bine. Oracolul acesta era
celebru. El era consultat de c tre to i regii şi oamenii de stat, în
împrejur ri grele, în schimbul unor daruri bogate. Astfel s-au
adunat în templul din Delfi atâtea comori. Locul acesta era cel
mai bogat din toat Elada antic .
 5. Jocurile în cinstea lui Apolo se numeau (tot de la Piton)
pitice. La ele participa toat floarea tineretului din oraşele
greceşti.

6. Laurul sau dafinul se cheam Dafne în limba greac . Iar

pentru poe i, Dafne mai e şi palida lumin a aurorii, care se
pierde sub rev rsarea vie a luminii din miezul dimine ii.

7. Fântâna Castaliei se afl lâng Delfi. Pe vremuri, aezii

poposeau de multe ori la aceast fântân , sorbind apa r coroas .
În clipocitul apei din fântân , li se p rea c aud ecouri din
melodia pe care o cântase Apolo în amintirea fetei. Aceste şoapte
t inuite pe care nu le puteau auzi decât poe ii şi muzicienii, cum
se credea, îi inspirau pe aceştia s fac versuri sau s îmbine
notele pe strune.
 rtemis, sora lui Apolo, era zei a vân toarei. Ea-i

A ocrotea pe p mânteni – cum socoteau vechii

elini – când înstrunau, la vânat, arcul.
Şi, dup cum zeul Apolo era lumina ce âşneşte din
astrul sclipitor al zilei, Artemis se spunea c este lumina
palid a nop ii1 .
Aezii povesteau c ea, îndat dup naştere,
s-a-nf işat tat lui s u, i-a îmbr işat genunchii sacri şi
a gr it:
— D -i, tat , d -i copilei tale dreptul de-a r mâne
fecioar ... ţa lui Apolo, d -mi şi mie un arc şi-o tolb cu
s ge i. Dar ce spun eu?... N-ai s m înarmezi chiar tu.
ţiclopii înşişi s-or gr bi s -mi f ureasc -o tolb bun şi
mi-o vor umple cu s ge i. Mai d -mi, te rog, înc şi
dreptul de-a duce-n mân o f clie şi de-a m -nveşmânta
într-o tunic , ce nu va fi mai lung de genunchi, s nu
m stânjeneasc la vânat. Doresc s m urmeze, în
cortegiu, şaizeci de fete de-ale lui Ocean. Şi d -mi şi
dou zeci de nimfe, s m slujeasc -n vremea când nu
voi mai doborî râşii şi cerbii. S -mi aib grij de
înc l minte, ca şi de câinii credincioşi. Pune sub
ocrotirea mea doar un oraş, care-l vrei tu, c ci eu
arareori voi poposi într-însul... Voi locui mai mult în
mun i...
Zeus a ascultat în linişte ruga zei ei, apoi, zîmbind în
barb , i-a gr it:
— Fie precum vrei tu, copil !... Î i împlinesc dorin a
ta. Şi-a dat poruncile de trebuin .

IAR ARTEMIS, urmat de cortegiul de fecioare, a şi

pornit prin munte, la vânat.
Urcând pe culmile umbroase, pe stâncile seme e,
bântuite de vânturile reci, zei a vâna, din zori şi pân -n
noapte, tot felul de s lb ticiuni.
Îi cam pl cea s vad sânge, s vad fiarele cum se
zb teau în cruda agonie-a mor ii.
Întindea b rb teşte arcul şi, când tr gea, nimica nu
putea s -i scape. S geata ei pornea ca vântul, din arcul
bine înstrunat. Fulgera fiara, f r greş. S lb ticiunea
nimerit se-mpleticea, oprindu-se în fug . Întorcea capul
spre zei . Gemea uşor, ca o-ntrebare, şi luneca în ara
mor ii. Departe de-a se-nduioşa, zei a chicotea de
bucurie şi, ridicându-şi fruntea-nalt spre cerul cel
senin, zicea:
— Nu poate fi, în toat lumea, un alt intaş mai
priceput decât zei a vân toarei...
Nimfele îi d deau dreptate. Îns tot ele-i povesteau c
ar fi fost un fiu de rege, pe nume-Acteon, care vâna tot
ca şi dânsa, umplând p durile de sânge. Ţa înc el s-ar
fi l udat c e mai meşter ca zei a.
Auzind vorbe ca acestea, Artemis se întuneca. Şi,
terminând cu vân toarea, zei a Artemis pornea, urmat
de alaiul ei, spre o poian minunat . ţreşteau acolo
chiparoşi şi pini, ce-mb ls mau împrejurimea. Iar
într-un loc, s pat -n stei, era o bolt r coroas . Din ea
âşnea un izvoraş.
În acest loc venea zei a în fiecare zi, s stea şi s se
scalde-n apa rece, înviorându-şi trupul feciorelnic, dup
pl cuta trud -a vân toarei.
Da unei nimfe lancea, arcul şi tolba plin cu s ge i.
Alta o ajuta s se dezbrace şi dou nimfe-i scoteau iute
înc l mintea pr fuit . O alt nimf -i strângea p rul
zbârlit şi r v şit de vânt. I-l înnoda, s nu se ude, şi cu
cinci urne de aram , umplute la izvor cu ap , alte
fecioare se sileau s-o r coreasc pe zei .

ATUNCI, PRECUM SE POVESTEŞTE, Artemis le mai

întreba:
 — Cine e acel fiu de rege? Şi oamenii ce spun de el?
— Spun c -i un vân tor destoinic, neîntrecut de
nimeni înc în meşteşugul vân toarei, chicoteau
nimfele. Şi-i mândru, frumos la chip, înalt şi zvelt...
— Astea sunt lucruri f r noim , zicea zei a. Mai
degrab aş vrea s ştiu dac se spune c dânsu-i mai
dibaci la vân toare chiar decât mine... Spune i drept!
— De... Unii spun şi dintr-acestea... Zei , nu te
sup ra... Sunt vorbe goale, f r rost.
Vorbele-acestea s-or pl ti!... se pare c-ar fi spus zei a.
Nu a trecut mult timp de-atuncea şi, într-o bun zi,
porni Acteon cu so ii s i de vân toare, şi cincizeci de
ogari, prin mun i. Şi tot cutreierând inutul, ajunse-n
locurile unde h l duia mai des zei a.
Unii socot c tân rul sosise-aici din întâmplare; dar
al ii au temei s cread c , înciudat , îns şi zei a
orânduise s -l atrag pe vân tor prin acel loc. ţ ci ea
vroia s -l dea pierz rii.
Acteon a sim it deodat c este prins de oboseal . O
oboseal ne-n eleas ...
— Ciudat!.. le-a spus el so ilor. M simt trudit. Ajunge
goana. Lua i arcurile şi porni i c tre palatul regelui... Eu
singur mai r mân pe-aici o vreme, cu haita mea de
câini. ţurând v voi urma pe cale...
So ii i-au ascultat porunca şi, luându-şi armele şi
prada, s-au îndreptat c tre palat.
Acteon, singur în p dure, doar cu ogarii lâng dânsul,
privea nedumerit în preajm .
,,Ce e cu mine oare? se gândea. Sunt obosit. Simt o
chemare... Ţa parc simt şi-un fel de team , ce m
str punge ca un bold. De ce-s nelinişti i ogarii? De ce
schel l ie mereu? Ce e pe-aici? ţe se întâmpl ?”
 Şi, fiindc -al turi se z rea un pârâiaş lucind prin
iarb , Acteon a b ut cu sete. Apa o fi avut vreo tain ,
c ci fiul regelui, ca tras de-un fir de a nev zut , urmat
de to i ogarii s i, a luat-o-ncet de-a lungul v ii...
A mers ce-a mers... şi s-a trezit în locul unde se aflau
zei a şi cu nimfele. Aici Acteon s-a oprit. În fa a ochilor
avea cel mai încânt tor tablou ce şi-l putea închipui.
Artemis, goal , se sc lda. Din urnele de-aram apa
curgea-n şuvi e str vezii, dar atingând corpul zei ei,
prindeau pe dat scânteieri, ca mii şi mii de diamante,
ca nişte fl c ri ce jucau şi luminau toat p durea.
Fl c ul îşi pierduse mintea şi nu se s tura privind.
— O, ce frumoas eşti, zei o, gl suia el ca ame it. Mai
las -m s stau o clip ...
Dar nimfele strigau spre prin :
— Fugi, fugi, Acteon, nu privi!... O lege a lui Cronos
spune c muritorii ce-i privesc pe zei, f r de voia lor,
pl tesc cumplit... Fugi, fugi, Acteon!... Nu privi...
Acteon îns nu lua seama la vorba lor, şi sta vr jit, cu
ochii int spre zei .
Nimfele au alergat în grab . ţu trupurile lor c utau
s-acopere dalba mândre e a zei ei.
— Nemernice, i-a spus zei a, tu, care te-ai înfumurat
c eşti mai meşter decât mine, ai merita s fii intit în
inim cu o s geat ... Dar ai s isp şeşti cumplit.
Şi luând din urnele de-aram doi pumni cu ap a
zvârlit-o în ochii fiului de rege.
 CUM L-A STROPIT ţU APA FERMEţAT , Acteon s-a
f cut un cerb. El a pornit în goana mare, urmat de câini,
de câinii lui, ce nu-şi mai cunoşteau st pânul.
„Ce-am s m fac?” se gândea prin ul, c ci îşi
p strase judecata şi se v zuse în pârâu, în noua lui
înf işare.
Anume îi l sase zei a Artemis gândirea, ca suferin a
ce venea s şi-o-n eleag pân-la cap t.
— Eu sunt Acteon! ipa dânsul câinilor care-l
h ituiau.
Îns în loc de orice vorb , din botul s u nu r suna
decât un muget surd, de spaim .
ţâinii din nou se repezeau, şi bietul cerb fugea prin
locuri unde vânase mai-nainte, tr gând cu arcul, cu
suli a, izbind cu piatra, sau înfigând, pân -n pr sele,
cu itul scurt de vân toare...
Şi câinii lui îl încol esc.
— Eu sunt Acteon, vrea s spun greu osânditul
prin . Nu m muşca i! L sa i-m . Eu sunt st pânul...
ţâinii îns îl muşc şi-l doboar . L trând îl cheam
pe Acteon, s vad cerbul biruit şi s se bucure şi el.
Lor, câinilor preacredincioşi, nu are cine s le spun
c mult iubitul lor st pân e însuşi cerbul ce le zace
acolo,-n fa , şi-i priveşte cu ochii umezi şi sticloşi.
 AţTEON ÎŞI PL TISE VINA de a fi fost mai priceput în
mânuitul arcului decât zei a Artemis. De-acum înainte
nimeni n-avea s -i mai ştirbeasc faima de cea mai
iscusit în meşteşugul vân toarei castei copile a lui
Zeus.
Umblând mereu prin mun i, zei a nu avea timp de
dragoste, şi m ritişul c-un b rbat îi p rea mai nesuferit
decât orice pe lumea
asta. Chiar nimfele ce-o înso eau nu aveau voie s
iubeasc vreun b rbat, s se m rite şi, de-i c lcau
aceast lege, le ucidea f r cru are, intindu-le pe loc cu
arcul.
ţu toate astea, unii povesteau c şi zei a Artemis, o
dat , ar fi iubit pe un voinic; dar dragostea i-a fost
nefericit .
Iar aezii dep nau legenda-n chipul urm tor:
Se zice c-a tr it pe vremuri alt vân tor, pe nume
Orion, feciorul unui rege, Hirieu. Feciorul regelui
crescuse îns -nalt, atât de-nalt, c fruntea lui trecea de
scama norilor, şi de intra în valurile m rii, s se scalde,
în locul unde-i apa mai adânc , pieptul îi r mânea
afar .
Acest uriaş, acest fl c u, din câte meşteşuguri sunt
pe lume, doar unul îndr gise: vân toarea. Avea şi-un
câine fermecat, zis Sirius, şi împreun colindau, la
vân toare, departe, peste m ri şi ri. Zeul st pân al
m rilor, Poseidon, îi d ruise tân rului harul de a putea
umbla şi peste ape, la fel ca pe uscat. Îi d ruise acest
har fiindc , odat , Hirieu îl ospe ise-n ara sa cu cinste,
cum îi pl cea trufaşului Poseidon.
Îns , la vremea când se-ncepe povestea noastr ,
Orion f cuse destule fapte de isprav , l udate straşnic
pe p mânt. Fusese, între altele, chemat de regele din
Chios2, s -l ajute. Insula cea frumoas , ţhios, fusese
n p dit de dih nii. Viteazul Orion plecase-n lupt şi
nimicise pân'la una toate dih niile-acelea, care pr duiau
inutul.
În schimbul faptei sale, vân torul ceruse pe fata
regelui de soa . Dar regele – nevrând s -i dea copila –
l-a îmb tat, prin viclenie, pe îndr zne ul Orion şi, pe
când el dormea adânc, i-a scos amândoi ochii cu cu itul
ascuns, din timp, sub haina lui regal .
Uriaşul s-a trezit în dureri mari. A vrut s -l prind pe
duşman şi s -l r pun , dar, bâjbâind f r s vad ,
s-a-mpiedecat şi, cât era de lung, s-a pr buşit pe rmul
m rii, cu capul s u pletos c zut în valuri.
Dar tot nu s-a l sat. S-a ridicat, şi, ascultând mai
bine ce se-ntâmpl , a desluşit în dep rt ri un zgomot.
Ţ teau ciocane mari pe nicoval .
A în eles atunci c Lemnos – insula unde f urarul
Olimpului, Hefaistos, lucra de zor cu un pitic, Chedalion
– este pe undeva pe-aproape. Uriaşul a pornit prin mare,
c l uzindu-se întruna dup zgomot, pân ce a ajuns în
Lemnos. Acolo, s-a rugat de zeul cel şchiop, Hefaistos,
s -i vin -n ajutor; şi zeul s-a milostivit. Printr-un oracol,
f urarul l-a sf tuit pe Orion s şad , în zorii fiec rei
dimine i, când se iveşte Eos – aurora – cu ochii c tre
r s rit, şi-o s se vindece cu vremea. Dânsul i-a ascultat
pova a, şi-n fiecare zori de ziu îşi lua pe umeri un copil.
Acesta-l îndrepta cu fa a spre r s ritul rumenit şi, cum
era de-nalt, şi razele c deau întâi pe chipul lui, încet,
încet, s-a lecuit de suferin . Ochii-i au început s vad ,
întâi uşor şi slab, ca printr-o sit , apoi din ce în ce mai
bine, pân ce iar i-a fost vederea lui Orion ca la-nceput.
Atâta doar c , în vremea cât el c ta spre r s rit ca
s -şi aştepte vindecarea, l-a tot z rit zei a Eos şi dânsa
s-a îndr gostit de prea-voinicul Orion.

MAI MULT, ZEI A AUROREI atât de tare l-a-ndr git

pe vân torul cel voinic, încât a s vârşit o vraj şi l-a
r pit la dânsa-n cer.
Cum l-au v zut şi celelalte zei e pe vân torul Orion,
se pare c-au b tut cam tare şi alte inimi pentru el... Şi
dintre toate, cel mai mult s-a-ndr gostit îns şi zei a
Artemis. Şi-n gelozia ei pe Eos, era s s vârşeasc ,
poate, o fapt cam necugetat ... Şi zeii s-or fi luat de
gânduri: „Cum? Ea, zei olimpian , vrea s i-l smulg
altei zei e pe-un muritor şi s şi-l fac b rbatul s u?”
— Ni se ştirbeşte slava noastr , gl suia Zeus c tre
ceilal i, dac vom sta nep s tori. Nu! n-am s las astfel
de fapt s se petreac în Olimp. S-o-mpiedec m deci
cât mai grabnic!...
— Dar cum?... Dar cum?... întreba Hera. Şi cine se
va-ncumeta?...
 — M -ncumet eu! a spus Apolo. E sora mea şi sunt
dator s-o ap r, pân la sfârşit, de dragostea nesocotit
pentru un simplu muritor.
Şi chiar în ziua ce urma, în rev rsat de zori, Apolo l-a
şi chemat pe Orion. I-a poruncit s plece grabnic şi s
vâneze multe p s ri, din cele ce zburau în stoluri
deasupra m rii lui Poseidon. Pe urm s vâneze fiare,
dintr-un rm îndep rtat...
Porunca zeului Apolo trebuia iute-ndeplinit . Orion
şi-a şi luat m ciuca, arcul şi tolba, şi un paloş. Pe umeri
şi-a zvârlit o blan a unui leu r pus pe vremuri. Şi-a
mai strigat şi câinele, pe Sirius, şi au pornit numaidecât
la vân toare.
Apolo îl privea cum pleac . Privirea-i aspr scânteia...

SE DEP RTASE VÂN TORUL. Abia se mai vedea

deasupra m rii, cât un punct mic, pierdut în zare.
Atunci Apolo a strigat-o pe sora sa, pe Artemis, cu voce
blând , pref cut :
— Surioar , vino iute-ncoace!... Ai spus de-atâtea ori
c -n vân toare nu-i nimenea pe lume s te-ntreac . Azi
aş dori s -mi dai şi o dovad . De-o fi cumva s izbuteşti,
sunt gata s - i recunosc şi eu întâietatea, şi chiar s
spun c eşti mai priceput în tragerea cu arcul decât
mine. Te învoieşti?
— De bun seam , frate. ţare-i inta?... S -mi iau
doar arcul... şi s trag cu grij .
Şi Artemis şi-a-ntins îndat arcul. A pus în strun o
s geat .
— Ia uit -te acolo! Vezi, surioar , un punct micu şi
palid, care-i gata, aproape gata, s dispar ?...
— Îl v d. I-o pas re, pesemne...
— Po i s-o inteşti?...
— Glumeşti, Apolo! a zis zei a, sigur de dânsa. S nu
ating astfel de int ?... De-ar fi mai mic – o p rere;
de-ar fi departe, peste lume, tot o lovesc.
Priveşte-aicea!...
Ochind, zei a-ntr-o clipit şi-a slobozit s geata ei spre
punctul mişc tor din zare, ce-abia-abia se mai vedea în
dep rt rile albastre.
S geata a str puns v zduhul str limpede al dimine ii
şi s-a înfipt de-a dreptu-n int .
S-a auzit un r cnet groaznic şi Orion s-a pr buşit.
Marea s-a-mpurpurat de sânge şi-n sl vi a prins s se
jeleasc Eos, cu voce ascu it :
— Artemis, mi-ai ucis iubitul!...
Artemis, f r s -i r spund , s-a avântat pe-un nor de
aur. S-a repezit spre locul unde z cea în valuri vân torul
şi l-a cuprins în bra e-ndr gostit . Şi, copleşit de
durere, i-a implorat lui Zeus învoirea s -l urce între
constela ii, pe dragul ei, pe Orion, ca s nu piar cu
des vârşire, s poat ea s -l vad , zilnic.
Zeus, st pânul, s-a-nvoit, v zând atâta întristare, şi
l-a urcat pe vân tor pe bolt . E constela ia ce se
numeşte, dup legend , Orion. Ea se iveşte la-nceputul
verii şi piere aproape de sosirea iernii, când prind s
cad ploile pe mare. Aceste ploi sunt poate lacrimi,
precum se cânt în poeme. Lacrimi v rsate de zei e...
 ţa s nu fie singur Orion pe bolt , Artemis s-a rugat
de Zeus s -i dea tovar ş, lâng el, pe câinele ce-l
înso ise, în timpul vie ii, la vânat. Aşa se face c e-n cer
şi Sirius, stea sclipitoare, ce se z reşte bine vara, în
constela ia ţâinele mare.3

ARTEMIS A R MAS NEM RITAT . Inima ei s-a asprit

mai tare decât fusese înainte. Nu mai avea nici o cru are
fa de cei care-i greşeau; dar cel mai greu s-a r zbunat
pe o regin , Niobeea.
Ast regin , Niobeea, era nespus de fericit . So ul
s u, Amfion, din Teba, era un b rbat bun şi vrednic. ţu
el avea, în c snicie, şapte b ie i şi şapte fete: copii
frumoşi şi tare dragi.
— Nu-i nimenea, în lumea asta, mai fericit decât sunt
eu, spunea adesea Niobeea. Fiii mei str lucesc când
poart armele în mâini, iar fetele mai mândre-s ca
zei ele...
Tocmai venise s rb toarea zei ei Leto şi aceasta
ceruse jertfe tuturor.
— De ce s m închin eu Letei, s -i aduc daruri?
Pentru ce? Cu cât e mai presus ca mine? Copii am eu
mai mul i ca ea, şi nu-i nici unul mai urât decât sunt
Artemis şi-Apolo. So ul s u, Zeus, nu îi este şi n-o s -i
fie credincios. Pe când iubitu-mi Amfion ochi n-are decât
pentru mine. De ce s m închin eu Letei şi pentru ce
s -i aduc daruri? Fiindc -i zei ? Nu. Nu vreau...
Auzind vorbe ca acestea, multe femei n-au mai vroit
nici ele s -i aduc daruri zei ei nop ii şi au spus:
— Aşa e! Este drept ce spune regina noastr
Niobeea...
Şi pe altarele zei ei ofrandele s-au micşorat.
Putea îns zei a Leto s -ndure astfel de ocar ? Pot
oare zeii s aud c muritorii nu-i sl vesc?
Zei a nop ii, mâniat , l-a vestit iute pe Apolo, zeul
s ge ilor de aur, şi pe zei a vân toarei, Artemis pururea
fecioar .
Artemis,care îl pierduse pe Orion de scurt vreme,a
spus fratelui s u aşa:
— M-ai îndemnat s -mi zvârl s geata în cel pe care îl
iubeam. Acum priveşte: o femeie, o muritoare, Niobeea,
nesocoteşte o zei , pe mama noastr , şi pe noi doi... Ce
ai s faci? ţum vei pl ti?
— ţum voi pl ti?... a spus Apolo. Îi voi ucide to i
b ie ii cu care se f leşte-atât...
— Şi eu copilele, de care e atît de mîndr ... a gl suit
Artemis crunt .
Zeul Apolo şi-a luat arcul.
Doi dintre fiii Niobeei mânau un car în fa a Tebei. ţât
ai clipi au fost str punşi. Al i doi se aflau la palestre 4 .
Au fost şi dânşii s geta i. Mai erau trei. Dar nici aceştia
n-au avut mult de aşteptat. Zadarnic unul dintre dânşii
mai implora înc pe zei sa înceteze-acest m cel. Sângele
lor uda râna.
Regina, ce era de fa , s-a repezit peste feciorii cu
trupurile f r vlag . Şi-a rupt veşmintele regale şi
pletele. Şi-a zgâriat fa a. S-a dat cu fruntea de p mânt
şi, hohotind, având pe fa lacrimi amare, în şiroaie,
striga spre to i:
— Iac t zeii... Privi i-i cum ne asupresc, când nu ne
umilim destul. Asta-i dreptate olimpian !...
Şi ridica pumnii spre cer.
So ul ei, Amfion, v zând aceast crim f r seam n,
se-ndurerase-atât de mult, c îşi rupsese firul vie ii,
vârându-şi paloşul în piept.
Fetele se aflau cernite, lâng s laşul unde fra ii
aşteptau focul rugului. Mul imea suspina pe l turi. Nu
era mam s nu plâng durerea bietei Niobeea.

DOAR ARTEMIS PRIVEA DIN SLAV şi nu se-nduioşa

deloc.
— Aceasta-i numai începutul, murmura ea. O s
priveşti tu, Niobeea, şi cele care vor urma...
Apoi şi-a-ntins zei a arcul.
A tras în cea dintâi copil , care s-a pr buşit, gemând,
peste unul din fra ii s i. A doua îşi mângâia mama.
S geata îns i-a oprit şoapta duioas ce-o rostea. Una
c ta s se ascund în dosul unui trunchi de pin; dar
trunchiul n-a putut feri corpul fecioarei cât de cât, Alte
trei au pierit la rând. Şi lâng mam n-a r mas decât
copila cea mai mic .
Regina îi acoper trupul cu hainele-i cernite şi roag ,
în genunchi, zei a:
— Artemis, mi-a i ucis copiii! Nu mai tr ieşte decât
una dintre odraslele iubite, şi este cea mai mititic . Fii
bun , Artemis, mi-o las ... Atât mai am pe ast lume...
Fii bun , Artemis... Te-ndur ..,
Da-n timp ce dânsa înc-o roag şi lacrimile i se vars
pe fa a galben , pierit , Artemis pune iar s geata în
struna cea zbârnâitoare. Pune s geata şi inteşte. Inima
fetei se opreşte sub vârfu! ascu it ce vine şi se înfige
nemilos, scurtându-i zilele pu ine5 .
Mama n-a mai putut s plâng . Lipsit de b ie i, de
fete, de so ul s u, de Amfion, dânsa se culc între-aceia
care-i fuseser prea dragi. Atâta chin o împietreşte.
Fa a-i îşi pierde str lucirea. Ochii-i r mân, de asemeni,
orbi şi nemişca i sub fruntea pal . Nimic din ceea ce d
via unei f pturi nu se mai vede. Se-nvârtoşeaz
limba-n gur şi sângele-i înghea -n vine. Nici capul nu
poate s -l mişte sau bra ele s şi le-ndoaie. Picioarele-s
în epenite. Nu vor mai duce trupul niciodat . ţ ci ea s-a
pref cut în stan rece. Doar lacrimi limpezi îi mai curg
din ochii-atât de bucuroşi odinioar .
Deodat se porneşte o furtun ce o-mpresoar pe
regin şi-o duce-n zbor, în ara ei, în ara unde se
n scuse6 . Aici e aruncat pe un munte; dar şi acolo
mama tot mai plânge. Din ochii ei de piatr âşnesc
lacrimi, care se scurg ca un izvor.
Aşa s-a ispr vit osânda dat de zei reginei Niobeea,
pentru c-a fost prea fericit ...
Aezii povesteau c mult vreme s-a mai putut vedea
trupul de piatr al reginei, pe acel munte, pân ce ploile
şi vântul l-au m cinat şi l-au f cut s piar ...

Totuşi, deşi era atât de aspr şi de necru toare, dup

moartea iubitului s u Orion, chiar Artemis, zei a
vân toarei, se s tura câte-odat de m celuri.
Atunci, încredin ându-şi arcul nimfelor sale
credincioase, Artemis se ducea la Delfi. O întîmpina
Apolo şi, îmbr cat gra ios, cu p rul ridicat pe ceaf şi
piept nat cu îngrijire, s lta în fruntea celor trei charite,
într-un dan plin de voioşie. Apoi cânta cu cele nou
muze, în cinstea mamei sale Leto şi a puternicului Zeus.
ţu toate astea, una dintre pl cerile de seam ale
zei ei era aceea de a privi la marile serb ri vân toreşti.
Oamenii din acele timpuri ineau la meşteşugul
vân toarei. H ituiau fiarele prin mun i. Se desf tau
intind cu arcul sau zvârlind l ncile-ascu ite, vânând
necontenit s lb ticiuni.
Spre sear , vân torii-ncetau goana. Câinii se
gr m deau lâng st pâni. ţornul de vân toare suna
straniu, parc plângea, parc spunea ceva... ţhema pe
vân tori pe lâng focuri. Şi vân torii cântau veseli.
L ncile, înc umede, luceau trântite-n ierburi lâng
dânşii. Şi sus, pe cer, se ivea luna, ca o f clie de argint,
dus de-o mân nev zut .
Stele clipeau ner bd toare. Şi aşteptau... ţe va
urma?...
Urma povestea nelipsit , povestea care o cânta pe fata
Letei şi-a lui Zeus, sora m re ului Apolo, zei a Artemis
cea cast .
Urmau şi imnuri şi serb ri, jertfe şi daruri ce-ncântau
trufaşa fire a zei ei, ce-i ocrotea pe vân tori ...7
Numai în clipe ca acestea Artemis, mândra Artemis,
putea uita pe Orion, şi-n inima-i necru toare pacea se
cobora din nou...
 Note:

1. Zeul Apolo se mai numea şi Febus, dup cum am v zut,

semnificând lumina soarelui. El se confunda adeseori cu însuşi
Helios – soarele propriu-zis... De asemeni, sorei lui Apolo, Artemis
(sau Diana, la romani), i se mai zicea şi Febe, deoarece reprezenta
lumina argintie a lunii. Zei a Artemis se confunda cu Selene –
luna. S ge ile din tolba ei par a fi razele argintii de lun .

2. ţhios este o insul din Arhipelag, vestit prin vinurile ei.

Este unul dintre inuturile unde se b nuieşte c s-ar fi n scut cel
mai mare poet al Greciei antice, Homer.

3. Orion, a c rui imaginar transformare a fost povestit în

legendele greceşti, este una dintre cele mai frumoase stele ale
nop ilor de var . Sirius, de asemeni, este o stea str lucitoare.
Elinii credeau c steaua Sirius are influen asupra turb rii
câinilor, pentru c Sirius se vede cel mai bine în miezul verii, în
toiul c ldurilor, vreme când unii câini cap t aceast boal .
În artele plastice, Orion este prezentat ca un uriaş înveşmântat
în piele de leu, purtând în mân o m ciuc . Sirius este înf işat
ca un câine gata s muşte.
 4. Palestra se numeau şi locul unde se f cea gimnastic , şi
exerci iile înseşi.

5. Poate pentru astfel de fapte crude zei a era s rb torit în

Sparta, în fiecare an, printr-o ceremonie a flagel rii, adic a
biciuirii.
Ţ ie i spartani, de vârst fraged , erau aduşi într-un sanctuar
al zei ei. O preoteas lua în bra e xoana – statuia de lemn care o
înf işa pe Artemis. Şi slujitorii templului începeau s -i biciuiasc
pe b ie i, şi-i biciuiau pân ce sângele curgea în râule e prin
sanctuar. Ţ ie ii nu scoteau un geam t. Unii mureau sub
flagelare. ţând preoteasa se plângea c trupul de lemn al lui
Artemis i s-a îngreunat în bra e, era un semn c flagelarea
trebuie-nte it , şi slujitorii loveau mai tare. Ţ ie ii care îndurau
tot chinul, şi nu leşinau, erau glorifica i. Se ştia c aceştia nu
aveau s fug din lupte niciodat , chiar de-ar fi fost, cumva, r ni i
de moarte.

6. ara de baştin a Niobeei era, dup legend , Lidia, deşi

regina domnea în Teba. Deci ea ar fi fost dus din Teba, unde
îndurase nenorocirea, tocmai în Asia Mic . Aici, pe muntele
Sipilus (cum se numea, de fapt, unul dintre feciorii mijlocii ai
reginei), se spune c , într-adev r, ar fi fost în antichitate o piatr
ciudat . Piatra sem na cu trupul unei femei îngenuncheate, din
ochii c reia curgeau lacrimi. Stânca aceasta s-ar fi numit şi ea:
Niobeea.

7. Al turi de Apolo, Artemis a fost destul de mult s rb torit

de vechii greci. Ea, care ducea în mân şi o f clie de argint, era tot
o zei a luminii. Elinii socoteau c putea s -i ajute pe navigatori
s -şi duc triremele şi s -i c l uzeasc în timpul nop ii. De aceea,
marinarii îi zideau temple de-a lungul coastelor şi-n porturi.
Astfel, în Efes i se ridicase zei ei un templu
Colosal. Un templu care era socotit drept una dintre cele şapte
minuni ale lumii.
Dar cel mai mult era sl vit Artemis ca zei a vân toarei,
pentru c vân toarea era un meşteşug de baz la vechii elini,
pentru unii chiar o art . Aproape to i regii şi eroii au fost şi
vân tori destoinici, c ci fiarele umpleau p mântul pe acea vreme
şi ajungeau adeseori primejdioase.Multe opere de seam : statui,
tablouri, monumente au fost cioplite, zugr vite sau în l ate în
cinstea aceleia ce întruchipa meşteşugul de a vâna cu iscusin .
Fidius, Praxitele şi al i mari sculptori, cioplind cu m iestrie piatra,
au înf işat zei a cea virginal a vân toarei.Din tot ce a mai
r mas, celebr este îns marmura intitulat „Diana de la Luvru”,
despre care, în „Pseudo-kynegheticos” sau „Fals tratat de
vân toare”, scriitorul Alexandru Odobescu vorbeşte astfel: „A fost
f r îndoial un vân tor inspirat şi a ştiut s mânuiasc bine
arcul şi s ge ile artistul sub a c rui dalt s-a ml diat statuia
Dianei de la Luvru, acea mândr şi sprinten fecioar de
marmur , care s-avânt , ager şi uşoar , sub cre urile dese ale
tunicei ei spartane, scurt în poale şi larg despicat la umeri”.
 ând vechii greci veneau acas de prin cet i

C îndep rtate, unde f cuser nego uri cu sclavi,

cu lucruri pre ioase, cu es turi sau cu bucate,
şi se umpluser de aur, îi aduceau zeului Hermes jertfe
şi liba iuni1 din plin, în chip de cald mul umire. Şi îl
cinsteau, pentru c el le da puterea de a str bate
întinsul m rilor albastre şi-i ocrotea în grea restrişte.
Şi-l mai cinsteau, pentru c tot el le da vorbirea iscusit ,
bun la încheiat nego uri.
În slava lui cîntau aezii la mesele îmbelşugate.
Şi-aveau ce povesti aezii...
Hermes era fiul lui Zeus. Îndat ce-l n scuse Maia,
fiica titanului Atlas, s rise repede din leag n, zvârlise
scutecele-n l turi şi s vârşise o isprav ... De mic se
ar tase dornic s umble, s c l toreasc . Ieşise
repede-n poian . Dar cum era descul b iatul s-a apucat
s rup ramuri de mirt şi tamarisc, ml dii. Din ele
şi-ampletit sandale, n scocind, deci, înc l mintea.
Se înc l ase şi pornise pe coasta muntelui ţilene, c ci
în Arcadia v zuse lumina zilei zeul Hermes.
Pe când umbla pe drum, o broasc – broasc estoas
– şontâc, şontâc, i-a t iat calea. ţe s-a gândit atuncea
Hermes, v zându-i estul? L-a luat şi şi-a f cut o lir .
Şi-a început din ea s cânte povestea dragostei lui Zeus
cu mama sa, gingaşa Maia.

PLECASE-APOI PESTE POIENE. Z rind nişte cirezi,

pe care Apolo le p zea cu grij , i le fur pe nesim ite.
Apolo îns -i prinse urma... ţ ci îl pârâse un moş,
Batos, pe zeul cel dibaci, pe Hermes. S-a dus Apolo,
deci, la Hermes, s -i cear boii înapoi.
Dar Hermes, care ascunsese cirezile într-un loc sigur
şi se-ntorsese apoi acas , f cându-se c doarme-n
leag n, a început s ipe tare:
— Nu vezi c sunt un prunc abia-nvelit în faş ?...
ţum aş putea s s vârşesc asemenea n zbâtie?
Iar când Apolo îl aduse în fa a tat lui s u, Zeus,
învinuindu-l de ho ie, Hermes, dibaciul, îi r spunse:
— Apolo minte! Minte!... Minte!... Jur pe cereştile
portice c nu sunt vinovat, o, tat ...
Şi-aşa de bine a ştiut s gl suiasc şi s -şi acopere
ho ia feciorul cel n scut de Maia, c Zeus a-nceput s
râd .
De atunci Zeus a hot rât c Hermes o s fie zeul
n scocitorilor de lucruri, al oratorilor, al ho ilor şi-al
celor care c l toresc în lumea larg .
Dar mai cu seam în ho ie se ar tase iscusit, furând
frumosului Apolo nu numai boii, ci şi arcul cu tolba
plin de s ge i. Hefaistos, fierarul şchiop, pierduse
cleştele de-aram . Iar lui Poseidon îi furase –
închipui i-v ! – tridentul, în timp ce mândrei Afrodita îi
şterpelise-un brâu de aur.
Dorind s sug de la Hera lapte divin – s poat astfel
s -şi dobândeasc nemurirea – îşi lu -ntr-o zi
înf işarea lui Ares, fiul drag al Herei, din vremea când
era copil. Porni apoi s gângureasc . Regina sl vii,
am git , crezând c -ntr-adev r e Ares pruncul care
plânge cu foc, îl lu la piept pe fiul Maiei, rivala sa.
Descoperind înşel ciunea, Hera l-a izgonit, ce-i drept,
dar el supsese nemurirea de la zei a cerului. Pe urm ,
Hermes ar fi vrut s şterpeleasc , de la Zeus, fulgerul cel
îngrozitor, dar de-ast dat se temuse de tat l s u
r zbun tor şi se lipsise... îns greu, c ci mult îi mai
pl cea s fure, s râd , s batjocoreasc pe to i afla i în
preajma sa.
În schimb se apucase de nego uri. Vânzându-i lui
Apolo lira, îşi cump rase caduceul, un b vr jit, pe care
Hermes nu-l mai l s nicicând din mân .
De-aceea, Zeus a mai spus c Hermes va obl dui
nego ul şi înşel ciunea şi, folosindu-şi caduceul, va duce
mor ii sub p mânt, întunecatului zeu Hades.
 AVÂND LA TOATE-NDEMÂNARE de necrezut, Zeus
l-a f cut şi curier în ceruri şi i-a mai dat apoi în seam
gimnastica şi tinere ea. Iar unii spun c-ar fi primit în
grija lui şi s n tatea.
În acest fel, din prima zi când se n scuse, Hermes
f cuse treburi cu duiumul şi-n toate-şi ar tase
iste imea.
Dar cum se-ntâmpl deseori cu-aceia care se pricep
s fac multe, primise Hermes fel de fel de sarcini. El
m tura prin sala de banchete. Preg tea cupele pe mese.
Mai aşeza şi jil uri şi covoare, şi r spândea poruncile lui
Zeus. Iar mor ii îi ducea lui Hades, la judecat , toat
noaptea.
Şi-n zori o lua din nou cu treaba...
ţum se vedeau la vreo ananghie, zeii îl şi chemau pe
Hermes.
Chiar Zeus îi cerea lui sprijin, când trebuia
îndemânare, repeziciune şi-ndr zneal în lucruri mai
anevoioase.
Hermes îl ajutase şi pe Ares, zeul r zboiului, învins
cândva de doi uriaşi şi cetluit în lan uri grele. Îi ajutase
şi pe Gheea, Apolo, Hera, Afrodita, Hefaistos, Hades,
Poseidon, Demetra şi Dionisos.
Dintre eroi, i-a sprijinit în lupte şi pe Perseu şi pe
Heracle, pe Odiseu şi pe mul i al ii.
 ţhiar oamenii ineau la Hermes. Era viclean, ce-i
drept, dar tare harnic. Obişnuia s fure şi s mint , dar
nu se da-napoi nici de la lupt . ţunoştea vorba iscusit
(f r de ea nego ul nu se poate) şi n scocise câte şi mai
câte ...2

LOCUL CEL MAI IUBIT de zeul Hermes era meleagul

s u natal, Arcadia – Mun ii ţilene. Tot aici dânsul s-a
îndr gostit de o frumoas nimf , Driops.
Dar nimfele fugeau de zei. Pentru c zeii le min eau
adeseori, le p r seau cu pruncii-n bra e.
Ştiind aceast tain , Hermes s-a pref cut într-un
p stor, ce-avea o turm de mioare, şi, fluierând domol
prin mun i, s-a apropiat de nimfa Driops. Nu ştim ce i-o
fi spus, dar nimfa a fost, desigur, am git . Zeul a luat-o
de nevast .
Dup un timp, frumoasa nimf s-a sim it mam şi a
dat via unui prunc. Dar ce mai prunc!... Un prunc
cum nu se mai v zuse!...
Avea picioarele de ap, p roase, negre, cu copite. Pe
cap avea un p r zburlit. Purta pe frunte nişte coarne
t ioase, mici şi r sucite şi-avea şi-o barb încâlcit .
Da, da... avea ş-o barb deas , deşi era doar un copil.
Când l-a v zut, s rmana nimf s-a-ng lbenit şi
s-a-ngrozit:
— Vai, ce copil! Ce pocitanie! E un blestem, se jelea
nimfa. M-au pedepsit pesemne zeii...
 Punându-şi mâinile pe ochi, a izbucnit frumoasa
nimf în hohote de plâns amar şi, ruşinat , a fugit.
S-a dus pe unde s-o fi dus, l sând pe bietul copil
singur, azvârlit jos şi de pripas, jucându-se ca un iedu .
Dar Hermes a aflat curând de fuga nimfei şi-a venit. A
luat copilul şi a râs. Lui îi pl cea acest copil atât de
neobişnuit. Prinzând pe loc un iepure, l-a jupuit de
blana moale. În blan l-a-nvelit pe prunc. L-a luat cu
sine în Olimp.

CÂND L-AU V ZUT, zeii din cer s-au minunat şi au

strigat:
— ţe e cu apul sta mic? De unde-l ai?...
— E fiul meu şi-al nimfei Driops, a rostit Hermes. E
un copil ciudat, e drept, îns s şti i c e dr gu . Nu
beh ie cum crede i voi. Şi e iste . O s vede i... Pe drum,
venind cu el, cânta... Ia cânt , fiule!... Ia zi-i...
Pruncul b rbos, încornorat şi cu picioarele de ap,
cânta şi d n uia prin cer, râzând, cu chipul s u urât,
c tre trufaşii olimpieni. Iar zeii, urm rindu-i jocul, nu
conteneau deloc din râs:
— Ce mai copil ai dobândit!... E caraghios... şi e
urât... Z u... Hermes, cine l-a n scut?... Cum, nimfa
Driops?... Şi-a fugit?... E şi firesc!... Aşa copil... De mic
b rbos şi cu picioarele de ap... Mai bine l-ai zvârli şi
tu...
— Nu. Nu-l azvârl. Şi pentru c a râs de el tot cerul
azi, eu îi dau numele de Pan3 .
Zeii Olimpului râdeau, dar Hermes a mai gl suit:
— Ia spune, fiule, cum vrei? S stai aicea, în Olimp?
S -l rog pe Zeus s r mâi? Sau i-ai dori s pleci,
cumva, s locuieşti jos, pe p mânt?
Feciorul s-a oprit din dan şi a rostit tat lui s u:
— Nu m simt bine în Olimp. Eu... în eleg c sînt
urât. Am s fiu veşnic râsul tuturor. Doresc mai bine s
cobor. S vie uiesc printre p stori sau printre nimfe şi
satiri, în mun ii unde m-am n scut.
— Arcadia e ara ta!.. a r spuns Hermes.
— În mun ii ei am s m duc!
Şi, azvârlindu-se-n v zduh, în salturi sprintene de
ap, a şi ajuns, cât ai clipi, în mun ii-Arcadiei. Apoi a
început s-alerge pe mun i şi prin p duri, cântând,
dan ând, râzând voios, precum era şi tat l s u.

PENTRU ţ AţEST ZEU GLUME , ş galnic, era şi el

focos din fire, îi pl ceau nimfele sprin are, care
h l duiesc prin mun i. Şi c -i pl ceau n-ar fi nimic. Dar
uneori le fug rea. S rea într-un picior pe pajişti, şi se
ivea, pe negândite, în fa a nimfelor speriate, cu p rul lui
zburlit pe frunte şi barba toat r v şit de goana prin
livezi şi crânguri.
Şi totuşi, Pan se-ndr gostise numai de-o nimf . Nimfa
Sirinx. O nimf tare dr g laş , copila unui fluviu,
Ladon.
Zeul o urm rea pe nimf printre copaci. Venea ca
umbra şi se târa prin buruiene şi nu se s tura privind-o.
Dar nimfa, cum d dea cu ochii de el, o şi pornea la
fug şi-l ocolea, însp imântat .
Dar, iat , într-o zi sta nimfa pe marginea unui izvor,
visând: care-i va fi ursita? Pe sus, în soarele amiezii,
pluteau cinteze, rândunici, t ind, în cântece, tot cerul.
Deodat , se ivi un uliu, ca o s geat prin v zduh, şi-un
tril de pas re t cu, sub ciocul aprigului uliu.
Sirinx se deştept din vis. Auzi zgomot pe aproape.
Privi în jur, şi ce s vezi? Dintr-un tufiş, cu ochii-n
fl c ri, Pan o privea încremenit.,
Nimfa s ri-n picioare iute. Pan o porni pe urma ei.
ţopitele b teau p mântul. Sirinx fugea, ipând de
groaz . Striga pe nimfe, pe oricine, şi plânsul ei umplea
dumbrava. Şi nimfele o auzeau. Dar cine îndr znea s
ias în calea zeului cornut?
Picioarele i se muiau. Se cl tina de oboseal .
Şi, cum gonea, v zu o ap : râul Ladon.
Nu mai putea micu a nimf s se întoarc spre
p dure şi nici s-alerge înainte.
Iar zeul – uite-l! – e aici. Mai sunt doi paşi, şi-o va
cuprinde. Copita lui e-n mâlul apei. Îi simte-n ceaf
r suflarea.
— O, tat , zei, nimfe, surioare, nu m l sa i!... Nu
vreau s fiu so ia zeului cornut... se tânguieşte nimfa
Sirinx şi-şi plânge-n hohote destinul.
Dar, ca prin farmec, dintr-o dat ml diul trup al
nimfei Sirinx se pref cu-ntr-o plant verde. O trestie pe
malul apei4 . Zeul se aplec spre ea.
— Sirinx a mea!... Unde e nimfa ce m -ncânta
odinioar cu glasul ei cel plin de vraj , cu joaca ei
neostenit , cu trupul ei frumos de fat ? Nu-i zeu pe
toat lumea asta aşa nenorocit ca mine!...
Şi-ar mai fi spus şi alte vorbe zeul b rbos şi cu copite,
dar trestiile-şi foşneau frunza, şi foşnetul p rea o
şoapt , sub adierea înser rii ce-nv luia încet p mântul.
Şi Pan, oprindu-se din plâns, rupse, degrab , buc ele –
nepotrivite ca lungime – din trestiile fermecate. Le
strânse cu o leg tur şi le lipi apoi cu cear .
Sufl în trestii şi din ele ieşi un cânt pl cut şi tainic.
O murmurare ca de ape. Un zvon de vânt, pierdut în
frunze. Un fream t dulce de suspine.
Tot ce vroia s spun Pan rosteau, în cântec, trestiile,
c ci dânsul n scocise naiul5 .
— Deşi n-ai vrut s -mi fii mireas , totuşi vei fi mereu
cu mine, tu, neuitat Sirinx! zicea zeul. Şi-am s - i
ascult întruna glasul, pe care i-l p strez în trestii.
Şi-aşa mi-oi alina durerea.

ZEUL S-A TRAS DUP ACEEA într-o

p dure - ntunecoas . L sase nimfele în pace.
Cânta necontenit din nai. I se p rea c st de vorb
cu draga lui, cu nimfa Sirinx.
 Nimfele îi aud cântarea şi sunt mişcate de durerea
care îl macin pe Pan şi de credin a ce i-o p streaz
nefericitei sale Sirinx.
Vin din desişuri, furişate, şi-l v d cum sade pe un
trunchi şi sufl -n nai, sl vind pe nimfa care se
pref cuse-n trestii.
Sub cântul lui, nimfele toate se prind de mijloc şi
dan eaz .
ţând Pan porneşte trist spre munte, în pâlcuri
nimfele-l urmeaz , purtând în plete flori şi frunze şi
cânt -n cor, ca alt dat .
Mai ales buna nimf Pitis s-apropie cel mai mult de el
şi-n-cearc s -i aline dorul. Îi mângâie obrazul aspru şi
lacrimile i le şterge din barba deas şi-ncâlcit .
La început din mil numai.
Tot ascultând într-una naiul, îi creşte-n suflet o
sim ire şi în elege c ar putea s vie uiasc al turea de
acest zeu, atât de straniu şi de hâd. ţând nimfele
dan eaz sub cântecul de nai, prin crânguri, frumoasa
Pitis e în frunte. Dar uneori r mâne singur , cu Pan,
şi-atuncea el îi povesteşte despre ispr vile lui Hermes,
acela ce uimise cerul din prima zi când se n scuse. ţe
n scocise, ce furase şi câte treburi mai f cuse! .. Şi Pitis
râde-nveselit .
Dup aceea-i cânt ei. Nimfa-l ascult -nfiorat . Pan o
priveşte şi-n elege c rana i se lecuieşte şi-o alt flac r
se-aprinde.
Încet, îşi d şi dânsul seama ce drag -i e frumoasa
Pitis şi c-o doreşte de so ie.
Se hot râse chiar s -i spun aceast tain , mai
degrab .
În acea zi, spune legenda, Pan se urcase sus, pe
ţilene, pe cel mai seme pisc de piatr , ca s -l asculte
lumea-ntreag rostindu-şi viersul de iubire.
Cum cânta el duios din nai, l-aude, fermecat , Pitis.
S rind din piatr -n piatr , nimfa se urc iute pân-acolo
şi se aşaz lâng zeul încornorat şi cu copite.
El o z reşte şi îşi las al turi, pe o piatr , naiul. Îi
spune dorul ce-l fr mânt şi chiar o cere de nevast .
Atunci, i-ar fi z rit, se spune, zeul Ţoreu, vântul
turbat de miaz noapte. Ţoreu râvnea de mult vreme, şi
el, pe Pitis de so ie. Încrâncenat de gelozie, Ţoreu s-a
n pustit, cu furie, spre nimfa Pitis şi i-a dat brânci s
cad -n h uri, r cnind n prasnic peste culme.
— N-ai vrut s fii a mea, o, Pitis, dar nici a lui nu vei
r mâne... S pieri pe stânci, necredincioaso!...
Vijelios urla Boreu.
Nimfa s-a pr v lit, izbindu-se din stânc -n stânc ,
pierind în negrele genune.
Pan se uita cu ochii tulburi. Privea şi nu-i venea s
cread ... Pe urm a fugit spre vale, strigând mereu pe
nimfa Pitis:
— Pitis!... O, Pitis, drag fat ! Iubita mea... So ie
scump ... Dar cine, cine s -l aud pe bietul Pan,
îndureratul?...
Şi zeul se izbea cu capul de toate pietrele din munte.
— De ce-s nemuritor?... O, tat , eu vreau ori s
tr iesc cu Pitis, ori s sfârşesc cu ea odat ... Dar asta
ştiu c nu se poate. Sunt zeu, şi nu pot s -mi dau
moartea. Şi-aşa, te rog pe tine, Gheea, str moaşa
tuturor, p mântul, tu care faci s ias via a din sânul
t u fertil şi darnic, ai mil de gingaşa Pitis... Ajut -mi
dragostea, o, Gheea!...
În timp ce-o mai ruga pe Gheea, din locul unde z cea
Pitis s-a în l at o tulpini . Ea a crescut şi s-a f cut un
trunchi cu ramuri verzi, un pin6 .
Nefericitul zeu îşi rupse din arbore mici r murele.
Apoi, mâhnit peste m sur , cu r murele verzi în plete,
cântând din nai, plec pe vale, urmat de un alai de
nimfe.
ţântecul lui, din acea vreme, r suna noaptea prin
p duri, prin locurile nec lcate şi singuratice din munte.
Înduioşa i îl ascultau p storii din Arcadia. Duceau şi ei
la gur naiul, şi viersul zeului cornut îl purta vântul mai
departe... tot mai departe... mai departe... Durerea lui
suna spre zare, pân la marele Ocean.
Şi-aeasta era mângâierea zeului care purta coarne
şi-avea copite despicate.
Atâta doar mai avea Pan!...
 Note:

1. Liba iunile f ceau parte din ritualul de închinare în fa a

zeilor. Se turna vin sau ap , şi uneori lapte, pe altarele zeilor sau
pe carnea animalelor, jertfite. Mai târziu, liba iuni s-au numit şi
be iile, care se f ceau în cinstea zeului Dionisos sau Ţachus.

2. Zeul Hermes se bucura de mult simpatie la vechii greci,

mai ales pentru c era zeul c l toriilor. Elinii erau dornici s -şi
ridice pretutindeni oraşe, în care s fac nego şi s adune aur.
Iar Hermes, dup cum socoteau ei, putea s -i c l uzeasc pe
mare şi pe uscat. El nu avea temple multe în Elada. În schimb, pe
drumuri, mai ales la încruciş ri şi pe lâng poduri, îi ridicau nişte
coloane dreptunghiulare, numite herme, care aveau în vârf chipul
lui Hermes. Aceste herme ineau loc de indicatoare sau t bli e,
cum sunt ast zi. ţu vremea, aceste herme au fost aşezate la
grani e şi la por ile oraşelor.
ţa s -l cinsteasc pe Hermes, sculptorii l-au d ltuit în piatr ,
în marmur , sau chiar în lemn. ţea mai frumoas oper din toate
este aceea pe care însuşi Praxitele a d ltuit-o în marmur de
Paros, înf işându-l ca pe un efeb cu trupul zvelt, cu chip
surâz tor, str lucitor de frumuse e şi vigoare.
O alt oper vestit e o statuie de bronz, în care Hermes,
înf işat cu aripi la picioare, st în repaus doar o clip . Şi-l vezi c
aşteapt s primeasc numai o porunc de la Zeus şi s
porneasc iar pe cale...

3. Pan pe greceşte înseamn tot. Romanii l-au numit Faun pe

zeul Pan. Se pare c panic e un cuvânt care vine de la Pan, de la
spaima pe care o stârnea nimfelor ce-l întâlneau. Panic
înseamn team , fug dezordonat . Legenda spune c , provocând
panic între perşi, zeul i-a ajutat pe atenieni s înving la
Maraton şi-n alte b t lii.

4. Trestiile de pe malul apelor, cu foşnetul lor misterios, au

a â at în mod deosebit fantezia elinilor. Ei au n scocit aceast
legend , prin care îşi explicau, în acelaşi timp, într-un chip poetic,
şi apari ia instrumentului mult iubit de p storii elini, atât de
popular ast zi la noi – naiul.

5. Naiul în limba elin se cheam Sirinx, dup numele

închipuitei nimfe.

6. Pinul pe greceşte se cheam Pitis, alt pild de felul cum îşi

imaginau cei vechi apari ia diferitelor specii de plante şi copaci. El
era un arbore funerar, în amintirea legendarei Pitis. Ramuri verzi
şi cununi e de pin se puneau la uşile caselor îndoliate. Aceast
tradi ie a fost preluat de mai multe popoare. La noi chiar, mai
ales în Ardeal, sunt multe locuri unde se pun ramuri de pin sau
brad la înmormânt ri.
 ia a împodobit de farmecul iubirii este mai

V fericit . Dragostea îmblânzeşte firea şi duce

focul vie ii într-una mai departe.
Aceea care primise în grij de la Zeus iubirea,
frumuse ea şi via a, era zei a Afrodita. Şi nimfele-i
cântau:
— În fa a ta, zei , se dep rteaz norii şi vânturile fug.
P mântul î i aşterne covoare felurite de flori viu colorate,
cerul se-nsenineaz , se umple de lumin , şi mii de
p s rele, ce împânzesc v zduhul, m rturisesc prin
cântec puterea- i nesfîrşit . Atunci când se vesteşte o zi
de prim var , Zefirul, pân-atuncea ascuns şi amor it, îşi
reînsufle eşte fecunda adiere... Turmele dau n val
peste p şunea gras sau trec fluviile repezi. În mare şi
în munte, în râuri tumultuoase sau în cuiburi de p s ri,
şi-n iarba din livad , tu vr jeşti orice inimi, orice
vie uitoare. Le d ruieşti iubirea, n valnica dorin de-a
se-nmul i mereu...1
Apoi cântau puterea zei ei Afrodita de a p trunde-n
inimi, f când s încol easc într-însele iubirea, c ci
oamenii şi zeii erau zei ei prad .
Pu ini zei sunt aceia ce pot s -i stea-mpotriv . Doar
Hestia, Atena şi Artemis erau netulburate de flac ra
iubirii. Ba, chiar şi despre ele legendele spuneau c -n
mare, mare tain , aproape fiecare avea un dor anume.
Atena avusese cândva o înclinare pentru titanul, care
z cea acum pe Elbrus, greu ferecat în lan uri. Zei a
vân toarei, Artemis, era s se m rite c-un uriaş, Orion.
Iar Hestia, pesemne, o fi avut şi ea vreo tain .
Chiar Zeus... cât e Zeus de mare şi puternic... cât
poate el supune pe ceilal i zei cu pumnul cel înc rcat de
fulger... şi totuşi, Afrodita i-a tulburat sim irea. L-a f cut
şi pe dânsul, st pân atotputernic, s -şi p r seasc
tronul şi, ame it s-alerge, din Olimp, preschimbat în
taur, vultur, cuc sau alte animale, de-a râs o
lume-ntreag .

EI BINE, PENTRU ASTA ZEUS îi purta pic zei ei

Afrodita şi, ca s se r zbune, s poat şi el râde de
sl biciunea ei, i-a h r zit dorin a s se îndr gosteasc
de-un simplu muritor.
Zei a, dup voia cerescului s u tat , a îndr git pe-un
tân r ce se chema Anhise. Din dragostea aceasta s-ar fi
n scut Enea. Şi-acest voinic, Enea, c-o mân de viteji,
va-ntemeia cetatea cu nume mare: Roma.
În acest chip, romanii se f leau spunând c sunt
urmaşii zei ei Afrodita2 . Dar, dup cât se pare, ea nu se
bucura de înrudirea asta. Vroia s îşi ascund dragostea
cu Anhise, un simplu muritor.
— Din vina ta, spunea ea troianului Anhise, eu îndur
umilin e. ţ ci zeii se temeau, mai înainte vreme, de ce
puneam la cale. Puterea mea divin îi subjuga pe to i,
pentru c , rând pe rând, eu unisem pe zei cu fete
p mântene. Acum îns – vezi bine – c nu mai am
cuvânt! Nu pot s-aduc aminte toate aceste lucruri, c ci
eu însumi greşit-am, şi chiar mai mult ca ei. Sim irea
mea zeiasc a fost, la fel, târât de-o oarb r t cire, şi
nici n-am îndr znit s pomenesc de ea...
Zei a, c indu-se de fapt , s-a desp r it de tân r,
spunându-i la plecare:
— De vei vorbi, vreodat , troianule Anhise, ori de te
vei l uda c eu i-am fost nevast , Zeus o s se-nfurie şi
te va fulgera!... El nu îng duie celor de jos s ştie c zeii
pot greşi!...
Şi, poruncind zei a s i s-aduc grabnic r dvanul din
petale de flori de trandafiri, purtat de porumbi e, îl
p r si pe-Anhise.
Plec prin lumea larg , urmat de cortegii, de hore şi
charite, şi de un copil, Eros.
ţopilul se n scuse din dragostea cu Ares, zeul
neghiob şi an oş al crudului r zboi. Purta în mân
arcul şi pe spinare tolba umplut cu s ge i. Zei a
Afrodita îl sf tuia pe Eros când s întind arcul şi-n cine
s loveasc .
S ge ile lui Eros erau de dou feluri: unele f urite din
aur, înmuiate cu vârfu-n foc şi miere, iar altele de
plumb, cu vârfu-rile negre, mânjite cu otrav .
Iar zeul, bun de joac , la st ruin a mamei îşi arunca
s geata cu miere sau otrav în inimi de fecioare sau de
fl c i voinici.
N struşnicul adesea tr gea la întâmplare şi-mpr ştia
iubirea: cu miere, fericit ; cu fiere – în dureri, stropit
mult cu lacrimi.
Ţa, uneori, feciorul acesta zvânturat nu vrea s in
seam nici cel pu in de zei. Nici de p rin ii lui.
Pe Zeus îl intise. Pe Ares, tot la fel. Şi chiar pe
Afrodita...

LEGENDA POVESTEŞTE ţ-ODATA AFRODITA a vrut

s -mbr işeze pe fiu-i alintat. Cum s-a plecat zei a, c ci
Eros era mic, nu ştiu cum o s geat , ce se ivea din
tolb , a atins sânul mamei. Pu in, pu in de tot. Îns a
fost destul ca dânsa s se simt , pe dat , str b tut de
un fior ciudat. Iubirea-i p trunsese în inim , fierbinte.
A-nchis o clip ochii, şi când şi i-a deschis, i-a ap rut
în fa un fl c iandru chipeş, un vesel vân tor, cu
numele Adonis.
Era aşa de chipeş vân torul Adonis, încât – precum
spun unii – îl întrecea pe-Apolo, zeul cel mai frumos. Iar
între p mânteni nu se g sea nici unul s -i fie
deopotriv .
L-a îndr git zei a atât de mult pe-Adonis, încât a
p r sit de dragul lui Olimpul şi templele m re e... şi
jertfele aduse de p mânteni. Şi tot... Tot ce avea l sase...
Şi l-a urmat pe-Adonis.
Adonis, de asemeni, s-a-ndr gostit de dânsa. Mai ştii?
– intit de Eros, sau poate fermecat de brâul plin de
taine şi plin de am giri, pe care îl purta zei a Afrodita3 .
Numai c , de-ast dat , Adonis poruncea. Lui nu-i
pl cea g teala, şi i-a cerut zei ei s -şi zvârle cununi a
din pletele ei blonde, brâul cel fermecat, spinulele de
aur, agrafele, cerceii, br rile rotunde, şiragurile
scumpe şi v lurile albe – podoabele pe care i le-admirau
to i zeii. I-a mai cerut s -şi puie un strai simplu de tot,
un peplon sau un hiton, cum îmbr ca zei a cea cast -a
vân toarei când alerga prin mun i4 .
Iar blonda Afrodita l-ascult pe Adonis şi face tot ce-i
cere, f r de nici un murmur. Îşi leap d din plete
podoabele de aur şi îmbrac un hiton scurt pân la
genunchi.
Ea, care-odinioar îşi petrecea tot timpul doar ca s
se g teasc şi s -şi pieptene p rul, cutreier acum
p durile umbroase pe urma lui Adonis şi-i veşnic
tem toare, s nu i se întâmple, cumva, vreo v t mare,
ori vreo neb nuit primejdie s -l pasc pe preadragul ei
so . Adesea-l sf tuieşte pe-Adonis, vân torul:
— Iubitule, fereşte- i de fiare fiin a scump . Eşti
muritor, şi fiara, cu ghearele-i grozave, cu col ii ascu i i,
te poate sfâşia. Fii curajos cu iepurii, cu cerbii. Nu te
lupta cu leii, cu urşii sau mistre ii. Nici vârsta ta, nici
chipul nu pot s îmblânzeasc pe fiarele acestea
s lbatice, haine, nu pot s - i scape via a. Fereşte-te,
iubite. Te roag Afrodita. Nu te vârî-n primejdii...

ADONIS ÎNS RÂDE. Pe fa a lui zei a z reşte

nep sare. Şi nici nu se gândeşte s fug de pericol. Ţa,
parc se-ndârjeşte şi vrea s -i dovedeasc iubitei,
Afrodita, puterea, voinicia de care e în stare. Porneşte
prin p dure, inând în mâna dreapt o secure t ioas ,
şi-n stânga, lunga-i lance.
Trecând printre desişuri îi iese-n cale-o fiar . Un porc
mistre . Adonis s-avânt dup el.
Cam mare e mistre ul!... Şi col ii lui sunt parc
pumnale r sucite!...
Iar fiara îl priveşte cu ochii mici şi roşii de ur şi de
sânge. Fugind, l-ademeneşte prin umbrele p durii,
departe mult de locul- unde se-afla zei a. Oprindu-se din
goan , mistre ul se întoarce şi-l înfrunt furios. Adonis
îşi ridic lancea şi îl loveşte. Dar nu izbeşte poate
îndeajuns de bine. Mistre ul, groh ind, se repede la
tân r şi îl trânteşte jos. ţu col ii lui n prasnici, îl rupe-n
buc ele.
Zei a Afrodita abia se desp r ise de tân rul ei so ,
pornind prin sl vi cu carul cel tras de p s ri albe.
Deodat-aude vuiet. Aude cum r cneşte Adonis, când
mistre ul îi vâr col ii-n piept, şi-ndreapt iute carul
spre locul b t liei, s -i vin într-ajutor preadragului
Adonis. Din v zduh vede locul. ţoboar ca s geata.
S rind din car îşi pierde sandalele de aur,
se-mpiedic -ntr-o tuf de trandafir s lbatic, şi sângele-i
âşneşte... dar uit de durere. ţu ipete de spaim
alearg c tre trupul însângerat, ce zace lipsit de via -n
ierburi. Apuc doar s vad mistre ul cum dispare...
Apuc doar s vad ... îns zei a ştie c mistre ul e Ares.
Da. Ares se schimbase într-un mistre hidos. Era
gelos pe-Adonis, ştiind c -i luase locul în inima zei ei.
Vroia s -l nimiceasc . De-aceea-l am gise pe tân rul
Adonis, la lupt , în p dure, unde îl ucisese.
— O, blestemat fii, Ares! ipa, frângându-şi trupul pe
pieptul lui Adonis, zei a Afrodita. Fii blestemat de-a
pururi, tu, cel fl mând de sfad şi însetat de sânge, tu,
cel ce nu ai mil !...
Dar Ares n-aşteptase blestemele zei ei. Târându-şi
dup sine scutul cel greu de-aram şi suli a sa lung ,
pornise în Olimp, rânjind cu mul umire. Isprava-i
izbândise şi îi era destul.
— S rmanul meu Adonis, i-e stins tinere ea, se
jeluia zei a şi se lovea cu pumnii tremur tori în frunte.
Adonis!... Nu se poate. Nu vreau s-ascult de legea lui
Zeus pentru oameni. N-am s te las s pieri. Vei d inui
de-a pururi, ca vie amintire a suferin ei mele!...
S-a tot jelit zei a pe trupul lui Adonis, mai mult de
dou zile, şi lacrimile sale, picurate-n poian , s-au
pref cut în flori, precum spune legenda, în flori de
anemone.
Când s-a-n epat zei a c-un spin de trandafir, fugind
c tre Adonis, i-a curs sânge din ran . Şi sângele-i divin
a colorat cu roşu imaculata floare. Pân în acea ziu ,
floarea de trandafir fusese numai alb . Acum era şi roz ,
şi roşie ca macul. Era şi parfumat .
Şi ca s nu se uite vreodat de Adonis, a hot rât zei a
serb ri mari, fastuoase, în fiecare an, vreme de dou
zile, atâta cât plânsese şi dânsa în poian . Serb ri
numite-adonii5 .
Într-adev r, aezii cântau c niciodat nu a putut s -l
uite pe so ul s u, Adonis, şi-n cinstea lui, adesea
ocrotea pe cei tineri, când le-nfloreau în inimi sim irile
alese şi-o dragoste curat .

ŞI VIE UIA, SE SPUNE, într-un oraş din ţipru6, pe

vremuri, un artist ce f urea cu dalta chipuri de zei şi
oameni, din marmur şi fildeş, din piatr sau din lemn.
Iar sculptorul acesta era frumos şi tân r. Avea o cas
mare, gr dini pline de roade şi flori înmiresmate. Dar el
tr ia sihastru, cu câ iva sclavi ai s i, c ci nu avea so ie.
Nici nu voia s aib , deşi, trecând pe uli i, îi aruncau
ochiade copilele din ţipru, iar mamele cu fete de m ritat
îi tot d deau târcoale şi îl pofteau la mese şi la alte
petreceri.
Dar Pigmalion, artistul – c ci astfel se numea – nu da
nici un r spuns. Şi r mânea tot rece, tot singur, în
triste e.
V zuse c în ţipru bunele obiceiuri, r mase din
trecut, erau tot mai uitate. Fetele, alt dat harnice,
iubitoare de cas şi modeste, c utau acum ospe e cam
nelalocul lor, şi straie deşucheate, şi danturi
zgomotoase. Virtutea şi credin a erau înlocuite de
nestatornicie şi de uşur tate. Gra ia se pierduse. în
schimbul ei g sea privire îndr znea , vorb g l gioas
şi lips de ruşine.
Purt rile acestea îl mâhneau pe artist, şi visurile sale
despre o fiin pur , gingaş , devotat , pe care s-o
îndr geasc şi care s -i r mân so ie toat via a, se
spulberau pe rând.

CA S -ŞI ALINE DORUL de-o astfel de copil , artistul

se închise la în atelier şi, luând în mân dalta, se-apuc
s ciopleasc , din fildeş, o fecioar , aşa cum şi-o visase7
.
Veneau la uş prieteni, artişti tot ca şi dânsul, şi-l
întrebau:
— ţe tot faci, Pigmalion, mereu închis în cas ?...
— Îmi t lm cesc în fildeş un vis încânt tor, le
r spundea artistul.
Şi nu deschidea uşa. Lucra f r -ncetare, f când din
noapte zi.
Sfârşind apoi cu munca, el însuşi, Pigmalion, a privit
cu uimire la statuia cioplit din fildeşul lucios. ţ ci
statua aceea înf işa chiar fata pe care şi-o dorise. Îns
mult mai frumoas decât în visul s u. Pe fruntea ei
senin citeai neprih nirea. Gura-i p rea o floare,
zâmbind în zori de zi sub raza purpurie, şi corpul de
z pad , ovalul lin al fe ei şi blânda ml diere cu care se
pleca fecioara c tre dânsul erau des vârşite. cum nu se
mai v zuse.
Pigmalion alerg şi-i cump r veşminte. Îi lu şi
giuvaere. Aduse din gr din flori roşii, îmb ls mate, şi-i
aşternu covoare şi perne peste tot.
Ba-i dete chiar şi-un nume copilei ce-o crease cu
mâna lui, spunându-i frumoasa Galateea.
Şi nu mai era singur. Era cu Galateea. Ei îi spunea
acuma tot ce gândea, şi fata îi surâdea sfios, cu gura
t iat fin în fildeş, de parc -l pricepea. Iar când lucra,
artistul o întreba mereu:
— Tu ce spui, Galateea? Mai poate s ciopleasc dalta
mea o minune aşa precum eşti tu?..,
Lui îi p rea c fata-i r spunde:
— Da, iubite...
Şi, ascultând r spunsul, artistul se-ncorda. Mâna lui
mult dibace cioplea lucruri de art ce nu aveau
pereche... Dragostea-i da putere şi aripi ca s zboare pe
culmea crea iunii.
To i admirau acum ce d ltuia în piatr , în fildeş sau
în lemn, neîntrecutul sculptor...
 VENISE PRIM VARA. Iezii s reau zburdalnici. Pe
câmpuri vi eluşii gustau întâia oar din iarba cea
mustoas şi mii de zbur toare înveseleau v zduhul cu
ciripitul lor.
Oamenii începeau s strâng -n coşuri mere şi rodii şi
naramze, c ci se-apropia serbarea zei ei Afrodita. Iar
fetele, g tite cu v luri lungi şi albe din pânz str vezie,
împleteau, în ghirlande, crengile lungi de mirt şi ag au
în ele trandafiri şi anemone.
Tobele b teau tare, asurzitor, şi flautul se pornise s
sune tânguios, chemând la s rb toare to i oamenii din
Cipru.
Şi iat -l! – în mul ime, întâia oar iese şi-artistul
Pigmalion. Se-ndreapt spre altarul de marmur -al
zei ei. Jertfeşte un berbece şi cade în genunchi.
— Zei ! zice el. Tu-ntruchipezi iubirea, puterea
suveran ce face s -ncol easc , şi dintr-o piatr , via a.
Eu am pe Galateea cu inima de fildeş. Azvârle-i o
scânteie, şi eu i-o voi aprinde, s ard -n vâlv t i...
Îşi spuse rug mintea. Se-ntoarce şi porneşte
înfrigurat spre cas . Se-nghesuie-n mul ime, cuprins
de-o presim ire. Începe s alerge.
Sosind, trânteşte uşa şi intr ca furtuna în sih stria
lui.
Acolo-i Galateea. Se afl tot pe soclu, la fel de
nemişcat . E tot cum o l sase în ceasul când plecase
spre-altarul Afroditei.
Dar el o ia în bra e. Nu vrea s ie seama c trupul ei
e rece, şi îi s rut fa a şi îi şopteşte vorbe curate de
iubire:
— Tu ai s -mi fii so ie, îi spune Galateei. Nici una
nu-i ca tine de cast şi gingaş . Eu te-am purtat în
suflet şi te-am creat din fildeş.
În timp ce-i spune astfel, cuprins de-nfl c rare,
deodat Galateea întredeschide ochii şi inima ei bate. Iar
pielea ei se face mai moale ca m tasea. ţosi ele-s de aur
şi ochii de cicoare, surâsul îl p trunde în inim pe
tân r, şi ea-i cuprinde gâtul:
— Mult am dormit, iubite!...
Iar Pigmalion ridic povara lui cea scump cu
bra ele-amândou şi strig cu putere:
— Tr ieşte Galateea!... Î i mul umesc, zei o!... Î i
mul umesc, iubire...
Pe urm , se-n elege, s-a pr znuit şi nunta, la care-au
fost poftite mul imile din ţipru.
A fost o nunt mare... Veniser artiştii din tot
cuprinsul rii, to i sculptorii Eladei, poe ii, muzican ii.
A fost şi Afrodita, cu feciorul s u Eros. ţhiar au
dan at la nunt ...
A fost o veselie cum nu se poate spune...
Aşa zice legenda.
Şi-au tr it împreun ani lungi, zile ferice. ţât? Nu
mai ştie nimeni.
I-a ocrotit zei a, frumoasa Afrodita. I-a ocrotit iubirea,
ce şi-o p strau cu grij .
Feciorul Galateei a fost regele Pafos, ce-a st pânit în
ţipru. El a cl dit oraşul, ce poart -acelaşi nume,
şi-unde se afl templul frumoasei Afrodita. Un templu
f r seam n şi cel mai drag zei ei. Artiştii, dup-aceea, au
sl vit pe-Afrodita, iubirea creatoare, în cânt, în dan ,
şi-n piatr 8 ... Iubirea ce-i cântat şi ast zi de poe i...
 Note:

1. Dup versurile poetului latin Lucre iu.

2. Afrodita-Venus – sau Venera la romani – era fiica lui

Uranus, cel dintâi zeu al cerului. Ea se n scuse din spuma m rii.
Iar spuma se ivise din sângele lui Uranus, scurs în apa m rii, în
urma loviturii date de fiul s u, titanul ţronos, cu secera de
diamant. Afrodita se tr gea din prima dinastie de zei, pe când
olimpienii, în frunte cu Zeus, erau din neamul lui ţronos, adic
din a doua dinastie, aceea a titanilor. Tot dintr-un titan, din Iapet
(prin Prometeu şi fiul s u Deucalion), se tr gea, dup legend , şi
neamul elinilor. Deci, în vreme ce elinii se mul umeau s arate c
ei, ca şi olimpienii, se trag din titani (olimpienii din ţronos, şi
elinii din Iapet), romanii aveau preten ii mai mari: ei afirmau c ,
prin Afrodita, se trag direct din Uranus, p rintele tuturor zeilor.
Legenda ticluit de poe i cu atâta meşteşug, din ordinul
împ ra ilor romani, ar ta c romanii, fiind dintr-un neam mai
bun şi mai vechi, au mai multe drepturi decât elinii s
st pâneasc lumea. Mai mult, ei pretindeau c fiul lui Enea,
nepot al Afroditei, Ascaniu sau luliu – cum îl numeau romanii –
era întemeietorul familiei imperiale a luliilor, din care f cea parte
şi Cezar, şi August. În acest fel justifica familia luliilor dreptul de
a st pâni Roma, şi Romei, dreptul de a-şi întinde ghearele ei de
vultur pestre întreg p mântul.

3. Se spune c zei a purta un brâu fermecat. Acest brâu avea

darul de a o face mai frumoas şi-i da puterea s subjuge inimile
b rba ilor.

4. Peplonul era o tunic - feminin , f r mâneci, prins cu o

agraf pe umeri, iar hitonul, o hain de lân alb , scurt pân la
genunchi.

5. Adoniile, serb rile în cinstea lui Adonis, aveau loc în Asia,

Elada, şi mai târziu la Roma. Ele se pr znuiau prim vara, cu
mare însufle ire, vreme de dou zile.
Prin Adonis, vechii greci în elegeau vremea c lduroas , când
înfloreşte glia. În elegeau belşugul de roade felurite, care
îndestulau ogorul, livada şi gr dina.
Zei a Afrodita întruchipa şi ea, dealtminteri, natura roditoare.
Iar moartea lui Adonis însemna chiar sfârşitul verii, când iarba
se vestejeşte şi poamele cad, în vreme ce frunza sângerie este
purtat în vârtejuri de vânturile toamnei.
Ares, care îl r pune s lbatic pe Adonis, însemna, la rândul
s u. r zboiul. R zboiul pr p deşte şi pârjoleşte totul. Dar Ares
mai este în acelaşi timp şi furtuna sau vremea ce se schimb .
ţ ci Ares este feciorul Herei, adic al cerului. Vremea se înr ieşte
c tre începutul toamnei, aduce pustiirea în arbori, pe câmpie şi-n
florile ce-şi scald petalele în lumin . Atuncea este vremea care
aduce moartea comorilor gr dinii...
Astfel se t lm ceşte şi crima s vârşit de Ares cel crud asupra
lui Adonis, şi jalea Afroditei.

6. ţiprul este o insul din Mediterana r s ritean , unde, dup

legend , fusese purtat Afrodita de Zefir, atunci când se n scuse.

7. S-a mai ar tat aceast tem la Prometeu: dorin a omului de

a atinge suprema crea iune, de a schimba materia neînsufle it în
fiin e vii. În legendele eline se sublinia c numai omul înfl c rat
de o mare pasiune va putea s vârşi acest lucru.

8. Praxitele, unul din cei mai mari sculptori ai antichit ii, a

d ltuit adev rate poeme în piatr , spre slava Afroditei, aceea care
întruchipa, pentru elini, dragostea şi frumuse ea. Marmure vestite
sunt: Afrodita de Medicis şi mai ales cea din Milo. Aceasta din
urm a fost aflat de un ran în Milo, o insul din roiul de
Ciclade, pe când îşi s pa ogorul. Se pare, c aceast statuie ar fi
opera unui alt mare sculptor grec, Scopos. Aflat ast zi la Luvru,
ea stârneşte uimirea tuturor prin perfec iunea cu care a fost
creat .
 n basm1 se povesteşte c-ar fi tr it de mult, de

Î mult, în ţreta, un rege şi-o regin care aveau trei

fete. Dar orişicâte haruri aveau primele dou , cea
mai mic , Psiheea, le întrecea cu mult.
Locuitorii rii şi chiar str ini de locuri se gr m deau
s-o vad pe fata cea mai mic a regelui din Creta,
l udându-i frumuse ea, în vreme ce poe ii se adunau
acolo, rostindu-i pe-ntrecute fermec toare versuri:
„De-ai fi printre zei e, ele-ar p li de ciud ... c ci tu
le-ntreci, frumoaso, pe toate laolalt . ţhiar mândra
Afrodita ar fi pe lâng tine o floare vestejit , ar fi un
strop de ap lâng un lac de munte, ce-şi arde
limpezimea sub soarele amiezii... Tu eşti mult mai
frumoas . De-aceea, o, copil , tu ne vei fi zei ... Noi nu
mai vrem pe alta”...
 Aşa gr iau poe ii, nedumeri i, fireşte, c poate s
existe o astfel de minune.
Nici nu puteau s fie ochi mai adânci, mai galeşi.
Obrajii-i erau rumeni. De-o rumeneal dulce, cum are
trandafirul involt, plin de parfumuri. Şi buzele!... Ce
buze!... Ca rodiile coapte. Şi din ii: stropi de lapte, din
proasp t mulsoare, în botişor de ciut , ce suge-ntâia
oar . Iar graiul ei, un cântec, o muzic divin ce farmec
urechea şi-alin suferin a, ca un ceresc balsam.
Din pricina Psiheei, p mântenii uitau s-o mai
s rb toreasc pe mândra Afrodita şi l sau s se sting
pe-altarele ei focul. Podoabele de aur, smulse de pe
coloane, din temple şi sanctuare, din dumbr vile sfinte,
erau în schimb aduse ca daruri pentru fat .
ţând a aflat zei a, s-a nec jit amarnic şi-a început s
strige:
— Asemenea ocar ?... ţum de o rabd cerul? Şi
darurile mele, flori, jertfe, fructe – toate – s -mi fie
smulse oare de fetişcana asta?... De-o fat muritoare?...
ţum îndr zneşte ea s fie mai frumoas ca mine,
Afrodita?
Şi, înfuriat groaznic, zei a Afrodita l-a şi chemat pe
Eros2, copilul n zdr van, ce-avea aripi de aur, o tor şi
un arc cu s ge i fermecate:
— Tu, ce-mi ascul i porunca f r de şov ire, i-a rostit
Afrodita cu voce tremurând , te rog de ast dat s te
repezi în ţreta şi s-o cau i pe Psiheea. O vei g si uşor,
c ci oamenii, n tângi, se strâng s-o tot admire. Tu îns
f – prin vraj – s n-o iubeasc nimeni...
— Atâta i-e porunca?...
— Nu. Dup treaba asta, mai picur -i în suflet Psiheei
şi-o iubire nebun pentru-o fiin cu totul dec zut , un
osândit de soart , sau cine crezi cu cale... Vreau s-o
huleasc lumea şi s râd de ea, c-a îndr git un
monstru şi, astfel, r zbunarea zei ei Afrodita va fi
îndestulat ... Îmi împlineşti voin a, copilul meu iubit?...
— Da, mam !... Şi feciorul şi-a-ntins aripi de aur3 . A
zburat prin v zduhuri şi-a poposit în ţreta, odat
cu-nserarea. Tiptil-tiptil, ştrengarul s-a strecurat în
tain , chiar în iatacul fetei. Noaptea era senin şi-o raz
de lumin – trecut prin frunzişul cel des de la fereastr
– o s ruta pe pleoape, pe genele ei lungi. Şi Eros a
vr jit-o pe fata regelui, precum f g duise zei ei Afrodita.
Dar dibuind prin tolb , s caute o s geat cu care s-o
inteasc , s-a cam zgâriat la deget. Iubirea pentru fat
l-a şi cuprins pe Eros. L sându-şi tolba-ncolo, o privea
pe Psiheea nes ios, gândind:
,,E s vârşit vraja: n-o mai pot dezlega. Dar n-am s
trag s geata cu fiere şi otrav , c ci fiin a mi-e robit de
chipul t u, Psiheea!”
Şi, suspinând, copilul cel drag al Afroditei s-a întors
în Olimp.
Era-n Olimp, dar gândul îi r m sese-acolo, în palatul
din Creta, la fecioara Psiheea, pe care o iubea...4

S-A SţURS O S PT MÂN ... o lun ... sau un an... şi,

precum h r zise zeul iubirii, Eros, fl c ii ce-nainte nu
conteneau s-o cear de nevast , acum o priveau reci.
Parc vedeau o piatr , o marmur cioplit cu mare
iscusin de-un sculptor cu renume şi, totuşi, f r via
şi f r de sim ire.
P rin ii mândrei fete erau nedumeri i, c ci celelalte
fete, surorile mai mari, g siser miri vrednici. De, cam
b trâni, nu-i vorb , dar totuşi nişte miri de rang înalt:
doi regi.
ţe bucurie mare ar fi avut p rin ii, dac şi-a treia
fiic şi-ar fi g sit un rost. Atâta doar c nimeni nu mai
c lca palatul în chip de pe itor...
Atunci, b trânul rege s-a dus la un oracol, s -ntrebe
pe Apolo ce are de f cut. Apolo i-a r spuns, prin preo ii
din templu:
— Nu mai spera, tu, rege, ca ginere, un om. O fiin
f r seam n, un monstru r u şi crud, ce zboar prin
v zduhuri, purtând cu sine focul şi-o arm ucigaş , de
care însuşi Zeus se teme uneori, va fi b rbatul fetei. Deci
du-o pe Psiheea în vârful unui munte şi las-o p r sit ,
ca monstrul s -şi ia prada, şi nu-ncerca, b trâne, s te
împotriveşti poruncii zeilor, c ci vei fi osândit...
V -nchipui i ce-adânc , ce neagr întristare l-a
cuprins pe b trânul p rinte al Psiheei. Dar nu-ndr znea
s rmanul s calce-o hot râre pe care o luau zeii. Şi-n
ziua hot rât , într-un cortegiu jalnic – de moarte, nu de
nunt – regele şi regina au dus-o pe Psiheea pe vârful
unui munte. Aici au p r sit-o, cum poruncise zeul, şi
s-au întors acas , cu vaiete cumplite, ştiind c las fata
drept prad unui monstru.
R mas singuric , prin esa sta cu spaim şi tremura
ca frunza când vine vijelia, tot aşteptând pe monstru s
vin s o-nha e...
Deodat dânsa simte c bate-o adiere... Vântul
de-apus, Zefirul, o luase pe copil pe aripile lui, s-o duc
peste piscuri, în locuri neştiute de oameni pân -atunci,
l sând-o-ntr-o poian cu ierburi ca m tasea şi flori
îmb ls mate.
În preajm d cu ochii de un palat m re .
P şind fata cu fric , pe o potec -ngust , p trunde în
palat, şi-acolo – ce s vad ? O bolt minunat , sculptat
cu migal în lemn scump de l mâi, şi-n fildeş, şi-n
aram . ţoloanele înalte, care o sus ineau, erau
turnate-n aur. Şi mii de animale – p rând însufle ite –
f cute din argint, împodobeau pere ii, în vreme ce
podeaua p rea ca înstelat cu mii de nestemate,
m rg ritare albe, cu luciu stins, rubine, focoase
diamante şi alte multe pietre, puse în mozaic
şi-nchipuind din ele figuri parc pictate.
Fata privea uimit , p şind tot mai departe, pe sc ri
monumentale, prin înc peri, în care erau îngr m dite
comori nem surate de aur, pietre scumpe, veşminte şi
podoabe.
O fiin nev zut , c l uzindu-i paşii, îi gl suia copilei:
— Tot ce z reşti în juru- i, frumoasa mea st pân , s
ştii c e al t u. Po i da orice porunc . Po i spune orice
voie. De vrei, poftim, te-aşteapt o baie minunat , ce-o
s te r coreasc dup atâta zbucium...
Psiheea nu aşteapt prea mult îmbiere, şi se
cufund -n baie...
Ce bine e în apa fierbinte, în care sclave cu chipuri
nev zute au picurat esen e pl cut mirositoare!
Şi-o mas -mbelşugat , vinuri înt ritoare, dulciuri,
fructe gustoase: rodii, chitre, naramze îi sunt întinse-n
fa .
Dup ce se-osp teaz , Psiheea e condus
într-o-nc pere mic , t cut , primitoare, cu pat curat şi
alb, cu aşternuturi moi.
Fiin ele nev zute o culc pe fecioar în acest pat de
aur şi sufl în f clia ce pâlpâia al turi.
— Dormi f r nici o grij , îi spune iar o voce. So ul
t u o s vin şi-o s te-mbr işeze prin somn, copil
drag . S nu ai nici o team . I-e blând s rutarea. Dar
s nu-ncerci s -l vezi, c ci te pândesc primejdii.

ASTFEL S-A SCURS ŞI NOAPTEA. A mai trecut o zi.

Şi altele pe urm ...
Psiheea devenise so ia unei fiin e ce venea numai
noaptea, şi-n zori – când prima raz se strecura-n
c mar – disp rea f r urm .
Nu ştia cum arat , nu ştia cum îl cheam , de are
înf işare frumoas sau de monstru.
În timpul zilei, fata se r sf a în voie prin
multele-nc peri ce le avea palatul, ori cobora-n poian .
N-avea decât s -şi spun dorin a cea mai mic , şi totul
se-mplinea. ţoruri, muzici alese îi desf tau auzul! Dar
nu vedea pe nimeni. Vorbea numai cu umbre. Se
hârjonea cu ele, fugind printr-o p dure, culegând flori şi
fructe sau d n uind mereu...
Neobosit , vremea curgea pe nev zute f gaşe,
ca-nainte.
Dar într-o zi, când fata ieşi ca s se plimbe pe munte,
prin poiene, a auzit din vale nişte voci cunoscute. A stat
pu in pe gânduri. ţine s fie oare? A!... da!... Sunt ele,
surorile mai mari. O strig şi o caut :
— Psiheea, unde eşti? Regele, tat l nostru,
trimisu-ne-a pe noi, s te c ut m, surioar , c ci el şi cu
regina s-au ferecat în cas ... Nu vor s vad cerul şi nici
lumina zilei, cât timp nu pot s afle nimic de soarta ta...
Psiheea le aude şi-ar vrea s le r spund ; dar fiin ele
din preajm îi poruncesc s tac . O vorb s nu spun .
Intâi s -i cear voie sl vitului ei so .
ţu cât ner bdare aşteapt dânsa noaptea! Iar când
so ul soseşte, ea plânge şi-l dezmiard , şi-l roag ,
st ruieşte. Pân ce el, în fine, se-nduplec . Îng duie
ca-n ziua urm toare Zefirul s aduc acolo, în palat, pe
cele dou fete, care umblau prin munte, c utând-o pe
Psiheea.
— Mai înainte-i spune:
— Ştiu c surorile or s te sf tuiasc lucruri
nechibzuite. Nu le da ascultare. Mai ales nu uita c ,
orice-ar fi pe lume, s nu-ncerci s m vezi...
— Am s - i împlinesc voia. S nu ai nici o team ! îi
r spunde Psiheea. Toate vor fi, st pâne, aşa precum
doreşti...

ÎN ZIUA URM TOARE, Zefirul se porneşte pe v i şi,

dintr-o dat , vede pe cele dou surori ale Psiheei.
Le-aduce la palat, pe aripile sale.
Ce-mbr iş ri! Ce lacrimi! Ce chicoteli! Ce râs!...
Psiheea le arat palatul fermecat şi s lile în aur şi
arginturi, gr dinile, p durile şi toat avu ia ce se afla
acolo. Ba, le şi povesteşte c ei i se-mplinesc toate
dorin ele, afar de aceea de a-şi vedea b rbatul; şi cum
el i-a cerut, cu aspru jur mânt, s nu-ncerce s -l vad .
Surorile se mir şi vor s-o iscodeasc , dar nu au timp
prea mult, c ci mesele-s întinse şi muzica le cânt .
Sclavele nev zute le-n-treab de porunci. Şi nu sfârşesc
prea bine s spun ce doresc, şi bra e nev zute aduc
bucate, haine, mingii, cercuri de aur, coşuri cu flori,
colane, cercei sau pietre scumpe. M rog, orice poftesc l
Surorile Psiheei, la-nceput bucuroase c-o revedeau pe
fat , încep s fie roase de o invidie din ce în ce mai
neagr .
— Ce zici?... Neruşinata!... îşi şoptesc amândou ,
când nu-i de fa dânsa. Noi o credeam pierdut . Şi ea?
ţe bog ie... Tocmai ei? ţea mai mic ?... Ţ rbatul s u,
pesemne, o fi vreo zeitate. O fi voinic şi chipeş. Şi noi, cu
so ii noştri b trâni, neghiobi şi şubrezi, ne mânc m
tinere ea. Ţa, n-o vezi ce se-ngâmf ? Ne-arat toate cele,
de parc-ar fi regin , iar noi nişte s rmane şi umilite
sclave... Mai bine s -i d m sfatul s -şi calce jur mântul
fa de so ul s u şi s -ncerce s -l vad noaptea, pe când
el doarme. ţ ci el o s se-nfurie şi o s-o pedepseasc .
Aşa, surioara noastr va pierde din trufie... Ha, ha... E
straşnic planul...
Şi cele dou scorpii o sperie pe Psiheea. Îi spun c
nişte oameni i-ar fi v zut b rbatul. Acesta-i un balaur.
În fiecare sear vine dintr-o p dure şi trece înot râul,
iar în zori se-ntoarce. Sigur c-o s-o m nânce şi pe so ia
sa, când o s aib poft . ţa s se-n-credin eze,
s-aprind o l mpi noaptea, când doarme el, şi s -i
priveasc fa a.
Psiheea,-nfricoşat , ascult şi promite s le urmeze
sfatul.
Şi scorpiile pleac , iar sora cea mai mic r mâne la
palat.
Şi, h t, târziu, în noapte, când so ul doarme dus,
Psiheea ia în mân l mpi a cu ulei şi, uşurel, pe vârfuri,
se-apropie de el şi-i lumineaz chipul.
Acel ce s-odihneşte-naintea ei, pe perne, e monstrul
cel mai dulce şi mai frumos din lume. E-naripatul Eros,
cu-obrajii ca bujorul, cu bucle lungi de aur pe umerii de
nea. Al turi are arcul şi tolba cu s ge i. Ea îi atinge
arcul şi tolba, şi-o s geat o zgârie la un deget. Şi
dragostea o prinde cu vie-nvâlvorare pentru divinul
Eros.
Se uit cu ardoare la el şi se apleac , dornic s -l
s rute. Atunci, o pic tur încins de ulei se scurge din
l mpi . Îl atinge pe zeu, f cându-i o arsur pe pielea
delicat .
El, Eros, se trezeşte. O vede pe Psiheea plecându-se
asupr -i; e gata s -l s rute cu buzele fierbin i, în vreme
ce cu ochii îl roag de iertare.
Dar el se salt sprinten şi zboar pe fereastr . S-a
dus pe totdeauna...
Palatele de aur, gr dinile, p durea, izvorul, tot,
dispar,
Psiheea-nm rmurit aude numai glasul lui Eros,
care-i spune:
— Mi-ai fost atât de drag ! Dar prin nechibzuin ,
acuma m-ai pierdut... c ci nu sosise timpul ca s m
po i vedea...
— Nu, nu vreau, strig fata, c ci te iubesc...
şi…Eros... eu... voi avea un prunc.
Numai c el zburase şi n-o mai auzea. Silit de legi
divine, zeul intra-n Olimp şi mândra Afrodita îi ieşise
înainte şi îl certa cu asprime:
— Necredincios!... Viclean!... Duşmana mea de moarte
ai luat-o de so ie?... Aşa ne-am în eles? Ei bine, pentru
asta te voi închide-n cas . D -mi arcul, d -mi şi tolba...
aripile... f clia... însemnele puterii... Nu mai eşti zeu, ci
sclav!

PE CÂND FRUMOSUL EROS era închis în cas ,

Psiheea şi pornise pe munte... şi plângea:
— Ce-am s m fac, o, Eros?... Unde te pot g si?...
Sunt singur , mâhnit ... şi te iubesc atât...
Şi, n zuind un sprijin, alearg -n templul Herei, c ci
dânsa ocrotea familia, c minul. O roag pe zei .
Implor şi pe-al i zei. Dar nimeni n-o ascult , nu-i ia
durerea-n seam .
— Tu eşti o muritoare, şi dânsul e un zeu. Nu ştii c
însuşi Zeus a p r sit atâtea şi-atâtea p mântene? Nu
mai gândi la el, c ci n-o s -l mai revezi... îi r spundeau
mai to i.
Psiheea nu se las , ba înc socoteşte s plece spre
zei a iubirii, Afrodita. Ea doar ocroteşte dragostea pe
p mânt.
Şi plec ... merge, merge... îndur suferin e, şi frig, şi
foame, sete şi piedici cu duiumul... Ajunge la palatul
zei ei Afrodita şi-i spune umilit :
— Tu eşti, zei , mama lui Eros, so ul meu... Peste
pu in vreme şi eu am s fiu mam ... Fii bun deci,
zei , pe cât eşti de frumoas ...
Zei a Afrodita priveşte spre Psiheea. Dar dup -atâta
trud , tot fata-i mai frumoas . De ur -nverşunat , zei a
se încrunt , rostindu-i printre din i:
— Vrei s m faci bunic , pe mine, Afrodita, zei a
frumuse ii? Vrei s m faci b trân ? Tu, ce eşti vinovat
c te-ai n scut frumoas , poate mai mult ca zeii, poate
mai mult ca mine?... S vin dou sclave: Grija şi
Întristarea!... Lua i-o şi biciui i-o... Dar şti i, cum se
cuvine!
Sclavele o înşf car şi-o biciuir straşnic. O-nvine ir
toat . Dar nici aşa zei a nu se milostivi, şi lu ea îns şi
biciul. Îi sfâşie veşmântul, o trase de cosi e şi o b tu la
sânge.
Apoi, însângerat , o puse şi la munc . Îi dete o movil
înalt de semin e. Erau acolo boabe de mac, fasole,
linte, grâu, orz şi alte feluri şi-i spuse s le-aleag
gr mezi, gr mezi, pe soiuri...
ţând se sfârşi cu munca, îi porunci s plece într-o
p dure deas , unde p ştea o turm de oi – turbate toate
– ce-i omorau pe oameni, şi s -i aduc lân . (Lâna era
de aur.)
Pe urm o trimise în vârful unui munte, p zit cu
str şnicie de sute de balauri. Pe-aici trecea un fluviu
care curgea spre Tartar. Şi-i porunci s-aduc un şip
umplut cu ap .
Dar dragostea, dorin a de-a-l mai vedea pe Eros i-au
dat Psiheei vlag s treac prin primejdii, s biruiasc
totul şi s -mplineasc voia geloasei Afrodite...

NEÎMP ţAT ÎNţ , ZEI A îi mai cere s plece şi-n

inutul lui Hades, sub p mânt.
— Te du-n regatul mor ii cel cârmuit de Hades, îi
spune Afrodita, şi cere-i Persefonei, gingaşa lui so ie,
s - i umple cu balsam cutia asta mic . Ţalsamul m va
face pe mine mai frumoas ... ţat s vii degrab , c ci
plec la un osp ...
Porneşte iar şi fata. Se lupt îndelung s intre în
regatul cel misterios al mor ii. Str bate peste fluviul, pe
unde treceau mor ii. Şi trece chiar de ţerber, de câinele
lui Hades, cel cu trei capete, ce str juia cu col ii lui
cumpli i acest rm al triste ii, domolindu-l pe monstru
cu nişte turte dulci.
Se spune despre Gheea, str moaşa tuturora, c ea
era zei a ce-o ajuta pe fat s treac prin primejdii. Şi
cum, necum, copila ajunge şi la tronul zei ei Persefona.
Şi-o roag :
— D -mi, zei o, balsamul ce i-l cere, în cutioara asta,
mama so ului meu, frumoasa Afrodita!
Persefona primeşte s -i umple cutioara cu balsamul
cerut, şi pleac iar Psiheea, s -l duc Afroditei. Zei a, la
plecare, o sf tuise bine:
— S nu deschizi capacul. Ţalsamul din cutie e
numai pentru zei...
„E pentru zei, ştiu bine, se fr mânta Psiheea,
c l torind pe drumuri, şi cerceta cutia. O, de-aş putea şi
eu s folosesc balsamul! Pu in. ţât de pu in. S m fac
mai frumoas decât m ştie Eros, şi-apoi s caut
mijlocul ca s p trund la el. Am b gat eu de seam unde
l-a-nchis zei a. Iar el, v zându-mi chipul, s
m -ndr geasc iar şi...”
Şi tot gândind în sine, aproape f r voie, mânat de
iubire, Psiheea-ntredeschide capacul, binişor.
Numai c din cutie – aşa cum uneltise zei a Afrodita –
iese un abur negru, şi fata cade jos. Aburul o-mpresoar
şi el aduce somnul cel f r de sfârşit.

DAR EROS, ţE V ZUSE PRIN VRAJ toate astea, nu

mai aşteapt mult, şi cum aflase locul unde-i inea zei a
aripile şi arcul, le smulge şi s-avânt printr-o
fereastr -afar .
Ajunge la Psiheea. Adun în cutie aburii grei ai mor ii
şi fata se trezeşte:
— Iubite... Tu eşti oare!... Deci m-ai iertat?... Mai
stai... Mai stai, s te privesc... ţ ci am atâtea lucruri
s - i spun, de-atâta vreme de când ne-am desp r it...
— Şi eu, Psiheea drag , rosteşte zeul Eros, dar nu-i
timp de pierdut... Mama mea, Afrodita, este pe urma
noastr . Tu du-te cu balsamul. Eu plec c tre Olimp.
Şi zboar zeul Eros drept în Olimp şi spune:
— O, Zeus, tu ce lumea o cârmuieşti din slav ,
îndur -te de mine şi de iubita mea...
— Nu, nu... strig din urm zei a Afrodita, sosit în
r dvanu-i din flori de trandafir. Nu-ng dui, st pâne!
Psiheea nu-i zei , şi-un zeu, cum este Eros, nu poate
face nunt cu ea – o muritoare...
— Ţa da, r spunse Zeus. Nu te mâhni, frumoaso,
şi-ncearc s surâzi. E vremea s astâmperi pe-acest
copil zburdalnic, care-a f cut şi face atâtea nebunii... E
vremea s -l însori. Şi ca s fie demn Psiheea de un
mire ceresc, cum este Eros, eu am s-o fac zei .
Şi Zeus porunceşte lui Hermes s adune, în sala de
consiliu, pe zei şi pe zei e. S vin şi Psiheea. Şi-i d
fetei s soarb din cupa lui de aur esen ele divine:
ambrozie şi nectar.
— R mâne i împreun necontenit de azi, le gl suieşte
dânsul. Iar voi, zei şi zei e, pute i s -ncepe i nunta şi s
v veseli i... V porunceşte Zeus!...
Şi Eros cu Psiheea au f cut astfel nunta, r mânând
amândoi ferici i în Olimp...5
 Note:

1. Basmul despre Eros şi Psiheea a fost povestit cu mult verv

şi fantezie – probabil dup o veche legend elin – de c tre
scriitorul Apuleius, în opera sa „M garul de aur”. Tema a fost
reluat de c tre al i scriitori şi, sub diferite variante, a p truns în
folclorul multor popoare.

2. Eros, dragostea, la început era, pentru grecii vechi, numai

for a universal , care uneşte fiin ele perechi, perechi, f cându-le
s se înmul easc . El a unit-o pe Gheea, cea dintâi zei , cu
Uranus, cel dintâi zeu. Mai târziu, poetizând legenda, grecii şi l-au
închipuit pe Eros ca un tân r înaripat, dându-i drept p rin i pe
Afrodita, zei a dragostei, şi pe Ares, zeul luptelor nes buite.
Întruneau astfel în dragoste, în chip poetic, frumuse ea Afroditei
cu dorin a de cucerire a lui Ares, vrând adic s sugereze c
dragostea cea frumoas trebuie cucerit . De aceea vechii meşteri
îl înf işau adesea pe Eros c lare pe un leu, inând în mân o lir .
Ar tau în acest fel c sim mintele, reprezentate prin lir , pot
îmblânzi o fiin oricât de crunt .

3. În ţapitoliul din Roma se afl o statuie cioplit din

marmur pentelic de faimosul Praxitele. Opera, un giuvaer de
piatr , a fost r pit de romani din Elada. Aici Eros, ţupidon sau
Amor – cum îi spuneau romanii – este înf işat ca un tân r cu
pletele încre ite şi aripile pe umeri. El are un arc, din care este
gata tocmai s trag o s geat , poate muiat în miere şi foc, poate
în otrav şi venin. Lui Eros îns nici c -i pas de cele care vor
urma. Un zâmbet ş galnic îi lumineaz fa a şi toat frumuse ea ce
i-a fost d ruit de Afrodita. Alte opere îl reprezint pe Eros în
mân cu o tor – tor a care trebuia s înfl c reze dragostea
oamenilor, dup ce el îi intea cu s ge ile.

4. Tot în ţapitoliu se g seşte un preaminunat grup de

marmur care-i înf işeaz pe Eros şi Psiheea îmbr işa i. F r
îndoial c aceast oper , s vârşit de un artist necunoscut, a
inspirat nu numai pe poe i, ci şi pe pictori şi pe muzicieni,
într-atât este de armonioas marmura d ltuit .

5. Aceast alegorie are un tâlc, şi anume c dragostea nu poate

d inui, dac nu e înso it şi de o sim ire adânc . Psiheea, în
limba greac , se tâlcuieşte prin suflet. Dar şi sufletul se înal
prin dragoste, prin Eros, şi ajunge în Olimp, adic în locul unde
se g sea fericirea des vârşit , pe care o gustau numai zeii, cum
credeau elinii.
Într-un frumos tablou, care se g seşte la Luvru, pictat de
artistul Louis Gérard, este înf işat aceast poetic alegorie.
Eros, înaripatul, cuprinde pe Psiheea, pe draga lui so ie, ca s-o
urce în Olimp.
 P
alatul lui Poseidon1, zeul care purta în mâna lui
triena2 -, se ridica-n Egeea3 . Îns de-acolo zeul
pleca adeseori în carul s u de aur, tras ca o
vijelie de zeci de cai s lbatici. În urma lor s ltau cetele
de delfini şi alte animale din apele marine.
Fiindc zeul Poseidon crease cândva calul4, îl
îndr gea nespus. Dar şi mai mult iubea delfinul, delfinul
care zburd mereu voios prin valuri şi salt şi se joac şi
face giumbuşlucuri. Aproape nu-i poveste legat de
Poseidon f r s fie vorba, cumva, despre delfin.
De-altminteri în legende se spune c Poseidon şi-a
cucerit so ia cu ajutorul unor preacredincioşi delfini.
Odat , pe când zeul se preumbla pe mare, v zuse
într-o ceat de nimfe nereide o tân r fecioar , numit
Amfitrita. Nimfele nereide, în num r de cincizeci, erau
nişte copile de-o bun tate rar . Mama lor era Doris, o
nimf oceanid , şi tat l lor, Nereu, alt zeu b trân al
m rii, care-şi avea palatul în apele Egeei.
Iar când zeul Poseidon cutremura adâncul de ape
mişc toare şi îneca sub valuri triremele eline, nimfele
nereide plângeau înduioşate şi, lunecând prin valuri, se
avântau cu toate s scape cor bierii. Ele-i purtau pe
bra e şi-i aruncau pe rm...
ţând se trezeau s rmanii şi se vedeau tr ind, ştiau
c -şi datoresc aceast fericire nimfelor nereide. Le
mul umeau cucernici şi le zvârleau ofrande în valurile
m rii.

AţUM ÎNS POSEIDON z rise pe-Amfitrita cu toate

celelalte surate ale ei. ţopilele dan au într-o insul
Naxos, şi zeul se oprise, vr jit de melodia ce o cântau în
cor.
„Ce cântec!... Ce visare!... şi-a spus în sine zeul. Ce
fete are Nereu! Mai ales Amfitrita... Ia stai s-o mai
privesc...”
Şi se uita la fat cu ochii lui albaştri, t ioşi cum e
o elul.
Pesemne, îns , barba-i zburlit şi-n esat de alge şi
de scoici şi fruntea-ntunecat şi pletele-i albastre s-or fi
z rit cumva. ţ ci nimfele, deodat , au contenit din dan
şi au s rit în mare.
...Şi zeul a zâmbit:
ţred c a venit vremea s -mi aduc o regin , la mine,
în palatul de aur din Egeea!... Iar nimfa cea frumoas e
fata lui Nereu... De m însor cu dânsa, îmi înt resc
domnia... şi asta va fi bine!”
Şi, cum s-a-ntors Poseidon la dânsul la palat, a trimis
pe itori, dar fata nici n-a vroit s-aud :
— Cum? Eu s fiu so ie acestui zeu, ce este atât de
mânios, c-o fire-atât de aspr şi-un glas r sun tor?...
Tridentul lui m sperie de câte ori îl v d, c ci îi cunosc
puterea. Şi caii lui la fel, când tropotesc prin valuri
şi-alearg şi necheaz ... Nu... Nici prin gând nu-mi
trece... Nu... Nici nu vreau s -l v d...
Şi ca s scape, fata a fugit într-o peşter alb , de
marmur , vrâstat cu vine de argint. Aici veneau
noroade de viet i marine, ce-i aduceau, ca danii, scoici,
alge ml dioase şi pietre de m rgean şi o cinsteau pe
nimf . Iar ea, blând din fire, le ocrotea pe toate aceste
viet i ce locuiau prin m ri.
Dar zeul din Egeea, Poseidon, o c uta şi, ca s -i dea
de urm , puse doi delfini, ce înotau prin ape şi-i
întrebau pe to i:
— N-a i v zut-o pe nimf ? Nu şti i pe unde e? Pe unde
se ascunde copila lui Nereu? R spunde i, c ci st pânul
e sup rat cumplit... Voi nu vede i cum marea se
zbucium de-atunci? Poseidon o loveşte cu furca sa
mereu... Şi-o zguduie, izbind-o neîncetat de stânci, şi
sfarm , între valuri, puzderii de cor bii. R spunde i...
ţ ci altminteri st pânul va aduce pr p du-asupra
voastr ...
 POATE MAI MULT DE FRIţ , cineva a vorbit – un
şarpe, o meduz , un peşte, careva... şi-a spus unde e
fata şi c -şi are s laşul în peştera aceea de marmur ,
vrâstat cu vine de argint.
Delfinii, credincioşi, au şi pornit înot, s aduc iute
ştirea. Poseidon, aflând vestea, s-a-nveselit nespus. Şi-a
pus pe umeri haina de purpur brodat cu aur şi argint.
A ridicat tridentul, ca s -şi pieptene p rul albastru,
încâlcit. Şi-a cur at şi barba de scoici şi de nisip. Iar
pe fruntea ars de vânturi şi furtuni şi-a aşezat coroana,
pornind spre ascunzişul copilei lui Nereu.
Dar poate Amfitrita a fost şi ea vestit c zeul îi aflase
locul de ad post, şi s-a ascuns mai bine, într-un cotlon
al m rii. Încât zeul Poseidon venise în zadar.
În zadar o c uta, c ci nu d dea de dânsa, şi nimeni
nu ştia unde şedea pitit . Poseidon, de mânie, aşa-şi
trântea tridentul, încât se zguduiau şi apele şi mun ii şi
Tartarul cel negru, unde domneşte Hades, şi se p rea c
totul s-apropie de sfârşit. Jivinele din ap ,
noroade-not toare de peşti şi raci şi broaşte şi scoici şi
câte toate se ascundeau în grote, se pitulau de spaim
prin pietre şi nisip. Nu li se vedeau ochii şi îşi aşteptau
moartea.
Abia târziu, în noapte, când h urile m rii primiser
atâtea cor bii c l toare, şi apa acoperise rmul, s-a
potolit Poseidon pentru pu in vreme...
Numai c -n zorii zilei pornise iar s-o caute pe nimfa
Amfitrita şi, nici de data asta neizbutind s-o afle, a
scufundat din nou, sub furia lui, cor bii, insule şi
maluri, p r duind inuturi şi înecând sub ape oameni
nenum ra i.
Atunci, delfinii ageri s-au hot rât din nou s-o caute
pe Amfitrita. Ba chiar s-o şi pe easc ...

ŞI AU PÂNDIT ŞIRE II când nimfa – mul umit c

zeul a plecat – ieşea pe rmul m rii s se-nsoreasc o
clip .
Jucându-se, delfinii s-au apropiat de coasta unde – în
iarba verde – se odihnea fecioara. Ea ridicase capul,
vr jit f r voie de jocul cel zburdalnic, de tumbele
ghiduşe, de salturile repezi ce le f ceau delfinii.
Privind astfel spre dânşii, deodat se trezeşte c-o
piatr azvârlit de un delfin, în iarb . Era, precum se
spune, un m rg ritar mare, c-o str lucire vie,
ce-mpr ştia lumin pe toat coasta m rii şi o umplea de
vraj . Nedumerit înc , fecioara nereid aude pe delfini:
— O, preafrumoas nimf , st pânul nostru este, dup
st pânul Zeus, cel mai bogat din lume. Palatele de aur,
cleştar şi diamante, aflate în Egeea, au mun i de avu ii,
şi tot ce vrea din lume Poseidon dobândeşte. Puterea lui
e mare, şi ea nu-i întrecut decât de dragostea ce-o are
pentru tine. ţ ci el te vrea so ie. Şi ce fecioar oare nu
s-ar sim i-ncântat s -i fie lui domni , st pân peste
ape? Asemenea iubire nu mai g seşti în lume... Ascult -l
deci, copil , şi f cu dânsul nunta. De nu primeşti,
Poseidon, îndurerat, sf -râm şi insule, şi rmuri şi
numai tu, fecioar , ai s fii vinovat fa de zei şi oameni
de-o astfel de n past ... Ţlestemele-or s cad asupra
ta, s ştii...
Auzind vorbele ce le rosteau delfinii, frumoasa
nereid , de spaim pentru dânsa, de mil pentru oameni
– pe cât spune povestea – s-ar fi înduplecat.
Delfinii l-au vestit îndat pe Poseidon c nimfa
se-nvoieşte a fi so ia lui.
Zeul s-a repezit spre peştera în care s-ad postea
mireasa şi, cu glasul tun tor, a-anbiat-o s vie al turea
de el5 .
Ea sa urcat în carul tras de-o sut de monştri, carul
de s rb toare cu care trecea zeul peste aria m rii.
Poseidon, plin de fal şi plin de mul umire, a strâns în
mân frâul, şi monştrii au pornit.
În jurul lor s ltau nimfele nereide, inând în bra e
lire, cântând cu toate-n cor, în cinstea Amfitritei, în
vreme ce cortegiul avea în fruntea lui pe oceanida Doris,
purtat tot de-un monstru. Dânsa ducea în mân f clia
cununiei. Astfel au mers cu fal şi-au intrat în palatul
puternicului zeu, unde s-a f cut nunta.
Sfârşindu-se cu nunta, au venit la Poseidon cei doi
delfini iste i ce pe iser fata.
— M rite, au spus dânşii – în limba lor, desigur –
când ne-ai trimis în lume, s g sim locul unde
se-ascundea Amfitrita, ai zis cu voce tare c ne vei da la
nunt r splata cuvenit ... Acum o aştept m. ţ ci
uit -te, m rite, mireasa-i lâng tine...
— Cuvântul mi-l voi ine, a gl suit Poseidon. R splata
o ve i primi pe loc.
Şi şi-a întins tridentul. A prins pe el delfinii şi i-a
zvârlit în cer, intuindu-i pe bolt , şi i-a strigat lui Zeus:
— Îng duie, sl vite, o nou constela ie: a celor doi
delfini!
— S fie precum vrei, i-a dat r spuns îndat trufaşul
s u fârtat.
Aşa spuneau elinii c s-a ivit pe bolt frumoasa
constela ie a celor doi delfini.
Pe urm Amfitrita i-a n scut lui Poseidon un fecior
cam ciudat, ce se numea Triton. Triton era ca zeii, din
creştet pân -n brâu, doar p rul i-era verde şi-ncununat
cu trestii. De la mijloc încolo feciorul lui Poseidon era ca
un balaur. Şi el avea o scoic mare şi r sucit . Dac
sufla în scoic , marea se-nvolbura, urla înverşunat ,
sau, alteori, furtuna se potolea pe loc.
Triton a fost acela care, suflând în scoic , a rechemat
la matc puhoaiele hoinare din râuri şi din m ri, când
s-a sfârşit potopul.
În acest zeu, elinii vedeau îns şi furtuna, marea
dezl n uit , ce geme mânioas , lovindu-se de rmuri.
El era, pentru zeul st pânitor al m rii – ca Hermes
pentru Zeus – pristavul de credin . De-aceea locuia,
al turi de-Amfitrita şi tat l s u, Poseidon, în palatul de
aur, cleştar şi diamante, din apele Egeei.
 ASTFEL ŞI-A V ZUT ZEUL st pânitor al m rii dorin a
împlinit , f cându-şi-o so ie pe fata lui Nereu, pe nimfa
Amfitrita.
Fireşte, dup nunt , Poseidon, ca to i zeii, nu i-a
p strat credin frumoasei Amfitrita. ţa Zeus, ca Apolo
şi ca atâ ia al ii, dânsul a mai avut şi-alte zeci de so ii,
dintre zei e, nimfe şi mai ales copile de simpli muritori.
Din încuscrirea asta s-au n scut regi, eroi şi-alteori
nişte monştri. Dintre monştrii aceştia cel mai cunoscut
este uriaşul Polifem.
Poseidon dobândise pe-acest fecior cu-o nimf , ce se
numea Toosa. El era de-o m rime de-a dreptul
uimitoare. Pitici p reau uriaşii pe lâng Polifem. Dac
intra în mare, apa îi ajungea abia la mijloc. Avea o fa
neagr şi mare cât o cas şi-un singur ochi în frunte, ce
parc scânteia. Era urât ca moartea. În mâini purta
ciclopul un trunchi enorm de pin, ce-i slujea de
m ciuc . ţu-a-ceasta-şi mâna turma, vâna s lb ticiuni
şi-i omora pe oameni. ţ ci n-avea nici o mil uriaşul
Polifem. Avea numai o lege: poftele lui, şi-atât!...
Monstrul acesta groaznic voia s se însoare c-o sor -a
Amfitritei, o fiic -a lui Nereu. Legenda ne arat c fata,
Galateea – c ci astfel se numea – era mult mai frumoas
chiar decât Amfitrita. Atât c Galateea iubea, de mult,
pe-un tân r, pe Acis, un p stor, şi se ferea de monstru,
de crudul Polifem6 . Dar fiul lui Poseidon, îndr gostit de
nimf , silindu-se s -i plac , îşi piept nase p rul – ce-i
spânzura în vi e s lbatice şi negre – cu grebla lui uriaş .
Şi-şi retezase barba murdar , încâlcit – plin toat de
spini – c-o secer -ascu it . Iar fa a lui hidoas şi-o
oglindea într-una în ape cristaline. Vroia s par chipeş,
s o ademeneasc pe mândra Galateea.
Din-naltul munte Etna se desprinde-o colin , ce intr
pân -n mare. Şi-n locurile-acestea, la poalele colinei,
se-ntâlneau Galateea şi cu p storul Acis. St teau ades
de vorb şi-şi f ureau tot felul de planuri minunate...
Numai c , într-o zi, Polifem se coboar din munte pe
colin . Îşi pune la o parte toiagul s u enorm. Din sân îşi
scoate naiul, pe care şi-l f cuse dintr-o sut de trestii, şi
începe s cânte... Vuiau în zare mun ii, şi marea,
zbuciumat , fierbea de-atâta larm .
Nimfa îns era tocmai atunci cu Acis la poalele
colinei. Vedeau şi-auzeau totul.
Polifem nu ştia c nimfa e pe plaj , o socotea în mare,
ascuns undeva. De-aceea, l sând naiul, a început s
strige spre valurile m rii:
— Mai alb eşti, fecioar , ca floarea de m slin şi mult
mai dezmierdat ca rodul din gr dini. Mai zvelt ca
aninul... Eşti mai îmbietoare decât soarele iarna sau
decât umbra vara. Mai rumen i-e obrazul ca m rul
pârguit şi eşti mai majestuoas ca trunchiul de platan.
Mai proasp t ca ghea a. Mai dulce ca un strugur. Mai
moale decât puful de leb d ... Dar tot tu, Galateea, eşti
mai nep s toare decât aceste stânci. Mai surd decât
marea... Ah, dac m-ai cunoaşte mai bine, ai pricepe c
ai greşit, fugind din calea mea mereu... ţ ci partea cea
mai mare din aceşti mun i e-a mea... În ei se afl peşteri
ce sunt tot ale mele, unde nu sim i c ldura în vara
arz toare, nici frig în toiul iernii. Şi-n pomii mei sunt
fructe ce-atârn greu pe ramuri, aproape s le frâng .
Am vii care dau struguri ca aurul de galbeni. Tu îns i
vei culege, cu mâna ta, şi fragii ce se afl -n p dure şi
coarna ce se coace în toamna-mbelşugat şi prunele
zemoase, care-mi umplu livada şi lic resc prin arbori.
De vrei s -mi fii so ie, nu- i va lipsi nimica. Pomii cei
plini de roade vor fi numai ai t i, şi turmele, ce umplu
p şunea şi p durea sau sunt închise-n peşteri, vor fi tot
ale tale. Ridic - i dar capul din valuri, Galateea! Nu m
dispre ui... Eu m cunosc mai bine. Doar mi-am v zut
icoana în unda verde-a apei şi mi-a pl cut de mine. Nici
Zeus n-are, poate, un trup atât de falnic şi nişte plete
dese, care îmi cad pe umeri, parc-ar fi o p dure. Nu te
gândi c p rul ce-mi creşte pe tot trupul ar fi o
urâciune. ţopacul f r frunze nu are frumuse e, nici
calul f r coam . Am doar un ochi în frunte, dar el îmi e
destul. Ce? Soarele din ceruri nu este numai unul? Şi
nu le vede toate?... S - i mai adaug c zeul Poseidon îmi
e tat şi c - i va fi şi ie, dac vei fi so ia lui Polifem,
uriaşul?... Ascult -mi rug mintea... Dispre ul t u m
arde mai r u decât un fulger... şi fii so ia mea!...
Apoi, sfârşindu-şi vorba, ciclopul Polifem îşi ia din
nou toiagul şi porneşte pe rm. Deodat , îi vede pe cei
doi. Îi vede şi r cneşte:
— Aici era i? Mişei!... şi eu care credeam c nimfa m
ascult ... De-acolo, de pe rm, râdea i de mine... voi...
Dar e ultima oar când v g si i al turi... Acuma s-a
sfârşit!...
El prinde-n bra e-o stânc şi o ridic -n sus. Nimfa se
zvârle-n ap . Acis strig cu groaz :
 — Ajutor, Galateea!...
Numai c Galateea nu cuteza s ias din mare, s -l
ajute. Cine-ar fi cutezat s -nfrunte pe uriaş?
Şi stânca îl zdrobeşte pe bietul p storaş şi sângele lui
curge, fierbinte, printre pietre.
Ce-a plâns s rmana nimf . Şi-a implorat pe zei, ca
s -şi pogoare mila peste s rmanul tân r zdrobit de
Polifem.
Şi-atunci, legenda spune c-a âşnit cu putere, din
stânc , un izvor... şi-n jur au crescut trestii.
Şuvoaiele-mpletite s-au transformat în râu, un râu cu
ap rece, numit de nimf : Acis, în amintirea celui ucis
de Polifem şi-a dragostei pierdute...
 Note:

1. Marea, cu apa ei albastr sau verde-vine ie, cu for a ei

nem rginit , i-a înfricoşat şi i-a atras întotdeauna pe elini. Marea
sc lda p mânturile Ior din toate p r ile, parc le îmbr işa. Ea îi
purta pe valurile sale, spre aventuri şi fapte glorioase. Dar tot ea
le zdrobea cor biile, pe vreme de furtun , izbindu-le de stânci şi
înv luindu-le în giulgiul nem suratelor genuni. Desigur, sus, în
cer, dup credin a lor, se afla Zeus, veghind cu fulgerele în pumni
asupra muritorilor. Îns acolo, l ng ei, se afla marea. „Şi cine
cârmuieşte oare marea? se întrebau de multe ori elinii. Cine
dezl n uie deasupra ei noianul vânturilor despletite? Cine o
zguduie pân în adâncuri şi o n pusteşe peste rmuri? Cine
ridic insulele din valuri, sau cine este acela care le cufund ?”
Dup puterea cerului, f r îndoial , nu era alta mai teribil decât
a m rii. Aceast for a m rii trebuia înduplecat . De aceea, elinii
au personificat-o, n scocind pe zeul Poseidon. Numele lui vine –
dup unele p reri – din sanscritul Idaspati, care înseamn
st pânul apelor. Romanii l-au numit pe acest zeu: Neptun.

2. Tridentul este de fapt o denumire latin a trienei. ţu

tridentul sau triena Poseidon putea s d râme şi mun ii, el fiind
şi zeul cutremurelor, aşa dup cum îl numeşte Homer în versurile
sale. Dar în acelaşi timp Poseidon putea s şi zideasc , nu numai
s d râme. În urma r zvr tirii lui Poseidon, care se al turase
Herei, cândva, împotriva st pânului Olimpului, zeul m rilor
fusese osândit s zideasc o cetate, Troia. Aceast legend nu este
altceva decât poetizarea ac iunii m rii, care poate construi
t râmuri noi, prelungind coastele, prin depunerea de nisipuri,
provenite din sf râm turile pietrelor aduse de curen i.

3. Marea Egee se afl în partea de r s rit a Mediteranei. Egeea

a intrat şi în unele legende marine româneşti, dar aici a c p tat
chipul unei b trâne şi rele vr jitoare.
 4. ţalul simbolizeaz , prin saltul s u, izvorul care âşneşte
vesel din clinele muntoase. ţoama lui r v şit de vânt, în goan ,
se aseam n cu valul. Nechezatul lui e ca ip tul furtunii care
alearg , parc în tropot, peste aria m rii. Are în el parc şi
rezonan e din ipetele p s rilor şi ale oamenilor, când marea se
înfurie şi îşi r scoleşte adâncurile, urlând, zb tându-se între
maluri, de parc ar vrea s scape din nişte lan uri nev zute.

5. Pe o friz din altarul lui Neptun de la Roma şi într-un

mozaic de la Pompei se vede scena nun ii zeului m rilor cu fiica
lui Nereu, Amfitrita.

6. Aceast legend este povestit tot în „Metamorfozele” lui

Ovidiu. Despre Polifem, acest fiu al lui Poseidon, se va mai vorbi,
pe îndelete, în legenda lui Odiseu sau Ulise. Dealtfel, zeul
Poseidon a avut şi al i feciori monstruoşi la chip sau la fire. Ei
simbolizau pentru elini relele pe care le pot s vârşi apa sau unele
fiin e din adâncurile ei.
 L
egende nu sunt multe despre Hades. Oamenii
nu-l iubeau deloc. Chiar numele i-l pronun au
în sil , pentru c Hades era zeul ne-ndur toarei
mor i şi-al umbrelor muncite, în neguri, sub p mânt.
Zeus, când împ r ise lumea cu cei doi fra i ai s i, îi
d ruise marea lui Poseidon, p strându-şi pentru dânsul
cerul. Iar pentru Hades r m sese locul întunecat şi trist,
numit Infernul1, inutul misterios al mor ii. De-aceea,
poate, Hades, era cel mai posac şi mai nesuferit din
rândul zeilor.
În timp ce zeii, în Olimpul lor, cântau şi d n uiau în
râs şi glume, posomorâtul Hades pe tronul lui de aur,
din marele-i regat subp mântean, nu avea alt grij
decât s cerceteze şi s însemne bine fiece greşeal pe
care-o s vârşeau acei de pe p mânt.
Venea odat vremea când orice muritor – cum
credeau grecii – urma s se coboare în Infern. Şi-acela
care-i sup rase mai deseori pe zei pleca în Tartar2, s -şi
capete osânda necurmat . ţeilal i porneau – cum vom
vedea – spre Insulele fericirii, ale norocului şi p cii,
numite şi Câmpiile-Elizee, un fel de paradis al
desf t rilor şi bucuriei.

CA S -I PÂNDEASţ , NEV ZUT, pe muritori, ursuzul

Hades avea o casc fermecat 3. Dac -şi punea pe frunte
aceast casc alb strie, cum sunt v zduhurile-n z ri, nu
mai putea s -l vad nimeni, şi zeul, ajutat de genii4 şi
de zei e-ntunecate, putea s -şi împlineasc voia, şi-i
pedepsea pe muritori. Geniile îi c utau pe-aceia care
nesocoteau Olimpul. Pe urm cercetau şi pe-al ii: pe cei
lipsi i de omenie, care nu ospe eau drume ii sau
cerşetorii sau str inii, duşi de nevoie prin Elada. ţ utau
pe criminali, sperjuri, pe tr d torii din r zboaie, şi-i
urm reau cu multe rele, nenorociri şi griji şi boale... Le
insuflau adesea patimi ce-i împingeau c tre pieire şi îi
izbeau f r cru are, pân ce-i nimiceau cu totul...
Atuncea se ivea Tanatos, purtând o mantie ca smoala,
pe umeri dou aripi negre şi-o sabie în mâna dreapt .
Tanatos era moartea îns şi5. El smulgea umbra celui
dus. Iar umbra o lua zeul Hermes, crainicul tat lui
ceresc6, s-o duc -n tristele adâncuri ale lui Hades.
Drumul c tre t râmul mor ii trecea prin nişte peşteri
negre şi mlaştini verzi, ce r spândeau miasme grele şi-i
ame eau pe c l tori. Pe acest drum se aflau genii t cute,
hâde, r ut cioase, ce-aduceau lumii jalea, teama,
b trâne ea, grijile, boala, s r cia, foamea şi chinul, şi
r zboiul. Ele i-opreau pe c l tori şi le spuneau cuvinte
grele sau îi loveau cum le pl cea. Dar Hermes nu
întârzia. Zeii nu se temeau de genii. Şi ajungea
numaidecât la grani ele întunecatului t râm, înconjurat
de râul Stix7, de nou ori, ca într-un ghem.
În calea lui, c tre palatul zeului Hades, mai trecea şi
peste râul Aheron8. Dar umbrele nu puteau trece, decât
dac pl teau lui Haron, luntraş b trân, un ban de aur,
sau de argint sau de aram . Mor ii-şi ineau în gur
banul. Iar cel ce nu-l avea cu dânsul mai z bovea
pe-aceste maluri un veac întreg, ba şi mai bine...
ţeilal i, de cum treceau de ap , z reau o poart larg
deschis c tre palatele lui Hades, palate despre care
credeau grecii c -s f urite din argint. Şi, lâng poart ,
se-afla Cerber, monstrul cel cu trei capete. Pe capete se
foiau şerpi, ce şuierau necontenit şi-şi ridicau spre
c l tori gâtlejuri vinete, solzoase. ţâinele îi l sa s intre
pe poarta mare, larg deschis ; dar cine p trundea acolo
nu mai putea, în veci, s ias , c ci ţerber îi s rea în
cale şi-l alunga iar înl untru.
Şi înc mai spuneau elinii c umbra unui mort,
trecând de locul str juit de ţerber, venea în fa a
judec ii, cât timp sta Hermes în Infern.
ţei ce erau învinui i de zeul Hades c-ar fi c lcat
poruncile vreunui mare olimpian, şi mai ales ale lui
Zeus, erau pe loc zvârli i în Tartar.
 Iar ei c deau de-a rostogolul, pe-o cale tot atât de
lung , cât e din cer pân'la p mânt. Aici, înconjura i de
ziduri şi-un râu de foc şi de scântei, închişi cu-o poart ,
f urit din diamantul cel mai tare, ce nu putea fi
sf râmat , gemeau în chinuri osândi ii.
Acolo se g sea Tantal9, un rege care, aflându-se odat
la un osp , pe muntele Olimp, se mâniase, fiindc zeii
aveau ambrozia şi nectarul şi-l p strau numai pentru ei.
ţa s r zbune nedreptatea, luase merindele cereşti şi le
dusese pe p mânt, dându-le muritorilor. El mai
dezv luise înc şi din secretele lui Zeus, şi-i vestise pe
p mânteni despre ce se punea la cale pe seama lor, sus,
în Olimp, aşa ca ei s se fereasc .
Pentru toate aceste fapte, Tantal a fost silit s -ndure
foamea care sfâşie trupul, setea ce pârjoleşte pieptul şi
spaima cea nimicitoare. ţ l ii l-au vârât în ap , într-un
lac limpede şi rece, pân la brâu. S vad apa şi s -i fie
sete. Au coborât pe lâng dânsul ramuri din pomii de pe
rmuri. Ramuri cu rodii şi naramze, mere, şi pere, şi
smochine. S simt-aroma c -l îmbat . S -i creasc
foamea f r margini.
Dar cum se apleca spre ap , s -şi ude buzele uscate
de setea care-l mistuia, apa se retr gea spre maluri. Şi
cum c ta s -ntind mâna, s ia o fruct de pe ramuri,
s -şi potoleasc pu in foamea, de veacuri lungi
neostoit , to i pomii îi piereau din fa .
O stânc grea şi col uroas sta doar oleac ag at
deasupra lui, gata s cad şi s -l striveasc sub povar .
Ţ trân, cu barba colilie, str vechiul rege sta în ap ,
sub întreita suferin , b tut cu bicele de genii, zgâriat cu
gheare ascu ite, batjocorit şi zi, şi noapte... şi frica-i
m cina puterea, doar cât privea pu in spre stânc . Şi el
striga mereu lui Hades:
— Zeu blestemat, ajung - i chinul!
Dar Hades, încruntat pe tronu-i, nici nu se ostenea
s-aud ...

ŞI TOT ÎN TARTAR mai era un rege din Tesalia, cu

numele de Ixion. El îndr znise s -şi înal e ochii c tre
zei a Hera şi s îi spun c-o iubeşte.
— O cutezan nemaipomenit !... ţum s -şi ridice
ochii c tre Hera un simplu muritor? I-o crim ce se cade
pedepsit în mod pilduitor! strigaser to i zeii.
— De ce? îi întrebase Ixion. Voi, zeii, nu alerga i dup
so ii şi dup fete de muritori? Nu le min i i?... Şi însuşi
Zeus, cât e el de mare, n-a înşelat atâtea p mântene?...
— A!... Dac Zeus ar fi vrut s aib în bra ele-i
nemuritoare pe soa a ta, i-au r spuns zeii, era o cinste
şi o fal , şi pentru ea, şi pentru tine... Dar tu, un om de
rând, s ca i spre slav , spre o zei olimpian ?
Netrebnice, ai s pl teşti amarnic!
Şi l-au zvârlit în Tartarul lui Hades, l-au intuit pe-o
roat de aram , încins bine-n fl c ri, şi l-au legat, în
loc de lan uri, cu şerpi oribili, reci şi umezi ce-l otr veau
muşcându-i trupul. Iar roata se-nvârtea întruna, în timp
ce Ixion, s rmanul, ipa şi se zb tea de groaz .
Se mai g sea-n acele locuri Sisif, regele din Corint, cel
care îi dezv luise lui Asopos fapta lui Zeus: crima de-a-i
fi r pit copila ce purta numele Egina.
De ciud şi mânie, Zeus, aflând, c este dat de gol, l-a
azvârlit pe Sisif în Tartar. ţei trei judec tori, pe care îi
avea Hades în Infern, l-au osândit s se trudeasc pe
veşnicie. El trebuia s urce-o stânc pe-un munte-nalt,
nespus de-nalt. ţu trud şi cu suferin e urca s rmanul
pân sus; da'ndat ce-ajungea pe culme, o eumenid se
ivea, îi smulgea stânca şi-o azvârlea la poalele acelui
munte. Şi iar pornea Sisif s-o urce cu osteneli
ne-nchipuite. Sudoarea îi curgea-n şiroaie. Trupul îi
tremura ca varga. Abia putea s mai respire, dar
nu-ndr znea s se opreasc , pentru c genii infernale
învârteau bice f urite din zeci de şerpi încol ci i şi îl
izbeau necontenit. Sângele îi curgea şiroaie, din trupul
vl guit de trud .
Desigur c pe lâng -aceştia mai erau mii şi mii de
umbre, ce îndurau pedepse crunte, cum hot rau
judec torii, sub ochiul ager al lui Hades.
E drept c unii dintre oameni: cei ce sl viser pe zei,
ca şi cei drep i, viteji şi vrednici, erau trimişi pentru
odihn în nişte locuri minunate. Hades îi r spl tea
anume, ca s le fie la to i pild şi s -mplineasc
p mântenii, cu umilin şi cu team , legile aspre,
hot râte de c tre Zeus, pentru to i.
Pe-aceştia îi duceau cu cinste în Insulele fericirii, ale
norocului şi p cii, numite de cei vechi ţâmpiile-Elizee10.
Aici, la marginea lumii, era o ar -ncânt toare. Nu era
frig, nici cald, nu b tea vântul. Abia de respira Zefirul,
împrosp tând mereu v zduhul. Şi umbrele se desf tau
în cântece şi dan şi lupte, pe pajiştile-nmiresmate.
Durerea nu se cunoştea. Tot ce fusese întristare aici era
de mult uitat. Nu st pânea decât pl cerea şi bucuria şi
r sf ul...

DAR S NE-NTOARCEM IAR la Hades... Legendele

ne-arat despre dânsul c se sim ea-ntr-o vreme singur
şi hot râse s se-nsoare. Şi fiind el zeu atât de mare,
frate cu Zeus şi Poseidon – având a treia parte-a lumii-n
st pânire – a dat de ştire pretutindeni c -i dornic s -şi
g seasc o so ie.
A aşteptat un timp... Îns degeaba!... Nici o zei nu
voia s plece de bun voie în regatul sumbru, pe care-l
st pânea, cu fal , Hades. Nici o zei n-ar fi vrut s vad
mereu, pe lâng ea, chipul lui Hades: b rbos, posomorât
şi rece. Şi, dându-şi seama zeul mor ii c-aşteapt – f r
nici o speran – atâta vreme, s-a hot rât s -şi fure o
mireas .
Şi-a trimis slugile s cerceteze cam ce zei a r mas
nem ritat . ţare e mai frumoas şi mai blând ? Care e
demn s ajung st pân -ntr-un inut atât de mare?
N-a trecut mult şi-a venit ştirea c sora mijlocie a lui
Zeus, zei a holdelor, Demetra11, ar fi având o fiic
minunat . Se cheam ţora şi-i frumoas , mai-mai
s-ajung pe-Afrodita... La fire este potolit . Este
cuminte, în eleapt . E numai bun de st pân într-un
inut unde se afl triste ea cu t cerea laolalt , sub
apriga domnie a lui Hades.
 Zeul nici n-a mai stat pe gânduri. Ştia prea bine c
Demetra, zei a holdei însorite, n-o s i-o dea pe Cora de
nevast . Şi-atuncea i-a cerut-o lui Zeus, care era
p rintele fecioarei, n scut din iubirea cu Demetra.
— Mi-ai dat acest inut subp mântean, o fi spus
Hades, în care oamenii nu vin cu bucurie... Zeii la fel...
De-aceea nu-mi g sesc so ie. Şi s-ar c dea, la o nevoie,
s -mi dai un ajutor. N-ai vrea s mi-o dai de nevast pe
fiica ta şi a Demetrei?...
Zeus o fi zâmbit pesemne, auzind vorbele lui Hades,
şi-o fi r spuns:
— i-o dau, desigur, c ci îmi eşti frate şi-un zeu
vrednic... Numai de po i s-o iei. Demetra pururea
vegheaz asupra ei ca o tigroaic .
— N-ai grij în privin a asta, o fi gr it iar zeul Hades.
Destul c nu-mi stai împotriv tu, tat l ei...
Şi Hades a şi pus la cale cum s-o r peasc pe
fecioar .
Se povesteşte c -ntr-o zi frumoasa fat se afla cu
nişte nimfe prin livad şi culegea zambile, roze, flori de
şofran şi violete.
Deodat , ţora mai z reşte şi un narcis, o plant
mândr , cu-nf işare uimitoare. Narcisul r s rit acolo
avea o sut de tulpine şi fiecare avea flori cu un parfum
atât de tare, c n p dise tot p mântul, întreaga mare şi
chiar cerul.
ţora, uimit de narcisul atât de neobişnuit, s-a
îndreptat spre el, s -l rup . Dar când şi-a-ntins zglobie
mâna spre acea floare minunat , p mântul s-a deschis
în fa -i. În tropot au âşnit afar caii cei negri ai lui
Hades, târând un car m re de aur. Din car, cu bra ele-i
vânjoase, a prins-o, ca-ntr-un cleşte, Hades. Şi carul,
ocolind livada, a pierit iar şi în adâncuri. Se petrecuse
totul iute, cât sc p rarea unui fulger. Nimfele ce erau de
fa nici n-apucaser s -l vad pe r pitorul mândrei
ţora, scumpa copil a Demetrei.
Se auzise doar un strig t:
— S ri i!... S ri i voi, zei sau oameni!...
Şi ipete... plâns cu suspine... Apoi un geam t lung de
groaz ... P mântu-şi închisese bolta. Pierise carul ca
n luca.
„Cine fusese? Cine? Cine?...” N-aveau de unde s mai
afle. Şi nimfele plângeau:
— Demetra!... Î i d m o veste dureroas . ţopila ta
gingaş , ţora, a fost r pit ... Ţlânda fat ... De cine?
Unde? Nu se ştie!... A fost îns furat ţora...
În dezn dejdea ei, Demetra şi-a pus pe umeri un v l
negru şi, luând toiagul drume iei, a şi plecat în lumea
larg , doar-doar o va g si pe ţora.
I-a întrebat pe zei, pe oameni. Dar nimeni nu aflase
taina. Iar Zeus se ferea s-o spun . Şi nou nop i şi nou
zile a colindat pe v i şi dealuri, prin grote şi pe creste
sure, în insule, p duri umbroase, livezi, p şuni, câmpii
cu grâne. Ea lumina aceste locuri cu dou tor e mari:
doi brazi, aprinşi cu vâlv t i în Etna.
Îns n-a dat de urma Corei...
Şi neg sind-o nic ieri pe fiica ei, s-a mâniat atât de
tare, încât a pustiit tot rodul ce-l dase glia-n acel an.
ţ deau şi grânele uscate, şi pomii îşi pierdeau
belşugul; şi tot ce se afla-n gr din , şi chiar p şunea
vestejise, iar turmele piereau, fl mânde.
— Nimica n-o s mai rodeasc ... Oamenii vor muri de
foame... şi zeilor n-o s le-aduc nici rugi, nici sacrificii,
nimeni!... zicea zei a, îndârjit .
 V zând c nu e glum , Zeus l-a trimis repede pe
Hermes s-o potoleasc pe Demetra. S vad ce e de
f cut, cum s-o împace pe zei .
— Cât timp eu n-am s -mi v d copila, p mântul n-o
s mai rodeasc !... a spus Demetra, neclintit .
Iar Zeus s-a temut.
— R mânem f r sacrificii... S zbori pân la Hades,
Hermes, şi cere-i s -i dea drumul ţorei, s se întoarc la
Demetra.

S-A COBORÂT HERMES la zeul mor ilor, rugându-l

s-o lase liber pe ţora. Şi Hades n-a avut ce face, a
trebuit s se supun . Dar el a dat ţorei s guste – mai
înainte de-a pleca – din jum tatea unei rodii12.
Mâncând-o, ţora se legase s se-ntoarc iar la Hades.
Şiretul zeu inea s-o aib pe mândra ţora, s n-o piard
în nici un chip, ca s -i însenineze via a în mult prea
tristele-i inuturi.
ţ l uzit deci de Hermes, ţora s-a-ntors cu voie
bun la mama sa, sus pe p mânt. Mama şi-a strâns
copila-n bra e, dar, bântuit de un gând
ce-o-nsp imântase mai de mult, a întrebat-o de îndat :
— Nu cumva-ntunecatul Hades i-o fi dat fructul unei
rodii, s guşti dintr-însul la plecare?
Fata nu prea vroia s spun . I-era ruşine... I-era
team ... dar pân la sfârşit a spus. N-ar fi putut
s-ascund taina aceleia ce-i era mam .
Aflând Demetra despre fapta ce-o s vârşise iar şi
Hades, i s-a dus toat bucuria şi-a început s se
jeleasc :
— Aşadar tot vei fi pierdut , copila mea?... De tine tot
n-o s am parte! Îns – s-a învolburat zei a – dac -i aşa,
s afle Zeus c nici Demetra nu se las ... P mântul tot
nu va da road şi or sa r mân pustiite p şuni, ogoare
şi livezi... şi toate fiin ele-or s piar ... Şi am s v d
dac -i d mâna lui Zeus, Zeus olimpianul, ca-n templul
lui s nu mai fie nici foc, nici jertfe şi nici preo i...
— Nu!... Nu te mânia, zei , s-a auzit atunci o voce.
Gr ia din slav însuşi Zeus. Şi afl ce am hot rât eu:
fata va sta la so ul s u, la Hades, numai o parte, o
treime din timpul cât dureaz anul. Restul – dou treimi
din an – va fi cu tine, cu noi to i...
— Va sta al turea de mine dou treimi din an,
st pâne?... Doar o treime lâng Hades? Î i mul umesc.
Eşti st pân drept şi tare vrednic...
Îndat a f cut zei a un semn cu mâna spre ogoare, şi
totul a-nverzit ca-n farmec, şi-a înflorit, a dat şi road .
Iar oamenii au prins s-adune belşugul grânelor din
holde, şi animalele fl mânde nu pridideau s se
hr neasc , dup -ndelungata ajunare. În temple s-au
aprins iar focuri, s ard jertfele aduse, şi fumul
s-a-n l at spre slav , în stâlpi tremur tori şi palizi,
purtând miresmele pl cute în cer, la n rile lui Zeus. Şi
el, sim ind fumul din jertfe, privea zâmbind c tre
Demetra, ce îşi strângea în bra e fata şi-o s ruta cu foc
pe frunte şi pe obrajii ca bujorul.
Şi-astfel, cum hot râse Zeus, de-atunci, în fiecare an,
ţora st tea pe lâng mam , de prim vara pân toamna,
şi iarna cobora la Hades13...
Demetra s-a-nvoit s fac nunt copilei ei cu Hades.
Legendele nu povestesc, dar f r nici o îndoial c o fi
fost o nunt mare, c ci Hades se asemuia şi cu Poseidon
şi cu Zeus în m re ie şi putere fa de zei şi p mânteni.
Dup aceast întâmplare, ţorei i s-a mai dat un
nume: Demetra i-a zis Persefona14 . Iar lui Hades i s-a
spus, nu numai Hades, ci şi Pluto15, adic zeul cel
bogat. Era bogat, având pe ţora. El care nu g sise-o
nimf s -l înso easc sub p mânt, avea pe ţora –
Persefona – chiar dac nu st tea-n Infern decât o parte
dintr-un an. El, zeul mor ilor şi-al groazei, era acum la
rând cu to i. Era bogat şi mul umit, la fel ca zeii din
Olimp...
 Note:

1. Deşi denumirea de Infern, dat inutului lui Hades, este de

origine latin , totuşi o folosim în povestirea noastr , fiind mult
prea cunoscut .

2. Tartarul este asemeni iadului, despre care se vorbeşte în

legendele noastre, în care geniile infernale au fost transformate,
dup cum se ştie, în draci.

3. Când grecii l-au n scocit pe Hades, au vrut, de bun seam ,

s întruchipeze prin el tot ce se afl în adâncimile p mântului. Ei
auzeau venind de-acolo zgomote surde, amenin toare, şi nu
aveau de unde s ştie c sub p mânt se afl magm , gaze şi ape
subterane ce îşi c utau ieşirea din închisorile de piatr . Atunci,
elinii îşi spuneau cu team : „Ce se aude şi ce-ar putea s fie în
str funzimi, sub scoar a p mânteasc ? ţu siguran c mai este
acolo o alt lume neştiut nou !”
Mai observaser c orice vietate care murea era cu timpul
putrezit şi transformat în rânâ. P rea c o fiin nev zut le
absoarbe trupul în adâncimile negre. Şi au numit pe acest zeu:
Hades.
Hades însemna: nev zutul. ţa s justifice şi faptul c Hades
este nev zut, au creat şi legende prin care ar tau c fratele lui
Zeus primise în dar, de la ciclopi – în vremea luptei cu titanii –
casca lui fermecat , alb struie.

4. Geniile Infernului erau: harpiile, eriniile şi eumenidele

hidoase, care purtau în pletele zburlite şerpi veninoşi, şi bice-n
mâini.
În tragediile care ne-au r mas din antichitate, cum sunt:
„Edip” a lui Sofocle, „Oreste”de Euripide etc, se v d adeseori
aceste genii necru toare, care îi urm resc pe oameni şi îi
nimicesc pân la urm .

5. Elinii îşi închipuiau moartea sub chipul unui b rbat tân r,

cu barb . Legendele noastre populare, în schimb, ne-o înf işeaz
sub forma unei b trâne oribile, sau, cel mai adesea, ca un
schelet, cu o mantie neagr pe spate, purtând, în loc de sabie,
coasa cu care reteaz firul vie ilor omeneşti.

6. Zeul Hermes cel înaripat s-a transformat, în legendele

noastre şi ale altor popoare, sub influen a religiei, în îngerul care
duce mor ii pân la por ile raiului sau ale iadului, dup cum sun
poruncile lui Dumnezeu.

7. Pe rîul Stix se jurau zeii. Acest jur mânt era cel mai grozav
din Olimp. Cine-şi c lca jur mântul pe râul Stix, chiar dac ar fi
fost Zeus în persoan , trebuia s stea, un an întreg, într-o stare
asemeni mor ilor, şi al i nou ani nu avea voie s se amestece cu
ceilal i zei, nici s ia parte la consilii sau ospe e. De fapt râul Stix,
numit mai târziu Mavronero, este un râu obişnuit care, provenind
din trei izvoare, se arunc în ţratis şi apoi se vars în golful de
Corint. Râul curgea printr-un inut arid, pietros, misterios şi
înfricoş tor (ast zi, de bun seam , mult schimbat de oameni) şi
se precipita din înaltul unor stânci de granit roşu, asemeni unui
şuvoi negru, într-un fel de gur ca de vulcan. De aceea elinii, cu
fantezia lor bogat , au n scocit legenda c râul se ducea sub
p mânt şi înconjura de nou ori Infernul. Ei credeau c acela care
sorbea din acest râu era cuprins de înghe ul mor ii.

8. Celelalte trei râuri ale Infernului erau: Aheronul – râul

spaimelor, Piriflegetonul – râul de foc, şi ţocitul – râul
plânsetelor. Aceste râuri curgeau în mlaştinile Aherusiade, unde
umbrele îndurau suferin e, dup m rimea vinov iei lor fa de
zei. Doar cei socoti i prea vinova i erau de fapt arunca i în Tartar,
locul groazei, în cele mai afunde taini e ale Infernului, de unde nu
mai ieşeau niciodat .

9. Tantal era legendarul rege al oraşului Sipilos, din Lidia –

Asia Mic . De la numele şi suferin ele lui a r mas expresia de
chinuri tantalice, adic suferin e f r seam n.

10. Câmpiile-Elizee pot fi asemuite cu raiul sau paradisul din

legendele noastre şi ale altor popoare.

11. Demetra se chema la romani ţeres, zei a holdelor şi a

bog iei de cereale.

12. Rodia era fructul iubirii, dup cum socoteau elinii. So iile
d deau so ilor lor jum tatea unei rodii, când plecau în lume dup
aventuri r zboinice sau nego uri, sigure fiind c ei le vor p stra
statornici credin a şi se vor înapoia acas . Tot aşa face şi Hades la
plecarea ţorei pe p mânt.

13. Zei a ţora întruchipa pentru cei vechi s mân a care

încol eşte şi d road , ea fiind fiica Demetrei – holda cea bogat –
şi a lui Zeus – cerul care d ploaia, c ldura şi lumina. Dup
strângerea recoltei, s mân a este vârât în p mânt, pe timpul
iernii, pân prim vara, când va încol i din nou. Elinii au poetizat
acest fenomen, spunând c zei a ţora este ad postit iarna în
adâncul negru al p mântului, adic în t râmul lui Hades. Este
timpul când ţora st la so ul s u.

14. Numele Persefonei se pare c ar însemna în limba greac

veche: „cea pierdut prin moarte”, pentru c Demetra o pierduse
la început pe fiica ei, când fusese r pit de zeul st pân peste
mor i. Romanii i-au spus Proserpina. Tema mamei care îşi caut
copilul r pit a intrat apoi în folclorul tuturor popoarelor, sub
diferite variante, mai ales la popoarele slave, latine şi chiar
germanice. Opere plastice au fost de asemeni create pe aceast
tem . Ţ trânul Pliniu ne povesteşte despre o „R pire a
Proserpinei”, zugr vit de Nicomahos, un pictor din antichitate.
Alte dou frumoase picturi sunt ale lui Rubens şi Tizian. Ne
impresioneaz mai ales pictura lui Tizian, în care caii cei negri,
înh ma i la carul lui Hades, par vii, încât aştep i parc s sar de
pe pânz , ca-n versurile lui Ovidiu: „R pitorul porneşte-acum
carul s u cu toat iu eala. Şi telegarii şi-i mân în goan ,
strigându-i pe fiecare, pe nume...”
Mai cunoaştem un grup de marmur , de o negr it frumuse e,
sculptat de Girardon. În acest grup o vedem pe Cora-Persefona –
r pit de zeul Hades. Florile pe care zei a le culesese abia din
livad au c zut jos, şi zeul calc brutal pe ele. Fata plânge şi îşi
înal mâinile spre cer, strigându-şi în ajutor nimfele surate, pe
mama sa şi pe tat l s u, Zeus. Aşa cum este aici înf işat , ea
exprim , mai bine decât orice, simbolul elin al vegeta iei p lit de
vânturile repezi ale toamnei.

15. Într-o pictur veche, de pe un vas, îl vedem pe Hades-Pluto

– ducând în mân cornul abunden ei. Numele Pluto, împrumutat
şi de latini, înseamn bog taşul. Aceasta pentru c Hades nu era
numai zeul nev zut şi misterios din adâncuri, care primea mor ii.
El g zduia şi plantele, sub form de semin e, iarna. Mai avea în
spinare şi toat avu ia de minerale şi metale. Iat în ce consta
bog ia lui Hades-Pluto. De la ultimul lui nume s-au creat
cuvintele plutocrat – cel puternic prin bog ia lui – şi plutocra ie,
adic domnia unei mâini de bog taşi asupra celor mul i şi obidi i.
 intre copilele lui Cronos, Zeus pe Hera şi-o

D f cuse soa . Demetra se-ngrijea de holde şi de

livezi şi de gr dini. Iar Hestia1 p zea focul.
Nu focul sl vilor înalte, âşnind în fulgere spre oameni.
Nici focul clocotelor surde, arzând p mântul în
adâncuri, ci focul caldelor c mine, focul pe care ardeau
jertfe. Focul, care-n-semna iubirea din mijlocul aceleiaşi
familii, credin a pe care şi-o datorau întotdeauna
p rin ii şi copiii, între ei.
Toate acestea se întrupau cu m re ie în cea dintâi
copil a lui ţronos: Hestia.
Îndat dup doborârea zeului ţronos, Hestia, fiind
eliberat , ceruse fratelui s u dreptul de a r mâne-n veci
fecioar , deşi Poseidon, şi mai târziu zeul Apolo, ar fi
dorit-o de so ie.
 Zeus încuviin ase ruga sorei sale mai mari, c ci
farmecele Afroditei nu au atras-o niciodat pe-aceast
fat a lui ţronos. Şi, pentru-aceast puritate, zei a mai
primise dreptul de-a fi sl vit -n orice templu, şi-n
fiecare cas din Elada. Mai înainte de a se face vreun
sacrificiu oric rui zeu, oamenii trebuiau s s vârşeasc
o liba iune, cântând-o pe Hestia, sau focul ce urma s
ard jertfa.
La ceasul de odihn al amiezii sau seara, osteni i de
munc , b rba ii şi femeile se adunau cu to ii-n jurul
vetrei, în care focul pâlpâia voios, şi cel mai vârstnic
dintre dânşii f cea o liba iune cu vin, ulei, sau m car
ap , v rsând câteva pic turi pe vatr .
— ie ne închin m, Hestia, şopteau cu to ii.
P streaz -ne uni i, în fericire, feri i de boale şi alte rele...
Şi se plecau smeri i spre fl c ri.
Iar când se-nfiripa o cas nou , când un fecior se
însura, el lua din vatra p rinteasc scântei cu
care-aprindea focul pe vatra lui abia zidit 2, dup
poruncile zei ei.
Alte poveşti despre Hestia nu se cunosc. Ea a r mas
neprih nit , precum jurase-n prima zi, curat cum e
însuşi focul de care dânsa se-ngrijea...

ÎN SţHIMŢ, VOI DEP NA povestea despre Demetra3,

zei a sor mijlocie. Legendele ne spun c ea a br zdat
cea dintâi ogorul şi l-a silit s înverzeasc . S-a folosit
îns de-un om. De Triptolem.
Pe vremea când zei a umbla, c utând pe scumpa ei
copil , se spune c ar fi ajuns prin acel loc care se
cheam Eleusis4 .
Acolo vie uia, pe vremuri, un om b trân numit ţeleu,
vestit de harnic şi cinstit, dar nec jit peste m sur .
Zei a îşi schimbase chipul, s n-o cunoasc nimeni, şi
se f cuse o b trân zbârcit la obraz şi gârbovit . Pe cap
şi pe umeri se-nvelise cu o maram veche, neagr .
Şi-aşa umblând, îl întâlnise în calea sa chiar pe ţeleu,
pe când se îndrepta spre cas , ducând în spate nişte
vreascuri. Într-o basma strânsese ghind şi în cofi
nişte mure.
Pe lâng el mergea o fat , fata lui cea mai m rişoar ,
mânând din urm dou capre.
V zând copila pe zei c umbl singur şi trist şi
gârbovit , s-a oprit şi i-a gr it în acest fel:
— Unde te duci, m icu drag ? Uite, acum se las
seara şi locurile-s cu primejdii...
— M duc în lume, a spus zei a, dar unde, n-aş putea
s-ar t.,. Tu bucur -te, fat drag , c po i rosti cuvântul:
tat . P rintele i-e lâng tine. Dar eu... eu mi-am pierdut
copila... N-ai s -n elegi tu niciodat cu cât e soarta ta
mai bun decât a mea...
Şi-a dat s plece mai departe, s nu se vad c pe
gene i se ivise o pic tur arz toare.
— Ia stai... Dar cum i-ai pierdut fata? a întrebat-o şi
b trânul. Demetra i-a r spuns în dodii, s nu se afle
c -i zei . Totuşi i-a povestit c fiica i-a fost r pit de un
zeu şi c-a pornit pe jos s-o caute...
Ţ trânul s-a-ntristat şi dânsul, auzind întâmplarea
asta. Fata la fel. Erau miloşi, cu inimi bune. Aveau şi ei
o suferin , dar nu s-au mai gândit la asta şi au
chemat-o pe Demetra s se-odihneasc în coliba care se
şi vedea în zare, la poalele unei coline.
— Poate nu e pierdut de tot copila ta, a zis b trânul.
Oricum ar fi, vino, s rmano!... Pofteşte în coliba noastr .
Odihna i-o aduce, poate, o alinare cât de slab ...
Zei a ar fi vrut s plece, dar la atâta st ruin şi
bun tate omeneasc , s-a-nduplecat pân la urm şi au
pornit tustrei agale, c tre coliba lui ţeleu. Pe drum a
început b trânul la rândul s u s -i povesteasc
mâhnirea ce-l rodea în tain . Ţ iatul cel mai mic din
cas c zuse greu bolnav, de-o vreme.
— Leac nu-i g sesc, zicea ţeleu, şi în eleg c va s
moar ... ţe pot s fac?... şi ce pot spune?... Aşa doreşte
poate Hades...
Mergând astfel, tot povestindu-şi, s-au pomenit lâng
colib .
ţum a intrat aici, Demetra a fost izbit de durerea ce
st pânea în înc pere. Copilul cel bolnav, de care îi
povestea pe drum ţeleu, z cea pe pat şi chipu-i palid
purta pe el pecetea mor ii.
Iar biata mam – Metanira – c zuse în genunchi
zdrobit şi spaima parc o-mpietrise. N-avea putere s
mai plâng .
Mişcat de atâta jale, zei a, care cunoştea ce e
durerea de a- i pierde un copilaş iubit, a-mpins-o pe
Metanira la o parte şi s-a plecat c tre b iat. L-a s rutat
domol pe buze.
În acea clip , copilaşul s-a-mbujorat la chip ca m rul
şi sângele-i a prins s-alerge din nou prin vinele secate.
Şi Triptolem – cum se numea b iatul – s-a ridicat, plin
de vigoare, din patul s u de suferin .
 Demetra îi umpluse pieptul cu r suflarea ei divin .
— Mi-e foame, mam , şi mi-e sete!... Vreau s m
joc!... zicea b iatul.
Şi to i, ţeleu şi Metanira, şi fata lor s ltau în juru-i.
Nu ştiau cum s -i mul umeasc b trânei care s vârşise
o vindecare f r seam n şi-atâta de miraculoas .
S-au aşezat apoi la mas şi s-a servit, cu voie bun ,
tot ce strânsese gospodina în casa ei: lapte-nchegat,
fructe şi miere, o miere dulce ca nectarul.
Ai casei au mâncat cu poft . Numai zei a n-a gustat
din cele ce erau pe mas . Dar cum b iatul, Triptolem,
cerea mâncare, i-era foame, Demetra i-a dat lapte cald,
în care strecurase îns nişte semin e fermecate5 .

VENISE NOAPTEA. S-au culcat cu to ii. Mii, mii de

stele scânteiau pe bolt , iar purt toarea de f clie, luna,
îşi rev rsa lumina argintie peste coliba lui ţeleu.
Demetra se culcase-n preajma copilului t m duit.
La miezul nop ii, pe când somnul şi liniştea domneau
în cas , zei a s-a sculat în tain . L-a luat pe Triptolem în
bra e, l-a mângâiat uşor pe frunte, trecându-şi palma de
trei ori pe pielea-i neted şi alb . A mai şoptit cuvinte,
pe care gura omeneasc n-ar fi ştiut s le rosteasc –
cuvinte magice, desigur! – şi apropiindu-se de vatra în
care mai erau t ciuni, a învelit sub jar tot trupul
copilului abia-ns n toşit.
Nu ştiu cum s-a-ntâmplat, dar tot atunci s-a
deşteptat din somn şi Metanira. A auzit, pesemne,
zgomot... Şi, cum sunt mamele, cu grij , a fost îndat în
picioare şi s-a-ngrozit de ce-a v zut. Ţ trâna, care-l
vindecase pe Triptolem, îl afunda, tot ea, sub jarul ce
lic rea roşu pe vatr .
— Copilul meu!... ţe faci, b trâno? a strigat tare
Metanira. Şi, cât ai r sufla o dat , mama a şi fost lâng
vatr . L-a smuls pe Triptolem, cu spaim , din jar şi
fl c ri şi din mâna în care îl inea zei a.
— S rmano, i-a gr it Demetra. Iubirea, grija ta de
mam , ce te-au împins s -mi smulgi copilul, nu au avut
urmare bun . Vârând pe Triptolem în fl c ri, am vrut s
îl purific, s -l fac asemenea cu zeii: nemuritor şi plin de
fal . Acuma totul se sfârşeşte.
— M iart ... n-am ştiut! a rostit mama, cu glasul
tremur tor.
— Şi totuşi, eu am s fac din fiul t u, a gl suit din
nou Demetra, întâiul om care s ştie cum trebuie arat
ogorul... ţel dintâi care va cunoaşte unealta mea cea
nou : plugul. Pentru c , iat , este vremea s afla i to i.
Eu sunt Demetra, cea înc rcat de foloase şi pentru zei,
şi pentru oameni!...
Şi şi-a schimbat înf işarea, f cându-se din nou zei ,
de-o frumuse e uimitoare. Din v lurile sale albe se
r spândeau în tot v zduhul miresme dulci
şi-mb t toare. Iar p rul galben, cum e spicul cel auriu
din miezul verii, îi luneca pe gât şi umeri şi str lucea ca
o lumin .
— Ţ trâne, a gr it zei a c tre ţeleu, cheam poporul.
ţl di i acolo, pe colin , un templu mare. Eu îns mi v
voi da pove e asupra-nchin ciunii ce se va-ndeplini în
templu, ca s -mi aduc alinare triste ii c-am pierdut-o
pe Cora. Şi v voi ini ia, drept preo i, în nişte taine sau
mistere, care se vor numi-n Elada misterele eleusine...
Şi cum a poruncit zei a, ţeleu a şi chemat poporul,
şi-au construit un templu mare, templul vestit din
Eleusis.

TIMPUL A ÎNţEPUT S TREAţ . Triptolem6 s-a f cut

fl c u, şi-atunci Demetra i-a cerut s plece-n lume şi
s -nve e pe oameni ce este-agricultura, un meşteşug
atât de spornic.
Şi ca s vânture p mântul mai repede ca rândunica,
Demetra i-a d ruit carul ce o purta pe ea-n Olimp. Era
un car tras de balauri.
Iar Triptolem trecea cu carul cel zbur tor din ar -n
ar , şi-i îndruma cu-n elepciune, în tainele agriculturii,
pe to i cei ce doreau s aib o via mai îmbelşugat .
Odat , totuşi, Triptolem se pogorâse-n Sci ia. Aici
domnea un rege aspru, ce purta numele de Lincos. De
cum a poposit fl c ul în ara asta, s-a îndreptat c tre
palatul regelui, s -i spun ce gânduri l-au adus. Dar
Lincos, om hain, din ur şi din invidie pe tân r, a pus la
cale s -l ucid .
— Am s -i iau carul s u şi plugul şi am s m
mândresc eu însumi c-aş fi n scocitorul acestui
meşteşug pe care îl r spândeşte Triptolem!... îşi spunea
regele în barb .
S-a f cut c -l primeşte bine. L-a osp tat şi l-a culcat
într-o-nc pere mai ferit . Noaptea, pe când dormea
fl c ul, s-a apropiat cu paşi de tigru ce vrea s -nşface o
vietate şi, cu o suli , pe care şi-o preg tise de cu sear ,
a dat s -mpung pe fl c u. Şi-a hohotit plin de cruzime:
— Ha, ha!... Acuma-vei pieri!...
Demetra îns , ce-l veghease pe ocrotitul s u, prin
vraj – deşi la mare dep rtare – n-a l sat regelui r gazul
s -i ia via a lui Triptolem. L-a pref cut pe acest rege
într-o dihanie complit , al c rei ip t parc -i hohot. L-a
f cut fiara cunoscut sub numele de linx sau râs7.
ţu ip tul s u, crudul Lincos l-a şi trezit pe
Triptolem. El a prins suli a sc pat de regele schimbat
în fiar şi a voit s -nceap lupta. Dar linxul, hohotind
s lbatic, s-a n pustit, nebun, pe uş şi a pierit c tre
p dure.
Sc pat de moartea pl nuit de Lincos împotriva lui,
fl c ul a pornit spre cas , p r sind Sci ia, o ar unde
fusese r u primit8. Şi Triptolem, dorind s-arate
recunoştin a sa zei ei, a pus la cale în Elada nişte
serb ri str lucitoare, serb rile eleusine9 . Aici veneau
agricultorii şi îi cereau sorei lui Zeus, Demetra cea cu
p r b lai, s -i ocroteasc pe ogoare şi s le umple casele
cu grâne: orz, secar , mei...
 CINE NU SE RUGA SMERIT, în temple, pentru
belşugul pe ogoare sau în gr dini sau în livezi, o sup ra
r u pe zei . Astfel se spune c , odat , un b trân rege
tesalian, ce se numea Erisihton, ar fi-nfruntat-o pe
Demetra.
Într-o p dure tesalian Demetra avea un stejar. Un
stejar falnic, r muros, cu o coroan mult mai larg
decât era toat p durea, în trunchiul lui tr ia o nimf . O
nimf drag a zei ei. Şi oamenii, ca s-o sl veasc pe
mândra sor a lui Zeus, veneau ades lâng copac. În
ramurile-i înverzite ag au panglici şi buchete de flori
bogate în parfumuri. Iar poe ii spuneau versuri scrise
pe table ceruite.
Erisihton îns oprise ca oamenii s mai cinsteasc
acest stejar, pl cut zei ei. Dar a aflat cu sup rare c
mul i nesocotesc porunca, şi-a hot rât s -i pedepseasc
şi s reteze-ntreg stejarul.
A chemat câ iva sclavi cu sine şi au plecat c tre
p dure.
— T ia i-l!... le-a poruncit dânsul. Numaidecât. În
fa a mea?
Dar nici un sclav n-avea curajul s dea întâia
lovitur . Atunci Erisihton, cu furie, a prins în mân o
secure, strigând spre cei afla i de fa :
— Pu in îmi pas c zei ei i-e drag acest stejar seme .
Şi de-ar fi dânsa în persoan , în trunchiul lui, tot îl
dobor... ţununa lui, atât de larg , va s ruta curând
p mântul.
Şi a lovit cu-nverşunare.
Trunchiul atunci a scos un geam t şi frunza lui s-a
f cut pal . Iar de sub scoar a despicat a început s
curg sânge.
— St pâne!... Nu mai da. Ajunge... a cutezat un sclav
s -l roage.
— Ce-ai spus?... Tu, sclav, îmi dai porunc ?... a zis
Erisihton, cu ciud . Primeşte dar ce i se cade...
Şi cu securea-nsângerat i-a retezat îndat capul.
N-a trecut mult şi a sunat cea de pe urm lovitur .
S-a pr buşit în tin trunchiul. ţ zând, s-a auzit o voce
blând , t iat de suspine:
— Ascult ! î i vorbeşte nimfa ce-a locuit în trunchiul
sta nevinovat, t iat de tine... Afl îns c ,
pentru-aceast fapt , vei suferi şi tu, tirane...
Şi nimfele de prin p dure fugeau cernite spre
Demetra.
— Zei , tu, prea darnic , cea mai iubit dintre nimfe
şi-a pierdut via a sub securea c l ului Erisihton...
Zei a-ndat şi-a scos fruntea din holdele aproape
coapte. A cl tinat pu in din plete şi toate holdele acelea
s-au scuturat în tot regatul.
— O foamete-nsp imânt toare va bântui-n aceste
locuri, unde chiar regele doboar stejarii mei! a zis zei a.
Şi-a dat porunc unei nimfe s plece-n Sci ia pustie,
unde domnise crudul Lincos. Acolo nu mai creşteau
grâne, nici fructe nu mai d deau pomii. Şi-n Sci ia se
afla Foamea, f ptura cu obrajii galbeni şi ochii-n fundul
capului, cu buze vinete, uscate, din ii mânca i ca de
rugin , p rul zburlit şi pielea aspr .
— S vie Foamea, care-mi este de obicei vr jmaş
mie, a spus Demetra mâniat . S -l nimiceasc pe c l ul
Erisihton şi tot inutul pe care-l st pâneşte dânsul...
Şi nimfa a pornit pe dat spre Sci ia, s cheme
Foamea. Iar Foamea s-a s ltat pe-o pal de vânt uscat şi
secetos, pornind înspre Tesalia m noas .
Regele, care s vârşise fapta, dormea adânc în acel
ceas. Era cam spre sfârşitul nop ii şi Foamea, f r mult
vorb , a p truns în palat, la rege, şi l-a-nvelit, ca într-un
giulgiu, cu aripile sale negre, şi a suflat asupra-i fiere, ce
i-a p truns în m runtaie.

CUM I-A SUFLAT PE GÂT OTRAVA, regele s-a trezit

din vise şi a început s strige tare:
— Aduce i-mi bucate multe... din toate felurile...
Multe...
Slugile s-au pornit în fug , purtând mânc ri
nenum rate: fructe şi lapte, carne fiart , fripturi din fel
de fel de p s ri şi animale. Merinde care-ndestulau, mai
înainte, toat ara, nu-i ajungeau acestui rege s -i
sature grozava foame. De ce mânca, i-era mai foame.
Cerea mereu alte bucate... şi tot mai multe, tot mai
multe... M nânc avu ia rii... M nânc tot ce se
g seşte, cu gura lui nes ioas , şi s r ceşte tot regatul,
înfloritor mai înainte. ţu timpul, îns , nu mai are ce s
m nânce, ce s vând , ca s -şi mai capete bucate.
Atunci pune ochii pe Metra, copila lui cea mai frumoas .
— O vând ca sclav , zice dânsul, şi-mi cump r iar
bucate multe, s -mi potoleasc focul gurii.
Dar Metra, b nuindu-i gândul, merge pe rmurile
m rii şi îl implor pe Poseidon:
— Tu, zeule atât de mare, cel mai puternic dup
Zeus, ajut -m s nu fiu sclav , scap -m de-aşa
ruşine...
Zeul Poseidon se îndur şi-i d prin esei o putere de-a
se preface, dup voie, în orice animal din lume.
Fata îşi schimb -nf işarea. Se face cal. Regele-l vinde
şi-şi ia pe pre ul s u mâncare.
Metra se schimb -atunci în câine. Erisihton îl vinde
iute. Dar Metra scap de sclavie prin noua ei înf işare.
Fugind de la st pân, se-ntoarce la tat l s u, ce-o vinde
iar şi.
Ea-i singurul câştig ce-l are Erisihton, s se
hr neasc .
Dar hrana, astfel dobândit , nu-i mai ajunge regelui.
Foamea îi creşte f r margini şi îl cuprinde dezn dejdea.
Şi-atunci, se spune în legend c preanenorocitul rege
şi-a sfâşiat propria carne, împu inându-şi astfel trupul.
Pân la urm a pierit.
Aşa s-a r zbunat zei a belşugului şi a recoltei pe
regele Erisihton10, care-i nesocotea puterea şi nu l sa s
creasc -n voie stejarii falnici din p duri...
 Note:

1. Hestia, sau Vesta – la romani – întruchipa pentru cei vechi

focul. Focul cel blând din vetre, pe care ei îşi g teau hrana. Focul
purificator de molimi. Focul ce le da în timpul nop ilor lumin şi
iarna îi ocrotea de geruri. ţum este flac ra de pur , aşa urma s
fîe şi c minul: curat şi neatins de intrigi, înşel ciuni sau
duşm nie.

2. Vatra sau c minul îi unea în jurul ei pe membrii aceleiaşi

familii. De aceea, elinii au socotit c oraşul se c dea s aib o
vatr a sa, un pritaneu, cum se numea, unde s ard focul sacru.
Focul acesta sacru trebuia s fie simbolul unit ii între locuitorii
aceluiaşi oraş. La romani, acest foc era p zit de nişte preotese,
numite vestale, care trebuiau s r mân fecioare nem ritate. În
pritaneu erau primi i solii str ini sau ambasadorii. Tot de aici
luau vechii greci t ciuni aprinşi, când se duceau la lupt . În
tabere aprindeau focul din aceşti t ciuni şi sim eau numaidecât
patria al turi de ei. La fel, când porneau cu cor biile s
cucereasc inuturile îndep rtate şi s întemeieze oraşe noi,
aduceau cu ei fl c rile sfinte şi se sim eau în noul oraş ca în
patrie. Aceast d inuire a focului însemna, dup unii mitologi,
chiar via a, pentru c oriunde se afl oameni ei aprind focul în
vetre. Poate din pricina aceasta, zei a este reprezentat , uneori,
inând în mân sceptrul, emblem a suveranit ii, cum poart
numai fra ii s i: Zeus şi Hera. În opere vestite, cum este statuia
intitulat Giustiniani, aflat într-un muzeu de la Roma, o vedem
pe Hestia sau Vesta, înveşmântat într-un dublu hiton, cu
falduri-lungi, cu v l pe plete şi pe umeri. Ea are o înf işare calm
şi chiar pu in sever . ţu indexul arat c tre sl vile înalte. Artistul
grec care a sculptat-o pare c a vrut s spun , prin acest gest,
urmaşilor s i: „N zui i întotdeauna numai spre ceea ce este înalt
şi veşnic, plin de cur enie!”. Poate c simbolul ar putea fi
asemuit cu acela al renumitei „coloane f r sfârşit”, creat de
marele nostru sculptor Ţrâncuşi.

3. Demetra sau ţeres, întruchipând în legende p mântul

fertilizat de oameni, de cei dintâi plugari, însemna trecerea de la
p storie la treapta superioar a muncii în agricultur . Aceast
trecere era înso it de aşez ri stabile, de oarecare siguran în
colectivitate. Este reprezentarea legendar a dorin ei oamenilor de
a dobândi o via tihnit şi îmbelşugat .

4. Eleusis din Atica a devenit mai târziu un vestit loc de

adorare a zei ei agriculturii, Demetra.

5. Semin ele aşa-zise fermecate, cu putere adormitoare, sunt

semin ele de mac.

6. Cuvântul Triptolem înseamn , dealtfel, cele trei munci de

seam din meşteşugul plug riei: aratul arinei, sem natul şi
secerişul.

7. ip tul acestei fiare se aseam n cu un hohot de râs. Dup

legend , însuşi Lincos, în clipa când a fost preschimbat de zei ,
hohotea de bucuria izbânzii. Aşa îşi explicau elinii existen a
acestei fiare, pe care poporul nostru o numeşte, dealtfel, râs.

8. Astfel justificau, în chip poetic, elinii, faptul c în Sci ia nu

s-a f cut mult vreme agricultur .

9. Serb rile din Eleusis, pe lâng jocuri şi întreceri de

gimnastic sau muzic , cuprindeau şi o serie de practici
religioase, ce imitau, de fapt, chiar munca pe care o fac pe câmp
plugarii. Premiile distribuite la aceste serb ri constau de obicei
din grâne, mai ales orz. Aceste grâne erau recoltate pe o câmpie
învecinat cu Eleusis, numit Raria. Aici, pe câmpia Rariei, se
spunea c arase întâia oar p mântul Triptolem, p rintele
agriculturii.

10. Legenda aceasta are alt semnifica ie decât cele dinainte.

Elinii, în general, erau în lupt cu for ele naturii care puteau s le
fac r u: cerul, cu fulgerele şi tr snetele lui, marea cu furtunile
sale nimicitoare, soarele însuşi, când era prea arz tor, dar se
sim eau apropia i de aşa-zişii zei htonici, adic zei p mânteni,
cum erau Demetra, care asigura belşugul de roade, şi Dionisos,
zeul vi ei de vie, zeii naturii îmbelşugate, am putea spune noi.
Prin fapta lui Erisihton, grecii îi osândeau pe aceia ce f ceau
stric ciuni naturii, care distrugeau copacii, plantele, ogoarele sau
p şunile, f r vreun scop şi f r mil . Erisihton, pe cât se pare,
mai este în acelaşi timp şi p mântul nefertil, adic duşm nos
zei ei, care întruchipeaz abunden a. Pe acest p mânt nefertil se
pustieşte totul: holda, gr dina sau p durea. Nu mai pot vie ui nici
animalele. Deasupra lui bântuie foamea şi el însuşi, uscat, se
sf râm , se risipeşte în nisipuri şi praf, pe care-l duce vântul.
Acesta ar fi tâlcul legendei lui Erisihton – Demetra r mânând
belşugul.
În operele plastice, Demetra este reprezentat de obicei cu
mare pomp . Ea are în jurul frun ii spice de grâu, flori de mac şi
alte ornamente vegetale. În mâna dreapt ine o tor – tor a cu
care şi-a c utat copila – şi în cea stâng un coş, cum se purtau în
Eleusis. Alteori ea are o inut simpl , demn , f r podoabe,
având numai o benti peste p r. ţând este astfel reprezentat ,
Demetra se aseam n mult cu sora ei mai mare, cu Hestia.
 ulte f cuse n zdr vanul Zeus. De-atâtea ori se

M sup rase Hera. Şi totuşi, parc niciodat

dânsa n-a fost atât de îndârjit ca în ziua
când stâpânul a f cut nunt cu Semele, copila regelui
din Teba.
Cum a silit-o s -i devin soa , sau cum a am git-o,
nu se ştie, dar nunta s-a f cut, pe cât se crede, chiar în
palatul de la Teba al tat lui copilei, ţadmos.
Mult s-a mai mâniat zei a Hera, aflând aceast nou
necredin ! Şi, dornic s se r zbune, s-a pref cut într-o
b trân , luând chipul doicei lui Semele, cu pas şov itor
şi fruntea încununat de şuvi e mai albe decât neaua
iernii.
A poruncit, dup aceea, s i s-aduc -un nor de aur.
Norii aceştia înv luiau mereu Olimpul. Şi a pornit pe el
zei a, c tre palatele din Teba. S-a dus îndat la Semele
şi a-nceput s-o dojeneasc cu glas tremur tor:
— ţopil ... ţum te-ai l sat ademenit ? Acela care s-a
l udat c e st pânul din Olimp e un am gitor, desigur...
Mul i se pretind c -s zei, p trund prin case, ca s înşele
fetele prostu e. Aşa socot c-ai p it tu...
Şi-a sf tuit-o, şi-a-ndemnat-o pe fata regelui din Teba
s cear so ului dovada c este zeu într-adev r.
— Îl rogi, de-i Zeus, precum spune, s i s-arate în
veşmântul şi cu puterea lui cereasc . Aşa cum se
înf işeaz so iei sale din cer, Hera...
Semele-ar crede şi n-ar crede ce-i spune pref cuta
doic . Dar b nuiala tot o-nghimp în inim şi nu-i d
pace. Şi seara când coboar Zeus şi se apropie s-o
s rute, prin esa-l roag , mângâioas :
— De eşti tu Zeus, şi nu altul, aş vrea s -mi
împlineşti o vrere...
— Î i jur pe Stix, rosteşte Zeus, c tot ce-mi ceri se
împlineşte numaidecât...
Şi fata rîde bucuroas :
— Atunci, s mi te-ar i, sl vite, cum are dreptul s
te vad numai so ia ta din ceruri, în str lucire şi putere,
cu fulgerele-n pumni şi fa a...
— Taci!... Taci!... a vrut s spun Zeus. Dar vorbele
fuseser rostite şi se împr ştiau prin aer. Zeus jurase
chiar pe Stix s -i împlineasc voia. Nu mai avea nici o
putere s se împotriveasc faptei ce-o ticluise bine Hera.
El se înal într-o clip c tre palatele-olimpiene. Îşi
clatin bogata-i chic şi cheam -n jurul s u furtuna cu
nori, cu tunete cumplite şi fulgere str lucitoare. Îşi pune
hainele de aur. Ia-n mân sceptrul greu de rege peste
p mânt şi peste ceruri, şi se pogoar iar în Teba, chiar
în clipita urm toare.
Semele, cum urzise Hera, apuc numai s -l z reasc
pe so ul s u şi vrea s -i spun cât este ea de mul umit
c -i împlineşte rug mintea. Îns abia deschide gura, şi
focul, care-l înso ea pe Zeus în fulgerele-i orbitoare,
o-ncinge iute pe copil . Palatul însuşi se aprinde şi ar fi
ars în întregime, de n-ar fi fost în preajm Gheea –
p mântul larg şi bun – aceea ce e str moaşa tuturora. Şi
Gheea a f cut s creasc perdele verzi de ieder peste
coloane, peste ziduri, peste podele şi-n tot locul. O
ieder plin de sev , ce-a-n buşit şi a stins focul.

SEMELE A PIERIT în fl c ri... Doar fiul ce-l purta în

sânu-i Semele cea nefericit a fost sc pat prin voia
Gheei, când potolise pârjolirea palatului regelui Cadmos.
De fapt, din fl c ri, l-a smuls Zeus pe b ie aşul lui
Semele, c ci b ie aş era copilul. L-a strâns în bra e ca
un tat şi i-a rostit înduioşat:
— Feciorul meu, i-ai pierdut mama, totuşi, tu ai s
vie uieşti...
Şi, printr-o tain cunoscut numai de el, Zeus l-a luat
şi l-a închis în coapsa lui, la fel ca-n sânul unei mame.
Au râs pu in de dânsul zeii, când au aflat c Zeus
poart pruncul închis în coapsa sa. Dar Zeus şi-a v zut
de treab , şi chiar la vremea cuvenit , la care-ar fi
n scut Semele, l-a scos frumos, şi el, din coaps .
 Iat de ce Dionisos1 a fost numit şi Ditirambus2 – sau
cel n scut de dou ori. ţ ci el o dat se n scuse din
mama lui pierit -n fl c ri, şi-a doua oar -l adusese pe
lume Zeus, tat l lui.
Şi Zeus l-a chemat pe Hermes şi-a gr it:
— S duci, pristave, pruncul sta, la Teba cea cu
şapte por i. Socrul meu, ţadmos, a murit, dar Atamas
e-n locul lui, ca ginere şi ca urmaş. So ia sa, regina Ino,
e sor bun cu Semele. Îi dai lui Ino b ie aşul şi-i
porunceşti s mi-l p streze într-o odaie-ntunecoas ,
ferit de lumina zilei. S nu mi-l afle, cumva, Hera...
A luat în bra e Hermes pruncul şi a zburat cu el în
Teba. Iar Ino, sor cu Semele, l-a primit plin
de-ncântare pe-acest copil orfan de mam . Abia de-o zi,
şi ea n scuse un copilaş, pe Melicerte. Se nimerise
numai bine. Le da la amândoi s sug din sânul ei bogat
în lapte3. De îngrijit, îl îngrijea o sidonian vr jitoare, ce
purta numele de Mistis4. Şi sidoniana vr jitoare a pus la
cale pentru zeul cel nou-n scut serb ri nocturne,
dionisiace, zgomotoase. Ca-nchin torii s n-adoarm , a
creat tobe şi imbale cu sunete r scolitoare şi-a aprins
tor e luminoase, care s-alunge umbra nop ii. A n scocit
apoi tiasul, un dan frenetic, ce se joac în strig tele de
„Evoe!”... Ea i-a dat zeului şi tirsul, toiag şi arm
totodat , ce are-n vârf un con de pin şi e-nvelit în flori şi
frunze de ieder c r toare. Tot ea a-ncercuit şi fruntea
şi buclele str lucitoare ale acestui zeu frumos şi vesel,
cu verzi ghirlande-mb ls mate şi struguri aurii şi dulci.
 N-A TREţUT ÎNS MULT, şi Hera, prin iscodiri şi
vicleşuguri, a aflat c tr ia copilul, şi-nverşunat ca o
fiar s-a coborât pe loc în Tartar.
Erau acolo nişte furii, geniile rele-ale lui Hades.
— O!... R zbuna i-m , voi genii, a gl suit zei a Hera,
şi glasul ei vuia în Tartar. Regele Atamas şi Ino m-au
sup rat, crescând în cas pe-un fiu nelegiuit, ce-l are
Zeus cu-o fat p mântean . Nu le-ajungea c-aveau ei
înşişi al i doi copii, pe Melicerte şi pe Learh... şi l-au
primit la dânşii-n cas şi pe micul Dionisos. Porni i,
deci, una dintre voi... Tu, Tisifone, eşti mai crunt !... şi
vars peste ei otrav , foc, spaim şi nelegiuiri. Face i-i
pe aceşti p rin i – ca o osând meritat – s -şi piard cei
doi fii iubi i, pe Melicerte şi Learh. Mai mult, chiar ei s
şi-i ucid ... şi astfel s se-nve e minte to i oamenii c nu
e bine s supere, cumva, pe Hera...
De cum a dat porunci zei a, îngrozitoarea Tisifone şi-a
luat în mân o f clie muiat -n sânge şi-n otrav . Şi-a
pus pe spate o mantie cruşit , tot la fel, în sânge.
Mijlocul şi l-a strâns în ching de şerpi, de vipere
lucioase. Şi a pornit în zbor, urmat de un cortegiu f r
seam n. Zburau cu ea, urlând turbate: Ura cea neagr ,
Nebunia, Crima şi Jalea şi Teroarea, şi alte genii
nemiloase.
ţum au ajuns, zice legenda c s-a cutremurat
palatul. Por ile grele de aram s-au zguduit, c zând în
l turi. Soarele, ce din cer z rise cruntul alai al Tisifonei,
s-a dep rtat, s nu mai vad ce crim se punea la cale.
Dar Tisifone-a c lcat pragul palatului lui Atamas.
Plin de ur , ea şi-a smuls, cu mâna-i neagr şi
ciumat , doi şerpi din pletele zburlite şi a zvârlit unul
spre Ino, altul spre regele-Atamas. Iar cu
falca-nsângerat a f cut semne de blestem.
În şerpii-aceia Tisifone vârâse spuma nebuniei şi a
dorin ei de m cel...

ŞI ATAMAS, PIERZÂNDU-ŞI MINTEA, v zând-o pe

so ia lui, care-şi inea la sân copiii, a început s
ipe-aşa:
— ţe caut în palat leoaica şi puii ei? S ri i!...
S ri i!... Întinde i la urile voastre şi prinde i fiara!... şi-o
stârpi i!
În nebunia-i, dat de şarpele care-l muşca, s rmanul
Atamas crezuse c soa a lui este o fiar , şi pruncii s i –
pui de leoaic .
Şi-n timp ce furia, mul umit c -şi atinsese elul,
zbura din nou vârtej spre Tartar, regele Atamas tr sese
pe cel mai mic dintre feciori, Learh, ce înc gângurea,
din bra ele m icu ei sale, şi-l aruncase într-un zid, ca
piatra dintr-o praştie.
Ino – neştiind nici ea ce face, sub muşc tura
veninoas – se repezise pe o stânc cu cel lalt copil în
bra e, prea dr g laşul Melicerte. Şi de pe stânc
s-aruncase în valurile vinete.
Nimfe şi prietene şi slugi, care tr iau pe lâng Ino, se
şi gr biser s-o scape. Dar Hera, ce privea din ceruri,
şezând pe jil ul ei de aur, f cuse semn, şi toate-acestea
s-au pref cut pe dat -n p s ri, în pesc ruşi, care şi
ast zi zboar şi ip peste valuri, cum spun legendele
eline, c utându-i pe Ino şi pe prunc.

V ZÂND, DIN SLAVA LUI, st pânul ce se întâmpl pe

p mânt, i-a şoptit repede lui Hermes:
— Fugi!... Zboar -ndat c tre Teba şi scap -mi fiul
din primejdii...
Noroc c -n toat vremea asta Dionisos era cu Mistis,
în înc perea-ntunecat .
Hermes l-a luat pe micul zeu şi a plecat cu el în zbor,
în timpul nop ii urm toare. A zburat el, a tot zburat şi a
ajuns în insula unde tr ia o nimf , Nisa5 .
— S îngrijeşti de acest zeu, fiul Semelei şi-al lui
Zeus, mai mult decât de fiin a ta, i-a poruncit pristavul
nimfei.
— Voi îngriji, a r spuns Nisa, şi l-a ascuns în peştera
cea mai umbroas -a insulei, l-a învelit în v lu-i alb şi l-a
împodobit cu flori.
Aici, în Nisa, s-a-n l at zeul ferit de ochii Herei.
 Şi crescând el mai m rişor, Zeus i-a dat ca-nv tor
pe un satir b trân: Silen 6

Satirul era gras şi vesel. Umbla întotdeauna beat, dai

cu-o be ie inspirat , c ci la be ie el putea s
prevesteasc şi viitorul. Iar de cânta-n p duri satirul,
pân şi fiarele jucau. ţodrul îşi cl tina frunzişul. ţhiar
zeii se s ltau adesea din jil urile lor de aur, dan ând
cuprinşi de veselie, prin muntele cel 'nalt, Olimp.

CUM S-A F ţUT Ţ RŢAT ÎN LEGE, Dionisos

pornise-n lume s -mpr ştie vi a de vie.
El colinda din ar -n ar . Umbla-ntr-un car tras de
pantere, de lei, de tigri şi-alte fiare7, urmat de un
cortegiu vesel, format din nimfe şi satiri. Pe un m gar
venea, al turi, prietenul s u, Silen, be ivul. Nimfele
care-l înso eau purtau numele de bacante şi, împreun
cu satirii – demoni cu coarne şi copite, ce sem nau cu
nişte api – dan au mereu, neobosite, în jurul lui
Dionisos, b teau din tobe şi imbale, şi altele sunau din
flaut Iar vinul... vinul curgea gârl ... Şi to i f ceau atâta
larm , c oamenii se-nfricoşau şi se plecau c tre
cortegiu, aduceau jertfe – mai des api – şi-l aclamau
neîncetat.
Cine nu se pleca-nainte-i urma s fie pedepsit...
Aşa se povestea, de pild , c zeul, colindând
p mântul, s-ar fi-ndreptat cândva spre Teba, spre ara
unde se n scuse. Acolo se afla pe tron un rege nou,
numit Penteu.
Mul i dintre oameni, aflând vestea c s-apropia
Dionisos, se gr m deau s -i ias -n cale, ştiind c zeilor
le place s te supui f r z bav . Îl aclamau pe acest zeu,
care venea cu carul s u tras de pantere şi de lei, urmat
de nimfe şi satiri şi-având în preajm pe Silen.
Deodat iese din palat regele Tebei, strigînd tare:
— Sta i!... Nu v gr m di i în calea acestui zeu, ce nu
cunoaşte nici armele, nici vitejia. Ţ trânilor, nu ine i
minte c neamul nostru ni se trage din zeul cel puternic,
Ares? Voi, tineri ce-a i ajuns la vârsta de-a purta suli e
şi scuturi, pune i-v pe creştet coifuri, nu foi de vi şi
ghirlande. Zvârli i încolo tirsurile, ce amintesc de
moleşeal şi de be ia ruşinoas , şi nu v mai pleca i
urechea la cântecele de bacante. Nu v mai prinde i nici
în dan ul ce-l trop ie satirii be i. O, nu v istovi i
puterea, sorbind licoarea blestemat , pe care ne-o aduce
zeul. De e sortit Teba noastr s cad -nvins , bine, fie,
îns prin lupt glorioas . Nu vreau s fie Teba prad
acestui zeu atât de tân r şi dezm at, lipsit de vlag , ce
umbl cu be ivii-n roiuri şi-i parfumat, cu flori în plete,
ca o femeie, ca o nimf , din cele care îl urmeaz ...
Şi-şi cheam slugile Penteu. Le porunceşte s alerge
în goana mare, s g seasc pe noul zeu, s -l lege-n
ştreanguri. Dar ca s nu se piard vremea, el însuşi
urc pe ţiteron. (Un munte unde se-adunase mul ime
de femei şi nimfe, s s vârşeasc pentru zeu mistere şi
închin ciuni, iar printre ele se g seau: Agave, propria lui
mam , surorile şi alte rude.)
Îns Dionisos – se zice – aflând de fapta lui Penteu, a
început s râd -n hohot.
 — Rege nebun, a gr it zeul, gândeşte el c m
va-nvinge? ţ va opri cultul lui Ţachus?... Silen!...
Aşteapt , am s fac o glum , s râdem amândoi cu
poft .
Şi-a-n l at tirsul spre bacante, mai mult spre mama
lui Penteu. Acestea s-au pornit s sar şi mai vârtos,
ca-ntr-un vârtej, când bate vântul şi r scoleşte tot
nisipul cel galben de pe malul m rii.
Tocmai venea din v i Penteu şi se mâhnea auzind
cântul şi ipetele deşucheate.
Agave cea cu p r c runt îl vede cea dintâi cum urc .
Sub vraja lui Dionisos, nu ştie c e fiul ei. ţi-l socoteşte
un mistre .
— Surorilor, gr ieşte dânsa c tre bacantele din
munte. Privi i-acest mistre oribil, ajuns pe pajiştile
noastre. Eu vreau ca prima s -l lovesc...
Şi ea se-ntoarce mânioas , lovind cu tirsul în Penteu,
iar ceata aprig s-avânt spre rege, care st uimit
privind la mama lui, Agave, ce-l socotise un mistre .
În vîrful muntelui e zeul şi râde-n hohot cu Silen:
— ţe zici, b trâne, bun -i gluma?
— E bun , râde şi Silen.
Penteu pricepe îns totul.
— Dionisos, îl strig dânsul, în timp ce l ncile-l
lovesc, zeu ce aduci pierzania şi-acuma crima, m
învingi... Dar tot n-am s m -nchin puterii tale, zeu
viclean...
Şi-ar mai fi spus, ar fi strigat şi l-ar fi blestemat pe
zeu, dar nimfele, înfierbântate, s-au repezit la el
gr mad şi l-au ucis cât ai clipi...
În acest fel, bietul Penteu, vroind s -mpiedice ca-n
Teba s se împr ştie be ia8, c zu atunci zeului prad .
 Note:

1. Dionisos era tot un zeu p mântean, htonic, ca şi Demetra,

un zeu al belşugului de roade, de aceea era pl cut elinilor. El era
zeul vi ei de vie şi ocrotea pe viticultori, dup cum Demetra îi
ocrotea pe agricultori. Pe lâng aceasta, Dionisos era socotit drept
zeul cel mai vesel şi mai popular, pentru c elinilor le pl ceau
cântecul şi dan ul. La petreceri se sorbea vin, şi vinul aducea
veselie, le turna foc în vine, le aprindea chiote în gâtle), le a â a
picioarele la dan . De aceea elinii mai numeau pe acest zeu şi
Iachos sau Ţachos, cuvinte care au acelaşi tâlc: g l giosul, acela
care face larm , pentru c petrecerile lui Dionisos erau pline de
zgomot. Tot de aici s-a tras şi numele roman: Bachus.

2. În timpul marilor dionisii: serb rile organizate la Atena, în

cinstea zeului Dionisos, se cântau nişte imnuri: ditirambii.
ţânt re ii şi dan atorii erau îmbr ca i, cu acest prilej, în bl nuri
de api. De aici a luat fiin tragedia – în greceşte: cântecul apilor
– (tragos însemnând ap, şi oda cântec). La micile dionisii, care
erau organizate în sate, mai ales în centrele viticole, aceste
cântece şi dan uri aveau, de cele mai multe ori, un caracter
comic. De aici s-a n scut comedia,

3. Se spune c Dionisos, când era copil, sugea laptele cu mult

poft . ţând se oprea din supt, striga: „Evoe”... Aşa l mureau
grecii faptul c la serb rile dionisiace acest cuvânt r suna adesea
în mijlocul veseliei generale.

4. De la numele sidonianei Mistis vine cuvîntul „mistic”, adic

un lucru misterios, neîn eles, s vârşit de fiin e supranaturale, cu
puteri vr jitoreşti. Grecii pretindeau c misterele dionisiace,
ritualurile s vârşite la serb rile zeului, fuseser ini iate de c tre
nimfa Mistis, cu talentele ei vr jitoreşti. Ea organizase serb rile
noaptea, pentru ca, ferite de lumina zilei, s nu poat fi observate
de Hera, duşmana de moarte a lui Dionisos, fiul nelegitim al lui
Zeus.

5. Insula Nisa (dup legend ) îşi c p tase numele de la nimfa

care tr ia acolo. Unii mitologi cred c Nisa este tot una cu insula
Naxos, din Arhipelag, unde era pe vremuri un loc vestit de
închin ciune al zeului Dionisos.

6. Satirul Silen întruchipeaz butoiul, c ci în butoi se toarn

mustul toamna (mustul simbolizând pe Dionisos tân r). ţu
vremea mustul se învecheşte şi se preschimb în vinul cel tare, la
fel cum zeul vinului crescuse mai apoi, sub privegherea lui Silen,
şi se f cuse un zeu puternic.

7. Faptul c acest car al lui Dionisos era tras de fiare, pare a fi

o aluzie la faptul c be ia poate transforma pe om într-o fiar .

8. Alegoria aceasta ne arat c oamenii din antichitate, v zând

puterea b uturii, s-au cam temut şi au vrut s o st vileasc . Ţ ut
cu cump tare, vinul e bun, pl cut, înt ritor. Unii artişti chiar
socoteau c vinul poate s -i inspire în versuri, muzic sau dan .
Dar când ai întrecut m sura, vinul devine ucigaş. În el se afl
ascuns crima. Ţe ivul este grosolan, nu mai are nici ruşine şi nu
mai ştie a chibzui. De-aici şi multele aluzii, din legendele antice,
cu privire la oameni care înnebunesc din pricina zeului Dionisos:
Ino, Atamas, Agave şi al ii, despre care nu s-a mai vorbit aici.
Dorind s -i imblânzeasc firea acestei for e de temut, grecii
i-au ridicat altare zeului care o întruchipa, şi-l d ltuiau frumos,
tân r, cu trupul zvelt, înf şurat în blan moale de panter ,
strâns cam neglijent pe bust. Molatic, sprijinit de tirs, zeul avea
pe fruntea alb cunun verde, de vi , ieder şi flori. În cinstea
zeului acesta ciudat, puternic, aveau loc nişte serb ri – numite de
elini orgii, şi bachanale, de latini. Se f ceau procesiuni, se în l au
imnuri – ditirambi – şi se rosteau, în dialog, versuri vesele sau
triste, cântându-se legende de demult. Din ele se vor naşte, aşa
cum s-a mai spus, prearenumite tragedii, drame satirice şi
comedii, adic însuşi teatrul grec.
 Alexandru Mitru

Lucrare distins cu premiul „Ion ţreang ”

al Academiei Române

Volumul 2

Versiune electronic realizat

dup edi iile 1978-1983
 n cântecele vechi1 se povesteşte c ar fi vie uit

Î odinioar , în preavestitul oraş Argos2, un rege

care se numea Acrisiu. Şi regele avea o fiic de-o
frumuse e uimitoare. ţopila se chema Danae. Poe ii o
sl veau în versuri şi regii îi trimiteau daruri. Num rul
pe itorilor era atât de mare, încât palatul lui Acrisiu nu
dovedea s -i mai cuprind . Şi regii, care mai de care
erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se
sup rau, desigur, ceilal i. S-ar fi iscat poate r zboaie.
De-aceea regele Acrisiu st tea mereu în cump n şi-i
amâna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, s treac
timpul, s se mai gândeasc .
Mai avea regele şi-o sup rare. Se f ceau grâne prea
pu ine, deşi p mântul era bun. Ploua prea rar, şi râul3
ce str b tea întreg inutul seca mereu în timpul verii.
Poporul nu avea bucate.
Era nevoie de-un fl c u s in frâiele puternic.
Supuşii deseori cârteau, pentru c -n casa lui Acrisiu
erau bucate din belşug, iar pruncii lor piereau de foame.
Şi regele era b trân. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui
era prea slab , şi-apoi urma s se m rite, s plece din
inutul Argos. Îi trebuia deci regelui bra de b rbat pe
lâng cas . Vroia s aib un fecior.
S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol4. A d ruit
acolo aur, a f cut jertfe şi liba ii, şi a cerut zeilor sfat:
— ţum aş putea, pream ri i zei, s dobândesc înc
un prunc, dar nu o fat – fat am! – ci un b iat, un
fecior vrednic, care s -mi fie de-ajutor şi la greut i şi la
necaz?
Oracolul i-a dat r spunsul:
— Tu nu vei c p ta, Acrisiu, nici un fl c u; eşti prea
b trân; dar fiica ta, mândra Danae, va fi-n pu in vreme
mam … Odrasla ei va fi b iat.
O! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit c fiica sa va
face nunt în curând, îşi va g si un mire bun şi o s
aib un copil.
— Va fi b iat? îmi pare bine… Atunci… atunci, nu
mai am grij . Nepotul meu o s m-ajute şi îmi va ine loc
de fiu…
Îns oracolul acela a mai gr it:
— Va fi ce i-ai dorit: fecior. Atâta c acest urmaş te
va r pune într-o zi… Tu vei pieri de mâna lui… Deci, nu
te bucura zadarnic.
— M va ucide el pe mine, bunicul lui? a strigat regele
Acrisiu. Şi cum?… Şi când?… Gr i i, voi, zei nepieritori,
cum s împiedic crima asta?…
— Nu po i s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri,
într-un amurg, de mâna fiului Danaei!…
 -

S-A-NSP IMÂNTAT REGELE-ACRISIU şi s-a întors în

ara sa, cu ciud -n suflet pe copila ce îi era-nainte.
drag . Şi ca s -mpiedice ursita, a dat porunc s se fac
o închisoare sub p mânt. Aici a dus-o pe Danae. A-
nchis-o bine sub z voare şi-a-ncredin at-o unei sclave.
(O sclav ce-i fusese doic .)
— Aici va sta ascuns fata, pân la moartea mea
târzie, a rostit regele Acrisiu. S nu o poat vedea
nimeni, cât voi tr i. ţ -i prea frumoas şi prea blând ,
şi s-ar putea s-o îndr geasc vreun prin , sau poate
chiar vreun zeu… şi s mi-o cear de so ie. Sau, mai
r u, s -mi r peasc fata, f r m car s -mi cear voie.
F r de so , ea n-o s poat s aib nici copii. Şi,
neavând fecior Danae, nu sunt primejdii pentru mine…
Atât c -nsp imântatul rege uitase c -n Olimp sta
Zeus cel cu puteri nem rginite. Zeus putea s vad fata
şi-n închisorile de piatr .
Şi aducându-i Hermes vestea c fata regelui din Argos
a fost închis sub z voare, Zeus a şi c tat spre ea. I-a
cercetat înf işarea. Iar Danae era alb , cu pielea cald ,
de m tase, cu ochii verzi ca valul m rii şi p rul roşu ca
v paia. Într-un cuvânt era frumoas … Şi Zeus s-a
aprins pe dat .
— Danae, fata lui Acrisiu, va fi so ia mea chiar
ast zi!… a gr it Zeus c tre Hermes.
— Dar cum vei izbuti, o, Zeus? a-ntrebat Hermes cu
mirare. Danae este z vorât în temni a de sub p mânt,
b tut -n pl ci grele, de bronz, şi, nu ştiu, z u, cum vei
p trunde…
— N-ai team , fiule!… a zâmbit Zeus. Nunta ce vreau
s-o s vârşesc va fi altfel decât soco i. Tu du-te-acum…
Întoarce- i fa a şi cat de p streaz taina!
Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flac r
sau cuc5, ci într-o ploaie aurie, care-a c zut peste oraşul
lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a str b tut, dup voin a
marelui Zeus, printre pietre şi printre pl cile de bronz; şi
a ajuns în înc perea unde sta sub z vor Danae. A-
nv luit-o pe copil ca-ntr-o fierbinte-mbr işare6

DANAE A DEVENIT astfel so ia lui Zeus, olimpianul.

Lunile-au început s treac , şi chiar la timpul cuvenit
copila regelui Acrisiu a dobândit un fiu b lai, frumos ca
soarele din slav şi f r seam n de voinic, c ruia ea i-a
zis Perseu.
Nu ştia, biata, cum s-ascund aceast crim a lui
Zeus. Pruncul, ca to i copiii lumii, râdea, plângea şi se
juca. Dar, într-o zi, tat l Danaei trecu pe lâng locul
unde era închis fata lui. Şi dinl untru s-auzea glas de
copil şi râs zburdalnic.
Repede, tat l smuci uşa, care fusese z vorât . Trase
pe doic la o parte… (deşi s rmana încercase s-arunce-
un v l peste copil) – şi ce v zu? Danae, fata ce fusese
închis s n-o vad nimeni, inea la sânul ei un prunc.
— Doica s fie spânzurat ! a zis Acrisiu spre ostaşii
care st teau la uşi de paz . Iar tu, netrebnic Danae,
m vei urma pe loc în templu. Şi ai s -mi juri cine e
tat l acestui prunc nelegiuit…
Dus de plete pân -n templul lui Zeus, care se ridica
în mijlocul cet ii, Danae-a trebuit s spun c regele
din cer i-e so ul şi tat l pruncului Perseu.
— Min i, tic loas f r seam n, a gr it regele Acrisiu.
Şi tare-aş vrea s te ucid cu mâna mea, aici, în templul
marelui Zeus, olimpianul, pe care tu-l n p stuieşti. De
i-ar fi so , cum spui, nebuno, el i-ar veni într-ajutor.
Dar uite-l… Uite-l!… St pe soclu şi te priveşte
neclintit…
— R spunde, Zeus, î i sunt soa ?… Nu ai p truns la
mine tu, sub chipul unei ploi de aur, în acea zi de
neuitat, şi-apoi te-ai preschimbat în zeu, spunându-mi
singur cine eşti?… R spunde, Zeus!… zicea fata, şi
pletele şi le smulgea şi se b tea în piept cu pumnii.
Îns m re ul olimpian privea tot neclintit la fat .
Privea cu ochii lui de piatr . Nu îndr znea s scoat-o
vorb , pentru c se temea de Hera. Ea şi aflase de-
ntâmplare, st tea în cer, pe-un nor albastru, şi asculta
ce se vorbea.
… Şi v zând regele Acrisiu c Zeus st tot nemişcat, a
chemat iute nişte meşteri. A poruncit s i se fac o lad
mare, aurit , un fel de cuf r z vorât.
În acest cuf r a-nchis fata şi pe micu ul ei Perseu. Le-
a dat merinde: nişte fructe şi-o amfor plin cu ap . Şi-a
zvârlit cuf rul în valuri f r s-asculte cum striga biata
Danae hohotind:
— O, tat , rege, fie- i mil … Nevinovat sunt, î i jur!…
De nu vrei s te-nduri de mine, fii bun m car cu acest
prunc venit pe lume f r voie… Nepotul t u e, tat
drag…
Dar valurile au luat lada şi au purtat-o, îndelung,
deasupra verzilor genuni unde s l şluia Poseidon7.
Zeus privea din cer cu grij , dar nu putea s îi ajute,
pentru c Hera-i sta al turi şi-l priveghea b nuitoare.

ŞI-A TOT PLUTIT ÎN VOIE LADA, pe valurile

înspumate, trântit -n gropni e de ape, lovit uneori de
stânci, pân când dus de furtuni a nimerit între
Ciclade8. Iar înl untrul ei şedeau, fl mânzi şi înseta i,
Danae şi pruncuşorul ei, Perseu. Erau şi uzi pân la
piele, şi tremurau, p trunşi de frig. Nu mai aveau nici o
n dejde şi aşteptau s se cufunde sicriul plutitor, în
care îşi tr iau ultimele clipe.
S-a întâmplat îns c -n ziua când a ajuns între
ţiclade lada zvârlit de Acrisiu, s ias un pescar pe
mare. Acel pescar se numea Dictis. Pescarul şi-a întins
n vodul. Dar, când s trag de frânghii, simte c-atârn
ceva greu. În n vod se g sea o lad . Trage la rm
aceast lad şi o desface c-un topor. Şi dinl untru i s-
arat o biat mam şi-un copil.
ţând o z reşte pe Danae, pescarul Dictis st -nlemnit.
El nu v zuse înc -n via ochi mai senini, mai blânzi,
mai verzi. Nici trup mai ml dios, mai zvelt. Nici p r s
aib-aşa culoare de flac r cu vâlv t i. Şi nici nu auzise
înc un glas atât de mqngâios.
F r s stea deloc pe gânduri, f r s-o-ntrebe cine e,
pescarul îi aşterne fetei un pat de ierburi verzi şi moi şi
îi aduce peşte proasp t, fiert în c ldare de aram , şi
fructe dulci: curmale, rodii şi-ntr-un pocal îi toarn vin.
Pruncului s u i-aduce lapte, de la o capr ce p ştea
pe lâng casa lui, pe coast . Pe coasta insulei Serifos,
unde tr ia pescarul Dictis.
Înzdr venit , dup hran şi b utur mai ales, Danae-
i povesteşte totul. Şi el, adânc înduioşat, o roag , plin de
bun tate, s fie oaspetele s u.
— Eu sunt pescar, i-a gr it Dictis. Sunt om s rac,
îns cinstit. În casa mea po i fi st pân . Te rog s fii
so ia mea. Şi dup-atâtea suferin e m voi sili s - i
f uresc o via cât mai fericit …
Ea a primit. Pescarul Dictis era un om pl cut şi bun.
Iar anii s-au pornit s curg prea repede pentru ei
doi, ce vie uiau în fericire. Perseu creştea şi el, gr bit, şi
se f cuse-un fl c iandru iste , voinic şi priceput la
pescuit şi vân toare.
Numai c -n insula aceea, unde-şi avea pescarul casa,
domnea pe-atuncea Polidecte, un rege lacom şi hain.
Deşi era frate cu Dictis, regele-acesta îl ura şi-l izgonise
din palate. Şi se temea nespus de el, s nu-i râvneasc
cumva tronul. Cu-atât mai mult cu cât poporul era s tul
de Polidecte, care îl asuprea grozav.
Iar r ul rege Polidecte, trecând prin insul cu carul,
v zu-ntr-o sear pe Danae.
 O ASTFEL DE SO IE ARE DIţTIS, pescar s rac şi
am rât, ce-şi ine zilele cu trud ?… Nu merit aşa
ceva”!… şi-a zis în barb Polidecte. „Asta-i femeie pentr-
un rege, nu pentr-un nevoiaş ca el… „
Aflând apoi c bunul Dictis era din zori la pescuit,
regele a intrat în cas .
— Frumoasa mea, i-a rostit el, ungându-şi glasul cu
dulcea , este p cat s te p leşti într-o c su am rât ,
îngrijind de un biet pescar… Eu sunt un rege plin de
fal . Şi am palate – cred c ştii! – şi bog ii nem surate.
Te fac regin , dac vrei, st pân peste-aceste locuri… Şi
orice voie i-o-mplinesc, dac primeşti s -mi fii
nevast …
— Nu vreau!… Nu in s fiu regin !… a spus Danae
regelui. So ul meu e blajin şi harnic. Îl îndr geşte pe
Perseu. Nu pot s -i fiu necredincioas … Te rog, ne las
şi te du…
S-a mâniat r u Polidecte. Şi-a vrut s-o prind pe
Danae şi s o trag cu de-a sila pân la carul s u regal.
Noroc c-atunci venea c lare, pe malul m rii, şi Perseu9.
Auzind ipetele mamei, s-a repezit într-ajutor. Şi-
mbrâncindu-l pe Polidecte, a eliberat-o pe Danae din
mâinile ce-o pâng reau.
Regele insulei Serifos ar fi putut s porunceasc
slugilor sale de credin s -i ia îndat via a tân rului ce-
i sta-mpotriv . Îns n-a vrut s-o îndârjeasc mai r u pe
frumoasa Danae.
A mai l sat s treac-anume câteva s pt mâni sau
luni. Şi a trimis dup Perseu, zicând c are s -i
vorbeasc .
— Fl c ule, i-a gr it el. Am auzit c povesteşti celor
se vor s te asculte c tat l t u ar fi chiar Zeus. I-aşa?
Ori nu-i aşa? R spunde!
— Aşa e, rege! Tat l meu este însuşi m re ul Zeus!
— De este astfel, precum spui, ar trebui s fii viteaz…
Zeus este st pânul lumii. Şi-n lume bântuie trei fiin e
îngrozitoare şi hapsâne. Sunt cele trei surori gorgone,
care-au ucis sute de oameni. Dou surori, cele mai mari,
sunt, precum ştii, nemuritoare. Îns a treia, cea mai
mic şi cea mai rea, zis Meduza, are o fire muritoare…
Nu vrei s pleci tu, s-o r pui?…
— Da, Polidecte, voi pleca… Ştiu c de fapt îmi doreşti
moartea. Şi totuşi voi porni la lupt , pentru c vreau s
scap pe oameni de mişeliile Meduzei… şi când m -ntorc
vom mai vedea…
Regele a rânjit în barb de bucurie şi speran c fiul
frumoasei Danae o s se piard -n lupta asta. Şi-a mai
rostit, în încheiere:
— Danae va r mâne-aicea, ostatic , pân vii tu… De
nu- i p strezi f g duiala, de nu-mi aduci capul Meduzei,
Danae va pl ti cu via a…
Perseu s-a înclinat spre rege, în semn c totul se va
face aşa precum i-a poruncit, şi a plecat întâi spre
templu. Aici şi-a ars pe altar jertfa şi l-a rugat pe tat l
s u:
— Tu m-ai adus pe lume, tat … Puterea ta-i
nem rginit … Î i cer acum s m aju i în lupta grea ce
vreau s-o-ncep…
 Îndat a vuit din slav un zgomot lung peste
p mânturi şi peste ape, pân -n Tartar. Şi lâng tân rul
Perseu s-a ivit însuşi zeul Hermes, purtând o sabie
întoars , cu lama bine ascu it .

FRATE PERSEU, A GR IT ZEUL, c ci frate mi-eşti tu,

dup tat … Zeus m-a trimis din Olimp s - i dau în
mân arma asta. S - i mai dest inui şi o tain …
Fl c ul a luat arma-n mân şi-a ascultat ce-i spunea
Hermes.
— Gorgonele-nsp imânt toare au bra e lungi, roşii,
de-aram ; gheare t ioase, de o el; aripi de aur, şi pe cap
le-atârn plete de aram , în care-s încâlci i mul i şerpi.
Din ii lor ca de porc mistre , de o albea uimitoare,
sfâşie pe-orice muritor ce se abate pe la ele. Sub frunte
au ochi mari, rotunzi. Dac privesc pe cineva cu ochii lor
sclipind de furie, omul acela împietreşte. Dar tu s nu te
temi, Perseu. Şi ca s po i s te apropii, f r primejdie,
de ele, Atena iat ce- i trimite…
Şi Hermes i-a întins un scut str lucitor, f cut din aur.
— Când ai s-ajungi lâng gorgone şi vei dori s
porneşti lupta, a mai spus Hermes lui Perseu, s nu te
ui i în ochii lor… S ca i în scut, ca-ntr-o oglind . Şi
doar prin scut s le priveşti. Astfel vei fi ferit de
moarte!… Pe trupuri sunt acoperite cu solzi albaştri, de
o el. Aşa-s de tari solzii aceia, c nici o sabie sau lance
nu le-ar putea p trunde carnea. Doar sabia ce i-o-
mprumut, lucrat de zeul Hefaistos, şi care l-a r pus pe
Argus, are puterea de-a t ia şi solzi, şi oase, cu-
nlesnire… Avqnd aceast arm -n mân , pleac pe cale,
f r grij , mereu spre asfin it, spre ara unde s l şluiesc
zeul Tanatos10 şi Nix, zei a-ntunecat , ce ine-n bra ele
ei noaptea. ţaut în drum pe trei b trâne, trei vr jitoare
ale m rii, ce poart numele de graie11. Ele ştiu drumul
cel mai scurt pân la locul unde stau necru toarele
gorgone… Fii priceput şi fii viteaz. Atena, sora ta
cereasc , şi eu te vom c l uzi… 12
Perseu i-a mul umit lui Hermes. A luat şi scutul lat,
de aur, trimis de sora sa, Atena, şi, f r team a plecat
pe calea lung , c tre rmul unde aflase c tr iau cele
trei graie ale m rii.
Şi-a mers… A mers prin ri destule, şi peste ape-
nvolburate, şi peste mun i cu creste sure, şi prin z pezi,
şi prin arşi e… Dar, într-o sear , a ajuns în locul unde
se aflau cele trei graie ale m rii – surori cu cele trei
gorgone.
Toate b trânele acestea aveau îns un singur ochi, pe
care-l foloseau cu schimbul, câte trei zile fiecare, în
vremea cât st teau de -straj pe acel drum c tre
gorgone.
Perseu s-a pitulat într-un tufiş. Al turi şi-a s pat o
groap . Ştia c babele aveau şi-un dinte fermecat, de
forma unei suli i lungi, cu care-i omorau pe oameni,
când îi z reau pe malul m rii – şi trebuia s stea ferit.
 A STAT DE VEGHE cam trei zile. Îns în cea de-a
treia noapte, Perseu s-a furişat prin bezn , pân
aproape lâng ele. Şi a pândit când o b trân îşi scotea
ochiul din orbit , ca s -l întind celeilalte. Atunci s-a
repezit ca uliul şi le-a smuls ochiul, într-o clip , din
ghearele-nfricoş toare.
Ochiul ardea ca un t ciune. Perseu l-a azvârlit în
groap , punând deasupra lui p mânt, şi s-a ascuns iar
în tufiş.
— Cine-i tâlharul?… Unde-i ochiul?… strigau, cu
gemete de spaim , cele trei graie, umblând oarbe pe
rmurile-ntinsei m ri.
Perseu le-a spus atunci c este fiul lui Zeus şi-al
Danaei, şi le-a cerut s jure toate, pe Stix, pe râul din
Infern, c îl vor ajuta s-ajung la cele trei surori
gorgone… Numai aşa le d iar ochiul. Altminteri vor
r mâne oarbe.
V zând c nu mai au ce face, cele trei graie au jurat
s îl ajute pe fl c u. Ţa chiar l-au înv at s mearg , în
primul rând, la nişte nimfe, care p strau într-un palat
casca zeului Hades – Pluto. Casca13 aceasta, f urit de
trei ciclopi, avea un har. Acel ce şi-o punea pe cap se
f cea-ndat nev zut. Tot nimfele p strau la ele dou
sandale-naripate şi-un sac de piele fermecat. În acel sac
putea s -ncap , dup nevoie, doar o nuc (atuncea
sacul se strângea) şi tot la fel, putea cuprinde, l rgindu-
se, o cas -ntreag .
Perseu aude toate astea. D graielor înapoi ochiul şi
se porneşte c tre nimfe. Ajunge la palatul lor. Şi – poate
înv at de Hermes – gr ieşte-atâta de frumos, c nimfele
îi împrumut sandalele înaripate, sacul de piele
fermecat, casca lui Hades, nev zutul, şi îl îndrum mai
departe cum s g seasc pe gorgone.
Acuma da, putea s lupte, cu cele trei surori hapsâne!
Perseu îşi pune la picioare sandalele înaripate şi se
înal în v zduh. Porneşte-n zbor, ca o furtun , c tre
inutul unde stau preafioroasele gorgone…
ţhiar soarele se minuneaz , v zând sub bolta cea
senin pe fiul ager al lui Zeus.
„Unde se duce? „ se întreb marele Helios, în sine, şi-l
cerceteaz cu privirea, c ci tare-i mai pl cea s ştie şi s
vegheze-n lume totul.
Îl vede pe fl c u cum zboar spre-o insul din piatr
alb , ce se afla-n mijlocul m rii. Gorgonele tocmai
dormeau. Şerpii din pletele de-aram se mişcau amor i i
de somn. Pe-o stânc dreapt ca un pat, pe aşternuturi
de m tase, gorgonele st teau întinse. Iar solzii-albaştri
de o el, ghearele roşii, de aram , şi-aripile lor lungi, de
aur, luceau cu scânteieri pe stânc , gata aproape s -l
orbeasc . Perseu s-avânt ca n luca lâng gorgonele ce
dorm. Cu-n elepciune se apropie, privindu-le nu drept în
fa , ci oglindindu-le în scut. ţu sabia lui ascu it ,
reteaz , dintr-o izbitur , capul Meduzei cel hidos. Prinde
de pletele de-aram capul şi îl arunc -n sac. Iar cu
piciorul îi împinge trupul în ap , rostogol.
Meduza, ce fusese una din soa ele zeului m rii, se
zice c-a n scut atuncea, din gâtul retezat, un cal. Un cal
cu aripi la picioare, numit Pegas de-olimpieni. Calul s-a
în l at ca gândul şi a pierit în în l imi14. Îns zburând, a
nechezat. Şi-a nechezat atât de tare, c-a r sunat pân la
cer. Gorgonele nemuritoare, de zgomot, s-au trezit din
somn, şi glasurile lor de-aram au ipat înfricoş tor,
v zând-o pe Meduz -n valuri.
ţu ele nu putea s lupte fiul Danaei şi-al lui Zeus. Şi,
ascultând-o pe Atena, voinicul şi-a-ndesat pe frunte
casca albastr a lui Hades, devenind astfel nev zut. A
luat în mân sacul unde vârâse capul plin de şerpi, şi cu
sandalele-i vr jite s-a ridicat iute spre cer.
Gorgonele, pline de furie, auzeau vuietul prin aer, dar
nu puteau z ri nimic. Şi, în l ându-se şi ele, b tând cu-
aripile de aur v zduhul str veziu şi rece, au cercetat mai
peste tot.
Îns Perseu, în vremea asta, zbura nestingherit spre
z ri mai azurii şi mai senine…

TREţUSE PESTE M RI şi ri, şi mun i, şi râuri

cristaline… Plutea deasupra Africii…
Se povesteşte c , în cale, din sacul s u ar fi curs
sânge, câteva pic turi, în mare. Din ele s-a f cut
m rgeanul – despre care cei vechi ziceau c-aduce-
ntotdeauna lacrimi.
Al i picuri roşii, curşi din sacul unde era capul
Meduzei, au nimerit peste p mântul cel ars de soare-al
Libiei. Picurii s-au schimbat în şerpi. Iar şerpii-aceia
veninoşi s-au înmul it peste m sur , au ucis mii de
animale, şi Libia s-a pustiit15.
… Şi, tot zburând, fiul lui Zeus a ajuns, spre l satul-
serii, deasupra unei ri de vis. În rev rsarea purpurie a
razelor din asfin it se vedea-n vale o gr din plin de
roade şi de flori, şi-n ea sclipea un m r uriaş, cu fructele
numai de aur.
Aici, în Mauritania, st pânea regele Atlas, fiul
titanului Iapet şi frate bun cu Prometeu16.
Acum Perseu plutea deasupra acestei ri mari şi
bogate. Şi-n-fl mânzit de drum şi lupte, s-a hot rât s
se coboare şi s m nânce nişte fructe, s soarb şi
pu in ap şi s -şi urmeze apoi zborul…
Numai c regelui Atlas îi prezisese un oracol c , într-o
sear , va s vie fiul vr jmaşului s u, Zeus, ca s -i ia
merele de aur. Şi cunoscând acest oracol, Atlas s-a
mâniat nespus.
Şi, coborându-se fl c ul în acea ar desf tat , cu
gând s cear de mâncare. s-a pomenit în piept cu pietre
şi p lmuit f r cru are cu vorbe grele, de ocar .
— ţe vrei?… ţe cau i?… striga titanul. Vrei poate
merele de aur? Pleac de-aici, c te ucid… Netrebnic fiu
al celui care mi-a pus povara asta-n spate…
Şi l-a lovit cu-atâta ur , încât Perseu, pân la urm ,
n-a putut s se st pâneasc .
— Eşti un titan b trân şi prost, a gl suit fiul lui Zeus.
Tat l meu te-a n p stuit; dar eu nu-i seam n în nimica.
M-am luptat numai pentru oameni, şi am r pus-o pe
Meduz . Vream s m lupt şi cu al i monştri. Tu m-ai
lovit îns cu ur , deşi eram nevinovat. Nu- i doream
merele de aur. Î i ceream doar o-mbuc tur , şi cel mult
un c uş de ap . Şi fiindc nu vreau s lovesc pe fiul
marelui Iapet, am s - i pl tesc insulta altfel…
Şi-a scos, din sacul fermecat, capul oribil al Meduzei.
L-a pus în fa a lui Atlas. Iar el – cum a c tat spre cap – a
împietrit numaidecât. Oasele lui s-au f cut stânci.
Umerii s-au schimbai în creste. Ţarba şi perii de pe cap
s-au preschimbat, ca prin minfune, în arbori deşi,
p duri întregi, întunecoase şi-ncâlcite. S-a f cut
muntele Atlas, purtând înc pe umeri cerul, cu stelele-i
nenum rate.
Spatele lui s-a-ncovoiat sub ap sarea dureroas a
bol ii grele, înstelate. ţu dezn dejde s-a-ncordat, s -şi
mai p streze-nf işarea de titan. S-a sprijinit pe talpa
stâng şi pe genunchiul drept. Zadarnic!… Soarta i-a
fost pecetluit . Trupul i-a fost pietrificat17.

ŞI, ÎNTRISTAT DE ÎNTÂMPLARE, Perseu s-a hot rât

s plece din ara regelui Atlas. A luat din pomi câteva
fructe, s-a ad pat la un izvor şi s-a-n l at din nou în
slav , cu-naripatele-i sandale.
A tot zburat întreaga noapte peste p mântul Africii. În
zori, cum povesteau aezii în cântecele de demult, s-a
pomenit c se g seşte sub cerul Etiopiei18.
„S-a f cut ziu , şi-a spus el. De zbor mai cu temei
acum, şi nu m r t cesc pe cale, pân la noapte sunt
acas … „
Dar nu şi-a ispr vit tot gândul şi a z rit pe malul
m rii ceva cam neobişnuit. O fat tân r , gingaş , era
urcat pe o stânc . Trupul ei, jum tate gol, se
zbuciuma, legat în lan uri, şi lacrimi i se prelingeau, în
lungi şiroaie arz toare, pe chipul alb, fermec tor. O
groaz f r de pereche se oglindea în ochii s i, ce-aveau
culoarea viorelei.
Iar pe mal gemeau p rin ii, regele rii şi regina. Şi
sus, pe zidurile sure ale oraşului regal, st tea mul imea-
ncremenit , şi mul i plâigeau înduioşa i.
Ce se-ntâmplase?
So ia regelui ţefeu, ţasiopeea, se luase într-o zi la
ceart cu nişte nimfe nereide.
Dintr-una într-alta, cum e cearta, Casiopeea se
l udase c fa a ei e mai frumoas şi ochii-i mai
str pung tori decât ai nimfelor din mare.
Nimfele m rii, sup rate, s-au plâns zei ei Amfitrita,
so ia zeului Poseidon, care era tot o copil a zeului
marin Nereu.
Zei a şi-a vestit b rbatul. Şi el a poruncit s plece
c tre regatul lui ţefeu, cel mai teribil dintre monştri, pe
care îi inea în grajduri de marmur , în fundul m rii. S
pustiasc -ntreaga ar , şi-n acest fel s le r zbune pe-
acele nimfe nereide.
Monstrul s-a ridicat din valuri şi-a pustiit tot rmul
m rii. A mâncat oameni, vite, p s ri. Nici un pescar nu
mai putea s ias -n largul apelor, şi nici un vas nu mai
sosea în porturile lui Cefeu.
V zând nenorocirea asta, regele a plecat îndat la un
oracol al lui Zeus şi l-a-ntrebat ce-i de f cut.
— Zeul Poseidon î i trimite osânda asta meritat , a
r spuns Zeus, prin oracol. ţi, dac vrei s -l îmblânzeşti,
nu poate fi decât o cale. S dai pe dulcea- i Andromeda,
copila ta cea mult iubit , acestui monstru, s-o m nânce,
în ziua când ajungi acas …
— S-o dau pe fat ?… Pe-Andromeda?… Asta îmi e
peste putin ! a spus ţefeu, cu glasul stins.
— Ba ai s-o dai, a cerut Zeus. Altminteri monstrul o
s -nghit to i oamenii de prin oraşe, şi blestemele au s
cad asupra ta, rege ţefeu…

ÎNCOVOIAT DE-ASEMENEA DURERE, regele s-a

întors acas . A chemat sfetnicii de tain şi le-a
m rturisit deschis poruncile date de Zeus. Iar ei,
speria i, l-au sf tuit s o jertfeasc pe copil .
— Nu, rege… Nu mai sta pe gânduri, au gr it sfetnicii
cu grab . Oare tu vrei s - i pierzi puterea? O alt fat
po i s-o cape i. Eşti înc tân r… şi regina i-e înc -
ndeajuns de drag … Dar al i supuşi de unde- i iei, de i-
i m nânc pe to i monstrul?… Şi, f r de supuşi,
puterea- i se stinge ca o flac r . Deci nu mai sta şi
socoti. Sacrific-o pe Andromeda…
Şi regele, ascultând sfatul, a dat porunc unor sclavi
s o aduc pe copil .
Sclavii s-au repezit îndat în înc perea luminoas ,
unde fecioara, Andromeda, şedea cu prietenele sale,
brodând o hain pentru rege. Au smuls-o ca pe-o
mieluşic , care e dus la altar, s înroşeasc piedestalul
cu sângele-i nevinovat. Au smuls-o şi-au purtat-o-n
bra e pân la malurile m rii.
În acest timp, aflând poporul de soarta ce se preg tea
copilei regelui ţefeu, se gr m dise sus, pe ziduri.
— S n-o l s m!… gl suiau mul i. De ce au osândit-o
zeii pe ea, nu pe ţasiopeea?… ţasiopeea-i vinovat . S
moar ea, nu Andromeda…
Sfetnicii îns şi oştirea îi îmbrânceau pe acei oameni.
Îi goneau înapoi, pe ziduri.
— Poruncile, pe care Zeus se-ndur s ni le trimit ,
nu le putem noi cump ni, r spundeau ei. Noi avem
numai datoria s le-mplinim cât mai curând. Casiopeea
ar fi vrut s se jertfeasc bucuroas în locul fetei sale
dragi, dar Zeus nu s-ar fi-nvoit…
Sclavii-au legat-o pe fecioar pe-o stânc ce ieşea din
ap . I-au pus, pe bra ele mai albe ca marmura alb de
Paros, lan uri mâncate de rugin , lan uri ce zorn iau
cumplit.
Şi-au aşteptat s vin monstrul. S se iveasc dintre
valuri şi s-o înha e pe copil .
Cum au legat-o pe-Andromeda, s-au v zut nimfe
nereide sco ându-şi pletele de aur din valurile
înspumate şi chicotind de mul umire.
— În sfârşit, iat , ziceau ele, Zeus, din ceruri, ne
r zbun cu mult mai bine ca Poseidon…
Îns tocmai atunci, prin aer, s-a ar tat, zburând,
Perseu. El a z rit-o pe fecioar . L sându-se domol pe
stânc a întrebat-o cu glas lin19:
— O, tu, care deloc nu meri i s por i aceste lan uri
grele, fii bun , spune-mi cine eşti, pentru ce te-au
înl n uit?
Întâi, frumoasa Andromeda nu îndr znea nici s
priveasc de-a dreptu-n fa un b rbat, şi se sfia s -i şi
vorbeasc . A, dac-ar fi avut atuncea mâinile libere,
desigur şi-ar fi ascuns fruntea sfioas în palmele-i
micu e, reci. Ochii i s-au umplut de lacrimi: un şuvoi
proasp t şi amar. Atât i-era îng duit. Dar, nevroind s
par astfel c -i vinovat cu ceva, a deschis gura şi-a
gr it. I-a povestit fl c ului tot ce dorise el s afle.
N-a apucat s-asculte totul, c valurile înspumate au
început s fiarb -n clocot şi s vuiasc din adânc, şi
dintre ele a âşnit un monstru f r de pereche,
acoperind cu trupul s u o mare-n-tindere de ape. El a
pornit, s ltând, spre stânc …

FRUMOASA ANDROMEDA PLÂNGE. Tat l nenorocit

şi mama, sub biciuirea disper rii, jelesc şi gem
îndurera i. Mai ales mama e zdrobit !… Dar ei nu pot s
o ajute. Plângând, alearg lâng fat şi-i dau ultima-
mbr işare.
Perseu atuncea le rosteşte:
— Eu sunt Perseu, fiul lui Zeus… Tot eu mai sunt şi-
nving torul Meduzei cea cu şerpi în plete… Şi, dup
cum a i v zut singuri, c l toresc doar prin v zduh,
având sandale-naripate. Sunt gata s m lupt cu
monstrul, c lcând voin a zeilor, pentru c hot rârea lor
este nedreapt şi hapsân . V rog numai un singur
lucru: dac-o salvez pe Andromeda, s mi-o da i mie de
so ie.
 P rin ii îi f g duiesc mâna copilei lor iubite. Şi îl
implor s se lupte. Ţa îi promit c -i vor mai da şi tot
avutul lor ca zestre…
Atuncea, tân rul erou se-nal repede-n v zduh.
Umbra lui lunec pe ap . Monstrul se-agit -nnebunit.
Îşi uit drumul c tre stânc . Vrea s -l ucid pe fl c u…
Perseu, ca vulturul lui Zeus, se n pusteşte din
v zduh şi vâr , pân în pr sele, sabia sa cea arcuit , în
trupul monstrului uriaş.
R nit, monstrul se salt -n aer, ca s ajung la
Perseu, şi iar s-afund -n apa m rii şi se roteşte ca un
lup când este încol it de câini.
Dar cu aripile-i uşoare, Perseu pluteşte-n jurul lui şi-i
ocoleşte muşc tura. În schimb îi tot d lovituri, de câte
ori îi vine bine, în cap, în spate şi în coaste.
Monstrul împroaşc-acuma apa, şi-un sânge negru şi
vâscos curge din botul s u oribil. Sângele-acesta se
îmbib în înc l rile de piele pe care le poart Perseu.
Aripile de la sandale se moaie, nu mai au putere s îl
înal e pe erou. Dar el, luptând, sare pe-o stânc al c rei
vârf iese din ap … ţu mâna stâng se apuc de vârful
stâncii col uroase, iar cu dreapta îşi înfige sabia lui cea
ascu it , de trei sau patru ori, în monstru.
… Şi via a monstrului se curm . El piere-n apele
adânci, urmat de nimfele speriate, care priviser -n
t cere uluitoarea b t lie.
Iar strig tele de izbând umplu de ast dat rmul.
Oamenii to i se bucur . Ecoul lor s-aude-n ceruri, pân -
n palatele lui Zeus. St pânul zeilor priveşte cu
încruntare pe p mânt. Ţa pune mâna chiar pe-un fulger
ca s -l azvârle în eroul care-i nesocotea porunca. Dar o
z reşte pe-Andromeda, cu lan urile sf râmate, strâns
în bra e de Perseu. Şi-şi aminteşte o prevestire f cut de
zeul Uranus. Perseu urma s se însoare, dup aceast
prevestire, cu-o fat ce-o sc pa de moarte. Era, desigur,
Andromeda. Iar din spi a lui Perseu şi-a Andromedei,
soa a lui, urma s se iveasc -n lume cel mai mare dintre
eroi, purtând numele de Heracle. Şi-acest Heracle
trebuia s -l apere pe însuşi Zeus, într-o vestit b t lie,
dat cu groaznicii gigan i.
De-aceea Zeus şi-a l sat din mâini ucig torul fulger,
iertând de moarte pe erou, în timp ce regele Cefeu şi
soa a lui, ţasiopeea, preg teau nunta fiicei lor cu
îndr zne u-i salvator20.

EROS, ZEUL IUBIRII, şi Himeneu, zeul c s toriei, îşi

aprinseser şi-şi înte eau tor ele lor str lucitoare, ca
dragostea ce îi lega pe tineri s fie trainic , fierbinte.
Fl c ri – arzând esen e aromate – luceau pe margini, în
trepiede. ţasa era împodobit cu flori, în culori vii,
îmb ls mate, şi sunete de lire şi de flaute se auzeau
pân departe. Uşile la palat erau deschise, şi oaspe ii se
gr m deau la mese, care gemeau de bun t i. Osp ul
nun ii începuse…
Peste vreun ceas sau dou când mesenii, înveseli i de
vin, râdeau mai tare şi vocile se-amestecau voioase, to i
l-au rugat pe tân r s le spun marile întâmpl ri ce le
tr ise, şi-n primul rând s povesteasc , pe îndelete, cum
nimicise pe Meduz .
Nu apucase el s termine ce-avea de spus, şi uşile
palatului s-au zguduit… În pragul lor s-a ar tat crudul
Fineu, frate cu regele cet ii şi unchi miresei,
Andromedei. Fineu ceruse mai-nainte pe fat de so ie,
şi-acum venise s şi-o ia. În urma lui foiau oştenii mul i,
mul i ca frunza şi ca iarba.
— Iat -m -s! strig el cu ur . Eu sunt aici s
pedepsesc tr darea. Tr darea care mi-a r pit mireasa de
mult vreme h r zit mie… Şi nici sandalele lui Hermes,
nici Zeus, tat l t u, mişele, nu vor putea s - i scape
via a!…
Şi îşi ridic suli a spre mire. Face şi-un semn c tre
oşteni, s sar cu armele lor la eroul ce-i este mire
Andromedei.
— Stai, nu lovi, spune Cefeu, oprindu-l. Mireasa nu
i-a lua -o el. Pierdut-a fost ea pentru tine, de când era
înl n uit , ca jertf monstrului din ape. Tu n-ai s rit, n-
ai vrut s-o aperi, nici ca logodnic, nici ca rud . Şi-acum,
când altul a sc pat-o şi-a dobândit-o, prin izbând , cu
ce drept vii tu s-o mai ceri?
Fineu nu scoate nici o vorb . Ochii-i sunt cufunda i
în sânge. Arunc lancea spre Perseu. Îns fl c ul se
fereşte, şi lancea se opreşte-n jil . Perseu apuc iute
lancea din lemnul g urit de ea şi o întoarce spre Fineu.
Fineu, la rându-i, se apleac , şi fierul aprig se înfige
într-un oştean, al c rui trup cade însângerat pe-o mas .
Lupta se-ncinge îndârjit . Perseu înşfac cupe grele de
bronz şi aur, de pe mese, pline cu vin, şi le azvârle c tre
oştenii care-l înconjoar . Apuc şi trepiede fumegânde,
şi estele trosnesc zdrobite.
Dar tot mai mul i vr jmaşi de-afar vin împotriva lui
Perseu. ţhiar cânt re ul, ce sunase din lira lui atât de
dulce, la nunta fetei lui Cefeu, este lovit de-un fier în
tâmpl , şi cade jos r nit, gemând, şi degetele i se-aga
de coardele melodioase, ce dau un vaier trist, pierdut.
— Mergi în Infern! zice-un oştean. Tu, care ai cântat
la nunta vicleanului Perseu, sfârşeşte- i acolo, sub
p mânt, cântarea!…
Şi râd oştenii lui Fineu.
Fiul lui Zeus vede totul. St sprijinit de o coloan .
Lupt din greu, c ci este singur. Oştenii sunt prea
mul i. Au arme. Şi în şirag se-ndreapt-acum, cu ochii
încrunta i, spre el. Fineu e-n frunte, blestemând, cu
gura strâmb de turbare.
Perseu se simte istovit. Şi-atunci, c-o singur
mişcare, îşi prinde sacul ce-l avea pe-o lavi , mai la o
parte.
Scoate din sac capul Meduzei şi îl îndreapt spre
oşteni.
— N-am vrut s m slujesc de el, dar m sili i… strig
Perseu. În schimb, voi, care-mi sunte i prieteni, da i-v -
ndat la o parte… Ascunde i ochii… V feri i!…
— Ha, ha, rânjeşte un oştean. ţaut - i pe al ii s se
team de-un cap ce nu are suflare.
Numai c râsul îi înghea . To i câ i privesc capul
Meduzei r mân pe lespezi, împietri i. Fineu îi cheam iar
la lupt . Le-atinge trupurile reci, ce nu mai fac nici o
mişcare; c ci fiecare a r mas statuie dreapt , neclintit :
unul cu sabia în sus, altul cu lancea prins -n mân .
De fric -acum laşul Fineu cade-n genunchi şi îl
implor pe vajnicul erou Perseu:
— Tu ai învins, Perseu, ascunde capul acesta fioros.
Nu mai am ur , nici dorin a de a domni-n acest inut.
(De-aceea doar am pornit lupta!) Am s - i dau totul, ce
doreşti, pe Andromeda şi averea… Las -mi atâta, te rog,
via a…
Zadarnic îşi fereşte ochii; fiindc , f r voia lui, tot îşi
azvârle-o uit tur spre capul ce-l inea Perseu. Şi se
preface într-o stan strâmb , chircit , odioas , având
înc în ochii tulburi invidia ce îl rodea.

DUP AţEAST ŢIRUIN , Perseu a plecat spre

Serifos, având al turi pe iubita lui Andromeda, ca so ie.
Îns cum au ajuns acolo, locuitorii insulei l-au şi
vestit c mama sa se ascunsese de mult timp în templul
închinat lui Zeus. De-acolo nu-ndr znea s ias .
St pânul insulei Serifos, hainul rege Polidecte, voise
iar şi s-o r peasc , şi ea fusese nevoit s -şi caute
ad post în templu, s stea acolo ocrotit .
Auzind veştile acestea, Perseu s-a dus drept la palat.
— Ei, i-am adus capul Meduzei, a spus Perseu lui
Polidecte. Şi-i vremea s ne socotim…
— Min i… Min i… Nu cred o iot din tot ce spui… a
ipat regele cu ur . Şi am s te ucid pe tine, ca şi pe
mama ta, Danae…
— Dac eu mint, acesta ce e?… a gl suit fiul lui Zeus
şi-a ridicat capul Meduzei.
Pe loc, preacrudul Polidecte a împietrit, s-a f cut
stan , pe tronul lui înalt de aur, b tut în pietre
nestemate. Şi, dup cum cântau aezii, veacuri întregi
stana de piatr a stat acolo nemişcat , pân s-a n ruit
palatul, iar p mântul l-a-nghi it. În locul lui, a ajuns
rege, în insula Serifos, Dictis.
Dup aceea, cum se spune, Perseu i-a-napoiat lui
Hermes sabia lui cea r sucit ; nimfelor, sacul fermecat
şi-naripatele sandale; lui Hades, coiful s u vr jit, şi-
Atenei, scutul ei de aur. Şi tot Atenei, ca dobând , i-a
d ruit capul Meduzei, pe care şi l-a pus zei a pe platoşa
ce-i ferea pieptul.
… Şi s-au urcat, dup aceea, pe o corabie, cu to ii:
Perseu, Danae şi-Andromeda, şi au pornit voioşi spre
Argos. ţredeau c -i duc o bucurie regelui cel b trân:
Acrisiu. Dar el, temându-se, pesemne, de-oracolul care-l
vestise c moartea lui o s se trag din mâna fiului
Danaei, şi-a l sat tronul şi-a fugit într-un oraş numit
Larisa. Acolo sta-n haine schimbate, ascuns şi neştiut
de nimeni. Tocmai erau puse la cale aci, -n Larisa, nişte
jocuri, unde erau pofti i to i regii şi to i vitejii din Elada.
Perseu, noul rege din Argos, a fost, de-asemeni, invitat.
Şi a-nceput întâi concursul. Perseu era înscris şi el.
Au început s-arunce suli i. Au urmat alerg ri şi curse cu
caii înh ma i la care. Perseu a câştigat mereu. Venea
apoi întrecerea cea mai de seam în Larisa, întrecerea la
zvârlit discul. Au aruncat unii şi al ii. A venit rândul lui
Perseu. El a luat discul, l-a-nvârtit şi, când l-a aruncat
în slav , s-a dus ca vântul pân -n nori. Şi, din
v zduhuri, ca un tr snet, a c zut jos, izbind în creştet
pe un b trân ce sta-n mul ime şi c ta mut la concuren i.
Când s-a uitat la el mai bine, b trânul mort era Acrisiu.
L-a cunoscut însuşi Perseu.
 Degeaba-şi aruncase-Acrisiu fiica şi pe nepot în
valuri!… Degeaba, pe ascuns, fugise din ara lui, inutul
Argos21!…
… Şi, am rât c -şi ucisese f r de voia lui bunicul,
Perseu n-a vrut s se întoarc pe tronul regelui Acrisiu.
S-a în eles cu un alt rege – regele din Tirint – s -şi
schimbe tronul între ei.

Astfel a luat în st pânire Perseu regatul din Tirint.

Aici s-a aşezat cu soa a, şi-au vie uit în armonie. ţel
dintâi fiu al Andromedei, dup legend , a fost Perses,
str moşul neamului de perşi.
Iar când a murit Perseu22, Zeus a hot rât s -l urce
pe bolta cerului albastru şi l-a f cut o constela ie. Şi, tot
spre cinstea lui Perseu, s-au preschimbat în constela ii
şi Andromeda lui cea drag , ca şi p rin ii ei: ţefeu şi
soa a lui, ţasiopeea.
 Note:

1. Povestea trist a fiicei regelui Acrisiu, ca şi copil ria eroului

Perseu ne sunt cântate în elegia poetului liric elin din Ceos,
Simonide, în oda a XVI-a din cartea a III-a a poetului latin
Hora iu, şi în versurile altor poe i de mai târziu.

2. Oraşul Argos se afl în Poloponez. Numele s u se tâlcuia

prin câmpie, în limba vechilor localnici. Oraşul se afla în inutul
Argolidei, în fa a golfului cu acelaşi nume. Prin Argos, îns , grecii,
şi chiar romanii (aşa cum se vede din versurile lui Virgiliu),
în elegeau uneori tot inutul argolic, alteori chiar întreg
Peloponezul. Oraşul Argos s-a f cut vestit prin eroii care au vie uit
pe t râmul s u.

3. Este vorba de râul zeu Inahos, care uda Argolida şi era

socotit, dup legende, întemeietorul rii. La drept vorbind, pe
malurile sale par a fi fost cele dintâi aşez ri, încât grecilor, cu
fantezia lor bogat , nu le-a fost deloc greu s -i atribuie lui Inahos
calitatea de p rinte al argienilor.

4. Dup unele legende, Acrisiu s-a dus la oracolul lui Zeus,

dup altele la acela al lui Apolo.

5. Se cunosc am nuntele, din cuprinsul primului volum, unde

se vede c Zeus luase diferite înf iş ri de animale, p s ri sau
elemente ale naturii, ca s poat cuceri zei e, nimfe sau
muritoare.

6 Într-un desen pe un vas antic, ce se afl la marele muzeu de

art din Leningrad, Danae st pe un pat de aur, şi ploaia cade
asupra ei. Iar ea priveşte c tre slav . Pe aceeaşi tem a pictat şi
Rembrandt un tablou.
Copila regelui Acrisiu simbolizeaz , dup unii înv a i, tot ca şi
Cora-Per-sefona, s mân a îngropat în timpul iernii, în p mânt.
ţum trec zilele friguroase şi se apropie prim vara, totul se umple
de lumin şi ploi de aur cad din cer, fâcând s încol easc
s mân a aflat în p mânt. Holdele rodesc atunci bogate. Tot
astfel, fata lui Acrisiu a c p tat şi ea un prunc, care a devenit
apoi legendarul erou Perseu.

7. Tema aceasta, a copilului aruncat pe ape, uneori singur,

alteori înso it de mama lui, este frecvent şi în mitologia altor
popoare din Asia şi Europa. O g sim şi în legenda biblic despre
Moise, şi în cea roman despre Romulus şi Remus. Basmele
româneşti au preluat, de asemeni, aceast tem , în câteva
variante, câteodat copilul fiind aruncat de tat l s u, sau de
bunicul s u, sau de mama vitreg .

8. Cicladele sunt un roi de insule în Marea Egee. Între ele se

afl şi Serifos, insula unde se povesteşte c-ar fi ajuns pân la
urm Danae.

9. Perseu în plin tatea voiniciei tinereşti ne este înf işat atât

într-un bust celebru aflat în muzeul comunal din Roma, cât şi
într-un altul, sculptat în marmur de Paros de un artist din
şcoala elin antic a lui Scopos, şi care se afl acum în galeriile de
art din ţracovia.

10. Tanatos, zeul înaripat al mor ii, era fiul întunecatei Nix,
zei a nop ii.

11. Graie înseamn în limba greac tot b trâne.

12. Variante ale legendei despre Perseu se afl în folclorul şi

mitologia multor popoare. În folclorul nostru, de pild , episodul
cu graiele şi gorgo-nele se g seşte, bineîn eles sub alt form , în
numeroase basme, ca de pild în „Harap-Alb”. Aici îns , în locul
Meduzei se afl cerbul, c ruia viteazul Harap-Alb îi reteaz capul
b tut cu pietre scumpe şi ai c rui ochi aveau puterea s ucid pe
oameni.

13. În multe basme româneşti eroii dobândesc câte o c ciul ,

p l rie sau tichie fermecat , pe care, punându-şi-o pe cap, devin
nev zu i ca şi Perseu din legenda elin .

14. Într-o metop din templul de la Selinonte – sud-vestul

Siciliei – o fost înf işat artistic clipa în care Perseu a r pus pe
Meduz . Atena este al turi, ca s -l ajute. În metop se vede şi
Pegasul, calul n scut în ceasul mor ii din grumazul acestei
hidoase fiin e, despre care vom mai vorbi, când vom ajunge cu
povestirea la eroul Ţelerofon. Aceast scen mitologic l-a
inspirat, dealtfel, şi pe artistul italian din secolul al XVl-lea,
Ţenvenuto ţellini, pictor, sculptor şi bijutier. Acesta a f urit,
turnând în bronz, o capodoper de art ce se g seşte la Floren a,
în marea Loggia dei Lanzi. Este reprezentat aici victoria lui
Perseu, care a nimicit Meduza şi ine în mâna stâng capul ei
retezat. ţu piciorul îi calc trupul, pe care-l va zvârli apoi,
imediat, în mare. Figura lui e luminat de bucuria biruin ei.
Statuia este atât de bine întruchipat de ţellini, încât Perseu crezi
c respir , şi aştep i parc din clip -n clip s sar de pe soclu şi
s s-avânte în v zduh.

15. Aşa îşi explicau poetic vechii elini faptul c în Libia de

odinioar erau prea pu ini oameni şi animale, iar prin pustiuri
foiau şerpii.

16. Mauritania, adic ara maurilor, p mântul ce se întinde în

Africa septentrional , între Maroc, Algeria, Mali, Senegal şi
Oceanul Atlantic. Atlas este şi el numit de obicei în legende titan.
El era pedepsit de Zeus s poarte pentru veşnicie bolta cerului în
spinare, pentru c se aliase cu ţronos în lupta împotriva noilor
zei olimpieni.

17. Într-o statuie cioplit de un artist necunoscut din secolul I

al erei noastre, apar inând muzeului din Neapole, îl vedem pe
Atlas sus inând povara cerului, probabil în clipa când, dup
legend , trupul s u lua înf işarea unui munte, muntele Atlas,
din Africa.

18. Elinii socoteau c Etiopia era la marginea de miaz zi o

p mântului.

19. Întllnirea celor doi tineri este cântat admirabil în

„Metamorfozele” poetului latin Ovidiu.

20. Legenda aceasta palpitant a fost înf işat în numeroase

opere antice. Salvarea Andromedei o vedem într-un vestit relief la
Roma, în muzeul Capitoliului, într-o pictur din Herculanum şi
într-un fragment de pictur decorativ , ce se g seşte în muzeul de
art din ţracovia. Pe urm au zugr vit-o Rubens, Pietro di
ţosimo, Noel ţoypel şi al i artişti, iar Pierre Puget a d ltuit-o în
marmura ce se g seşte ast zi la Luvru, în Paris. De asemeni
ţorneille a scris o tragedie intitulat „Andromeda”, f r s mai
amintim versurile cântate în veac de atâ ia şi atâ ia poe i.
21. Ideea unei soarte hot râte dinainte de o putere
supranatural a fost n scocit de aceia care vroiau s -i fac pe
cei asupri i s cread c trebuie s se supun aşa-zisului destin,
s se împace cu suferin ele. ţa s -şi ating acest scop, se
foloseau de legende ca aceea despre Perseu şi Acrisiu, ar tând c
b trânul rege din Argos nu putuse sc pa de soarta orânduit de
zei. Prin astfel de am nunte, c utau s întunece adev rul c eroii
luptau pentru binele oamenilor, din dragoste pentru cei oropsi i,
înt rind în schimb ideea unui imaginar destin şi a unor zei
atotputernici, c rora muritorii de rând trebuiau s li se supun ,
în orice împrejurare, f r şov ire.

22. Pe seama lui Perseu, elinii puneau şi alte ispr vi. Astfel,
povesteau c el ar fi zidit faimosul oraş Micena, din Argolida, cu
ajutorul ciclopilor. Ruinele oraşului Micena, din blocuri mari,
grele, de piatr , se v d în Grecia şi ast zi. De aici a pornit
c petenia aheilor, regele Agamemnon, în marele r zboi troian,
dup cum se va vedea mai târziu, în povestirile noastre.
 e mai spunea-n legende c Zeus cel puternic,

S purt torul de fulger, hot râse odat s aib un

fecior cu totul deosebit, un erou f r seam n,
care s -i fie sprijin la vreme de nevoie1. Şi-a-ndreptat
deci privirea c tre p mântul larg, unde erau atâtea
femei încânt toare. Şi a z rit-o pe Alcmena.
Prin frumuse ea fe ei, prin ml dierea taliei, prin
ging şia ei, precum cântau poe ii, Alcmena întrecea
toate femeile. Din pletele-i bogate şi pleoapele-adumbrite
se desprindeau o vraj , o gra ie sublim , mult
asem n toare celei a Afroditei cu podoabe de aur. Zeii şi
muritorii îi l udau frumuse ea. Atâta c Alcmena, în
tainicele-adâncuri ale inimii sale, îi p stra so ului o
dragoste fierbinte. Pentru c ea, Alcmena, era c s torit .
So ul s u era rege, pe nume-Amfitrion, şi locuia la
Teba2.
Zeus îns n-a vrut s in seama de dragostea femeii,
şi-a aşteptat o vreme când b rbatul Alcmenei tocmai
pornea la lupt . ţum l-a v zut c pleac , a coborât în
Teba. A f cut semn cu mâna, şi-n urm -i s-a ivit o oaste
numeroas . S-a preschimbat la chip, luându-şi
înf işarea b rbatului Alcmenei. A p truns în palat, în
sunete de tobe, f cându-se c este chiar el Amfitrion şi
c se-napoiase mai repede din lupt .
— M-am reântors, iubito, a gl suit el vesel. Duşmanul
l-am învins la por ile cet ii…
— Bine-ai venit, st pâne, s-a bucurat Alcmena,
plecându-se-nainte-i şi desprinzându-i coiful, şi pav za,
şi scutul.
Iar el a-mbr işat-o pe soa a credincioas a lui
Amfitrion.

CÂND S-A-MPLINIT SOROCUL şi-Alcmena a fost gata

ca s devin mam , Zeus, plin de mândrie, i-a adunat
pe zei în palatul de aur, rostind în acest fel:
— O, zei, şi voi, zei e, asculta i-m bine ce am s v
dest inui, aşa cum m îndeamn cugetul meu divin.
ţhiar ast zi se va naşte, din spi a lui Perseu3, cel mai
mare erou. Un erou f r seam n. Acesta va domni ca
rege-n Argolida, în cetatea Micena. Iar celelalte rude,
to i, îi vor fi supuşi. Vor trebui s-asculte de el, ca de-un
st pân. Aşa hot r sc eu, ce st pânesc Olimpul, şi astfel
va r mâne…
Auzind vorba asta, Hera – care aflase de noua-
nşel ciune a so ului s u, Zeus – ars de gelozie, a spus
cu îndârjire:
— De vrei s ai crezare, jur -ne chiar acuma pe râul
din Infern, întunecatul Stix, c -ntr-adev r copilul ce se
va naşte azi, din spi a lui Perseu, va fi rege-n Micena, iar
ceilal i sclavii s i…
— Atâta vrei? Ei bine, a dat r spunsul Zeus, dac -mi
ceri numai asta, î i jur cu bucurie… M jur pe râul Stix
c hot rârea luat va fi de neclintit!…
O! ţum a mai râs Hera, v zând c so ul s u
alunecase-n curs … Şi, f r de z bav , s-a avântat pe-
un nor, plutind spre ara Argos, spre cetatea Micena.
Aici luase domnia alt fiu al lui Perseu, ce se numea
Stenelos4. Iar soa a lui Stenelos urma s fie mam peste
vreo dou luni.
Hera, f r z bav , a s vârşit o vraj şi a f cut ca
soa a st pânului Micenei s nasc mai curând. În
schimb, tot printr-o vraj , a silit-o pe-Alcmena s nasc
mai târziu, poate cu-o zi sau dou .
S-a-ntors dup aceea, cu grab , în Olimp, şi a rostit
lui Zeus:
— Tu ai jurat c fiul care s-o naşte ast zi din neamul
lui Perseu va fi rege-n Micena. Afl dar, o st pâne, c el
s-a şi n scut. E fiul lui Stenelos. Se cheam Euristeu.
Tr snetul greu, ce-l poart în pumn m re ul Zeus, s -
l fi lovit în frunte, nu l-ar fi zguduit mai mult ca ştirea
asta.
 — Ce-ai spus? a r cnit el.
— Am spus ce-ai jurat tu, i-a dat r spunsul Hera.
Fl c ul prevestit a şi venit pe lume… Îns nu e odrasla
pe care-o aşteptai în palatul din Teba, nu e feciorul t u
şi-al reginei Alcmena, pe care-ai am git-o. Nu. Nu e cum
credeai.
— ţum? Hera!… îndr zneşti? a tunat iar şi Zeus. Dar
Hera a urmat:
— Cel care s-a n scut şi o s fie rege se cheam …
Euristeu. Iac t -l în Micena… E fiul lui Stenelos din ara
Argolidei. Ha, ha, ha, ha… Zeus, p c litul eşti tu!…
S-a mâniat st pânul, s-a cl tinat Olimpul sub furia
lui cumplit , a azvârlit m nunchiul de fulgere în lume,
f când pr p d şi moarte, dar n-a schimbat nimica.
F cuse jur mântul ce nu-l putea c lca. Feciorul lui
Stenelos urma s fie rege, şi fiul s u un sclav.

IAR LA PU IN VREME, în palatul din Teba al lui

Amfitrion, sc pat de sub vraj , n ştea în chinuri grele
şi-Alcmena doi feciori. Erau doi feciori gemeni… Unul
avea ca tat pe Zeus, olimpianul, şi se chema Alcide5, şi
cel lalt, Ificle – fiul lui Amfitrion.
Cum s-a n scut Alcide, s-a auzit un glas:
— De n-ai s-ascul i, Alcmena, poruncile divine, vei
suferi amarnic. Copiii- i vor pieri. So ul t u o s cad
r pus în b t lie, şi tu o s te-afunzi în Tartarul lui
Hades, fiindc ai mâniat-o pe Hera din Olimp. De vrei s
scapi de toate, azvârle-l pe Alcide!… Du-l pe un câmp
pustiu şi-acolo p r seşte-l!…
Alcmena, -nsp imîntat , a luat copilu-n bra e şi a-
ncercat s fug .
Vocea o urm rea.
— Azvârle-l pe Alcide… Tot n-ai s -l po i sc pa…
Şi ea, strângându-şi fiul la piept, s-a dus pe o câmpie
şi, dezn d jduit , v rsând lacrimi amare, l-a p r sit
acolo.
Ştia cât era Hera de neîndur toare, când îşi dorea
ceva şi când era p truns cumplit de gelozie.
Numai c din v zduhuri mai priveghea şi Zeus. El
auzise glasul. O v zuse pe-Alcmena ducându-şi
copilaşul pe acel câmp pustiu. Iar fiul Alcmenei trebuia
s tr iasc şi s -l ajute-n lupte. Şi, repede, din slav , a
poruncit s vin pristavul de credin , fiu-i înaripat,
prea iste ul zeu Hermes.
— Te du, a rostit Zeus, şi ia din câmp copilul. Adu-
mi-l In Olimp şi f tu cum vei face, ca s -l aşezi la
pieptul so iei mele, Hera, fie doar pentru-o clip . Aşa, ca
el s sug laptele nemuririi chiar de la sânul ei.
Hermes n-a aşteptat s -i spun -a doua oar .
Punându-şi la picioare cele mai repezi aripi, a coborât în
locul unde se-afla copilul. L-a luat cu el în grab . S-a
întors în Olimp. S-a apropiat de Hera, care tocmai
dormea, şi i l-a pus la sân.
Alcide, mititelul, fl mând precum era, a început s
sug , cu poft , licoarea parfumat .
Când s-a trezit zei a l-a smuls. L-a aruncat. A vrut s -
l şi ucid . Atâta c prin voia p rintelui s u, Zeus, ca şi
prin iste imea fratelui vitreg, Hermes, noul n scut
supsese laptele nemuririi.
Faptul era-mplinit.
În cântece, poe ii ne povestesc c Hera, când l-a
smuls pe Alcide, vr jmaş , de la sân, mai multe râule e
de lapte-ar fi âşnit. Aceste râule e s-au risipit în cer şi
s-au schimbat în stele scânteietoare, albe, numite de
elini, cum ştim: ţalea lactee sau ţalea laptelui6.

AŞA FIUL LUI ZEUS sc p nev t mat din cel dintâi

pericol, şi Hermes îl întoarse la mama sa, Alcmena.
Nici nu-i venea s cread c -l are lâng ea, c nu-i
mâncat de fiare, şi povestea adesea:
— Feciorul meu, acela ce l-am jelit atâta, acum i-
acas iar. Ss joac . E voinic. În fiecare sear îl îmb iez
cu grij , la fel ca pe Ificle, pe cel lalt copil, şi le întind
bl ni e de iepure, molcu e, pe-un scut larg, de aram ,
de-al lui Amfitrion, şi-i leag n, şi-i adorm în cântece
duioase… Vai, nu e mul umire mai mare pentru-o mam
decât s -şi vad pruncii c -s cufunda i în somnul cel
lin, odihnitor, şi nu-i pândesc nici rele, nici inimi
duşm noase…
Astfel gr ia Alcmena. Şi-aşa trecur -n tihn vreo
şapte sau opt luni.
P rea c trec în tihn !… ţ ci în Olimp sta Hera. Ea
cerceta-ncruntat palatele din Teba şi socotea în sine:
„ţum pot s -l fac s piar pe-acest fiu al Alcmenei? El
ar putea s fie mai îndr zne ca Ares, mai îndr git de
Zeus decât feciorii mei. I-adev rat c-a supt laptele
nemuririi; dar sunt înc mijloace… „
Tot cugetând, zei a z reşte-ntr-o p dure doi şerpi. Nu
şerpi, balauri. Încol ci i pe-o ciut , o strângeau de
grumaz şi-i strecurau otrava prin col ii veninoşi.
Şi-ndat porunceşte şerpilor s porneasc spre
palatul din Teba, unde pe-un scut de-aram dormeau
cei doi copii: Alcide şi Ificle. ţam pe la miezul nop ii
şerpii-au ajuns la Teba. Amândoi monştrii, lacomi de
sângele cel tân r, se târau pe p mânt, şi-n încol cituri
se-ndreptau c tre scutul unde dormeau copiii. Din ochii
lor aprinşi âşneau scântei verzui şi-n guş prefirau un
venin negricios.
Se apropiau întruna, şi limbile-otr vite le jucau
printre col i.
Pe negândite îns , fiul drag al Alcmenei s-a deşteptat
din somn. (Poate-l trezise Zeus care vedea din slav tot
ce se petrecea!) Şi o lucire vie a luminat palatul. Orbit
de-aşa lumin , Ificle a s rit şi el din aşternut. Şi-a z rit,
plin de groaz , cei doi şerpi monstruoşi, ajunşi chiar
lâng scut. V zând col ii oribili şi limbile-ascu ite, a
ipat cu putere şi a luat-o la fug . În timp ce el fugea cu
lacrimi pe obraz, ipând prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a
s ltat în genunchi şi a prins în mânu e grumazurile reci
şi înfricoş toare ale celor doi şerpi. Le-a strâns ca într-
un cleşte. Şerpii au încercat cu mii de-ncol ciri s scape
de strânsoare şi s cuprind trupul micu ului b iat care
îi sugruma. Dar mâinile acelea, care-i strângeau
puternic, erau parc din fier. Şi el i-a strâns atâta, pân
ce monştrii Herei au pornit s -şi desfac inelele-
alb strii…
 ţând au venit p rin ii, trezi i de g l gia f cut de
Ificle, au început s strige de team şi uimire. Şi pruncul
ce-nfrânsese dih niile, c-un strig t de izbând , a ar tat
Alcmenei şi lui Amfitrion monştrii f r de via ,
zvârlindu-i la picioare .
7

SE ZIţE ţ ALţMENA, dup aceast prim victorie-a

lui Alcide, a chemat pe-un proroc – Tiresias pe nume – şi
i-a cerut s -i spun viitorul ce-o s -l aib preadragul ei
copil.
Tiresias, prorocul, i-a dat r spunsul astfel:
„Fiul t u o s fie un erou neînvins la vârsta b rb iei.
El o s împlineasc dou sprezece munci, o s distrug
monştrii şi o s biruiasc r zboinici renumi i. Apoi o s
se-nal e spre bolta înstelat , urcându-se cu cinste în
palatul lui Zeus… „
Aflând aceast veste, bunul Amfitrion a cugetat c -i
bine ca tân rul Alcide s -nve e meşteşugul cel aspru-al
armelor.
— De trebuie s lupte, s dea piept cu primejdii,
vreau ca acest fecior s -şi înving duşmanii! a spus
Amfitrion, şi mama s-a-nvoit.
Alcide a-nv at, în anii ce-au trecut, s -nfrunte pe
oricine, în lupta corp la corp, cu pumnii sau cu arcul, cu
sabia şi lancea. Amfitrion, de-asemeni, l-a deprins s
conduc în goana cea mai mare carul de b t lie şi s
vâneze fiare. Şi s-a silit Alcide cu-atâta vrednicie s -şi
însuşeasc arta cea grea a luptelor, s -şi sporeasc
puterea, încât, în scurt vreme, şi-a întrecut tat l, şi pe
prietenii s i, r zboinicii din Teba8.

ERA AţUM ALţIDE UN FL ţ U MINUNAT, de

optsprezece ani: frumos, voinic şi ager, şi drept, şi
înzestrat cu alte multe haruri. Ducea o via simpl . Nu-
i pl cea s îmbrace veşminte-mpodobite, ca al i feciori
de regi. Se hr nea-n timpul zilei cu fructe şi legume;
seara, cu carne fript ; şi-arareori bea vin. Era de-o
vitejie nemaiv zut înc . Odat înfruntase el singur o
oştire – ce n p dise-n Teba, şi-o jefuia de aur, şi luase
mii de sclavi – doar cu-o m ciuc -n mân . Şi izgonise
oastea şi pe regele ei.
Creon, regele Tebei, acela ce-i inea la el în ospe ie pe-
Amfitrion, Alcmena, Alcide şi Ificle, era nespus de vesel.
„Iat c şi feciorul seam n tat lui, îşi spunea el în
gând, şi-mi va fi de folos”. Şi, fiind regele ţreon atât de
mul umit de biruin a asta, a f urit un plan. Avea şi el o
fat , ce se chema Megara. N-ar fi putut g si un ginere
mai bun decât mândrul Alcide. Ştia c de-i va fi urmaş
la tron Alcide, sc pa de orice grij . L-a chemat deci la
sine pe voinicul Alcide şi l-a rugat s -i fie ginere şi
urmaş.
Tân rul s-a-nvoit.
— M re e rege ţreon, a gl suit Alcide, ne-ai g zduit şi
prieten ne-ai fost întotdeauna. Voin a ta-i porunc . M -
nso esc cu Megara. S ne g tim de nunt …
În anii ce-au urmat, Megara a avut trei prunci de la
Alcide. Eroul îi iubea, le cânta cântece sau îi purta pe
cal, în goana cea mai mare. Alteori se juca al turea de
ei, prin ierburile verii, râzând şi chiuind, priveghea i de
Megara.
Dar iat c -ntr-o zi, când se jucau cu to ii, şi hohotele
lor r sunau în v zduh, Hera îşi las ochii c tre cetatea
Teba. Îl vede pe Alcide, fiul rivalei sale, Alcmena cea
frumoas . Şi-n inima zei ei se-aprinde o mânie atât de-
ncrâncenat , încât nu ine seama de bie ii copilaşi f r
de nici o vin .
ţere unei zei e, Mania, fioroasa, ce p stra o otrav
într-o cup de aur, s-alerge pe p mânt. S -i r t ceasc
mintea eroului Alcide.
Zei a nebuniei, Mania, a zburat şi-a-mpr ştiat veninul
asupra lui Alcide. I-a insuflat dorin a s îşi r pun fiii şi
tân ra-i nevast .
Atunci, bietul Alcide, cu mintea r v şit , a socotit c
pruncii şi soa a sa, Megara, ar fi nişte ciclopi. Numai c-o
lovitur i-a r pus pe tuspatru. Apoi s-a pr buşit cu
fruntea în rân , cu sufletul zdrobit9.
 CÂND S-A TREZIT S RMANUL, a vrut s se azvârle
de pe o stânc -nalt . Gemea, îmbr işându-şi copiii, pe
Megara; se blestema amarnic pentru grozava-i fapt . Dar
s-a ivit Atena, sora sa din Olimp, zei a-n elepciunii, şi l-
a oprit, zicându-i:
— Nu te pripi, Alcide. Tu nu ai nici o vin . I-o
r zbunare-a Herei. Erai prea fericit. Ea a orânduit ca s -
i loveşti copiii şi s fii nevoit s isp şeşti o crim care
nu e a ta. Deşi nu este drept, deşi eşti fiu lui Zeus,
ceilal i zei din Olimp vor fi de partea Herei, c ci e
r zbun toare şi to i se tem de ea. Nimeni nu-i st -
mpotriv . ţhiar Zeus însuşi tace de-atâtea ori molcom,
c ci Hera e şireat şi poate s -şi loveasc şi so ul
uneori. Doar eu am s te-ajut, c ci n-o iubesc pe Hera.
E prea înfumurat … Şi poate zeul Hermes, pristavul
tat lui. Acuma p r seşte Teba cu şapte por i. Te du
pân la Delfi şi purific - i trupul, cum porunceşte legea
hot rât de Zeus. Puternicul Apolo o s - i aduc ştire ce
trebuie s faci…
ţu fruntea în p mânt, cu umerii pleca i, a p r sit
Alcide Teba regelui ţreon, şi s-a-ndreptat spre Delfi.
În templul de la Delfi, Apolo l-a vestit pe feciorul
Alcmenei c este osândit de zeii-olimpieni – aşa cum
cerea Hera – s -şi isp şeasc fapta, slujind în chip de
sclav regelui din Micena.
— Va trebui, ca sclav, a gl suit Apolo prin gura Pitiei,
marea sa preoteas , s -i împlineşti cu sârg regelui
Euristeu toate poruncile – dou sprezece-s toate –
primejduindu- i via a.
Tot el i-a dat acuma numele de Heracle, ştiind c o
s -nving , cu glorie deplin , toate primejdiile pe care
Hera i le va pune-n cale.
Heracle a primit aceast isp şire şi a plecat în lume,
mergând c tre Micena.

MERGÂND EL ZBUCIUMAT, îngândurat şi trist, pe

drumurile vie ii, a întâlnit deodat , la o r spântie, dou
femei ciudate10. Una era boit , cu ochii vine ii, g tit în
veşminte de stof ip toare; avea br ri, inele, podoabe,
şi pe plete v luri trandafirii, şi, chicotind, zvârlea
zâmbete deşucheate oricui îl întâlnea. ţealalt era
demn , într-o hain ca neaua. Avea o frunte dreapt ;
sem na cu Atena. Privirea sa senin te cerceta în fa .
În mân ea purta o cunun de laur.
— Î i cau i drumul, voinice? l-a-ntrebat cea dintâi,
v zându-l pe Heracle.
— Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat r spuns fl c ul.
Atuncea ea, gr bit s -l şi cuprind -n mreje, a mai
rostit mieroas :
— Pot s - i ar t o cale lipsit de greut i. Urmeaz -m
pe mine…
— Eu nu fug de greut i, a gl suit Alcide. Doresc s
merg în via f r de ocoliş şi s slujesc dreptatea,
binele şi pe oameni… Dar cine eşti, femeie?
— Cine sunt? a spus ea c-un glas am gitor. Eu aduc
fericirea, cu toate c adesea mul i îmi spun…
Desfrânarea. Urmându-m pe mine, po i trând vi în
voie, po i dobândi belşugul din munca altora, şi nu ai
alt grij decât s te desfe i… Haide, urmeaz -m ! L-a
apucat de mân şi a vroit s -l trag pe drumurile ei. Dar
cealalt femeie le-a r s rit în cale şi-a gl suit aşa:
— Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrân rii,
pl ceri – e drept – sunt multe. Îns acela care se
d ruieşte lor devine un nevolnic, dispre uit de to i, şi
b trâne ea lui e trist , ruşinoas . Drumul meu e mai
greu, e pres rat cu lupte, cu trud şi primejdii. Dar la
cap tul lui se afl biruin a.
— Tu cine eşti?
— Virtutea. Eu înso esc vitejii ce lupt pentru
oameni, şi cinste, şi dreptate. Îi ajut s zdrobeasc
relele-n a lor cale şi s triumfe astfel binele pe p mânt.
Heracle, auzind-o, s-a smuls din mâna celei ce îl târa
pe calea pl cerilor uşoare.
— Şi eu, deşi puternic, a gl suit Heracle, sunt urgisit
de Hera s fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii
m-au osândit, dup dorin a Herei. Eu nu m tem de
soart şi nu m-aş fi supus; dar vreau s isp şesc
îngrozitoarea-mi crim , f cut f r voie, luptând
neînfricat şi preschimbând tot r ul, urzit acolo-n sl vi,
în bine pentru oameni… Tu-mi po i fi de folos?
— i-am spus-o, i-o repet, a gl suit Virtutea.
Urmându-m pe mine, vei fi victorios, iar dup moartea
ta, numele lui Heracle va fi sl vit pe veci.
— Mai bine d ruieşte- i via a numai pl cerii, l-a-
mbiat Desfrânarea. Vei fi mai mul umit…
— Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din
nou Virtutea.
La vorbele acestea, Heracle a pus mâna pe greaua lui
m ciuc . S-a-ntors spre Desfrânare şi i-a rostit cu sil :
— Josnic Desfrânare, nu m po i am gi!… Am s m
lupt cu Hera şi, când o voi înfrânge, am s fiu fericit.
Aleg drumul Virtu ii…
Din clipele acelea – cum au cântat poe ii – f r de
şov ire, Heracle n-a urmat decât drumul cel aspru,
ar tat de Virtute, oricâte piedici, lupte şi primejdii
cumplite i-au aşternut în cale necru toarea Hera, regele
Euristeu, al i regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii…

ŞI A PLECAT HERACLE spre regele Micenei, cel

sprijinit de soa a puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la
Poarta leilor, într-un amurg de var . Tocmai în acea
vreme feciorul lui Stenelos aducea sacrificii pe un altar
al Herei. ţu mâinile întinse spre cerul roşietic, în fumul
jertfelor, Euristeu gl suia:
— Î i mul umesc, zei cu bra ele ca neaua! Prin voia
ta sunt rege în splendida Micen . Şi osândit de tine,
Heracle-i sclavul meu. El trebuie s -mplineasc
dou sprezece munci, şi într-una dintre ele s piar
negreşit. i-o jur Euristeu!…
Nu îşi sfârşise vorba, şi-un sfetnic, alergând, a ajuns
la altar:
— Sl vite!… Mare rege!… Heracle a sosit…
— Heracle?… Unde este?… a rostit Euristeu, l sându-
şi bra ele s -i cad f r vlag .
— E dincolo de ziduri, la Poarta leilor. Vrea s intre-n
oraş…
— S intre?… Nu se poate… a mai spus Euristeu cu
glasul r guşit. Da i-i porunci la poart . S plece, s
ucid pe leul din Nemeea, fiul monstrului Tifon şi-al
viperei Ehidna.
Şi tremura fricosul. Ar fi fugit, desigur, de nu ar fi
ştiut c -i e de sprijin Hera.
— Nu! Nu m tem de dânsul! striga el ascu it. Eu
sunt st pân, el sclav…
— Adev rat, st pâne, gl suiau sfetnicii. Puterea i-e
divin . Supuşii t i nevrednici datori sunt s te-asculte,
f r de nici un murmur.
— S plece de îndat !… striga iar Euristeu. În inutul
Nemeei zac mun i de oseminte. ţâ i s-au încumetat s
dea lupta cu leul, acolo-au putrezit. Heracle, n-o s
scape nici el din lupta asta!…
— Nu. N-o s scape! Nu! îi ziceau sfetnicii. Fii liniştit,
st pâne…
Şi to i râdeau cu poft , fiind siguri c-o s piar
Heracle, sfâşiat de col ii leului.
Iar el mergea întins spre inutul Nemeei11, unde-ntr-o
peşter şi-avea culcuşul leul.
Poe ii povestesc c feciorul Alcmenei a aflat v g una,
dar n-a g sit pe leu. Şi-a aşteptat un timp, pân ce
cruda fiar s-a reîntors s tul . Mâncase-n acea ziu o
turm şi-un p stor.
Heracle a v zut-o s ltând printre coline. Fiara era
uriaş . Avea nişte ochi mari, roşii şi plini de sânge. ţol ii
s i ascu i i erau ca nişte s bii şi str luceau în soare.
R gea-nfior tor. Întinzând bine arcul, a tras prima
s geat . S geata a zburat şi l-a lovit pe leu; dar s-a izbit
de el ca de un zid de piatr . Nu i-a putut clinti m car un
fir de p r.

HERACLE S-A MIRAT cum n-a p truns s geata în

trupul leului. Şi a intit mai bine. A tras înc o dat . Şi
iar s-a dus s geata vâjâind prin v zduh, s-a lovit ca de-o
stânc şi a lunecat jos.
Leul r gea cumplit, şi cu coama zbârlit , cu ochii-
nsângera i, se preg tea s sar c tre voinicul nostru.
Heracle nu s-a-nsp imântat. A mai tras o s geat ;
dar s-a-ntâmplat la fel. Nici ultima s geat nu l-a r nit
pe leu.
Putea s trag el şi-o mie de s ge i. Pielea acestui leu,
fiu al monstrului Tifon12 şi-al viperei Ehidna, era de
nep truns. Nici sabia sau lancea n-ar fi putut str bate
în trupul leului. Pielea i-era vr jit . ţhiar Tifon i-o
vr jise, cu învoirea Gheei.
Dar dup ultima s geat , leul s-a repezit, într-un salt,
la Heracle, r gind atât de tare, c s-auzea în cer.
Din jil ul s u de aur, st pânul zeilor privea aceast
lupt , neîndr znind s -i vin -n vreun fel în ajutor
viteazului Heracle, pentru c lâng el sta aşezat Hera.
Preaputernicul Zeus îşi l sa astfel fiul s -nfrunte
moartea singur. Atâta c voinicul nu lupta pentru zei.
Dornic s -şi isp şeasc fapta cea-ngrozitoare, f cut
f r voie, se lupta pentru oameni, s nimiceasc fiara
care f cea pr p d, v rsând atâta sânge în inutul
Nemeei.
V zând eroul nostru c leul se repede, a ridicat
m ciuca şi l-a lovit în creştet. Puterea lui Heracle era-
nsp imânt toare. De-ar fi izbit o cas , cumva, atât de
tare, casa s-ar fi sf râmat în mii de buc ele. Leul s-a
cl tinat, dar pielea lui vr jit l-a ap rat şi-acuma.
M ciuca lui Heracle s-a rupt de la mijloc. F r s stea
pe gânduri, voinicul s-a s ltat spre gâtul leului, s -l
prind , s dea lupta. Numai c de-ast dat leul s-a-
nfricoşat. Urlând, s-a întors pe labe, mai c s-a
r sturnat, fugind spre peşter , şi s-a ascuns acolo.
Fiara, ce r pusese atâtea mii de oameni, vedea c i-a
sosit acum şi ei sfârşitul.
Peştera leului avea dou intr ri. Fiul marelui Zeus a
smuls din munte o stânc şi-a z vorât cu ea una din
intr ri. Apoi, f r de arme, a p truns în untru. ţ lcând
peste mormane de oase omeneşti, Heracle a intrat tot
mai adânc în bezna acestei peşteri mari. Deodat a z rit
dou f clii aprinse. Aşa i s-au p rut eroului, în bezn ,
ochii sticlind de ur ai leului uriaş. Iar urletele sale
cl tinau stâncile. Labele lui zgâriau pere ii peşterii.
ţol ii albi str luceau.
— Aicea eşti? Hai, vino! a gl suit Heracle.
Leul la rândul s u, cu botul larg c scat, a s rit la
Heracle.
Ce-a fost nu ştie nimeni. A fost o-nv lm şeal cum
nu s-a mai v zut. ţât a durat? O zi, poate chiar dou ,
trei. Dar pân la sfârşit, Heracle a cuprins leul strâns de
grumaz.
L-a strâns atât de tare, pân l-a-n buşit.
Leul, atunci, r pus, a c zut la p mânt13. Sub
bufnitura lui p mântul s-a cr pat. Apucându-l de ceaf ,
înving torul s u l-a tras îndat-afar , cu gândul s -l
despoaie de blana lui roşcat .
„Din blana stui leu, ce n-o poate str punge, în
veacuri, vreo s geat , sau sabie, sau lance, am s -mi fac
eu veşmântul, a cugetat Heracle. Şi easta lui de fier, am
s mi-o pun pe cap. Nu-s platoşe sau coifuri mai bune
decât ea”.
A tras îns zadarnic de piele s-o desprind . ţât era de
puternic, n-ar fi putut Heracle, muncind luni, poate ani,
s -l jupoaie pe leul ce fusese vr jit de fiorosul Tifon.
Atâta c Heracle nu era doar puternic, îndr zne şi
viteaz. Era şi în elept. Şi cugetând mai bine, şi-a dat
repede seama c sabia sau cu itul nu-i erau de folos. Şi
a-ncercat fl c ul s jupoaie de piele îngrozitoarea fiar
chiar cu ghearele ei.
Şi-aşa a izbutit.
ţu ghearele t ioase, întoarse în fel şi chip, Heracle a
reuşit s -l desfac de piele. S -i desprind şi easta. Şi,
precum hot râse, s-a-nveşmântat cu pielea, iar pe cap
şi-a pus easta.
Prin vitejia lui îşi dobândise în lupt o platoş şi-un
coif, prin care nu puteau s p trund s geata, nici sabia
sau lancea.
Aşa înveşmântat, a plecat la Micena.
 AUZIND EURISTEU DE-AţEAST ŢIRUIN n-a mai
îng duit eroului Heracle s vin nici la poarta Micenei
cea bogat . Atât i-era de team . Mai ales c aflase cum
oamenii de Argos, poporenii de rând, îl urmau în
şiraguri şi îi strigau voioşi:
— Î i mul umim, Heracle! Tu ne aju i pe noi, acei ce
ne lupt m adeseori cu fiare şi monştrii-ncrâncena i.
Regele te-a trimis la moarte, în Nemeea. Dar tu ai biruit.
Noi suntem lâng tine. ţheam -ne, şi venim s te-
nso im la lupt .
Şi, ca s nu-l mai vad pe eroul Heracle, regele
Euristeu i-a poruncit s-aştepte poruncile regale, trimise
printr-un crainic, în oraşul Tirint.
— S plece, s ucid , de ast dat , hidra care
s l şluieşte în mlaştinile Lernei14, spusese Euristeu.
Este tot ca şi leul, odrasl a lui Tifon şi-a viperei Ehidna.
De-a nimicit pe frate, s r pun şi sora. Ea pustieşte
turme, cirezi, holde de grâu, şi-i omoar pe oameni. Nici
unul n-a sc pat din câ i au vrut s-ajung la mlaştinile
Lernei. Nu cred c-o s mai scape acum fiul lui Zeus şi-al
frumoasei Alcmena…
— Nici noi nu credem!… Nu!… râdeau to i sfetnicii
înconjurând slugarnic jil ul lui Euristeu.
— S plece deci la Lerna! gl suise st pânul. Şi s nu
se întoarc decât biruitor sau mort, adus pe scut…
… Şi s-a g tit Heracle s plece c tre Lerna.
 Vrusese s porneasc pe jos, ca de-obicei. Dar tân rul
Iolau, feciorul lui Ificle, a cerut învoire tat lui s -l
conduc pe eroul Heracle cu carul, pân -n Lerna.
Îl iubea pe Heracle mai mult decât pe-oricine, şi-l
admira nespus.
— Atâ ia oameni vor s fie lâng el în ceasurile grele,
spusese lui Ificle. În numele mul imii, vreau s -l
înso esc eu. Şi vreau s -l cru m car de truda drumului.
S -l duc pân la Lerna, în goana cailor…
Tat l a-ncuviin at; dar eroul Heracle n-a vrut s se-
nvoiasc .
— Nu pot s -l iau cu mine, spusese lui Ificle. Iolau e
mult prea tân r, şi-n Lerna sunt primejdii ce pot s -l
coste via a!…
Numai c îndr zne ul fl c u al lui Ificle atâta se
rugase de unul şi de altul, atâta st ruise, preg tise şi
caii, şi carul pentru drum, încât pân la urm Heracle a
primit s mearg cu Iolau.
Şi-au plecat împreun . S-au dus pân la Lerna, în
goana cailor. Din zare se vedeau aburi verzi, otr vi i,
care se ridicau din mlaştina întins , unde st pânea
moartea.

HIDRA DORMEA la ceasul când au sosit cei doi. În

jurul ei erau mormane f r num r de fiin e omeneşti,
r puse şi târâte pân -n s laşul s u. Nu le putea mânca,
atât erau de multe, şi putrezeau prin mlaştini, umplând
întreg v zduhul c-un miros otr vit.
Heracle şi Iolau s-au apropiat încet, purtând în spate
lemne şi-o gr mad de fân. Iolau a aprins focul. Apoi fiul
lui Zeus a început s -ncing s ge ile în foc şi s trag cu
ele în hidra adormit .
— Te scoal , blestemat odrasl a lui Tifon, a gl suit
eroul, intind-o iar pe hidr cu câteva s ge i, în vârful
c rora legase şomoioage de fân aprins în foc.
Împuns de s ge i, dihania uriaş s-a ridicat din
mlaştini. Avea nou gâtlejuri şi nou capete – şi-unul
mai gros ca toate: capul nemuritor. Din boturile-i hâde,
ca nişte fl c ri verzi, âşneau limbi otr vite şi şuiera
cumplit. F r s piard vreme, Heracle a s rit la ea cu
ghioaga-n mân . Întâia lovitur a şi f cut s -i zboare
unul din capete. Numai c -n locul unde fusese un
singur cap creşteau acuma dou .
Mult s-a mirat voinicul şi a lovit din nou. Dar orişicât
lovea, în locul fiec rui cap smuls de pe gâtlej, se-n l au
altele. Încât, în loc de nou , se ridicau acum verzi,
mucede, hidoase, cu boturi plesc ind şi col ii ca
pumnale de fier, cincizeci de capete.
Cu-aceeaşi iste ime, pe care-o dovedise şi-n lupta din
Nemeea, Heracle i-a strigat fl c ului Iolau:
— Adu-mi lemne aprinse şi arde fiecare gâtlej, de
unde smulg c p ânile hidrei.
Iolau s-a repezit, şi cu buc i de lemn, care ardeau în
fl c ri, a împlinit porunca. În acest fel, curând n-au mai
putut s creasc alte noi capete.
În vremea asta îns , hidra îşi r sucise coada ei de
balaur peste picioarele eroului Heracle. Iar un crab
monstruos, mare cât un vi el, r s rit de sub mlaştini la
şuierele hidrei, încerca s -i reteze, cu cleştii lui t ioşi,
unul dintre picioare.
Îi sfâşiase carnea şi-i t ia poate osul, de nu s rea
Iolau c-un bolovan în bra e şi nu-i sf râma trupul,
cufundându-l în mlaştini.
Lupta durase din zori pân -n amiaz. Şi înc -a mai
durat pân c tre amurg.
În acel ceas târziu, Heracle-a izbutit s -i zdrobeasc
odraslei lui Tifon şi-a Ehidnei capul nemuritor, care era
mai sus ca toate celelalte şi pe-un grumaz mai gros, în
care gâlgâia venin negru-verzui. L-a zdrobit cu m ciuca;
dar chiar aşa, zdrobit, capul împr ştia miasme otr vite,
col ii puteau s muşte, şi ochii lui aprinşi azvârleau înc
fl c ri. Şi-atunci a-mpins Heracle şi-a r sturnat
deasupra-i o stânc grea şi-nalt , care se ridica în
mijlocul mocirlei, lâng s laşul hidrei.
— Aici, sub stânca asta, a gl suit Heracle fl c ului
Iolau, capul nemuritor va sta pe veşnicie, f r nici o
putere. În schimb eu am s -mi moi toate s ge ile în
sângele acesta înveninat al hidrei…
— Va fi vai de duşmanii pe care-i vei inti, i-a dat
r spuns Iolau.
Heracle şi-a muiat toate s ge ile în sângele-otr vit al
hidrei de Ja Lerna.
Le-a pus apoi în tolb şi s-a urcat în car, al turi de
Iolau, pornind c tre Tirint.
 DAR NICI NU APUCASE s -şi odihneasc trupul
Heracle, la Tirint, c i-a venit porunc s plece iar la
drum. Trebuia s se lupte c-un soi de p s ri mari, cu
mult mai mari ca omul, care s l şluiau în nişte
smârcuri negre, pe rmurile m rii, lâng un oraş,
Stimfalos . Iar p s rile-acestea aveau ciocuri de-aram
15

şi aripe de bronz. Din aripe zvârleau pene ca nişte l nci.

Doborau animale şi oameni deopotriv . Luau oamenii în
gheare. Se urcau în v zduh, şi-acolo îi mâncau în timpul
zborului. Cursese-atâta sânge în toat -mprejurimea
oraşului Stimfalos, încât locuitorii îl p r siser ,
înfricoşa i de moarte. Se pustiise locul.
Nimeni nu îndr znea s se lupte cu ele, pentru c
p s rile-acelea slujeau cruntului Ares, zeul r zboiului.
Şi el se desf ta, auzind gemete, sau când vedea-n
Stimfalos sângele şiroind.
— De va sc pa de p s ri, nu o s -l ierte Ares, socotea
Euristeu, trimi ând pe Heracle în smârcuri, la Stimfalos.
Teaf r tot n-o s ias din încercarea asta…
Şi a plecat Heracle c tre golful argolic, unde se afla
smârcul. ţâ i îl vedeau pe cale, îl îndemnau s stea sau
s se-ntoarc -acas .
— Euristeu vrea s pieri! îl sf tuiau ei to i. ţum po i
tu s te lup i cu monştrii zbur tori, ce trimit din înalt
l nci tari din aripe? Ares le ocroteşte. N-am încercat şi
noi? Iar locul e deschis, n-ai unde te feri… Mult au mai
p timit oamenii din Stimfalos şi din împrejurimi. Cu
miile s-au stins. Nu vrem s mori şi tu… Tuturor ne eşti
drag. Tu ne-ai sc pat de cele dou -nfricoş toare odrasle-
ale lui Tifon.
— Am s gonesc acum şi-aceste p s ri negre, le
r spunse Heracle. Poate s fie Ares oricât de mânios.
— S te-nso im şi noi, îl rugau oamenii.
— Nu, nu… voi merge singur. Eu m pot ap ra cu
blana mea de leu. Voi îns a i pieri…
Şi mergea mai departe.
Ducea cu el voinicul dou timpane mari, f cute din
aram . Ajuns la rmul m rii s-a urcat pe un deal, ce
era lâng smârcuri. A început s bat puternic în
timpane. La zgomotul acesta s-au ridicat în stoluri
p s rile lui Ares, mii, mii şi zeci de mii.
Cerul se-ntunecase de-atâta p s rime, şi ipetele lor
umpleau întreg v zduhul. Le-auzeau Euristeu şi
sfetnicii-n Micena.
— Aha! îşi spuneau ei. Auzi i ce se-ntâmpl ! Acesta e
sfârşitul feciorului Alcmenei…
Şi nu ştiau c el, înv luit în blana de leu, nep truns,
având coiful pe cap, nu se temea de p s ri. Tr gea din
arc s ge i, ce str b teau deodat câte-o sut de p s ri,
ba poate şi mai bine. Azvârlea şi cu lancea. Lovea şi cu
m ciuca, de-i era la-ndemân . Şi, nu în lung vreme, în
smârcuri se sc ldau cu aripile negre, întinse, f r via ,
mormane mari de p s ri.
Tot locul se-nvelea, ca într-un giulgiu negru, cu
p s rile-acestea. Pu ine r mâneau. Îns , de frica mor ii,
zburau ipând cu grab spre portul Euxin16, într-o
insul mic , ridicat din ape de Tetis, la dorin a
preacrudului zeu Ares.
 Ţa, dup cât se spune, dornic de r zbunare, Ares s-ar
fi ivit c-o sabie-n mân în fa a lui Heracle. Îns eroul
nostru şi-a ridicat m ciuca, gata s îl loveasc . Şi Ares,
sângerosul, a fost cuprins de fric numai v zându-i
ochii cu care îl intea şi a luat-o la goan . A pierit în
v zduh. Dar s-a jurat s-ajute pe Hera totdeauna în
contra lui Heracle.
Astfel s-a ispr vit şi-aceast încercare – a treia, dup
num r.
Heracle-a luat cu sine un trup de pas re, str puns
de-o s geat , s -i fie m rturie, şi-a plecat spre Tirint.
Pe drum se întâlnea cu oamenii în cete, oameni ce se-
ntorceau spre oraşul Stimfalos. Şi ei îi mul umeau cu
lacrimi pe obraz, ferici i c puteau s -şi reg seasc iar
c minul p r sit, f r primejdie pentru copiii lor.

NUMAI ţ INIMA HAIN a regelui Micenei nu se

îndestula nicicând cu suferin a eroului Heracle. Şi, f r
s -i mai dea r gaz s se-odihneasc , l-a trimis s -i
aduc , din mun ii Arcadiei, o iute c prioar a sorei lui
Apolo, zei a Artemis. ţ prioara aceasta avea coarne de
aur şi picioare de-aram . Fusese h r zit de zei a
fecioar s fac pagube în livezi şi pe-ogoare, şi-aşa s -i
pedepseasc pe bie ii muritori. Se mâniase tare pe ei
zei a vân toarei, fiindc nu-i aduceau destule jertfe-n
templu. Şi oriunde d deau rod livada sau ogorul,
gr dina sau p şunea, c prioara sosea, la porunca zei ei.
ţ lca-n picioare totul, lovea cu coarnele şi p r duia
rodul. Degeaba o rugau oamenii pe zei s nu-i mai
pedepseasc , ea nu se îndura.
Acum pleca Heracle s prind c prioara, s-o aduc
legat în oraşul Tirint.
— Pe-aceast c prioar n-o poate nimeni prinde. Fuge
ca o s geat … râdeau to i sfetnicii strânşi lâng
Euristeu… Şi-apoi chiar de-o va prinde, s-adun
duşm nia zeilor olimpieni. Pe lâng zeul Ares, îl va urî
şi-Artemis. Toate sunt ticluite s -i gr beasc sfârşitul
feciorului Alcmenei…
— Aşa e! Va pieri! scrâşnea şi Euristeu, cu ochii mici
de ur . Şi-abia atuncea, prieteni, am s fiu mul umit şi
am s fiu pe plac ocrotitoarei mele, marea zei Hera.
Într-adev r, Heracle, dup ce colindase prin desele
p duri ale Arcadiei, aflase anevoie s laşul c prioarei cu
coarnele de aur. Îns cum a z rit-o, i-a şi pierit din ochi.
Nu p rea c alearg sau c-atinge p mântul. Sem na c-
un vârtej care alunec , cu vuiet, pe-o câmpie, se-
ntoarce, st o clip şi iar şi se porneşte, ca s -l şi pierzi
din ochi.
Era o c prioar cum nu se pomenise. Numai c nici
Heracle nu se l sa învins. Şi se spune-n legend c , f r
de odihn , adesea f r hran , sau ap , sau chiar somn,
a urm rit-o-ntruna. Ea s-a-ndreptat, în goan , întâi spre
miaz noapte, ajungând în inutul zis hiperborean, la
marginile lumii, unde izvora Istrul, dup str vechi
legende17. Aici era s-o prind ; poposise o clip , doar cât
a r suflat. Dar ea, f când un salt, a şi âşnit din nou,
pornind spre miaz ziu . Au fugit amândoi, aşa, un an
de zile. Oamenii îi vedeau trecând cum trece vântul. Ar fi
vrut s -l ajute pe dragul lor Heracle. Atât c nici o fiin ,
de pe întreg p mântul, nu mai putea s-alerge atât de
repede cum fugea c prioara, urmat de Heracle.
Alergând amândoi, pe când se-mplinea anul, au ajuns
la un râu, albastrul râu Ladon. Şi dincolo de râu era
templul zei ei. Şi dac apuca s p trund în templu,
c prioara zei ei era la ad post. Heracle nu putea s-o mai
scoat de-acolo.
Pân-atunci se ferise s foloseasc arcul. V zând c
peste-o clip c prioara zei ei o s ajung -n templu,
Heracle a intit-o, din fug , cu-o s geat , în piciorul ei
stâng. Animalul r nit s-a oprit locului. Heracle, din doi
paşi, a şi fost lâng ea şi a prins-o de coarne. I-a scos
grabnic s geata din piciorul s u ager. Legând-o c-un
curmei de celelalte trei picioare de aram , a luat-o pe
spinare.
— Unde te duci, Heracle? i-a strigat Artemis, de pe o
culme înalt . D -i drumul c prioarei. I-ai sup rat pe
Hera, pe Ares, şi acuma m mânii şi pe mine?
— Nici nu m gândesc, zei ! i-a-ntors r spuns
voinicul. Este porunca Herei, dat prin Euristeu,
basileul din Argos. Cere-i ei socoteal . Eu sunt doar
mul umit c i-am sc pat pe oameni de-atâtea stric ciuni
pe care c prioara le-aducea câmpurilor.
Şi-a plecat mai departe, l sând-o pe zei s strige cât
poftea18.
 ST PÂNUL ţEL NEVOLNIţ tr gea acum n dejde c
viteazul Heracle, dup atâtea lupte: cu leul din Nemeea,
cu hidra de la Lerna, p s rile lui Ares, şi goana
necurmat , mai bine de un an, pe urma c prioarei zei ei
Artemis, a obosit de-ajuns.
— Îl voi trimite dar , spunea celor din jur, în mun ii
Erimant19, s -mi aduc de-acolo, viu şi nev t mat,
mistre ul fioros, care p r duieşte codrii deşi ai
Psofidei20, distrugând aşez ri şi nimicind pe oameni. S
plece deîndat !
— S plece deîndat ! strigau to i sfetnicii.
Şi iar pleca Heracle – deşi abia sosise – s vârşind
calean-toars c tre Arcadia.
Pe când mergea, eroul a întâlnit în cale pe centaurul
Folos21. ţentaurul acesta avea o fire blând . Fiind
prieten cu Heracle, l-a poftit la un osp şi-o or de
r gaz, dup atâta trud . Ţa, vrând a-i fi pe plac, a mai
desfundat Folos şi un butoi cu vin, pe care îl primise de
la Dionisos, zeul vi ei de vie.
Era un vin din care nu sorbeau decât zeii. Aroma lui
era atât de-mb t toare, încât s-a r spândit peste tot
muntele, ame indu-i pe oameni, pe monştri şi pe fiare.
ţei dintâi au sim it aroma-mb t toare fra ii centaurului.
În tropote grozave, au alergat cu to ii spre peştera în
care Folos îl g zduia pe voinicul Heracle.
— De ce ai desfundat butoiul f r noi? au r cnit ei
spre Folos. Nemernicul acesta, sclavul lui Euristeu, a
b ut vinul nostru?
Şi, f r s aştepte r spunsul fratelui, s-au repezit cu
stânci şi trunchiuri de copaci s -l omoare pe fiul reginei
de la Teba. Unul i-a aruncat o stânc mare-n frunte,
altul l-a izbit straşnic cu un trunchi de stejar. De nu era
Heracle atâta de puternic, ar fi pierit îndat .
Atunci, s-a ridicat preavoinicul Heracle, cum sare o
scânteie din focul cel uriaş, care cuprinde-un rug. Uşor
ca rândunica, dar îndârjit ca leul când e r nit de
moarte, s-a avântat Heracle la cel dintâi centaur şi,
lovindu-l cu pumnul, l-a şi r pus pe loc. A pus mâna pe
ghioag , pe ghioaga lui cumplit , sf râmând este,
piepturi şi şale de centauri, culcându-i la p mânt.
ţentaurii, cu spaim , câ i mai erau în via , s-au
n pustit afar din peştera lui Folos.
Heracle, fug rindu-i, i-a intit cu s ge i. Nici unul n-a
sc pat.
Înc nepotolit de-aceast sup rare, s-a dus în
Erimant, c utându-l pe mistre . L-a aflat cu greutate,
ascuns într-un desiş. Avea nişte col i albi, lungi de un
stat de om, t ioşi ca nişte l nci.
V zându-l pe Heracle, mistre ul – ce fusese vestit de
Artemis c vor veni primejdii – s-a zvârlit într-un trunchi
înalt, gros, de stejar. Cu râtul lui enorm l-a smuls din
r d cin , trântindu-l spre erou.
Heracle s-a ferit. A vrut s ia el trunchiul care c zuse
jos, s -l zvârle spre mistre . Îns şi-a amintit c trebuie
s-aduc mistre ul viu şi teaf r crudului Euristeu.
Mistre ul ar fi vrut s fug c tre vale; dar Heracle,
strigând şi aruncând cu pietre, l-a silit s se urce spre
vârful Erimant. ţ zuse peste munte z pad proasp t .
Mistre ul luneca sau se împotmolea, gâfâia tot mai mult.
Nu mai putea s fug . Iste , sprinten, voinicul s-a
repezit pe-o culme. De-acolo a s rit de-a dreptul peste
fiar . A lovit-o în ceaf de i-a t iat suflarea, şi fiara s-
amblânzit.
A luat-o pe spinare şi-a pornit spre Micena.
Auzind Euristeu c a ajuns Heracle cu fiara la
Micena, c a intrat pe poart şi vine la palat, a început
s strige spre sfetnici s -l opreasc . Dar nimeni nu-
ndr znea s i s-arate-n cale.
De fric , laşul rege a fugit, s-a ascuns într-un butoi
de-aram şi, tremurând, ipa:
— Omoar -l sau d -i drumul s plece unde-o şti! Nu-
mi trebuie mistre ul. Pleac de-aici cu el… Nu uita c -mi
eşti sclav, şi-aşa î i poruncesc…
— Am primit s - i slujesc, nu fiindc pre uieşti în
ochii mei ceva, i-a dat r spuns Heracle. Datina noastr
cere ca pentru orice fapt de sânge s pl teşti, stând un
timp în sclavie. Şi eu m-am supus ei. Dar afl , Euristeu,
c eu orişice munc nu o fac pentru tine, ci o fac pentru
oameni, pe care îi iubesc. Pentru ei am plecat, s -i scap
de-aceast fiar , pe care-o port în spate…
— F cu ea tot ce vrei, dar las -m s ies din butoiul
de-aram , se tânguia fricosul.
Şi nu s-a liniştit decât când a v zut mistre ul jupuit şi
carnea lui încins în frigare de-aram .
 ATUNCI A PRINS CURAJ, a ieşit din butoi şi-a început
s spun cu-amenin ri în glas:
— Du-te acum în Elida, la regele Augias, fiul lui
Helios, puternicul zeu soare. Iar regele Elidei are trei mii
de boi, din care-o parte au picioarele ca neaua, al ii-s în
întregime albi, parc -s lebede, şi al ii-s purpurii, ca stofa
sidonian . Şi între to i aceştia un taur, Faeton, se-
aseam n c-o stea de aur sclipitor. În grajdurile sale,
gunoiul vitelor, neridicat de veacuri, s-a în l at ca
mun ii. Şi vitele acelea, ce-s date în p strare regelui
chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du-te deci la
Augias şi cur gunoiul…
— M duc, a spus Heracle, fiindc ştiu prea bine câ i
sclavi au fost ucişi de regele Augias, pentru c n-au
putut s cure e gunoiul. Ştiu câ i ar mai pieri…
Şi a plecat Heracle la regele Augias, s -mplineasc
porunca.
— Regele Euristeu te-a trimis pentr-un an, i-a gl suit
Augias, v zându-l pe Heracle. Eu cred c nici în zece,
poate nici într-o via , nu ai s izbuteşti s -mi cure i
grajdurile. Şi de nu izbuteşti, s ştii c-ai s - i pierzi via a
aicea, în Elida…
— O, rege, a zis Heracle, omul are şi minte, nu numai
bra de fier. ţe-ai zice tu, de pild , dac eu aş putea s -
i cur într-o zi gunoiul tot din grajduri, şi nu-ntr-o
via -ntreag ?…
— Atunci i-aş da r splat , din cirezile mele, trei sute
de boi buni. Dar nu e cu putin aşa ceva, Heracle. Nici
zeii n-ar putea, dar tu, un muritor… Gândeşte-te ce
spui.
— S încerc m?
— Fireşte, dac te încume i!…
— Şi- i ii f g duiala?
— Fac chiar şi-un jur mânt.
— Ţine. Atunci, priveşte!…
Şi iste ul Heracle a scos vitele-afar , ducându-le-ntr-
un câmp. A pus mâna pe ghioag . A lovit cu putere în
zidul cel înalt, din fundul grajdurilor, f când dou
sp rturi. Din dreptul fiec rei sp rturi f cut -n zid, a
s pat dup -aceea câte o albie, spre cele dou râuri
aflate-n apropiere: Alfeul şi Peneul. Apa a intrat pe
albiile acestea, pe urm , prin sp rturi, în grajdul lui
Augias. Heracle avusese grij , mai înainte, s sparg şi
în fa zidul cel gros la fel. Apa intra prin fundul acelui
grajd uriaş şi se v rsa prin fa , ducând cu ea gunoiul.
Nici nu venise seara, şi grajdul lui Augias fusese
cur at, g urile din ziduri astupate la loc. Alfeul şi
Peneul curgeau iar şi în m tci, iar albiile noi, umplute
cu p mânt, nu se mai cunoşteau.
— Ce zici acum, Augias? l-a întrebat Heracie. M-am
inut de cuvânt? Hai, ine-te şi tu!…
Dar şiretul Augias, v zându-şi împlinit dorin a ce-o
avea, s-a r zgândit îndat .
— Eşti sclav şi împlineşti poruncile primite, a gl suit
el aspru. Pleac spre Euristeu. Fa de sclavi, un rege
nu este nevoit s -şi p streze cuvântul.
— Dup datina veche, acel ce nu-şi p streaz
cuvântul va s piar ! i-a dat r spuns Heracle. ţând am
s ajung liber, m voi lupta cu tine, rege f r cuvânt, şi
am s te r pun.
— Pleac , î i poruncesc! a rostit regele.
Heracle a plecat, dar, dup cum se spune, s-a-ntors
când a fost liber. S-a luptat cu Augias şi i-a învins
oştirea care îl ap ra. Regele a c zut. Eroul, dup lupt ,
a r s dit acolo trei sute de m slini şi a statornicit
serb rile vestite, numite olimpiade, în cinstea biruin ei
dobândite de el, spre slava f r moarte a celor
îndr zne i, puternici şi cinsti i .
22

DUP ţE A ţUR AT şi grajdul lui Augias, Heracle a

primit o nou îns rcinare, mult mai primejdioas .
Euristeu l-a trimis afar din Elada, în regatul lui Minos,
ce se afla în ţreta, insula minunat , unde copil rise
odinioar Zeus, ascuns de mama sa şi de bunica-i,
Gheea.
Acolo se afla un taur alb ca spuma, trimis de zeul
m rii, Poseidon furtunosul. Şi taurul acesta era, spune
legenda, turbat ca vijelia. Ochii-i ardeau v paie, din bot
îi curgeau bale, mugea-n-fior tor. Str b tea toat ţreta,
c lcând-o sub copite. Muşca oameni şi vite. Cu coarnele
strica locuin e şi grajduri, livezi, gr dini şi holde. Chiar
regele din Creta, Minos, fiul lui Zeus şi-al frumoasei
Europa, st tea-nchis în palat, înfricoşat de taur. Nici el,
nici sfetnicii şi nici oştenii lui nu cutezau s lupte cu
taurul turbat al zeului Poseidon.
ţi, iat c soseşte Heracle cu o barc .
Porunca îi suna s -l aduc pe taur în Argos, viu şi
zdrav n.
ţa s -l poat supune, f r s -i ia şi via a, Heracle şi-a
f cut din fire de o el o plas , cum sunt cele cu care se
prind peşti. A pornit dup taur, l-a a â at la lupt cu
strig te şi pietre. Iar când s-a repezit, cu coarnele
plecate, taurul lui Poseidon a nimerit în plas . Heracle i-
a strâns botul în pumnii lui de fier. I-a-ncovoiat
grumazul.
Şi în pu in vreme, taurul lui Poseidon fusese
îmblânzit. Îi asculta porunca viteazului Heracle. St tea
cu fruntea-n jos şi-n-genunchea-nainte-i, mugind
încetişor, parc -şi cerea iertare.
Luându-şi deci r mas bun de la regele Minos şi de la
poporenii din insula lui Zeus – ce-l binecuvântau c -i
sc pa de urgie – Heracle s-a urcat pe taur, ca pe-un cal.
inându-l strâns de coarne, a-ndreptat taurul spre
valurile m rii. Taurul a intrat în marea lui Poseidon, şi-a
înotat cu sârg pân -n Peloponez. De-aici, prins într-un
ştreang, l-a dus fiul Alcmenei pân -n inutul Argos şi l-a
închis în grajdul regelui Euristeu.
Şi iar şi Euristeu s-a ascuns în butoi, strigând
înfricoşat slujitorilor s i ca s desfac poarta la grajduri
şi s lase taurul lui Poseidon s fug unde-o şti.
Taurul lui Poseidon, când s-a v zut sc pat, a fugit ca
n luca. S-a dus în Atica, pe câmpul Maraton, unde-l va
doborî un alt erou, Tezeu.
 DUP ţE S-A ÎNTORS HERACLE şi din Creta,
Euristeu a-ntrebat-o pe st pâna sa, Hera, unde s -l mai
trimit .
Hera i-a amintit c este-n Tracia un fecior al lui Ares,
st pân peste bistoni, pe nume Diomede. Regele Diomede
are grajduri de-aram , şi-n ele se g sesc nişte cai f r
seam n. Sunt negri ca t ciunii, gonesc ca nişte vulturi
când zboar prin v zduh. Dar sunt lega i în lan uri,
pentru c se hr nesc numai cu carne vie. Orice str in
ajunge în Tracia e prins de crudul Diomede şi dus,
târâş, la grajduri; e zvârlit cailor, care-l sfâşie-ndat ,
fl mânzi ca nişte lupi.
— A sc pat el de multe, gl suia Euristeu, auzind
sfatul Herei, dar de caii aceştia nu cred c-o s mai
scape. Îi vor veni de hac. Aceasta-i munca a opta. Socot
c -i ultima. Regele Diomede este fiul lui Ares. Ares o s -l
înve e pe fiu-i, Diomede, ce trebuie s fac , s nu poat
sc pa din nou teaf r Heracle.
Şi-a plecat iar voinicul. Euristeu îi d duse o corabie
mare, în frumosul port Argos, cum ceruse Heracle, s-
aduc pe ea caii – dac -i va putea lua.
În drum, prins de furtun , a poposit o vreme pe
rmul tesalian. Aici domnea, în Fera, prietenul s u,
Admet. Heracle s-a gândit c n-ar putea s treac pe
lâng-oraşul Fera, f r s se opreasc la regele Admet.
Atâta c la vremea când a sosit Heracle, în casa lui
Admet intrase nenorocul. Hades cel mohorât trimisese
s -l ia pe regele Admet în negrul lui s laş.
— G teşte-te, Admet, spusese solul mor ii. Am venit
s te iau. Totuşi ai mai putea s vie uieşti un timp, de s-
ar g si o fiin care î i este drag s vie-n locul t u, jos,
sub p mânt, la Hades.
S-a îngrozit Admet. ţine se învoieşte bucuros s
porneasc înspre t râmul mor ii, când este înc tân r
şi-i însetat de via ?
A întrebat Admet cine ar vrea s plece în locul lui, la
Hades. Nimeni nu a primit. Nici p rin ii, şi nici bunicii,
cât erau de b trâni, nici slugile, supuşii, nici prietenii
cei buni. Nimeni n-a vrut s plece. Ţa da, a vrut o fiin ,
şi cea mai drag lui – preatân ra-i so ie. Aceasta, auzind
ce gl suise solul mohorâtului Hades, f r a fi-ntrebat ,
f r s stea pe gânduri, s-a hot rât s plece ea îns şi în
Infern, în locul lui Admet.

SO UL MI-E MULT PREA DRAG, a spus ea solului.

in la zilele lui mai mult decât la mine. Singura mea
durere e c n-o s -l mai v d. Altminteri, eu sunt gata s
plec, f r z bav , jos, sub p mânt, la Hades, doar s
tr iasc el.
Iar solul, zeul mor ii, Tanatos, cel ce are o sabie
t ioas , s-a învoit s-o ia pe tân ra Alcesta, în locul lui
Admet. S-a apropiat de ea, cu sabia în mân , t indu-i o
şuvi din p rul m t sos. ţum i-a t iat şuvi a, Alcesta
a-nchis ochii, sco ând doar un suspin:
— Admet, r mâi cu bine. Eu te-am iubit nespus…
A lunecat pe lespezi. Trupul i s-a r cit.
V -nchipui i ce jale a potopit palatul! Inima lui Admet
s-a sfâşiat de chinuri, v zând pe cea mai bun şi cea
mai credincioas dintre so iile ce-au tr it pe p mânt
pierind sub ochii lui.
— Mai bine muream eu, zicea, plângând, Admet. Cum
s se duc ea, atâta de frumoas , atât de tân r ? ţum
s -şi jertfeasc ea zilele netr ite, doar ca s tr iesc eu?
Nu-mi trebuie nici mie via a f r de ea.
Tocmai când aveau loc întâmpl rile-acestea în palatul
din Fera, a sosit şi Heracle. Admet, care-l iubea şi-l
pre uia nespus pe eroul Heracle, n-a vrut s -l întristeze
cu suferin a sa.
Şi nu i-a spus nimic din chinul ce-l rodea. A poruncit
s fie Heracle osp tat cu tot ce-avea mai bun: bucate,
b uturi şi fructe din gr dini. I-a-ntins o mas mare.
Atâta c Heracle, în timp ce sta la mas , a şi b gat de
seam c to i aveau şiroaie de lacrimi pe obraz.
A întrebat pe-o slug , a întrebat-o pe-alta, şi pân la
sfârşit a aflat adev rul.
„O, preabunul meu prieten, a cugetat Heracle, n-ai
vrut s m mâhneşti! Numai c am aflat. M voi lupta
cu moartea ce i-a r pit so ia, şi am s-o smulg lui
Hades.”
Noaptea, când to i dormeau, Heracle s-a sculat uşor
din aşternut. Ştia c -n prima noapte, dup ce-nchidea
ochii oricare muritor, venea zeul Tanatos ca s ridice
umbra trupului adormit.
S-a furişat Heracle, în tain , spre l caşul unde z cea
Alcesta. Potrivit datinei, nu avea voie nimeni s stea prin
apropiere când trebuia s vin zeul mor ii, Tanatos. Îns
eroul nostru s-a aşezat la pând . A aşteptat un timp, şi-
a auzit deodat fâlfâitul de aripi al zeului Tanatos.
Atunci s-a repezit şi l-a cuprins pe zeu în bra ele-i
vânjoase. S-au luptat toat noaptea. Spre ziu l-a trântit
Heracle pe Tanatos cu pieptul la p mânt şi l-a legat în
ştreanguri. Moartea fusese-nvins 23.
— Nu- i mai dau de-aici drumul, iar sabia i-o sfarm,
i-a gl suit Heracle, dac nu redai via a so iei lui Admet
şi dac n-ai s juri c şi prietenul meu va r mâne în
via .
Nemaiavând ce face, Tanatos a jurat. A-ntors-o iar la
via pe tân ra regin ; l-a l sat şi pe Admet s
vie uiasc -n tihn .

ERA SPRE DIMINEA când au intrat Heracle şi-

Alcesta în palat. Admet se hot râse s -şi ridice via a cu
un pumnal de fier şi s -şi urmeze soa a în inutul lui
Hades. V zând-o pe Alcesta vie, surâz toare, tân r şi
frumoas , nu ştia ce s cread .
— E vis sau e aievea? gl suia el, strângând-o la piept
pe soa a drag .
— Aievea e, Admet, îi r spundea Alcesta. Heracle,
pentru noi, l-a biruit pe zeul ce taie firul vie ii. Î i
mul umim, Heracle!
 — Î i mul umim, Heracle! gl suia şi Admet,
dezlipindu-şi obrazul de cel al dragei sale.
Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. L sase
fericire în palatul din Fera şi pornise din nou, s -şi
împlineasc slujba.
Plutise iar pe mare, şi-n sfârşit ajunsese la cruntul
Diomede, regele bistonian, pe care zeul Ares îl vestise
din vreme. Şi debarcând acolo, se v zuse pe dat
încercuit de sute şi sute de r zboinici. Totuşi, pân la
urm i-a biruit pe to i. A luat din grajduri caii, legându-i
peste boturi cu lan uri de aram , şi i-a pornit spre rm,
s -i suie pe corabie. Tot atunci, regele, cu o alt oştire
de c l re i arma i cu s bii, l nci şi arcuri, l-a atacat din
nou.
S-a luptat iar, trei zile. În cea de-a treia zi, oştenii
bistonieni, câ i mai erau în via , au trebuit s fug .
Regele Diomede a c zut îns prins în mâna lui Heracle.
El l-a suit pe punte; dar caii fl mânzi i, pe drum, l-au
sfâşiat. Mânia zeului ce-a â la r zboaie a sporit şi mai
mult; dar Ares n-a-ndr znit s se arate iar şi s -l cheme
la lupt pe feciorul Alcmenei.
Întorcându-se-n Argos, Heracle-a adus caii în oraşul
Micena.
Regele Euristeu, aflând c Diomede a fost mâncat, pe
drum, de propriii lui cai, iar şi s-a-nsp imântat şi-a
s rit în butoi. Heracle a-nchis caii în nişte grajduri largi,
dar regele Micenei a poruncit din nou slujitorilor s i s
le deschid poarta, s fie l sa i liberi. Aceştia au fugit. În
goana lor nebun au ajuns în p durea ce-mprejmuia
Olimpul, muntele cel înalt. Zeus s-a mâniat şi-a trimis
nişte lupi, care i-au încol it şi i-au mâncat pe to i.
 DE OPT ORI A Sţ PAT pân acum Heracle, şi-a rostit
Euristeu, dar trebuie s vie şi ziua aşteptat . Odat şi
odat soarta îl va lovi, cum îi urzeşte Hera. O! ţât am s
m bucur, când am s -l v d pe rug!… „
Şi l-a trimis s-aduc o cing toare scump , d ruit cu
vr ji de zeii olimpieni, pe care o avea regina Hipolita.
Viteaza Hipolita şi mândra Antiopa – copilele lui Ares,
zeul r zboiului – domneau peste poporul de femei
lupt toare, numite amazoane, care s l şluiau la Pontul
Euxin24.
ţâ iva eroi vesti i, ca Tezeu din Atena, Peleu şi
Telamon, ştiind ce îndurase Heracle pân-atunci, n-au
vrut s -l lase singur în ara amazoan . S-au adunat în
Argos. Au st ruit s -i fie şi ei înso itori. Heracle s-a-
nvoit. Şi s-au urcat cu to ii pe o corabie, plutind
neîntrerupt, pân ce au ajuns în Pontul Euxin.
Au debarcat pe rmul cel larg şi nisipos, str juit de
amazoane, femei r zboinice, c l rind pe cai iu i, purtând
pe spate arcuri şi-n mâini l nci ascu ite.
I-a-ntâmpinat la rmuri preamândra Hipolita. Ea a
r mas uimit de chipeşii fl c i ce coborau pe rm. I-a
întrebat ce vor. Heracle i-a r spuns cu glas blând,
ar tându-i c vine din Micena, trimis de Euristeu, s -i
cear cing toarea, semnul ei de regin .
— Eu î i cer cing toarea, dup porunca Herei. Fata
lui Euristeu, care e preoteas chiar în templul zei ei,
doreşte s o aib , i-a mai rostit Heracle. O dai de bun
voie? Sau trebuie s i-o smulg, luptându-m cu tine şi
cu oştirea ta?
— O dau de bun voie, i-a gl suit regina. Nu vreau s
lupt cu voi.

DIN CER, ÎN VREMEA ASTA, priveghea îns Hera. Ea

a v zut c -i pace şi c fiul Alcmenei dobândea prea uşor,
prin vorba-i iscusit , splendida cing toare. Regina era
gata s-o scoat de pe mijloc s-o dea, f r z bav , eroului
Heracle.
Atunci s-a pref cut şi ea în amazoan , c lare,
înarmat . A s rit în mijlocul femeilor strigând:
— Minciun ne rosteşte acest fiu al Alcmenei! El nu
vrea altceva decât s ne omoare şi s ne ia regina, nu
numai brâul ei.
Şi a vorbit zei a atât de-nverşunat , încât r zboinicele
femei s-au şi aprins. S-au preg tit de lupt . L ncile au
lucit. Din arcuri a âşnit o ploaie de s ge i.
Degeaba Hipolita încerca s le in . Nimeni n-o
asculta. Toate intrau în lupt , repezindu-se, dârze, s-
arunce l nci, s ge i sau pietre, în eroi.
Dar şi fiul Alcmenei, şi to i ceilal i eroi nu s-au
însp imântat. Au tras roi de s ge i şi l nci spre
amazoane.
Când a intrat Heracle în lupt , mai ales, p rea c se
abate furtuna într-un lan. ţa spicele c deau vestitele-
amazoane, trântite la. p mânt, cu caii lor cu tot.
Au c zut prizoniere frumoasa Antiopa şi-o c petenie,
pe nume Menalipa. Regina Hipolita inea nespus de mult
la fecioara aceasta. Şi – fiindc Menalipa plângea şi se
zb tea sub bra ul lui Heracle – regina Hipolita i-a d ruit,
în schimbul libert ii fecioarei, scumpa ei cing tdare,
plin toat de vr ji, s o duc Admetei, fiica lui
Euristeu, preoteas a Herei. Frumoasa Antiopa a r mas
îns prad eroului Tezeu.

CEA DE-A ZEţEA ISPRAV s vârşit cu cinste de

eroul Heracle s-a petrecut departe, în asfin itul lumii.
— Te vei duce, Heracle, i-a poruncit din nou regele
Euristeu, la marginile lumii, unde sear de sear
coboar Helios – str lucitorul soare, ca s se
odihneasc . Acolo vei afla pe-un uriaş, Gerione, într-o
insul mic , numit Eritia. Uriaşul Gerione, un nepot al
Meduzei, are cirezi bogate de vaci roşii ca focul d ruite
de zei. Tu s mi le aduci pe toate la Micena, şi, de nu
eşti în stare, te voi scurta de cap, cu legea-mi de st pân.
Şi-a trecut Heracle marea în Africa, cu-o plut
s vârşit de mâna lui, pe rm, dintr-un copac uriaş.
De-aici, prin Libia, a sosit dup mult , prea mult
oboseal , str b tând tot pustiul, chiar la cap tul
lumii25. Acolo-i o strâmtoare, unde se întâlnesc Oceanul
nesfârşit, Africa şi Europa. Pentru c acest drum îl
istovise mult, Heracle-a vrut s lase, pe veci, o amintire
a suferin ei sale. Şi-atunci a smuls din coaste dou
stânci mari, albastre. Le-a aşezat cu grij , de-o parte şi
de alta, în strâmtoarea aceea care unea Oceanul cu
Africa şi-Europa. Stâncile din strâmtoare s-au numit de-
atunei „ţoloanele lui Heracle” 26.
Insula Eritia, inta eroului, se g sea îns -n larg. Nu
era nici un mijloc s-ajung pân-acolo. Pe rm nu se
vedeau copaci s -şi fac -o plut .
Venise îns seara, şi zeul Helios se cobora cu carul
înfl c rat din slav .
Din razele ce-ardeau pe fruntea zeului se r spândea
dogoare atât de nemiloas , încât bietul Heracle n-a mai
putut s-o-ndure. Şi, sup rat amarnic, a pus mâna pe
arc. Era gata s trag în zeul Helios, crezând c vrea
anume s -i pârjoleasc trupul. Dar zeul Helios, mişcat
de voinicia eroului teban, l-a îndemnat s -şi lase armele
la o parte:
— Las arcul încolo, c ci eu sunt Helios, zeul ce
înc lzesc p mântul şi pe oameni. Şi, fiindc ştiu c vrei
s-ajungi în Eritia, uite, î i împrumut barca mea cea
rotund , f cut de Hefaistos din aur şi argint, a rostit
Helios. Îns -o s - i fie greu s lup i cu Gerione. El nu
are un trup, ci trei, prinse din mijloc. Are trei capete şi
şase mâini enorme. La fel, şase picioare. Luptând, el te
izbeşte cu câte trei s ge i şi trei l nci dintr-o dat . Mai
bine nu pleca.
Totuşi, fiul Alcmenei nu s-a înfricoşat. A şi s rit în
barca rotund , fermecat , vâslind spre Eritia. La rm s-
a ar tat alt uriaş, Eurition – ciobanul ce p zea cirezile
de vaci ale lui Gerione – şi câinele s u, Ortos.
 Ortos avea şi el dou capete hâde şi era frate bun cu
câinele lui Hades, paznicul din Infern.
Dup ce-a biruit pe cioban şi pe Ortos, Heracle-a fost
silit s dea piept cu st pânul cirezilor de vaci, uriaşul
Gerione.
Lupta n-a fost uşoar , Heracle-a fost lovit; dar vitejia
lui şi ghioaga cea grozav l-au ajutat s -nving . El a suit
în barca de aur cea rotund a soarelui cireada de vaci
nemaiv zute, şi a plecat spre cas .
Trecuse în Europa şi îşi mâna cireada prin mun ii
Pirinei, prin Galia, pe urm prin Italia. Aici zei a Hera i-a
r zle it o vac , ce s-a pornit înot pân -n Sicilia. A trebuit
s-o caute, s lupte pentru ea c-un fiu al lui Poseidon,
care o ascunsese într-o ciread -a lui. A ajuns dup-aceea
la Marea Ionic . Aici, zei a Hera a sem nat turbarea în
toate vacile. Lovite de turbare, s-au r t cit prin lume, în
cele patru col uri. Iar le-a c utat voinicul. ţu greu le-a
adunat şi le-a adus pe toate regelui Euristeu.
Numai c Euristeu a poruncit s fie vacile înjunghiate
şi carnea lor jertfit ocrotitoarei sale, soa ei lui Zeus,
Hera.

SE SPUNE ţ , DE ţIUD , regele Euristeu s-a dus pe

urm -n templul zei ei şi, plângând, îi gl suia astfel:
— ţum? Nu e nici un mijloc s -l r pun pe Heracle?
Nu este nici un monstru s -l fac buc ele? O, Hera, tu
m -nva unde s -l mai trimit? În tine mi-e speran a. Tu
ai f cut, prin vraja ca s ajung pe lume eu înaintea lui,
şi astfel s fiu rege iar el numai un sclav. Ajut -m şi-
acuma! Nu m las zei o Mi-e team de Heracle, c ci el e
prea puternic, şi eu sunt prea slab. Şi cum s lupt cu
el? Aş vrea… aş vrea, zei , s -l v d odat -nfrânt. Şi s
respir în voie, sc pat de marea team c se va r zbuna…
— Nu plânge, zicea Hera. De-asta te-am în l at pe
tronul din Micena, ca tu s te jeleşti? Iar el s biruiasc
un monstru dup altul, f r-a p i nimic? Ascult ,
Euristeu. Nu pierde nici o clip . Trimite-l dar la Hades,
s - i aduc pe ţerber, câinele lui de paz , cel cu trei
capete. Aşa se va sfârşi!…
— Pe ţerber?… ţum?… La Hades?… ţum de nu m-
am gândit?… Î i mul umesc, zei !
Şi-ndat -a dat porunc regele din Micena sclavului
s u, Heracle, s plece în inutul cel negru al lui Hades.
S -i aduc pe ţerber, teribilul dul u, cu capete de-
aram , cu inim de piatr şi şerpi încol ci i, în gheme,
pe grumaz.
— S mi-l aduci, dar iute… s-a r stit Euristeu. De nu
p trunzi la Hades şi nu-l r peşti pe ţerber, s-a terminat
cu tine, ştii moartea ce te-aşteapt !… Ştii c eşti
blestemat chiar prin voin a Herei!…
Şi eroul Heracle a pornit iar pe cale. A unsprezecea
munc ştia c e mai grea ca toate celelalte.
 ŞI-A MERS, A ţ UTAT LOţUL, o peşter adânc ,
prin care se putea p trunde în Infern. Infruntând genii,
monştri, care-i st teau în cale, ajunge pân’la Hades.
Umbrele din Infern, cum îl z resc, alearg şi s-ascund
prin cotloane. Pentru c şi Heracle era-nfior tor, mai
ales la mânie. Şi ghioaga lui uriaş , şi chiar pielea de leu
purtat pe spinare îl f ceau mai cumplit.
Pe-o stânc st în lan uri, greu osândit, Tezeu, acel
care-l urmase la Pontul Euxin, în ara amazoan , pe
viteazul Heracle. Era înl n uit pentru c încercase s-o
fure pe so ia regelui din Infern, pe ţora-Persefona,
pentru prietenul s u, regele Piritou
Heracle-i rupe lan ul doar cu o smucitur , îl trage de
pe stânc şi îi arat calea de-ntoarcere acas prietenului
Tezeu.
Pe urm se îndreapt c tre tronul lui Hades şi-i
gl suieşte tare:
— Venit-am pân’aci ca s i-l iau pe Cerber, paznicul
t u şi-al mor ii. Şi nu te-mpotrivi. ţ ci îl voi lua
oricum…
Hades a în eles, la fel ca zeul Ares, c lupta cu
Heracle nu ar fi fost uşoar . N-a îndr znit s -i stea prea
tare împotriv , dar i-a r spuns viclean:
— Po i s mi-l iei, Heracle, dac te sim i în stare s
mi-l dobori pe ţerber, f r s lup i cu arme.
— Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici
paloş şi nici lance. ţu mâna i-l dobor! a mai rostit
Heracle.
Şi s-a şi repezit. L-a înşf cat pe ţerber, temeinic, de
grumazuri, şi l-a strâns ca-ntr-un cleşte. Şerpii lui
şuierau şi încercau s -l muşte. ţoada i se zb tea. Îns
era-n zadar. L-a strâns atât pe Cerber, atât l-a gâtuit,
pân ce şi-acest monstru s-a pr v lit ca mort.
— Las -l! a strigat Hades. Las -l! L-ai biruit. Po i s
mi-l iei, Heracle, numai nu-mi omorî pe bietu-mi câine,
Cerber.
Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un um r pe
câinele lui Hades, şi-a pornit spre Micena, spunându-i la
plecare zeului din Infern:
— Nu fi mâniat, Hades, c i-am înfrânt pe Cerber. Şi
moartea uneori o putem birui, dac o înfrunt m, dar pe
un biet c el, care-i paznicul ei!…
Pe drum, pe cât se spune, din gurile lui Cerber a
picurat venin, şi de pe trup o spum . Era sudoarea lui.
Unde au c zut spuma sau verdele venin, au crescut
buruiene: cucut , m tr gun … Tot ce-i otr vitor. Şi-aşa,
dup legend , s-au ivit plantele veninoase
Auzind Euristeu c a sosit Heracle cu Cerberul pe,
spate, însp imântat de moarte şi tremurând ca varga, a
s rit în butoi. În butoiul de-aram , unde se ascundea de
câte ori Heracle aducea câte-un monstru – tot din
porunca lui. Şi de-acolo ipa:
— Du-l înapoi, Heracle… Du-l înapoi, te rog… A fost
numai o glum . ţe s fac eu cu ţerber? Nu am câini
destui? Du-l înapoi lui Hades. Te rog acum ca prieten.
Nici nu- i mai sunt duşman.
S-a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades şi i-a
zvârlit dul ul în peştera de piatr unde s l şluia.
 DAR, CUM S-A V ZUT LIŢER de spaim şi primejdii,
regele Euristeu şi-a schimbat iar şi glasul:
— Ţine. Pân acum, Heracle, ai împlinit mereu
poruncile primite. Adic unsprezece. Mai este înc una.
Dou sprezece-s toate. Şi de vei izbuti, s-a o rât tiranul,
vei fi eliberat. De nu… Ştii tu prea bine… Te-aşteapt …
ai s vezi… Deci ia- i din nou m ciuca şi pleac s -mi
aduci merele fermecate. Da, merele de aur, despre care
aud c s-ar g si-n gr dina nimfelor hesperide27… Pe
unde-o fi gr dina nu ştiu, nu m priveşte… Dar s -mi
aduci trei mere… Porneşte! Poruncesc…
S-a dus din nou Heracle pe c ile robiei, şi iar a
colindat lumea toat de-a rândul, cum cerea Euristeu,
cel sf tuit de Hera.
Şi unii spun c-Atena i-ar fi dest inuit eroului Heracle
c drumul spre gr dina cu merele de aur îl ştie doar
Nereu – un b trân zeu al m rii. Atâta c Nereu nu-l va
m rturisi decât silit prin lupt .
A trebuit s-aştepte, pe rmurile m rii, Heracle, mult
vreme, pân ce l-a z rit pe zeul cel b trân, când a ieşit
odat , s stea pu in la soare. Şi, f r mult vorb , eroul
i-a s rit îndat în spinare şi s-a luptat cu el. Era dibaci
b trânul şi-avea muşchi de o el.
S-au luptat mult acolo, pe prundurile m rii, s-au
pr v lit în ape, s-au ridicat pe rm şi, în sfârşit, Heracle
l-a strâns peste mijloc cu mâinile-ncleştate şi l-a legat
burduf. Zadarnic zeul m rii a luat înf iş ri de taur şi de
cal, berbece şi chiar câine – n-a mai putut s scape.
Silit, zeul Nereu a spus unde-i gr dina: la marginile
lumii, în locul unde Atlas ine pe umeri cerul. Iar
gr dina se afl sub paza unor nimfe – numite hesperide
– nişte nimfe-ale serii – şi-a unui monstru, Ladon, c-un
ochi neadormit.
De va putea Heracle s-ajung pân-acolo, s -l înving
pe monstru, s treac şi prin vraja nimfelor hesperide,
va putea s culeag din fructele de aur. Dar calea spre
gr din nu o ştie nici el, cu toate c e zeu.
— Şi cine-o ştie oare? l-a strâns tare Heracle.
— O ştie unul singur, îns el e-n l at din porunca lui
Zeus pe-o piatr col uroas , pe Elbrus, în Caucaz, şi-un
vultur îi sfâşie ficatul ne-ncetat…
— Acesta-i Prometeu, p rinte-al omenirii, a gl suit
Heracle. Nu-i nimeni ca s fie mai pre uit de mine în
toat lumea asta. S-a jertfit pentru oameni. Zace de-
atâta vreme în lan uri pe nedrept, greu osândit de Zeus.
De când râvnesc la cinstea de a-l elibera…
— S nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni
nu ur şte mai mult marele Zeus decât pe-acest titan, ce-
a îndr git pe oameni, sup rându-i pe zei…
— Încotro este drumul spre Elbrus? a-ntrebat,
cuprins de ner bdare, fiul mândrei Alcmena.
— Încolo! i-a r spuns Nereu cu încruntare, ar tându-i
cu mâna spre r s ritul lumii. Dar stai, nu te pripi…
Îns fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. ţu pas gr bit
pornise voios spre r s rit.
 ŞI-A MERS, A MERS HERACLE, str b tând m ri şi
ri, şi s-a luptat pe drumuri cu un uriaş, Anteu, un alt
fecior al Gheei. Acest uriaş vestit chema pe trec torii
prin ara lui la lupt , şi to i erau învinşi.
De fapt, Anteu, uriaşul, avea o tain -n lupt . El fiind
feciorul Gheei, cât timp atingea râna, p mântul ce-l
n scuse, era nebiruit. P mântul larg – chiar Gheea – îi
da din nou puteri.
Şi cum trecea Heracle prin Libia28, uriaşul l-a strigat:
— Voinice, vino-ncoace s ne-ncerc m puterea, şi
care-o fi învins s i se sting via a. Te învoieşti?
— Fireşte!… a-ncuviin at Heracle.
În acest fel s-au prins la lupt îndârjit . Dar feciorul
lui Zeus – şi voinic, şi iste – a cam b gat de seam c
ori de câte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i sl bea puterea.
Şi, cum îl trântea jos, cum atingea uriaşul doar talpa de
p mânt, iar şi se-nviora.
Dornic s nu-i mai scape, l-a prins de sub iori, l-a
ridicat în sus şi l-a inut aşa o vreme-ndelungat ,
strângându-l tot mai tare, zdrobindu-i os de os.
Nemaiputând s-adune putere din p mânt, Anteu, sleit
cu totul, s-a pr v lit, învins.
S-a mai luptat pe urm eroul şi cu-al i regi, c ci era
calea lung . Dar pân la sfârşit, tot a ajuns pe munte,
pe Elbrus, în Caucaz.
 Aici z cea feciorul titanului Iapet, cel osândit de Zeus
la chin pe veşnicie, pentru c d ruise celor de pe
p mânt focul r pit de zei. El sta în lan uri cu mâinile la
spate şi un piron în piept. Şi vulturul lui Zeus, fl mând
necontenit, cu ghearele înfipte în trupul s u sl bit, îi
scormonea ficatul cu ciocu-nsângerat, fiindc nici o
clip titanul osândit nu s-a plecat lui Zeus şi n-a cerut
iertare.
Dar Prometeu, titanul, de mii şi mii de ani înl n uit
pe stânc , privea tot ne-nfricat spre cer şi spre p mânt.
— Aşadar tot aicea te afli, Prometeu? a gl suit
Heracle, când a ajuns acolo şi s-a urcat pe munte,
luptându-se cu vântul ce aducea cu sine grindini
biciuitoare.
— Tu cine eşti, voinice? a murmurat titanul, v zându-
l pe viteaz în vârful muntelui.
— Heracle m numesc. Sunt fiu de p mântean . Tu
suferi pentru oameni. Şi-un om te va salva.
— Dar nu te temi de Zeus şi de mânia lui?
— Nu. Nu m tem de nimeni. Tu singur ne-ai dat
pild . Ai ridicat din tin pe muritori, titane. Le-ai d ruit
puterea de-a înfrunta pe zei.
Din cer, în acea clip , s-a auzit un ip t şi-un vâjâit
de spaim . Venea, dinspre Olimp, chiar vulturul lui
Zeus, cu aripile-ntinse, cu ochi roşii, de foc, cu ciocul de
o el. Se rotea împrejurul acelei stânci înalte, ipând cu-
amenin are, gata s se repead c tre cei doi eroi, gata
s -i pedepseasc în numele lui Zeus.
— Fereşte-te, Heracle! a rostit Prometeu, în timp ce
vântul aspru urla peste Caucaz. E vulturul lui Zeus, cu
ciocul de o el, cel care îmi sfâşie ficatul zi de zi…
— E vulturul lui Zeus? a hohotit Heracle. De azi nu va
mai fi. Şi şi-a pus o s geat , muiat în veninul hidrei
ucis -n Lerna, îi arcul s u temut. Şi-n timp ce-naripatul
trimis al cerulu se avânta spre ei, a intit plin de grij .
ţoarda a zbârnâit. S geata şi-a luat, zborul, şi vulturul
lui Zeus, cu aripile-ntinse, dând ip tul de moarte, s-a
pr v lit str puns, în marea furtunoas .
Se spune c atuncea vântul s-a înte it. Prometeu se
zb tea în lan urile sale, dar ele, cetluite de zeii olimpieni,
erau cu mult prea tari pentru puterea lui, atât de mult
sleit în veacurile lungi de când sta osândit.
Îns fiul Alcmenei şi-a proptit un picior în col uroasa
stânc şi, când a tras de lan uri, le-a rupt numaidecât.
A smuls apoi pironul gros şi lung, de-aram , din pieptul
celui care suferea pentru oameni.
Furtuna şi mai tare s-a înte it atunci. ţerul s-a
despicat. Bubuituri grozave au sunat din Olimp. Valuri
de grindin i-au izbit pe eroi cu pietre mari cât oul.
Muntele cel înalt se cl tina şi el, încât p rea c este o
plut fr mântat de valuri, pe ocean.
— Olimpul clocoteşte de ur şi mânie c m-ai eliberat,
a mai spus Prometeu…
— Zadarnic mânie, a rostit liniştit sclavul lui
Euristeu. ţoboar -te, titane… Sprijin -te pe mine…
Şi fiul lui Iapet, deşi sleit de chinuri, s-a coborât
încet, dar maiestuos, din munte, sfruntând cu ochii
cerul, în mijlocul acelei cumplite vitejii. Marele Prometeu
uitase cum se umbl , şi greu putea p şi.
Spun unele legende c Zeus ar fi vrut s -şi ucid
feciorul în clipele acelea de groaznic mânie, v zându-l
pe Heracle c a eliberat, din lan uri, de pe munte, pe
duşmanu-i de moarte, pe dârzul Prometeu. L-a domolit
Atena, ce i-a reamintit c , dup prevestirea b trânului
Uranus, puteau s se ridice din nou feciorii Gheei,
gigan ii fioroşi, la lupt contra lui şi-a olimpienilor. Şi-
atunci şi-ar pierde tronul însuşi marele Zeus, de n-ar
putea s aib pe fiul s u, Heracle, al turi, în r zboi. Mai
bine s -i dea pace.
— Prometeu a sc pat din lan urile sale. Dar e prea
ostenit. Nu mai poate lupta. Şi fiindc el a fost osândit
s r mân înl n uit de-o piatr , s fac f urarul,
Hefaistos cel şchiop, un inel, o, verig . La ea s pun -o
piatr . Iar acel inel s -l poarte Prometeu. Eu îns mi i-l
voi da. Pe mine m va crede c nu-i un vicleşug. Aşa
r mâne totul în lume neschimbat. Nici Heracle nu piere,
şi- i poate ajuta la vreme de nevoie, iar Prometeu
p streaz lan ul – acea verig legat de o piatr –
precum ai jurat tu.
Şi atunci se zice c s-a f cut inelul cu piatr
nestemat , ce se poart şi ast zi în amintirea celui ce-a
fost înl n uit.
Dup aceast fapt , Prometeu a plecat într-o insul
mic de la cap tul lumii – unde s l şluia b trânul zeu
Uranus, cel doborât de Cronos – s -şi odihneasc trupul
atât de chinuit.

EI S-AU ÎMŢR IŞAT, şi Prometeu, titanul, l-a-nv at

pe Heracle, în ceasul desp r irii, ce drum urma s-apuce,
ca s ajung grabnic în ara hesperid :
 — Acolo, în gr dina nimfelor hesperide, a rostit
Prometeu, cresc merele de aur. E toat avu ia
p mântului furat şi-nchis într-o gr din de zeii
olimpieni. Tu du-te şi le-o smulge. Adu-o întregii lumi.
— Voi fi tare ca tine… a gl suit Heracle şi a pornit la
drum. N-a trecut mult, şi sclavul regelui din Micena a
ajuns la Atlas, în ara hesperian . Aici şedea Atlas cu
picioarele-n mare, şi pe umeri purta larga bolt
cereasc . Mai departe de el, se întindea gr dina în care
str luceau, prin frunzele de aur, merele fermecate,
bogate în parfum.
Când a sosit Heracle, a rostit lui Atlas:
— Ţ trân sl vit, sunt fiul Alcmenei şi-al lui Zeus,
trimis de Euristeu s -mi dai câteva mere…
— Eu am s - i dau ce-mi ceri, a gl suit titanul, da-n
schimb s ii tu cerul cât timp le voi culege.
— i-l in, a spus Heracle.
— Bolta-i nespus de grea!
— Nu-mi pas , tot o in, a gl suit Heracle.
Şi fiul lui Iapet i-a trecut lui Heracle bolta, uşor, pe
um r. Era atât de grea, c muşchii lui Heracle s-au
îngroşat ca mun ii. Sudoarea-i curgea-n râuri. De şale
se plecase aproape de p mânt.
Atlas, în vremea asta, s-a dus şi a cules numai câteva
mere. S-a-ntors apoi şi-a spus:
— Te-ai înşelat, Heracle… Te voi l sa aici, în locul
meu, pe veci. M-am s turat s port povara blestemat ,
pe care însuşi Zeus mi-a pus-o pe spinare… Te las aici
cu bine. Iar eu plec la Micena cu merele de aur.
Şi, hohotind de râs, Atlas a vrut s plece.
Heracle, pentru o clip , n-a ştiut ce s fac , pe urm
i-a r spuns:
 — Desigur, ai dreptate, ai îndurat destul… Dar eu nu
sunt ca tine s mân de titan… şi um rul m doare. Aş
vrea s -mi pun pe um r blana asta de leu, s -mi fie mai
uşor… deci ia- i înapoi, Atlas, bolta, numai atât cât îmi
aştern pe um r blana moale, de leu.
Atlas era şiret; dar nu şi în elept. A pus merele-al turi
şi-a luat pe um r bolta.
— Hai, potriveşte- i blana, a spus el lui Heracle.
Îns Heracle a râs:
— Aşa te socoteai, b trânule Atlas, c po i s m
înşeli? Dar una-i socoteala şi alta e isprava… R mâi deci
tu, cu bine… Îmi pare r u de tine, dar nu- i pot ajuta…
Şi luând acele mere, de-unde erau l sate de titanul
Atlas, Heracle a pornit cu ele spre Micena.
Euristeu le-a primit negru de sup rare.
Nici cea din urm munc nu i-a fost de folos şi n-a
putut s-aduc pieirea lui Heracle.
Nemaiavând ce face, regele Euristeu a trebuit s
spun , înaintea tuturor, c eroul Heracle a împlinit cu
cinste dou sprezece munci. Poate s plece liber din
oraşul Micena.
Sc pase deci Heracle de cruntul Euristeu29, dar în
Olimp zei a cea nemiloas , Hera, tot îl mai urm rea şi
nu vroia s -l ierte c s-a ivit pe lume, din dragostea lui
Zeus cu regina Alcmena.
 ŞI-A TREBUIT HERACLE s intre-n alte lupte… S -
nfrunte şi al i monştri, şi fiare, şi al i regi… Nici nu pot fi
descrise, atâtea sunt de multe aceste întâmpl ri. L-a
ajutat pe Zeus s -nving pe gigan i. A pedepsit pe-un
rege, Laomedon din Troia, care îl înşelase. S-a r zboit cu
Ares şi cu feciorii lui; şi i-a înfrânt în lupt . S-a b tut cu
Apolo şi-a-nfrânt pe Ahelou, un fluviu zeu puternic,
fecior al lui Ocean. Acesta îşi pusese privirea însetat pe
o copil dalb , mândra Deianeira, pe care şi-o dorea
Heracle de so ie. Ţiruind pe-Ahelou, Heracle s-a-nsurat
cu frumoasa fecioar .
Plecând apoi spre cas , Heracle şi cu soa a au întâlnit
alt fluviu cu apele umflate. Aici sta un centaur cu
numele de Nesus.
ţentaurul acesta ajuta c l torii, în schimbul unei
pl i, s treac peste fluviu.
Ajungând şi Heracle cu tân ra-i so ie prin locurile-
acestea, Nesus s-a îmbiat s treac pe mireas pe malul
cel lalt. Heracle s-a-nvoit, ba i-a mai dat şi plat . Atunci
Deianeira s-a urcat pe spinarea centaurului Nesus.
Urma ca mai apoi s -l treac pe Heracle.
Atâta doar c Nesus şi el se-ndr gostise de frumoasa
mireas .
De cum a trecut râul, a vrut s-o ia la fug , s
r peasc mireasa, s piar prin p duri. Îns Deianeira a
început s ipe.
 Heracle-auzind glasul iubitei lui so ii, deşi n v lea
râul cu unde învârtejite, s-a n pustit înot. Sosind apoi
pe rmul care-i sta împotriv , a pus s geata-n arc –
s geat ce avea vârful muiat în fierea dih niei din Lerna.
Iar centaurul Nesus s-a pr v lit în tin , cu sângele
curgându-i şuvoi otr vitor.
Dar nici centaurul n-a vrut s -şi dea sfârşitul f r-a se
r zbuna. Fiind sf tuit de Hera, Nesus, în ceasul mor ii,
a strâns tot acel sânge într-un vas de p mânt, l-a dat
Deianeirei, înv ând-o aşa:
— Tu, preafrumoas fat , eşti cea din urm fiin pe
care o trec râul şi, fiindc te-am iubit, doresc s - i fac şi-
un dar. Uit ura pe Heracle. Tr ieşte fericit . Dar ia
sângele-acesta, care-mi curge din ran . Adun -l într-un
vas şi t inuieşte-l bine. Dac nu p strezi taina, sângele-
şi pierde vraja. Şi dac vreodat Heracle şi-o r ci
dragostea pentru tine, îmbib -i pu in haina în sângele-
mi jertfit, şi el se va întoarce. Nici o alt femeie nu va
mai izbuti atunci s -i fie drag … P streaz îns taina, a
mai murmurat Nesus, cu ultimul suspin, şi-ncrede-te în
mine.
Mândra Deianeira s-a l sat am git , cu gândul s -şi
p streze dragostea lui Heracle. ţopil f r minte, s-a
încrezut în Nesus. Aproape f r voie, a luat vasul cu
sânge şi l-a vârât sub hain .
Tocmai venea Heracle. El l-a împins pe Nesus în ap
cu piciorul. Luând-o pe soa a sa de mân , cu iubire, au
pornit împreun spre cas , mai departe.
 P REA AţUM ţ TOTUL, în sfârşit, va fi bine.
Deianeira, soa a frumoas , iubitoare, i-a d ruit şi-un
prunc. Un b iat dolofan, care se numea Hilos. Tare-i mai
îndr gea Heracle şi pe soa şi pe fl c ul lui!
Numai zei a Hera, cu ura ei nestins , nu se mai
potolea. Şi-ntr-o zi, când Heracle şedea cu un bun
prieten, Ifite, sus, pe zidul cet ii din Tirint, vorbind de
câte toate, l-a z rit iar zei a ce îl ura de moarte. Şi ce i-a
dat prin gând? A fost Heracle sclav la regele Micenei, dar
a sc pat cu bine. Hai s -l robeasc iar şi şi s -i
pricinuiasc alte noi suferin e. Şi a trimis o furie, un
geniu al lui Hades, s -i r t ceasc mintea. Heracle a
sim it o fierbin eal -n piept, ochii i s-au f cut ca la un
lup turbat, bra ul împins de Hera l-a lovit pe Ifite f r de
pricin , şi el a c zut jos, izbindu-se la frunte, r mânând
mort pe loc.
Dup legea cea veche, urma a isp şi pentru-o astfel
de fapt , şi pedeapsa era vinderea lui ca sclav oricui, în
lumea larg .
Aşa, fiul Alcmenei s-a pomenit iar sclav. L-a cump rat
Omfala, o regin trufaş , bogat , capricioas , st pâna
Lidiei. L-a luat pentru trei ani.
În timpul cât Heracle a fost sclavul Omfalei a-ndurat
umilin e. O, ce mai umilin e…
Regina îl silea pe voinicul b rbat s se-nveşmânteze-n
v luri, ca fetele de cas . S toarc pe fus lân . S ese la
r zboi pânzeturi pentru ea, cu mâna lui deprins numai
în lupt grea. Iar ea-şi punea în schimb blana cea
fioroas , ce se târa pe jos, şi lua în mân scutul, şi îşi
punea armura, şi se juca cu ghioaga ce nimicise-n lupt
şi monştri şi balauri.
Astfel se str duia s -l fac de ocar pe voinicul
Heracle.
Şi el, cu moliciune, uitându-şi b rb ia, privea la ea
oftând, c ci şi-acolo-n robie, Hera tot nu-i da pace.
Trimisese pe Eros s -i s geteze pieptul, s -i tulbure
sim irea, f când s -i izvorasc o dragoste nedemn de
un erou ca el, pentru acea regin din ara Lidiei, care îl
umilea.
Dar au trecut şi anii cei negri de sclavie. Deianeira,
soa a, îl aştepta plângând. Ştia c-o s soseasc acas ,
lâng ea. Nu mai avea r bdare. Ieşea mereu la por i şi
cerceta în zare.
ţând, iat -i vine veste c -n drumul c tre cas , înso it
de tovar şi viteji, tot ca şi el, s-ar fi luptat c-un rege,
care-l batjocorise. ţ regele acela ar fi c zut în lupt , şi
fiica lui, Iola, o preagingaş fat , se afla între robi. Mai
mult, chiar se zvoneşte c eroul Heracle a-ndr git-o pe
fata regelui doborât şi-o va lua de so ie.
— Cum? Eu l-am aşteptat atât de credincioas , jelea
Deianeira. şi el m-a şi uitat? A îndr git pe alta?…
Dar vestea o d duse din nou zei a Hera, în ura ei
nebun , c ci, f r îndoial , nici nu era aşa. Heracle se
gândise c va-nsura pe Hilos, fiul s u mult iubit, cu
gingaşa Iola.
Atunci Deianeira, prins de dezn dejde, şi-a amintit
de sfatul ce i-l d duse Nesus, în ceasul când pierise. A
luat pe loc o hain . A îmbibat-o-n sânge. În sângele lui
Nesus, otr vit de s geata ce fusese-nmuiat în verdele
venin al hidrei de la Lerna. Şi a trimis veşmântul
iubitului Heracle, socotind c prin farmec îşi va
recâştiga dragostea lui pierdut .

ACEST TRIMIS AL SOA EI a sosit la Heracle tocmai

când se serbau biruin ele sale şi când se preg tea s se
întoarc -acas . Şi în semn de cinstire pentru Deianeira,
Heracle-a vrut s -mbrace haina abia primit . Îns ,
punând eroul veşmântul pe spinare, a sim it o arsur , şi
stofa s-a lipit şi i-a p truns în carne. Parc -l b tea în
cuie. Parc -l frigea cu jar.
A vrut s -şi smulg haina, dar cum tr gea de stof , i
se rupea şi pielea. ţarnea se sfâşia şi îl durea mai tare.
— O!… a-nceput s spun Heracle. E prea mult. Cad,
în sfârşit, din voia preaduşm noasei Hera. Tu, Zeus,
care ştii c nu am nici o vin , fiindc i-am fost fecior,
primeşte-acum ofranda!… Iat , sunt jertfa ei…
Şi el a dat porunc s fie dus pe-o targ de ramuri,
sus, pe muntele Eta, lâng oraşul Trahis. Aici s se
ridice un rug, ca pentru mor i.
ţu ultimele for e, în chinuri mai cumplite ca ale lui
Tantal – c ci tot mai mult otrava îi p trundea în sânge –
Heracle s-a urcat pe rugul preg tit.
— Unde-i Deianeira? a întrebat eroul. Unde e soa a
mea?
 — Soa a ta şi-a vârât în inim un paloş, aflând c vei
muri, au r spuns cei din preajm .
— Dar Hilos unde e?
— El este lâng tine şi se va însura cu prin esa Iola,
precum ai hot rât.
— Atunci totul e bine. S se aprind rugul…
Aprinde i! Poruncesc!… ţum? Nu-ndr zneşte nimeni?…
— Nu, nu putem, Heracle, au r spuns to i b rba ii ce
erau lâng el. ţine s îndr zneasc s dea foc unui rug,
care va arde trupul celui mai viteaz om, celui mai bun
din lume?… Tu, ce-ai distrus pe monştri şi-ai luptat
pentru oameni, s pieri de mâna noastr ? Heracle, nu
putem…
— Aprinde i iute rugul… M chinuiesc prea mult… a
mai rostit Heracle.
Înduioşat pesemne, Filoctet, un bun prieten, care îl
înso ise în lupte deseori, a sc p rat amnarul şi a vârât
scânteia sub rugul cel înalt.
Focul a prins s ard , şi trupul lui Heracle s-a-nv luit
încet în fl c ri orbitoare.
Plângeau to i cei de fa , gemând cu întristare. Numai
el nu gemea. Sta neclintit în giulgiul de fl c ri ce îl
înv luia.
În clipita aceea, legendele ne spun c s-a despicat
bolta, şi tr snete-au c zut, şi fulgere mai albe ca neaua
de pe mun i.
Un car f cut din aur s-a coborât din cer, şi-n el se
aflau Hermes, Atena şi Nike, zei a biruin ei. Nike
conducea carul. Iar Hermes şi Atena l-au ridicat îndat
pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp. Acolo, însuşi
Zeus la-ntâmpinat la por i şi, dup -atâta trud şi-atâtea
suferin i, pe care le-ndurase în via a sa Heracle, s-a-
nduplecat şi Hera.
În cântece voioase Zeus a poruncit ca eroul Heracle s
r mân -n Olimp; şi-n semn de-mp c ciune, Hera i-a
d ruit pe fiica ei de soa , pe gra ioasa Hebe, zei a
tinere ii30.
 Note:

1. Zeus ştia, aşa cum s-a mai ar tat, de la bunicul s u,

Uranus, cel dintâi zeu al cerului, c în anumite lupte, cum au fost
bun oar cele date cu gigan ii, n-ar fi putut s înving f r
ajutorul unui p mântean. De aceea hot râse ca p mânteanul
care trebuia s -l ajute în aceste lupte s fie un fecior al s u.

2. Regele Micenei, Electrion, o f g duise pe fiica sa, frumoasa

Alcmena, de so ie, aceluia care-l va sc pa de urgia unor triburi
vecine, ce-l jefuiau de aur şi cirezi şi-i uciseser feciorii. Amfitrion
îl sc pase de primejdie pe regele Micenei şi, drept r splat , o
primise pe Alcmena de so ie. Dar, dintr-o întâmplare nenorocit ,
f r s vrea, Amfitrion îşi lovise socrul, pe regele Electrion. Dup
datini, trebuise s -şi r scumpere vina, p r sind Micena. Se
stabilise, împreun cu Alcmena, la Teba, fiind primit cu mare
cinste de c tre regele ţreon c ruia îi pl tea ospe ia, ap rându-l
cu armele de duşmani. Zeus se înfl c rase de dragoste pentru
Alcmena într-un astfel de r stimp, când so ul ei era plecat la
r zboi.

3. Regele Electrion – tat l Alcmenei cea frumoas – era fiul

eroului Perseu şi al Andromedei. Dup ce întemeiase Micena,
eroul Perseu îl f cuse regele oraşului pe fiul s u, Electrion. Deci
fiul Alcmenei, Alcide sau Heracle, se tr gea din spi a lui Perseu,
fiind un str nepot al acestui erou.

4. Stenelos era cel de-al doilea fiu al lui Perseu şi al

Andromedei. Dup Electrion, el urmase pe tronul de mare basileu
al Micenei.

5. Numele de Alcide, dat odraslei lui Zeus şi a Alcmenei, pare

c înseamn „Vigurosul”.

6. Aceasta întâmplare a fost pus pe pânz de Tintoret şi

Rubens, doi pictori renumi i. Iar poetul romantic, Alfred de
Musset, a zugr vit-o în versuri nespus de delicate.
 7. Într-o statuie, care se afl la Roma, în ţapitoliu, este
înf işat Alcide-Heracle – copil – când nimiceşte şerpii. Pe unul îl
ridic la în l imea ochilor, privindu-l f r team . Iar cel lalt se
afl aproape mort, pe scut. Între ruinele oraşului Pompei, în Italia,
s-a aflat, de asemenea, pe ziduri, o pictur cam asem n toare.
Aici este îns de fa şi Alcmena, trezit de Ificle, cu plânsetele lui.
Este şi Amfitrion cu sabia în mân . Privesc amândoi, înm rmuri i,
cum un copil r pune doi monştri ca aceia ce fuseser trimişi de
Hera.

8. Apolodor, poet m iestru din Atena, şi al i cânt re i din

vremea lui povesteau c Heracle ajunsese de o for şi o
grandoare neobişnuit . Era înalt şi falnic. Ochii îi scânteiau. ţând
tr gea cu arcul sau când azvârlea lancea, p mântul se zguduia.
Nu se întâmpla niciodat s -şi greşeasc inta.

9. Scena este zugr vit impresionant pe un vas antic. Heracle

îşi ucide copiii. Megara încearc s fug . Totul se petrece sub
ochii îngrozi i ai Alcmenei şi ai prietenului s u, Iolau, sub
blestemele zei ei nebuniei, Mania. Pe aceast tem au mai scris
dou piese şi marele poet elin Euripide şi scriitorul latin Seneca.

10. Despre aceast întâmplare ne povesteşte Xenofon,

discipolul filozofului Socrate, reluând unele legende mai vechi.
Artele plastice au ilustrat din plin aceast povestire.

11. V g una leului legendar se vede şi ast zi în Grecia, lâng

urmele fostului oraş Nemeea, din Argolida.

12. Tifon, cel mai puternic gigant, feciorul Gheei, avea şi el,
într-un anumit fel, puteri divine. Se luptase cu Zeus, şi la început
îl învinsese. Abia târziu, şi greu de tot, a fost şi el învins.

13. Scena luptei cu leul a fost cântat de nenum ra i poe i,

între care şi de Apolodor din Atena. Pictorii au zugr vit aceast
lupt cel mai des pe vasele eline, dintre care unele au ajuns pân
la noi. La muzeul de art al României se afl una dintre cele mai
renumite pânze ale lui Rubens, pe aceast tem , ca şi o copie
dup cunoscuta oper sculptural a lui Antoine Ţourdelle:
Heracle arcaş, Heracle tr gând prima s geat în leul din Nemeea.
Leul din Nemee o fost urcat, dup legend , de Zeus însuşi pe
bolt . O constela ie a c p tat numele lui. În cinstea acestei
biruin e s-au organizat în Argolida celebrele jocuri nemeice,
s rb toare care avea loc din doi în doi ani, unde participau tineri
din toate col urile Eladei. Ţiruin a eroului asupra leului
reprezint în mitologia elin lupta grea, dar victorioas , a omului
cu fiarele monstruoase şi de m rimi colosale, ce populau
pâmântul în timpurile geologice, primejduind existen a omenirii.
Iat de ce artiştii au cântat cu atâta patos aceast legendar
isprav a lui Heracle.

14. Lerna se afl în preajma golfului Argos. Era un loc

ml ştinos, în care bântuiau întotdeauna molimile. Dealtminteri,
pentru vechii greci, hidra din Lerna se pare c semnifica tocmai
molimile ce iau naştere în locurile umede şi mocirloase. Ea era tot
fiica monstrului Tifon şi a viperei Ehidna, din care cei vechi
pretindeau c s-ar fi n scut o mul ime de alte fiin e monstruoase
la înf işare şi r uf c toare pentru oameni. Heracle a fost la
început un mit solar. El reprezenta îns nu str lucirea soarelui,
ca zeul Apolo, ci puterea lui. Soarele usuc mlaştinile cu razele
fierbin i şi face s piar molima, tot aşa cum Heracle, cu s ge ile
lui încinse în foc, nimiceşte teribila şi ucig toarea hidr din Lerna.
În locurile uscate – sc pate de sub domnia hidrei, ucis de
Heracle – au putut tr i apoi oamenii şi s-au putut întinde holdele
cu grâne. Poetizarea acestei for e solare de c tre oameni este una
dintre cele mai interesante din întreaga mitologie a elinilor. Pentru
a sl vi aceast biruin , cei vechi au dat numele hidrei de la
Lerna unei constela ii ce se afl , dealtfel, chiar lâng constela ia
Heracle. Tema aceasta este frecvent şi în majoritatea basmelor
noastre, unde voinicii înfrunt şi r pun fel de fel de balauri,
monştri zbur tori sau subp mânteni.

15. P s rile stimfaliene simbolizeaz , dup unii mitologi, ploile

cu grindin , care c deau cu prisosin , în timpuri foarte, foarte
vechi, şi nimiceau vegeta ia, omorând animalele şi chiar oamenii.
Soarele, înc lzind atmosfera, f cea s nu mai cad astfel de ploi.
Aici este o nou aluzie la Heracle ca putere solar .

16. Legenda spunea c pu inele p s ri stimfaliene, sc pate cu

via pe rmul golfului argolic, s-ar fi refugiat într-o insul
necunoscut din cuprinsul M rii Negre.

17. Elinii socoteau c Dun rea – Istrul, cum o numeau ei –

izvor şte din marginea de miaz noapte a p mântului.

18. ţ prioara zei ei Artemis, c prioara cerinitic , aşa cum se

mai numea – dup locul unde îşi avea s laşul: ţerineia, în
Arcadia – se pare c simbolizeaz s lb ticiunile atât de
numeroase în vechime, care distrugeau sem n turile şi gr dinile
oamenilor. La Pompei, între ruinele îngropate sub lav , a fost
g sit o statuie de bronz, înf işându-l pe Heracle prinzând
c prioara zei ei Artemis. Eroul este prezentat cu un genunchi pe
trupul animalului, inându-l cu mâinile de coarne. Şi citeşti în
atitudinea ei nobil setea de libertate. Îi vezi parc picioarele
tremurând de încordare. Îi sim i r suflarea întret iat , dup
goana istovitoare. Aceast oper de o rar m iestrie se g seşte
acuma în muzeul de art din Palermo. Alt lucrare vestit este un
mozaic de marmur , ce se g seşte în galeriile de art ale
Cracoviei.

19. Muntele Erimant se afl între vechile inuturi ale Arcadiei

şi Elidei. Era un munte bântuit de fiare. Mistre ii, mai ales, se
pare c ar fi fost nenum ra i şi distrug tori în codrii deşi ai
Erimantului. Lupta lui Heracle cu mistre ul mitic din Erimant
simbolizeaz , neîndoios, şi de aceast dat , efortul omului de
ap rare împotriva fiarelor din perioadele foarte îndep rtate ale
istoriei.

20. Psofis era tot un oraş arcadian. inutul din jur purta
numele de Psofida.
 21. ţentaurii erau nişte fiin e ciudate, jum tate oameni – pân
la brâu – şi jum tate cai. Ei se pare c reprezentau, în imagina ia
celor vechi, furtuna care se dezl n uie pe munte. Atunci când
izbucneşte vijelia în p durile mun ilor, când bolovanii se
pr buşesc în pr p stii, iar copacii se agit , iz-bindu-şi coroanele,
pare uneori c alearg în tropot herghelii întregi de cai, nechezând
şi sfor ind. Se prea poate ca de la aceste zgomote s se fi n scut
personificarea fabuloşilor centauri ai mitologiei eline.

22. Se ştie c jocurile olimpice, dup unele legende, reeditau

luptele lui Heracle, f cându-se întreceri de alergare, de curse cu
carul, arunc ri cu discul şi lancea şi trageri cu arcul.
Înving torilor li se puneau pe frunte cununi din r murele verzi de
m slin şi primeau cele mai mari onoruri. În timpul serb rilor
olimpice, orice certuri sau r zboaie încetau între oraşele greceşti,
pentru ca atle ii cei mai de seam s poat veni în Elida.

23. În folclorul nostru se g seşte, de asemenea, motivul

prinderii şi leg rii mor ii de c tre un fl c u îndr zne . Mitul
acesta reprezint dorin a de totdeauna a oamenilor de a se lupta
cu moartea şi a o birui.

24. Amazoanele aveau, dup legend , o ar pe rmurile M rii

Negre, unde cârmuiau numai femeile. O dat pe an, ele se
înso eau cu vecinii lor, gargareenii. Dintre pruncii care se
n şteau, p strau numai fetele. Le t iau îns sânul drept, ca s
poat inti bine cu arcul. Le înv au s c l reasc şi s lupte,
spre a deveni r zboinice temute.

25. Grecii vechi credeau c marginile lumii sunt coasta de

asfin it a Africii şi, în r s rit, ţaucazul. La miaz zi era Libia, iar la
miaz noapte aşa-zisele inuturi hiperboreene.

26. Este vorba de strâmtoarea Gibraltar. Se spunea c Heracle

a fixat stâncile uriaşe, ce domin de-o parte şi de alta aceast
strâmtoare. Mult vreme aceste stânci au purtat numele de
„coloanele lui Heracle” (sau Hercule, aşa cum îl numeau romanii).

27. ara hesperid , sau ara înser rii, se pare c era pentru cei
vechi occidentul Africii. Elinii, plutind pe Marea Mediteran ,
vedeau acolo, în zare, muntele Atlas. Aşa le-a venit, probabil,
gândul c muntele de piatr sprijin cerul. Dincolo de munte
vedeau, în fiecare sear , cum soarele asfin eşte, l sând în urma
lui valuri de foc şi nori polei i, ca o gr din , minunat cu fructe de
aur. Îşi închipuiau c acolo este ara nimfelor hesperide. Deşi
Atlas fusese pref cut în munte, în legenda lui Perseu, îl reg sim
ca titan în legenda lui Heracle. ţei vechi îşi permiteau de multe
ori astfel de ciud enii şi contradic ii în legendele povestite de ei.

28. Într-o povestire, Anteu apare chiar ca rege al Libiei.

29. Legenda arat c regele Euristeu şi-a primit mai târziu

pedeapsa pentru suferin ele pricinuite lui Heracle. Într-o lupt , pe
care Euristeu ar fi dat-o în oraşul Atena, a fost învins de heraclizi,
urmaşii lui Heracle. Regele a fost luat prizonier de nepotul şi
tovar şul de lupt al lui Heracle, lolau. A fost adus ca sclav la
Atena. Acolo, Alcmena, mama lui Heracle, l-a r zbunat pe fiul ei,
sco ându-i ochii lui Euristeu şi poruncind apoi s fie ucis.

30. ţ s toria lui Heracle cu Hebe, în Olimp, simbolizeaz c

biruin ele sunt aproape întotdeauna legate strâns de tinere e.
Soarele însuşi, pentru grecii vechi, era întotdeauna tân r. Heracle
care – aşa cum am ar tat mai sus – reprezenta şi soarele în
putere, a luptat contra Herei, a cerului umed, înnorat. Norii
dimine ii, lungi, sem nând cu şerpii, par a fi, dealtfel, alegoria
şerpilor, monştrilor, pe care el i-a sugrumat când era copil.
Heracle, ca for tân r solar , a comb tut tot ce era nes n tos. A
ars capetele hidrei, simbolul molimii în teren ml ştinos. A biruit
pe ţerber, paznicul mor ii, şi moartea îns şi. Apoi, dup ce a
f cut s piar atâ ia monştri, a sfâşiat haina îmbibat cu sânge,
ca norii purpurii în asfin itul zilei, şi a disp rut din vârful acelui
munte, Eta, într-un vârtej de fl c ri. În cinstea lui Heracle, a
puterii solare, grecii au orânduit serb ri heracleene în Teba,
Sicione, Maraton, Atena, unde aveau loc jocuri şi lupte fastuoase.
Marii poe i Sofocle, în piesa „Trahinienele”, Euripide, în piesa
„Heraclizii” (unde se vede moartea dat lui Euristeu de mama lui
Heracle), Apolodor din Atena, romanul Ovidiu şi al i artişti de
seam l-au cântat pe Heracle în versurile lor.
În plastic , de asemenea, figura lui Heracle a generat veacuri
de-a rândul atâtea monumente şi opere de art , cum n-au avut
nici zeii olimpieni şi nici un alt erou. Ispr vile lui au fost pictate
pe zeci, sute de vase, în nenum rate tablouri, au fost s pate în
metope, pe frize, pe frontoane, pe marmure votive, pe stele
funerare, monede şi efigii. În afar de cele dou lucr ri amintite
mai înainte – tabloul lui Rubens: „Lupta cu leul” şi „Hercule
arcaş” de Ţourdelle – într-un tablou, aflat tot în galeriile de art
ale Palatului Regal din Ţucureşti, pictorul spaniol Ribera ne
înf işeaz lupta lui Heracle cu centaurul. O alt oper , pe
aceeaşi tem , era odinioar la galeriile din Dresda, realizat de
pictorul Silvestre. A fost distrus de urgia r zboiului. La Ermitajul
din Leningrad se mai g seşte o statuie a lui Heracle matur. Iar la
Ţelvedere, în Roma, se afl un tors de o mare perfec iune. Heracle
st în repaos şi, din toat inuta pe care o are, se degaj un
sim mânt de linişte şi pace. Este chiar sim mântul pe care-l d
conştiin a puterii f r seam n. Totuşi, se crede c statuia
„Hercule Farnesse” este des vârşit . Statuia e cioplit de marele
artist Glicon, din Atena. Se pare c Heracle este înf işat în clipa
când se întoarce cu merele de aur la regele Micenei. St sprijinit
pe ghioag . În mâna dreapt ine fructele dobândite dup atâta
trud . Statuia înf işeaz idealul de for , cum îl visau cei vechi;
for a care înfrânge obstacolele şi relele iscate de natur ; puterea
omeneasc mare, triumf toare, care civilizeaz şi aduce progresul
prin efort necurmat. Parc ar fi un imn de slav închinat de artist
puterilor umane, eroice, uriaşe şi binef c toare, ce domin
p mântul şi – apoteozate – p trund şi în Olimp.
 e povesteşte c un rege-al Atenei, numit Egeu,

S era foarte, foarte mâhnit. Fusese însurat de

dou ori şi de la nici una dintre cele dou so ii
nu c p tase vreun urmaş.
Ce n-a f cut? Pe unde nu s-a dus? Pe la oracole, la
oameni în elep i, la prieteni. S-a sf tuit. I-a întrebat. A
adus jertfe zeilor şi i-a rugat în fel şi chip. Dar n-a fost
cu putin s aib vreun copil.
… Şi, am rât, regele-Atenei s-a dus în ospe ie la un
prieten al s u, ce domnea-n Argos, şi-anume la regele
Piteus, în oraşul Trezena.
— Eu nu mai sunt prea tân r, şi fratele meu, Palas,
un om hain şi crud, are cincizeci de fii, la fel de r i ca el,
a gl suit Egeu regelui din Trezena. Ar vrea s -i vad regi
în oraşul Atena. Are de gând s -mpart între aceşti
feciori şi tronul, şi oraşul. ţu to ii-au pus la cale – dup
cum am aflat – s -nceap un r zboi şi, luându-mi via a,
s se-nsc uneze ei. Acum mai am putere. Pot s -i
înfrunt în lupt . Dar ce fac mai târziu? îmi trebuie un
fecior, sprijin la b trâne e. ţum s mi-l dobândesc?…
Regele din Trezena a stat un timp pe gânduri. Pe
urm i-a r spuns:
— Uite, iubite prieten, eu am o fiic : Etra… in foarte
mult la ea. Şi tu mi-eşti drag. De-aceea, gândindu-m -
ndelung, am socotit c -i bine s i-o dau de so ie…
Spune-mi, te învoieşti?…
— O, preadevotat prieten, s-a bucurat Egeu, cinstea e
mult prea mare… Tu vrei s -mi salvezi via a, şi tronul, şi
oraşul… Şi vrei s -mi dai de soa , ast zi, pe fiica ta, pe
Etra… Ei bine, m -nvoiesc cu mult bucurie…
— i-o dau, a spus Piteus, îns te rog ceva… E
singura-mi copil , şi eu sunt cam b trân. S nu mi-o iei
cu tine. S stea aci-n Trezena, pân ce voi muri… Pe
urm în Atena va locui mereu…
— Ruga ta-i o porunc … S fie precum vrei!… a
gl suit Egeu.
Aşa s-a pus la cale nunta între fecioara din oraşul
Trezena şi regele Atenei.
Atât c -n apa m rii sta de veghe Poseidon. El o-
ndr gea pe Etra, copila lui Piteus. Şi-o dorea de so ie.
ţeva mai mult, f cuse şi anume semne, prin care îl
vestea pe regele Trezenei c va fi socrul s u.
Dar b trânul Piteus, din marea prietenie ce-o purta
lui Egeu, n-a vrut s in seama de zeul m rilor, şi a
hot rât nunta copilei sale, Etra, cu regele Atenei.
— Vai vou , a zis Poseidon, aflând aceast ştire. Vai
Etrei, lui Egeu şi regelui Piteus! Nemernici muritori, care
nesocoti i, cu-atâta îndr zneal , dorin a unui zeu…
Dornic s se r zbune, Poseidon a ieşit din valurile
m rii; pândind-o pe mireas , când f cea sacrificii, pe un
altar la rm.
Puternic ca to ii zeii, Poseidon a cuprins-o la pieptul
s u pe Etra, f r s in seama de gemetele ei, de
rug min i şi lacrimi… Şi-n timpul cuvenit, prin esa din
Trezena a n scut lui Poseidon un prunc de-o frumuse e
de neînchipuit.

EGEU, CARE N-AFLASE CRIMA ce-o s vârşise zeul

atunci, pe rmul m rii, c ci Etra, din ruşine şi team ,
nu-i spusese, s-a bucurat nespus şi-a trimis la Atena
solie, precum c are-un prunc.
— Fiul meu se numeşte Tezeu1, vestise el, prin
crainici, tot poporul. Are cine-mi urma la tron, când m
voi stinge… Nu m mai tem de Palas, nici de feciorii
lui…
ţurând, chemat de treburi, a fost silit s plece şi el
c tre Atena. Mai înainte îns , luând-o cu el pe Etra la
marginea Trezenei, i-a ar tat o stânc mai grea decât o
cas . Egeu era voinic. A s ltat pu in stânca şi şi-a vârât
sub ea sandalele şi-o spad .
 — ţând o s creasc mare feciorul t u, Tezeu, i-a
spus mâhnitei soa e, s vin la Atena. Dar ca s -l
recunosc, s poarte în picioare sandalele acestea, şi
peste mijloc spada, ce le-am ascuns aici, aşa cum ai
v zut…
Îmbr işându-şi apoi so ia şi feciorul, regele a pornit
cu carul spre Atena.
Şi-a început s treac vremea, cum trece de-obicei,
când te gr beşti, alene, şi, dimpotriv , iute, când vrei s
z boveasc …
Tezeu se-n l a îns mai repede ca al ii, c ci era fiu de
zeu.
Crescuse cam de-o şchioap , când s-auzi-n Trezena
c va veni Heracle, eroul renumit, ce r pusese fiare şi
monştri f r num r. Într-adev r, Heracle se ar t pe
drum. Iar regele Piteus îi ieşi înainte cu dreg torii s i şi-l
rugar s intre în marele palat cu por ile de-argint, care
se ridica în oraş, pe-o colin , şi-l poftir la mas .
I se fripsese-anume un bou, doar pentru el, şi i se
adusese şi un butoi cu vin.
Mai înainte îns , sclavii s-au gr m dit s -l spele pe
erou şi s -i împrosp teze trupul trudit de lupte şi de
atâta cale.
Heracle şi-a scos blana de leu cea fioroas , ce o purta
pe spate, şi-a azvârlit-o-n l turi, ca sclavii s -şi goleasc
vasele lor de ap pe trupul dezvelit.
ţopiii ce prin preajm îl priveau pe erou, v zând
aceast blan , au crezut c -i un leu ce are înc via , şi-
nsp imânta i la culme, cu ipete şi lacrimi, au zbughit-o
la fug care-ncotro putea.
Numai Tezeu, micu ul fecior al lui Poseidon, s-a
repezit afar , a-nşf cat o secure şi s-a întors îndat s
dea lupta cu leul.
ţu to ii-au râs cu poft , dar cel mai mult Heracle,
care-a gl suit mamei:
— Pu ini or s -i stea-n fa a fiului t u, Tezeu, şi multe
biruin e va dobândi în via . Sunt sigur c odat elinii-l
vor cinsti şi-i vor în l a temple…
Astfel a dat copilul întâia lui dovad – în fa a lui
Heracle – c va fi un viteaz.

AEZII POVESTEAU APOI cum a crescut Tezeu în casa

lui Piteus, pân ce-a împlinit cam şaisprezece ani, vârsta
de b rb ie, cum s-a deprins s lupte cu sabia şi lancea,
s -şi încordeze arcul, cu praştia s trag , s mânuiasc
ghioaga şi s -şi conduc -n goan caii-nh ma i la car2.
Era, spuneau aezii, un fl c u zvelt şi-nalt. Avea ochii
albaştri, şi p rul în inele îi luneca pe umeri, negru,
str lucitor.
ţând Etra a v zut c Tezeu a ajuns la vârsta
b rb iei, c e voinic, viteaz şi priceput în lupte, i-a
ar tat şi stânca sub care se-ascundeau sandalele şi
spada so ului s u, Egeu.
Se spune c -n Trezena unii cunoşteau taina ce-o
rostise Egeu so iei la plecare. Poate-o spusese vântul,
sau soarele din ceruri, sau poate c-o şoptise vreo nimf ,
vreun satir… Destul e c mul i tineri şi-au încercat
puterea, silindu-se s-apuce sandalele şi spada, şi-
avându-le s plece spre oraşul Atena, dându-se drept
Tezeu, ca s ia moştenirea b trânului p rinte.
Ei s-au silit s -mping stânca aceea mare oleac mai
deoparte. S-au unit câteodat şi doi, trei sau mai mul i,
f r s izbuteasc … Stânca sta neclintit , parc era un
trunchi r s rit din p mânt.
Dar într-o ziu Etra l-a chemat pe Tezeu la marginea
Trezenei şi i-a povestit totul.
Fl c ul s-a apropiat de colosul de piatr . S-a încordat
o dat , l-a ridicat în mâini şi l-a zvârlit în vale, şi-n locul
unde stânca st tuse pân-atunci era – scânteietoare ca
soarele amiezii – sabia lui Egeu, cu pr sele de fildeş,
b tut -n nestemate. Şi-al turea de ea, sandalele regale.
To i câ i erau de fa s-au minunat de for a ce o avea
Tezeu. Etra l-a strâns în bra e, l-a s rutat pe frunte şi i-
a rostit duioas :
— Feciorule, e vremea s pleci c tre Atena, spre regele
Egeu, ce sigur c te-aşteapt … Urc -te pe-o trirem ,
c ci calea peste m ri este mult mai uşoar . Pe drumuri
sunt tâlhari ce jefuiesc pe oameni, şi-i lovesc, şi-i ucid…
— Am s plec spre Atena, a hot rât Tezeu, dar nu
plutind pe m ri… Nu caut calea uşoar , ci drumul cel
mai greu şi cel mai plin de lupte…
 ORICÂT AU VRUT PITEUS ŞI ETRA s -l sileasc s
plece cu-o trirem , pe care vâsleau sclavi, Tezeu n-a vrut
s-aud , şi a plecat pe jos, spre Atica, spre-Atena – prin
istmul de Corint.
Numai c -n vremea asta preavoinicul Heracle c zuse
în sclavie – cum îi urzise Hera – la regina Omfala,
departe, -n Lidia. Şi mul i tâlhari şi monştri, aflând
despre sclavia eroului Heracle, bântuiau prin Elada,
s vârşind multe crime.
Şi tocmai de aceea pleca pe jos Tezeu, prin istmul de
ţorint. Vroia s -i nimiceasc pe to i acei tâlhari şi
monştri nemiloşi, ce-i asupreau pe oameni.
Aşa s-a şi-ntâmplat, c-abia plecat, Tezeu a fost silit s
lupte c-un fiu al lui Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea
to i drume ii, zdrobindu-i cu o ghioag teribil , de-
aram , f cut -n fier ria Olimpului de zeul cel meşter,
tat l s u.
— Ia stai, drume ule, l-a strigat Perifete. Ce te
gr beşti atâta? Via a tot i-e sfârşit – eşti doar în mâna
mea…
Şi şi-a ridicat ghioaga s arunce cu ea. Dar Tezeu s-a
ferit. Arma a fulgerat pe lâng el cu zgomot, a frânt
câ iva copaci şi s-a-nfipt în p mânt adânc, la câ iva
stânjeni.
Pân ce Perifete s-o poat ridica, Tezeu n-a pierdut
vremea. I-a s rit de grumaz…
 Perifete, uimit c un fl c u ca el cuteaz s -l înfrunte,
a dat un r get groaznic. S-a trântit la p mânt, c utând
s -şi afle ghioaga de unde-o azvârlise. Îns Tezeu, cu
sete, l-a tot împuns cu lancea, pân ce l-a r pus.
Dup victoria asta, feciorul lui Poseidon şi al
frumoasei Etra a plecat mai departe, prin istmul de
ţorint, purtând în mâna dreapt ghioaga lui Perifete3
Trecea cântând un imn, când, dintr-o p durice, i-a
ieşit înainte preafiorosul Sinis.
Sinis era o fiin cu trei ochi, cu cocoaş , picioare
r sucite şi-o for f r seam n. Oprind şi el drume ii,
întâi îi jefuia, pe urm apropia doi pini unul de cel lalt,
lega pe c l tor de cele dou vârfuri ale copacilor, în
straşnice curmeie, şi, hohotind s lbatic, le d dea iar şi
drumul. Pinii, sc pa i din mâna monstrului Sinis, se şi-
ndreptau la loc, smucindu-se puternic şi sfâşiind în
dou pe bietul c l tor.
Sinis îi taie drumul şi strig îndîrjit:
— În diminea a asta n-am v rsat înc sânge. Ţine c-
ai venit tu…
Ţa, d s -l şi înşface pe voinicul Tezeu, dar el, cu
arma nou pe care-o dobândise, ghioaga lui Perifete, îl
miruieşte zdrav n.
Şi-i d …
Şi-i salt -n mân ghioaga cea n zdr van , parc -i o
nuieluş .
Sinis îns -i r spunde cu bolovani şi trunchiuri,
zvârlindu-le spre el cu mult -nverşunare.
Lupta s-a purtat aprig, din zori pân spre sear ; dar,
în cele din urm , fl c ul l-a culcat pe Sinis la p mânt. A
aplecat, la rându-i, dou trunchiuri de pin şi l-a cetluit
bine de vârfurile lor. De unul dintre vârfuri l-a legat de
picioare, de altul – de grumaz. Şi le-a dat apoi drumul
trunchiurilor de pin din zdrav n strânsoare, l sându-le
s -l rup în dou , din mijloc. Astfel a r zbunat mii, mii
de c l tori ucişi nevinova i de acest tâlhar crud, care
înfricoşa tot istmul de ţorint4.

CÂND S-A AFLAT DE MOARTEA monstruosului Sinis,

a r suflat tot istmul.
Dup ce i-a sc pat pe oameni de fiorosul Sinis, Tezeu
a plecat iar. Drumul c tre Atena ducea pe malul m rii,
deasupra unor stânci drepte, pr p stioase, şi la poalele
lor marea se zvârcolea gemând, vuind cumplit.
Aici h l duia un rege numit Sciron. El pretindea,
drept plat , celor care treceau prin locurile lui, s -l spele
pe picioare. Îns când c l torul se apleca s -l spele,
Sciron îi da un brânci şi-l pr v lea în mare. În ap
vie uiau nişte broaşte estoase enorme şi fl mânde. Iar
preacruntului Sciron îi pl cea s m nânce numai
broaşte estoase. Pentru ca broaştele s aib carnea mai
fraged , mai bun , el le hr nea cu oameni, cu bie ii
trec tori ce-i arunca în valuri.
Aşa a-ncercat Sciron s -l azvârle şi pe fiul prin esei
din Trezena şi-al zeului Poseidon. Dar el, b gând de
seam c nu-i lucru curat, s-a prins bine de glezna pe
care i-o sp la r ului rege Sciron şi, când l-a-mbrâncit,
Tezeu s-a inut strâns. Apoi s-a ridicat şi, luând vasul de
aur, unde-i sp la piciorul, i l-a trântit în cap.
În lupta-nverşunat , care s-a dat pe rm vreme de
dou zile, Sciron a fost înfrânt şi aruncat în mare
broaştelor s -l m nânce.
Dreptatea s-a f cut!…
Şi s-a luptat, pe urm , Tezeu şi cu al i regi la fel de
nemiloşi…
ţea de pe urm lupt a dat-o cu Procust, pe malul
unui râu ce se numea Cefis.
Procust, tot un tâlhar, pândea ades pe calea ce ducea
spre Atena. ţând vedea un drume , îl oprea duşm nos:
— ţum îndr zneşti s treci pe plaiurile astea, f r de
voia mea?
Drume ul se oprea şi îşi cerea iertare. Îi d ruia
averea, şi hainele, şi carul, ba-i mai f g duia şi plat ,
mai târziu, doar s -l lase cu via .
Procust era înalt şi-avea o fa neagr , p roas ,
încruntat . ţum s nu pieri de spaim şi cum s nu-i
cerşeşti lui Procust îndurarea?
Dar el nu se-ndura…
— Uite, mai rostea Procust, cu voce tun toare, ca s
te iert, te culc pe acest pat de-aram . Dac eşti lung
cât patul, te las şi po i pleca…
ţ l torul, s rmanul, tremurând, se culca pe patul de
aram , îns rar se-ntâmpla s fie de-o m sur cu patul
lui Procust.
Şi când era mai lung, îi t ia cu-o secure picioarele şi
capul; şi când era mai scurt, zicea c -l alungeşte,
zdrobindu-i os de os cu un ciocan de-aram .
Dar, iat c acuma trecea pe lâng râu preaveselul
Tezeu.
 Procust îi sare-n fa c-un r get, şi-l opreşte:
— Stai! Nu te mai mişca!…
Şi-i spune ce doreşte. S se lungeasc -n pat, ca el s -
i ia m sura.
Nestând îns de vorb , Tezeu îi sare-n piept şi-ncepe-
o lupt grea cu uriaşul Procust.
Se lupt ei trei zile. Alunec -n ţefis. Se vâr prin
n moale. Se bat. Se r sucesc. Ajung din nou în iarb şi,
pân la sfârşit, Procust, cu toat for a uriaş ce-o avea,
a trebuit s recunoasc , în fa a lui Tezeu, c este biruit..
Eroul îl sileşte s se urce pe pat, s -i ia şi el m sura,
aşa precum o lua şi Procust, de-obicei.
Patul, de bun seam , era cu mult prea mic pentr-un
uriaş ca el, şi-atunci Tezeu ridic sabia lui t ioas şi-l
spintec pe mijloc, ca s -l fac mai scurt.
Astfel s-a stins din via şi ultimul tâlhar ce chinuia
drume ii spre por ile Atenei.
Auzindu-se vestea c Procust a pierit, s-a adunat
mul imea: b rba i, femei, copii. To i erau ferici i c au
sc pat de groaza uriaşului Procust.
Apoi, înconjurat de un alai m re , Tezeu s-a îndreptat
c tre templul lui Zeus, aflat chiar lâng râu.
V rsase pe drum sânge şi nu putea intra cu trupul
pâng rit în oraşul Atena.
Dup legea str veche, Tezeu şi-a sp lat trupul şi-a
s vârşit trei slujbe cerute dup datini şi s-a purificat5.
Acum, purificat, putea s calce pragul tat lui adoptiv, al
regelui Egeu, în oraşul Atena6.
 SOARELE, HELIOS ţU FA A LUI ÎMPURPURAT , ca
un disc roşu, de aram , se cobora în apa m rii – dup
credin ele str vechi – la ceasul când Tezeu, fiul prin esei
Etra, intra cu pasul sigur în Atena. Ce-i drept îns – pe
cât ne spun poe ii – nici chipul s u, nici toat
înf işarea nu-l ar tau c este un erou. Şi asta pentru
c Tezeu era frumos şi delicat ca o fecioar . P rul s u
negru – strâns altminteri în conci, s nu-l împiedice în
lupt – şi-l slobozise de-ast dat , în valuri lucitoare,
peste umeri. Purta o hain lung , ionic , în falduri. Iar
cu ochii s i albaştri cerceta toate cl dirile m re e din
Atena.
Tocmai trecea prin fa a unui templu ce se zidea în
cinstea lui Apolo. Mai mul i artişti, care ciopleau în
piatr chipuri de zei, v zându-l pe Tezeu c trece cu
pasul gra ios, au început s râd între dânşii:
— Privi i colea!… sta-i b iat?…
— Ba nu, i-o fat !… Voi nu vede i c are p rul lung şi
desf cut, s -l vad lumea?… Iar haina lui în falduri se
târ şte şi m tur tot praful de pe uli i…
Tezeu s-a încruntat pu in auzind râsul. Nu le-a
r spuns îns nimic, ci s-a-ndreptat mai lâng templu,
unde era un car cu boi. În car se adunase piatr şi
marmur . Dejugând boii cu iu eal , el a-nşf cat în bra e
carul. I-a f cut vânt şi l-a zvârlit, ca pe o minge, peste
templu.
Speria i, sculptorii au fugit ca nişte iepuri prin Atena,
temându-se c -i paşte moartea. Îns fl c ul din Trezena
a râs şi şi-a v zut de drum… şi, întrebându-i pe unul,
pe-altul, iat -l ajuns degrab şi la palatul lui Egeu.
În vremea asta, regele Egeu primise în palat pe-o
vr jitoare, despre care vom mai vorbi-n alte poveşti.
Numele ei era Medeea. Ea îi f g duise lui Egeu – cam
gârbovit de ani şi lupte – c-o s -i întoarc tinere ea.
Egeu se tot temea c Palas, fratele s u, îi va lua
tronul. ţa s se apere de Palas şi cei cincizeci de fii ai
lui, vroia s fie iar voinic. De-aceea se şi învoise s o
primeasc pe Medeea, care ştia atâtea vr ji şi îi spusese
c -l va face, la trup şi fire, ca atunci când avea dou zeci
de ani.
Cine n-ar vrea s fie tân r, când oboseala b trâne ii îl
încovoaie spre p mânt?

DAR, ÎNTRE TIMP, sosise la poarta regelui Egeu

voinicul tân r din Trezena.
— ţine eşti tu? îl întrebase o straj pe Tezeu. De
unde vii?
— Sunt un drume . Sosesc din ţreta. Ştiu s şi cânt.
Vreau s -l desf t pe regele Egeu, rostindu-i versuri şi
cântându-i imnuri.
— Atunci, str ine, calc -i pragul!… zisese straja spre
drume .
Tezeu intrase în palate şi se plecase regelui şi, dup
datina cea veche, b trânul rege îl poftise pe oaspetele
s u la mas , neîntrebându-l cine este. Şedeau la mas
el, Medeea şi tân rul abia sosit.
Îns Medeea, cu puterea de vr jitoare ce-o avea,
aflase c era Tezeu. Şi se temuse c b trânul – de-o şti
c i-a venit feciorul – s nu se lepede de ea. De-aceea-i
strecurase lui Egeu, în şoapt , c tân rul ce sta la mas
era un criminal trimis de fratele s u, Palas, s -l omoare.
Ba-i mai d duse, pe furiş, şi-un suc s -l toarne lui
Tezeu în vin. Un suc f cut din floare de cucut , ce
ucidea fulger tor.
Egeu, însp imântat, umpluse cu vin pocalul lui
Tezeu, şi-n el turnase sucul de cucuta.
Tocmai atunci feciorul Etrei scosese sabia de la brâu,
s -şi taie o bucat de friptur , din h lcile de carne de pe
mas .
V zând aceast sabie, Egeu strigase tare:
— Stai!… Nu sorbi din vin, b iete…
Şi-şi aruncase ochii spre sandale.
— Tu eşti Tezeu, zisese el, feciorul soa ei mele, Etra.
Te recunosc. Por i în picioare sandalele ce le-am ascuns
sub stânc , acuma şaisprezece ani. Şi sabia
str lucitoare, pe care-o ii în mân e a mea. Medeea,
vr jitoarea cea hapsân , m-a pus la cale s î i dau
otrav … Fugi, vr jitoare blestemat … Fugi, cât nu pun
s i se toarne pe gât pocalul cu cucut …
Şi-a izgonit-o pe Medeea. L-a strâns la sânu-i pe
Tezeu şi a-nceput s -i povesteasc despre Palas c
uneltise s -l ucid .
— În curte-s tocmai vestitori care mi-anun despre
Palas c s-a pornit c tre Atena cu cei cincizeci de fii ai
s i!… a spus b trânul lui Tezeu. Tu ce gândeşti? Putem
noi oare s -i înfrunt m, s -i alung m?…
— O, tat l meu, a zis fl c ul. De vreme ce-am ajuns
aici, fii bun şi las -mi mie cinstea s m lupt singur, s -
i înving…
F r a aştepta r spunsul, Tezeu, strângându-şi
armele în prip , a p r sit îndat masa şi a pornit s -
ntâmpine duşmanul.
S-a dat o lupt crâncen lâng Atena. Fiii cei r i ai
unchiului s u Palas s-au preg tit s -l înconjoare şi s -l
loveasc din trei p r i.
Îns Tezeu – aci tr gând cu arcul, aci-nfigându-şi
lancea în vr jmaşi, t ind cu sabia, izbind cu ghioaga – s-
a luptat vitejeşte şapte zile şi şapte nop i…
La cap tul celor şapte zile, nici un vr jmaş nu mai
tr ia. Erau cu to ii-ntinşi pe ruguri. Iar femeile-i
boceau.
— Tr iasc tân rul de la Trezena!… S fie pream rit
în veci!… striga mul imea-nsufle it , mirat de-
ndr zneala mare şi de puterea lui Tezeu. Dar n-ar putea
tot dânsul, oare, s scape lumea şi de taur? De taurul
adus din ţreta, odinioar , de Heracle, din ordinul lui
Euristeu?…
— Vorbi i de taurul pe care l-a scos Poseidon dintre
valuri?
— De el vorbim. Acum e liber şi pustieşte Atica, mai
ales câmpul Maraton… Nu vrei s -l r pui tu, voinice?…
— Bine – am s încerc! a spus Tezeu.
Şi a plecat spre Maraton, pe unde vie uia în voie
taurul zeului Poseidon.
A dat cu el o lupt dârz . L-a prins de coarne; l-a
plecat cu fruntea alb în rân , şi dup-aceea l-a-
njunghiat, sc pând lumea de înc-un monstru.

VENIND TEZEU IAR ÎN ORAŞ – dup o biruin -atât

de mare – s-a cam mirat c atenienii nu se înfl c rau
deloc. Nu-l aplauda aproape nimeni. Ţa, dimpotriv , era
jale. Femeile plângeau în hohot lâng palatul lui Egeu.
Iar b rba ii, cu mâhnire, c tau spre ele şi t ceau.
— Ce s-a-ntâmplat?… De ce-i atâta triste e în oraş? L-
a-ntrebat dânsul pe tat l adoptiv, Egeu.
Şi regele, plin de durere, i-a povestit c mai de mult
venise la Atena fiul regelui Minos de la Creta – ca s ia
parte la nişte concursuri. Şi la concursurile acelea, fiul
lui Minos, luptând straşnic, i-a biruit pe to i fl c ii care
s-au întrecut cu el la jocurile din Atena.
— Atunci, beat de succes, fiul regelui Minos a jurat
tare c tre prieteni c este gata s doboare şi taurul din
Maraton. Taurul alb al lui Poseidon, r pus acum de tine!
a spus b trânul rege lui Tezeu. Numai c planul s u,
f cut cu uşurin , a dat îndat greş…
— Taurul l-a ucis, pesemne?
— Da. L-a ucis… L-a luat în coarne. Şi ca pe-o
zdrean l-a purtat pân aproape de Atena… Ajuns aici,
l-a aruncat doar ca s -l calce în copite… şi bietul tân r a
murit…
— Iar voi l-a i îngropat, fireşte…
 — L-am ars pe rug şi l-am cinstit… Dar Minos, regele
din Creta, auzind vestea, a venit cu arme. Ne-a asediat
şi ne-a lovit, zicând c noi suntem de vin … Noi l-am
trimis la Maraton… Iar Zeus, ce inea cu Minos – ştii
doar c el îi e fecior!… – ne-a trimis foametea şi ciuma.
În acest fel am fost înfrân i… şi, drept tribut pl tim cu
jale, în fiecare an, lui Minos, şapte b ie i şi şapte fete…
— ţe face el cu aceşti tineri?
— Vai nou ! a gr it Egeu. Pe to i îi vâr -n labirint7,
un palat mare de la Cnosos, cu zeci, sute de coridoare,
de unde nu mai pot ieşi… Acolo îi sfâşie-o fiar … O fiar
zis Minotaur, ce-i de la brâu în jos ca omul, iar de la
brâu în sus e taur…
— Dac -i aşa, d -mi voie, rege, s plec şi eu când dai
tributul, şi s -l înfrunt pe Minotaur. Socot c am s -i
vin de hac şi am s curm aceast crim , pe care-o
s vârşeşte Minos asupra tinerilor noştri…
— Nu. Nu pleca!… a spus b trânul. Nu pot s mai
conduc Atena, decât având sprijinul t u. Povara anilor
m-apas şi for ele mi s-au sleit. Te-am aşteptat atâta
vreme, şi vrei iar s m p r seşti?…
— N-ai team , tat drag… Ascult … îmbr işeaz -m
mai bine, de bun r mas…
Şi cum la rm era trirema gata s porneasc -n larg,
Tezeu s-a dus întâi în templu şi-a adus jertfe Afroditei, i-
a strâns apoi pe ceilal i tineri, care alc tuiau tributul, şi
le-a gr it voios aşa:
— Veni i cu mine, n-ave i fric !… I-am adus jertfe
Afroditei şi m-am legat s o slujesc întotdeauna dup
plac, dac şi ea o s ne-ajute. Puterea dragostei întrece,
de-atâtea ori, pe-a altor zei. E cea din urm oar ,
prieteni, când pleac tineri din Atena. Iar noi ne vom
întoarce-acas , înving tori şi s n toşi…
— Dac te-ntorci cu biruin , s pui triremei pânze
albe, a rostit regele Egeu. Acuma iat -s ag ate pânze de
doliu, sus, pe stâlpi. Şi eu, de ast zi înainte, spre
dep rt ri am s privesc… Te-oi aştepta şi zi, şi noapte,
s -mi vii, b iete, înapoi…
— Prea bine, tat … şi, s ştii, la-napoiere, pânza
neagr va fi schimbat de cârmaci cu pânza alb -a
veseliei… Adio… Voi veni curând.

AŞA PLEţAT-AU, ţ TRE ţRETA, Tezeu şi ceilal i

atenieni: şase b ie i şi şapte fete. Au plutit mult, pe m ri
senine şi pe furtuni, dar au ajuns…
Şi intrând în oraşul ţnosos s-au dus de-a dreptul la
palatul lui Minos cel neîndur tor.
Minos şedea pe-un tron de piatr , între curteni, şi
lâng el era o fat frumoas , dulce şi duioas , ce
Ariadna se numea.
— Voi sunte i? a gl suit Minos, cercetându-i pe
atenieni.
— Noi suntem!… i-a r spuns Tezeu.
— Pleca i-v pe lespezi fruntea!…
— Nu vrem, c ci noi nu suntem sclavi!… a dat din
nou r spuns Tezeu.
— O s vedem, când ve i ajunge acolo, jos, în
labirint… Iar pe una dintre fete… pe ea… (şi-a ar tat
cu mâna pe o copil , Eriboia) pe ea o iau de soa eu,
pentru trei zile. Doar atât. Pe urm … Ha!… Am s-o
ucid… V-o trimit tot în labirint…
—S n-o jigneşti pe Eriboia, a zis Tezeu cu
îndr zneal . Este fecioar ne-ntinat şi-i fiica regelui
Megarei.
— Tu cum cutezi, m i, b ietane, s -mi stai aşa trufaş
în fa ? Eu nu sunt rege ca oricare, ci sunt fecior de
olimpian…
— Şi eu sunt tot la fel ca tine, a spus Tezeu, f r de
team , c ci tat bun îmi e Poseidon…
— Î i e Poseidon?.. ţe minciun !… Dac -i aşa, azvârl
în valuri acest inel cu piatr scump . Tu s ri în mare şi
te du la zeul apelor, Poseidon… şi s i-l dea el înapoi.
De nu-l aduci, î i retez capul…
— M duc, şi am s - i dovedesc c sunt feciorul lui
Poseidon. Tu po i s m ucizi, de vrei, dar nu ai dreptul
s m insul i…
Aşa a spus Tezeu, voinicul, şi s-a şi repezit în mare.
Apa a f cut v lurele şi l-a-nghi it într-o clipit .
— S-a dus, şi nu va mai veni!.. a gl suit regele Minos.
— S-a dus!… S-a dus frumosul tân r. O tat , eşti
prea nemilos!… a început s hohoteasc gingaşa fat a
lui Minos.
ţ ci Afrodita – care-i da sprijin lui Tezeu, fiindc -i
jurase s-o slujeasc – îi insuflase Ariadnei o dragoste
nem rginit pentru preachipeşul erou.
Minos s-a nec jit, desigur, v zând c fata, Ariadna, e-
ndr gostit de Tezeu, şi-a poruncit:
— Am s te pedepsesc, s ştii, f ptur f r ruşine,
îndr gostit de un sclav, ce zace-acum pe fundul m rii,
sfâşiat poate de rechini…
 Atâta c , în apa m rii, când se zvârlise cu curaj,
Tezeu sim ise c e prins de cineva necunoscut. Era
Triton cel monstruos trimis de tat l s u, Poseidon, s -l
ia cu sine pe Tezeu. Şi, pân-a-şi da mai bine seama de
ce se petrecea cu el, Tezeu v zuse-n fa a sa un palat
mare, de cleştar. Aici, pe-un jil înalt de aur şi pietre
scumpe, sta Poseidon. Iar lâng el se afla dalba şi
minunata lui so ie.
— O, ce frumos e fiul t u! a spus zei a Amfitrita. ţe
voinic e! Parc -i un zeu… S mi s-aduc o cunun …
Trei nimfe s-au şi repezit în t inuitele c m ri şi au
adus st pânei lor cununa cea mai m iestrit , din aurul
cel mai curat, şi ea i-a pus-o peste plete:
— S-o por i cu fal , fiul meu!…
Iar Poseidon poruncise în ast vreme unor peşti s
afle unde e inelul pe care-l aruncase Minos, şi i l-a-
ntins, dându-i înv :
— Î i dau acest inel de aur. ţu el tu po i s dovedeşti
c mama ta mi-a fost so ie… şi tu mi-eşti fiu, aici, în
ape… îns pe rmuri i-e Egeu, b trânul vrednic din
Atena… Şi înc vreau s - i spun, Tezeu: pe viitor s te
fereşti s cazi cumva în apa m rii. Numai o dat po i
sc pa. A doua oar , nici Triton, nici Amfitrita, nici chiar
eu nu mai putem s - i salv m via a…
F când un semn c tre Triton, apele s-au învolburat.
Din ochii lui Tezeu s-au stins palatul mare, de cleştar,
nimfele m rii nereide, zeii, pe tronul lor de aur, şi totul
ce-i înconjura… şi s-a v zut din nou pe coast .
 MINOS PRIVEA ŞI NU ţREDEA… Tezeu îi întindea
inelul, şi Ariadna, pr buşit jos, la picioarele lui Minos,
plângea. Plângea, dar nu de spaim . De bucurie
hohotea!
— Vezi, tat ?… Vezi c -i fiu de zeu?…
Dar regele a luat inelul şi mânios a poruncit ca-n
diminea a urm toare Tezeu şi ceilal i atenieni s fie-
nchişi în labirint.
Atâta c în timpul nop ii, fiica lui Minos, Ariadna, s-a
strecurat în c m ru a unde s l şluia acela care zidise
labirintul, un arhitect numit Dedal.
— D -mi ajutor!… i-a gr it dânsa. D -mi ajutor s -l
scap de moarte pe tân rul iubit de mine. Ajut -m , fii
bun, Dedal!…
Acesta a-nv at-o-n tain s -i dea voinicului Tezeu un
ghem ceva mai gros de a . S -i dea şi un pumnal t ios.
Fata s-a furişat prin bezn şi, dându-i dragului Tezeu
ghemul de a şi pumnalul, s-a-ntors tiptil în înc peri.
Spre diminea i-au luat sclavii pe atenieni, mai mult
în brânci, şi i-au împins în labirintul unde st tea
înfometat preaodiosul Minotaur.
Tezeu a prins chiar la intrare, de-un stâlp al por ii, un
cap de a , şi ca s nu se r t ceasc pe coridoarele-
ncâlcite, a început s desf şoare ghemul cel gros, pe-
unde mergea. Deodat le-a ieşit în cale îngrozitorul
Minotaur. Tezeu şi-a ridicat pumnalul şi, când dihania
aceea s-a repezit spre-atenieni, fl c ul l-a împuns în
coast . Fiara s-a-ntors mugind spre el.
To i erau înlemni i de spaim . Numai Tezeu,
cutez tor, l-a apucat pe Minotaur de-un corn şi l-a inut
aşa, lovindu-l f r încetare în ochi, în coaste, sau în
piept, şi fiara care mânca oameni s-a pr v lit r gind
cumplit8.
Tinerii s-au pornit s sar în chiote de bucurie. L-au
s rutat pe-nving tor şi, urm rind firul de a desf şurat
prin labirint, au ieşit to i, teferi, afar .
S-a-ncins apoi o hor mare. O hor nemaipomenit ,
cu chiote de bucurie, de care s-a vorbit mult timp şi-a
fost cântat de aezi9.
Cât timp s-a tot dan at acolo, Tezeu s-a în eles,
pesemne, cu fata regelui din ţreta şi, chiar în noaptea
urm toare, fata lui Minos, Ariadna, s-a strecurat pe
nesim ite pân la rmurile m rii. Aici o aştepta Tezeu.
Iar tinerii ce-l înso eau sp rseser cu grab mare toate
cor biile lui Minos. Numai trirema atenian se leg na
înc pe valuri.
Şi-aşa, precum spune legenda, ei au plecat
nestingheri i… Tezeu şedea vesel la cârm şi-n bra e îşi
inea iubita. Iar ea, nespus de fericit , c ta duioas -n
ochii lui.
Dar zeii sunt geloşi pe oameni. În calea lor s-a ivit
zeul be iilor destr b late, Dionisos, fiul lui Zeus. Nu l-a
v zut decât Tezeu, şi tot doar el a auzit glasul acestui
zeu, rostind:
— Fata lui Minos, Ariadna, e h r zit , din Olimp, s -
mi fie soa numai mie… ţhiar Afrodita s-a-nvoit. Deci
tu cat s-o p r seşti, f când popas, acolo-n Naxos,
insula ce se vede-n z ri. De n-ai s laşi copila-n Naxos,
ca s-o iau eu, nu- i mai vezi casa, nici tu, nici so ii t i de
drum… pentru c v prefac în broaşte…
Şi zeul vinului, cu tirsul, a f cut semn de-amenin are
c tre to i tinerii-atenieni.

TEZEU, ţUPRINS DE DEZN DEJDE, a c tat c tre

so ii s i. F g duise s -i aduc teferi şi s n toşi la ei
acas .
„Eu i-am sc pat de Minotaur, şi-acum tot eu s -i
nimicesc? I-aşteapt mame-nl crimate. Am oare dreptul
s -i ucid? Trebuie s -mi jertfesc iubirea”.
Cu moartea-n inim -a l sat-o pe Ariadna lui în Naxos
– pe când dormea, la miezul nop ii – şi el, suindu-se cu
ceilal i, iar, în trirem , au fugit10.
Când s-a trezit spre diminea , fata lui Minos a plâns
mult fuga iubitului Tezeu. Dar zeul vinului s-a-nf işat
plin de splendoare şi a cerut-o de so ie. Ea n-a-ndr znit
s -i stea-mpotriv , şi nunta s-a f cut pe loc. Astfel
prin esa Ariadna a devenit şi ea zei . Deşi în suflet –
cum se pare – l-a p strat veşnic pe Tezeu.
În vremea asta atenienii, purta i de vânturile bune,
pluteau mereu, neosteni i, şi se-apropiaser de Atena.
Atâta doar c -n tulburarea ce-i cuprinsese, p r sind-
o pe Ariadna, ei au uitat s dea jos pânza neagr , de
doliu, ce era prins de cel mai-nalt catarg.
 Egeu, ce-i aştepta pe coast , v zând c pânza nu e
alb , a socotit c au pierit to i tinerii pleca i în ţreta. ţ
a pierit deci şi Tezeu.
Îndurerat prea mult, b trânul s-a aruncat în apa
m rii. Iar valurile l-au izbit de stâncile din rm,
zdrobindu-l.
De-atunci şi marea, unde el şi-a sfârşit via a, a luat
numele de Egeea.
ţând a ajuns Tezeu pe rm şi a aflat ce s-a-
ntâmplat, a vrut şi el s se omoare. Îns mul imea
adunat l-a dus cu sila la palat. L-a-ncununat şi i-a
gr it:
— Tu ne-ai sc pat de-atâtea fiare şi de tributul
ruşinos… De aceea te alegem rege.
Tezeu nu s-a împotrivit. A r mas rege în Atena. Dar a
trimis un car s -i vin mama sa, Etra, din Trezena, s
nu mai fie-atât de singur, de trist şi de nemângâiat.
Şi mul i artişti de la Atena, din Argos sau din alte
p r i, au început s d ltuiasc sau s picteze toate-
ntâmpl rile acestea.

TEZEU N-A FOST NICICÂND UN TRÂNDAV, precum

se ştie c sunt regii. ţât a domnit el în Atena n-a pierdut
vremea la ospe e, ci s-a-nso it cu al i viteji şi a pornit
spre ţalidon, unde a fost o vân toare vestit -n lumea
de-alt dat . Pe urm a plecat cu Iason şi-argonau ii s
g seasc lâna berbecului de aur11.
Al turi de cel lalt voinic, fiul Alcmenei de la Teba, s-a
dus în ara amazoan , pe rmurile M rii Negre. Iar
amazoanele, învinse, au trebuit s lase prad biruitorilor
pe mândra şi preafrumoasa Antiopa.
Heracle, vrând s -l r spl teasc pe prietenul de la
Atena, i-a-ncuviin at s-o ia ca sclav pe-aceast fiic a
lui Ares, sora reginei Hipolita.
Îns Tezeu, cum a i aflat, era şi chipeş, şi voinic. Era,
cum îl cântau aezii, cu fruntea lat şi senin . N-avea
statur herculean , îns era mai gra ios.
Şi ea, frumoasa Antiopa, deşi fusese luat prad , s-a-
ndr gostit de-nving tor. Şi el de ea. În acest fel, s-a
f cut nunta la Atena.
Au mai trecut, spune povestea, un an întreg, ba şi
mai bine… şi, din iubirea asta mare, care-i lega pe
amândoi, s-a n scut un fecior b lai, numit de mam
Hipolit.
Numai c în pu in vreme, oştirile de amazoane –
nemul umite c Antiopa fusese luat de Tezeu – au
pornit marşul spre Atena. Ele au înconjurat oraşul şi i-
au silit pe atenieni s se retrag pas cu pas, pân pe-
Acropol . Acolo i-au asediat câteva luni.
Lipsi i de hran , atenienii, în frunte avându-l pe
Tezeu, porneau din când în când la lupt şi atacau
colina lui Ares12, unde st teau de luni de zile teribilele
amazoane.
Pe lâng so ul s u lupta, ca s resping pe-amazoane,
îns şi regina Antiopa. Da. Ea – aceea ce fusese învins
de elini, dat ca prad lui Tezeu – lupta acuma s nu fie
eliberat din sclavie. Pentru c ea uitase totul, pe
credincioasele-amazoane şi via a ei de-odinioar .
Îndr gostit peste fire, nu mai avea alt dorin decât s
stea mereu al turi de preaiubitul ei Tezeu.
Dar într-o zi, se povesteşte c-a fost o mare-nc ierare
acolo, pe areopag…
În fruntea oştii-ateniene, Tezeu lupta nebiruit, şi
lâng el sta Antiopa.
Deodat scânteiaz -o lance. Parc -i o flac r -n
v zduh…
O amazoan îl intise cu îndr zneal pe Tezeu.
Era – cât s fi fost?… o clip … şi lancea l-ar fi
nimerit. Şi-atunci… Atunci… Zei!… asculta i!… s-a
repezit în fa a lancei, cu pieptul gol, ea, Antiopa.
Lancea i s-a înfipt în piept.
— Tezeu!… Eu mor… a spus regina.
Ochii i s-au înce oşat şi, sc pând suli a din mân , a
c zut jos, şoptind uşor:
— Ai grij doar de Hipolit!…
Lupta a încetat pe dat . Şi to i r zboinicii s-au strâns
– şi amazoane şi elini. Au în l at un rug uriaş.
imbalele-au ipat a jale şi trâmbi ele au sunat tristul
sfârşit al b t liei.
Pacea s-a încheiat, fireşte, dar prea târziu… mult prea
târziu… Frumosul trup al Antiopei se preschimbase într-
o mân – fierbinte înc – de cenuş … şi amazoanele-au
plecat spre ara lor cea dep rtat de lâng Pontul Euxin.
Tezeu a r mas trist şi singur lâng mormântul
Antiopei.
 CA MÂNGÂIERE-I R M SESE numai micu ul Hipolit.
Şi el creştea sub privegherea tat lui s u şi a bunicii,
regina Etra din Trezena.
Crescând mai mare, Hipolit prinsese gustul
vân toarei, şi timpul tot şi-l petrecea colindând codrii
deşi ca peria, umblând dup s lb ticiuni. De-aceea,
dânsul se pleca zei ei Artemis, fecioara ce ocroteşte
vân toarea. Şi, tot ca ea, nu vrea s -aud de leg tura
c sniciei. Iar la-mbierile-Afroditei sta rece şi nep s tor.
— Zei a Afrodita este prea dezm at , zicea el, iar fiul
ei, smintitul Eros, îşi bate joc de muritori, tr gând s ge i
la întâmplare… Ah!… sunt besmetici amândoi…
… Şi, oricât s-au silit zei a care d patima iubirii şi
fiul ei, arcaşul Eros, nu l-au clintit din hot rârea pe
care-o luase Hipolit de-a nu iubi nici o femeie. Şi,
sup rat r u, zei a a hot rât s se r zbune. În acest
timp Minos murise. În locul lui, pe tron, în Creta venise
rege Deucalion.
— Vreau s am pace cu vecinii… şi-n primul rând cu
atenienii, spusese noul rege-al ţretei. Vreau s se sting
vechea vrajb …
ţa s se fac -mp c ciunea, el a pornit c tre Atena. A
stat de vorb cu Tezeu şi l-a rugat s -i fac cinstea şi s
primeasc de so ie pe sora lui, numit Fedra. Mai
trebuie spus c Ariadna, întâia soa -a lui Tezeu, cu
Fedra şi cu Deucalion, erau to i fra i.
 Tezeu a stat pu in pe gânduri… Dac primea s-o ia de
soa , pacea-ntre Atica şi Creta s-ar fi statornicit deplin.
În buşindu-şi dar jalea, ce înc îl mai mistuia, dup
regina Antiopa, Tezeu a-ncuviin at ca nunta s aib loc
cât mai curând.
A spus îns c face nunta, numai dac frumoasa
Fedra jur c va fi mam bun fiului s u, ce-l dobândise
odinioar cu-Antiopa.
Mireasa a jurat în templul zei ei Hera c-o s fie într-
adev r o mam bun şi, ispr vindu-şi jur mântul,
nunta îndat s-a pornit…
— Ei, iat c-a sosit şi vremea s -l pedepsesc pe
Hipolit, care m tot nesocoteşte, a spus zei a Afrodita,
aflând aceast întâmplare.
ţhemând la sine pe arcaşul cel zbur tor, tân rul
Eros, i-a poruncit s -şi pun -n arc s geata cea mai
otr vit şi s-o inteasc pe mireas , umplându-i inima
de fiere şi dragoste nelegiuit pentru feciorul lui Tezeu.
Iar Fedra s-a sim it, pe dat , îndr gostit nebuneşte de
vân torul Hipolit.
— ţum îl iubesc!… îşi spunea ea.
Şi-nveninat de s geata preauşuraticului Eros, Fedra,
cu mintea r t cit , îl implora pe Hipolit:
— Hai s fugim, l sând uitate şi-Atena cea cu cer
senin, şi pe Tezeu, S ne arunc m pe o trirem şi s
plutim spre dep rt ri – pân la marginile lumii.. S ne
ascundem fericirea… Hai, vino, vino, Hipolit…
Dar Hipolit, cu ochii-n fl c ri, o izgonea, zicând aşa:
— Femeie f r de ruşine… Tu pâng reşti tot ce-i mai
sfânt: respectul meu de fiu, şi chiar iubirea ce-o datorezi
so ului t u. De mai rosteşti doar un cuvânt, scot paloşul
din cing toare şi ca pe-o fiar te ucid…
 Iar Fedra a-nceput s ipe şi s -l blesteme pe fl c u:
— O!… M-ai jignit… ţum m-ai jignit… Dar pentru
asta, Hipolit, ai s pl teşti şi tu cu via a…
Şi-a alergat pân la rege, s-a zvârlit în genunchi, pe
lespezi, şi a strigat spre el, plângând:
— So ul meu drag, st pân şi rege, mi-a fost dat ast zi
s îndur cea mai amarnic insult . Uitând cât sunt de
credincioas , nesocotitul Hipolit m-a conjurat s fug cu
el, s f ptuiesc, în acest fel, cea mai grozav dintre
crime. R zbun -m , c ci altfel mor!…
Aşa gr ia, min ind anume, regina Fedra, mâniat c
Hipolit o alungase. Aşa gr ia şi nu ştia c vorbele i le
şopteşte, de fapt, în tain , la ureche, r zbun toarea
Afrodita.

LOVIT CA DE-O M ţIUţ -N ţREŞTET, Tezeu a

r mas nemişcat un timp destul de lung pe tronu-i. El
auzea vorbele Fedrei. Vorbele ce-l învinuiau atât de tare
pe feciorul cel mult prea drag, pe Hipolit, şi totuşi nu-i
venea s cread .
Dar Fedra hohotea acolo şi-l implora cu glasul stins:
— R zbun - i soa a, o Tezeu!…
Atunci Tezeu s-a ridicat, p şind încet spre malul
m rii. Mergea ca orb. Se cl tina. Ajuns pe prunduri, a
rostit:
 — Tat !… Poseidon!… Eu nu pot s -mi pedepsesc
feciorul drag. Te rog pe tine. F dreptate şi loveşte-l pe
Hipolit pentru insulta odioas adus Fedrei, soa a
mea!…
Tocmai gonea pe rmul m rii, c tre Micena, Hipolit.
El se urcase într-un car. Şi la car înh mase, zdrav n,
doi cai s lbatici, ce-l duceau ca vântul, s se r coreasc
de jarul care îi frigea inima lui nevinovat .
Tat l nu s-a uitat spre el; dar în clipitele acelea, din
apa m rii s-a ivit – prin hot rârea lui Poseidon, la
rug mintea lui Tezeu – un monstru mare cât un munte,
cu şapte capete, trei cozi şi cu col i lungi ca nişte suli i.
Iar caii s-au speriat de el. Neascultându-şi vizitiul, caii
s-au avântat pe stânci şi, sf râmând în buc i carul, l-
au omorât pe Hipolit.
Regina Fedra ce-l urmase pe so ul s u, Tezeu, pe
rm, v zând pe Hipolit cu fruntea f cut nd ri, între
stânci, deodat şi-a venit în fire. Vraja zei ei Afrodita s-a
risipit.
— Vai, ce-am f cut! a rostit ea, trecându-şi mâna
peste tâmpl şi, cuprins de remuşc ri, a început s
strige tare:
— Nu! Nu-i adev rat, Tezeu!… Hipolit n-a fost vinovat.
Ci eu, doar eu am fost aceea care l-am ispitit – s ştii!…
Eu, numai eu sunt tic loasa!…
A alergat c tre palat: şi-a pus pe gâtul alb un ştreang.
Şi astfel, Fedra şi-a dat moartea cumplit , prin
spânzur toare.
Din cer, zei a Afrodita v zuse totul şi zâmbea. Dorin a
ei se împlinise. Pedeapsa ei c zuse grea.
E lesne de-n eles durerea ce l-a-ncercat iar pe Tezeu.
O!… ţât l-a plâns pe Hipolit… 13
 DAR TIMPUL CARE TRECE poart cu el uitarea, cel
mai divin balsam. El şterge suferin a şi face s renasc ,
tân r şi voioas , în inim , speran a – dorin a de-a tr i.
Deci, socotind curtenii c prea e lung amarul regelui
lor, Tezeu, au început s -i spun , cu vorbe iscusite, c
omul e o fiin ce nu poate tr i doar în singur tate. I-au
amintit c n-are nici un urmaş pe tron. Hipolit a murit.
ţine o s -i ia locul? Apoi i-au povestit c regele din
Sparta are o fat mândr , ce se cheam Elena.
Ba chiar l-au îndemnat s mearg s-o r peasc , c ci
regele din Sparta nu vrea s-o dea de soa nim nui.
Ascultând glasul lor, Tezeu s-a hot rât s -şi ia o nou
soa , s aib un fecior. Şi fiindc i-au vorbit de
frumuse ea fetei regelui din Sparta, s-a preg tit de
drum.
— De e atâta de frumoas Elena, copilul ce s-o naşte
va fi la fel cu ea, a cugetat Tezeu.
Mergând îns pe cale s-a întâlnit c-un prieten, rege
peste lapi i, pe nume Piritou. Şi el vroia s aib o soa -
ncânt toare, precum era Elena.
S-au în eles atunci s se ajute-n lupt , r pind-o pe
fecioar . S-o duc la Atena şi aici s-arunce zarul. Cui or
s -i cad sor ii – s-o aib pe Elena. Iar cel ce-o câştiga-o
în acest fel, la sor i, s -l sprijine pe cel lalt s -şi
g seasc o soa tot la fel de frumoas .
 Zis şi f cut. Voinicii, cum au c lcat în Sparta, au aflat
pe Elena, ce tocmai d n uia la nişte mari serb ri în
cinstea lui Artemis. Dând ei o lupt grea cu oastea de la
Sparta, au r pit pe Elena. Au suit-o-ntr-un car şi-au
dus-o la Atena.
Pe drum au tras la sor i. Şi cel ce-a câştigat-o a fost
însuşi Tezeu, regele din Atena. Gingaş era fata, şi
bucuria mare pe rege şi curteni… Dar r mânea acuma,
potrivit învoielii, ca Tezeu s -l ajute pe prietenul lapit s -
şi afle o so ie la fel de minunat .
Iar regele lapit i-a cerut lui Tezeu s -şi p r seasc
soa a, prima zi dup nunt , şi s mearg cu el pe
t râmul lui Hades.
— ţe s facem acolo? l-a întrebat Tezeu.
— S-o fur m pe nevasta lui Hades, Persefona… şi s
mi-o fac regin în inutul lapit…
Nu ar fi vrut Tezeu s -şi p r seasc soa a prima zi
dup nunt , şi-apoi s se coboare în regatul lui Hades.
Dar n-a gr it nimica. F cuse jur mântul s -l ajute pe
prieten, şi nu-l putea c lca.
L sându-şi dar soa a în grija mamei sale, buna
regin Etra, Tezeu s-a îndreptat cu regele lapit spre
t râmul lui Hades.
Printr-o peşter -adânc , ce se g sea în Argos, au
intrat în Infern; şi-au mers drept spre palatul m re , de-
argint, unde locuia zeul cel veşnic mohorât.
— ţe vre i?… ţum a i intrat pe t râmul acesta, f r
de vrerea mea? i-a-ntrebat, rece, Hades.
— Iat-am venit la tine s -mi dai pe Persefona, s-o iau
eu de so ie!… a r spuns Piritou. Am sprijin la nevoie pe
eroul Tezeu. Deci nu-ncerca, b trâne, s mi te-
mpotriveşti. Noi ştim s ne lupt m… şi nu ne este team
de tine nici atât…
Şi-a început s rîd .
Hades s-a mâniat pentru aşa-ndr zneal , dar chipul
i-a r mas la fel de neclintit, rece şi mohorât.
— Ţine! a gl suit. Dar fiindc a i venit pân -n Infern,
la mine, v rog s sta i pu in şi s v odihni i pe acel jil
de piatr …
Piritou, f r fric , Tezeu, prev z tor – s-au aşezat pe
jil . Dar cum s-au aşezat pe jil ul fermecat, au şi r mas
lipi i. Şi n-a putut Tezeu s -şi salte mult vreme, cu tot
zbuciumul s u, trupul lipit de piatr . Ţa, l-a legat şi-n
lan uri zeul cel mohorât.

A trebuit s vin Heracle în Infern, ca s -l elibereze pe

eroul Tezeu, smulgându-l de pe stânc .
Şi s-a întors acas Tezeu, dup atâ ia ani… ţa rege-a
g sit îns pe-un duşman, Menesteu. Iar mama şi so ia
r pite de spartani.
Mâhnit s-a hot rât s se retrag -n Scira, o insul
frumoas , s vie uiasc -n pace, dar şi-aci l-a urmat ura
lui Menesteu – care tot se temea c eroul Tezeu va cere-
napoi tronul. Şi printr-un vicleşug, Tezeu a fost urcat
pe-o stânc de la Scira. Iar de sus, prin tr dare, el a fost
pr v lit în genunea de ape. Eroul s-a izbit cu fruntea sa
senin de col uroase stânci. Dar valurile m rii l-au
aruncat la rm. Ţra ele lui vânjoase, ce-au ap rat
Atena, au r mas f r vlag , şi ochii s i albaştri cercetau
mustr tori Olimpul dep rtat.
Oameni necunoscu i l-au adunat din ape; i-au pus,
pentru odihn , oasele în mormânt.
Aici a stat, în Sciron, uitat, destule veacuri, pân ce a
venit un trimis al Atenei şi i-a aflat mormântul.
 ţând a venit trimisul, un vultur din v zduh s-a
coborât în Sciron, scormonind o movil cu ciocul s u de
fier14.
Tezeu, spuneau aezii, fusese luat în slav şi f cut
semizeu, pentru faptele sale, de zeii olimpieni, cum le
ceruse însuşi st pânul m rilor, ce îi era p rinte.
S pându-se movila, pe care se l sase vulturul din
v zduh., s-au g sit oseminte, lâng ele un paloş şi-o
lance ascu it . Osemintele-acestea au fost duse-n Atena.
Iar peste mormântul cel gol, l sat în Sciron, a fost zidit
un templu eroului Tezeu15.
 Note:

1. Tezeu ocupa în vechile legende ale elinilor, al turi de

Heracle, un loc de frunte. Aceşti viteji, Heracle şi Tezeu erau,
dealtminteri, socoti i un fel de eroi na ionali, adic ai tuturor
elinilor, pe când to i ceilal i au mai mult caractere regionale,
locale. Fiecare basileu dorea s se trag dintr-un anumit erou, şi
fiecare inut vroia s se mândreasc cu vitejii s i. Întâmpl rile
prin care trec Heracle şi Tezeu sunt îns de multe ori
asem n toare. Heracle era, bun oar , fiul lui Zeus, şi Tezeu, fiul
lui Poseidon, fratele lui Zeus. Amândoi zeii se înso iser cu
mamele celor doi eroi, f r de voia acestora.

2. ţel care povesteşte via a lui Tezeu, dup cântecele vechi ale
aezilor, este cunoscutul scriitor Plutarh, n scut în Ţeo ia, c tre
anul 46 al erei noastre, autorul marei lucr ri „Vie i paralele”,
unde sunt evocate şi alte figuri istorice, ca Licurg, Solon,
Temistocle, Pericle etc.

3. Pe temeiul acestei legende, voinicul Tezeu este şi el înf işat

de multe ori pe vase şi în sculpturi, purtând în mân o m ciuc
sau o ghioag de aram – ghioaga cucerit de la hainul Perifete,
fiul lui Hefaistos.

4. De la numele monstruosului Sinis cred unii c ar veni

cuvântul sinistru – ceva sau cineva care provoac spaim , oroare.
Ca şi Heracle, Tezeu este un nimicitor al monştrilor şi
r uf c torilor, care bântuiau odinioar lumea. În amintirea
biruin ei asupra lui Sinis, chiar pe locul unde se zicea c ar fi fost
el r pus, au fost organizate, dup legende, de însuşi Tezeu, aşa-
numitele jocuri istmice, în cinstea zeului Poseidon. Biruitorii în
concursurile la suli , disc, alerg ri cu carul sau în lupte, erau
încununa i cu ramuri verzi, de pin. Jocurile aveau, pare-se,
valoarea unui simbol al luptei împotriva r ului.

5. Pare foarte curios c mul i dintre monştrii doborâ i de Tezeu

erau socoti i fiii lui Poseidon. Alegoria pare c vrea s aminteasc
de timpurile acelea când pâmântul Eladei, zguduit de vulcani, se
tot cutremura şi se pr buşeau coaste sau insule, în mare. Iar
valurile tulburi n p deau peste rmuri şi p r duiau aşez rile,
nimicind pe oameni. To i aceşti monştri întruchipeaz relele pe
care le poate face marea. Tezeu este şi el un fiu al lui Poseidon,
deci tot un fecior al m rii. Îns mama lui este Etra. (Etra se
tâlcuieşte prin „cerul cel senin”.) Grecilor le pl cea s spun c
p mântul Eladei r s rise din mare, sub cerul cel albastru. Tezeu
este în acest caz simbolul poporului Eladei, vie uind între cerul
albastru şi senin şi marea nesfârşit , cu valurile sale verzui;
poporul care lupt cu urgia naturii: cutremure, furtuni, rev rs ri
de ape, pustiiri şi cu monştri z misli i în apele marine. Ini ial deci,
Tezeu a reprezentat, ca şi Heracle, for ele omeneşti, care biruie
toate relele ce le stau în cale. Mai târziu, aristocra ii au impus
transformarea mitului s u popular în acela de erou al aristocra iei
gentilice, şi apoi chiar al aristocra iei funciare sclavagiste, ce
cârmuia Atena. Astfel i-au atribuit împ r irea popula iei în trei
clase (nobili, agricultori şi meseriaşi) şi hot rârea ca toate func iile
statului s fie ocupate numai de nobili. Despre el se povestea c
instituise serb rile Panatenee, poate cele mai mari şi mai
fastuoase serb ri din Elada. În general, de mitul nobil al lui Tezeu
s-a folosit mult aristocra ia sclavagist , cu scopul de a-şi înt ri
st pânirea asupra poporului. Prin legendele n scocite despre el se
stabileau avantajele aristocra ilor.

6. În tragedia „Tezeu”, poetul francez Quinault, din secolul al

XVll-lea (pe muzic de Lulli) ne cânt sosirea fiului Etrei şi al lui
Poseidon, în triumf, la Atena.
7. Despre labirint, un palat cu multe culoare încâlcite, în care
se afla monstrul Minotaur, şi despre Dedal, constructorul s u, se
povesteşte mai pe larg în legenda urm toare.

8. Scena a fost zugr vit , între altele, pe un vas antic, aflat la

muzeul din Berlin.

9. Hora de la ţnosos, dup biruin a lui Tezeu, a fost cântat

de însuşi Homer în „Iliada” :

Tineri acolo şi fete bogate în boi o mul ime

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse de-olaltă.
Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii
Ţine esute veşminte ce scânteie blând ca oleiul.
Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,
Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate.
Joacă ei to i. Şi aci-ndemânateci şi iute s-avântă
Hora învârtind ca o roată ce-o mişcă, de-o-ncearcă cu mâna-i
Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă.
Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec
Şi se desfată privind. De zei luminat cântăre ul
Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,
Se îmvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei.

10. Nemuritoare este o marmur ce o înf işeaz pe Ariadna

adormit , în timp ce atenienii fug. Pe fa a încânt toare a fetei s-a
aşternut un zâmbet blând. Zâmbetul ei de fericire. Viseaz , cu
siguran , la Tezeu. Iar privitorul îşi închipuie durerea care o s
br zdeze chipul acesta când, în curând, se va trezi şi va vedea c
a fost p r sit .

11. Este vorba de faimoasa c l torie o argonau ilor, despre

care se povesteşte mai departe, în paginile acestei c r i.

12. Colina lui Ares sau areopagul.

13. Durerea lui Tezeu r sun înc şi ast zi în tragediile celebre

scrise de Euripide, Seneca şi Racine.
Legenda lui Hipolit şi a Fedrei a fost zugr vit pe un vas aflat
la muzeul din Ţerlin. Tot acolo, artistul antic pune al turi şi pe
zei a Afrodita. Îns rar poate fi v zut ceva mai frumos decât
întreaga legend a lui Hipolit şi a Fedrei, aşa cum o fost înf işat
de un sculptor din vechime, pe un sarcofag care se g seşte la

„ Iliada”- în româneşte de G.Murnu , E.S.P.L.A. 1955

Ermitajul din Leningrad.

14. Legenda cu vulturul coborât din slav peste mormântul lui

Tezeu – care nici nu ştim dac o fi existat vreodat , sub acest
nume sau sub altul – a fost n scocit de aristocra i. Ei urm reau
s dea un nimb de divinitate lui Tezeu, pentru a-şi înt ri (aşa cum
ar tam şi mai sus) m surile şi legiuirile asupritoare pentru popor,
alc tuite de ei, la ad postul legendei despre Tezeu. Acela care se
spune c i-a adus osemintele lui Tezeu la Atena a fost aristocratul
Cimon.

15. Templul închinat lui Tezeu se numea Tezeion. În Tezeion

putea, dealtfel, s g seasc azil oricine, chiar aceia care erau
urm ri i de puternicii zilei, chiar sclavi sau condamna i. Ajunşi în
acest templu, ei erau ocroti i. Nu putea s -i mai ating nici un
aristocrat, nici un st pân de sclavi, cât vreme se g seau la
ad postul templului. ţompatrio ii lui Tezeu, atenienii, l-au mai
cinstit pe eroul lor, organizând serb ri, când mul imea striga:
„Nimic f r Tezeu!… El este ap r torul oraşului Atena, al
doilea Heracle!.. „
Dup unele legende, în marea b t lie dat la Maraton, se
spune c în ceasul cel mai greu, s-ar fi ivit pe câmpul de lupt
Tezeu, ca o umbr ce purta în mâna dreapt o lance, şi în cea
stâng un scut, şi el ar fi luat conducerea oastei de viteji atenieni,
pân ce aceştia au biruit.
În art , Tezeu a fost zugr vit pe vase în culori roşii, de c tre
artiştii Hahrilion şi Eufroniu. A fost pictat de Micon şi Poligonte.
Iar al ii l-au sculptat în marmur şi lemn sau l-au turnat în
bronz. Înf işarea sa, din aceste sculpturi, seam n uimitor cu a
unui alt erou, renumitul Perseu, feciorul lui Zeus, n scut în Argos
de frumoasa Danae.
 eus se pref cuse odat -n taur şi o r pise pe

Z Europa, copila unui rege fenician. Pornind înot

prin apa m rii, st pânul a purtat-o pe fecioar
pân într-un t râm îndep rtat. Aceast parte-a lumii
avea s poarte, mai târziu, numele ei1. Iar coasta unde-a
poposit cu fata Zeus era a unei insule. Insula Creta2.
Din dragostea lui Zeus cu fata fenician , cu Europa,
s-au n scut doi feciori. Minos a fost întâiul. Al doilea:
Radamante.
Dar Zeus, p r sind-o pe tân ra-i so ie – cum avea
obiceiul – ea s-a c s torit, a doua oar , cu regele din
Creta: Asterios, pe nume.
Nu peste mult vreme, Asterios s-a stins. Şi, murind
el, poporul s-a adunat la ţnosos, oraşul cel mai mare
din vremurile-acelea, s-aleag un nou rege.
 Atunci, precum se pare, Minos a luat cuvântul şi a
rostit seme :
— Tronul, pe care-l las pustiu azi vechiul rege, mi se
cuvine mie. Nu doar fiindc mama a fost aici regin … E
vremea s dezv lui acum o tain mare. Asterios nu-i
tat l copiilor Europei. El nu e tat l nostru… Zeus ne-a
z mislit pe mine şi pe fratele meu, ce e aici de fa . Dar
eu sunt cel mai mare, primul n scut de mama. Şi Zeus,
şti i prea bine, s-a n scut tot în ţreta. ţreta e ara lui.
Urmaşii s i se cade s ia în st pânire insula şi poporui.
Poate nu v -nvoi i?…
— Ba ne-nvoim, fireşte, au r spuns to i cretanii, dac
ne dovedeşti c tat l t u e Zeus.
— M rturie mi-e mama, a gr it iar Minos.
— Asta nu-i de ajuns, au spus unii b trâni. Noi vrem
alt dovad …
— Şi ce dovad vre i?
— Uite, au zis b trânii, dac -i eşti fiu lui Zeus, într-
adev r, cum spui, zeii or s te-asculte… ţere-i tu lui
Poseidon, s vedem, împlineşte o rug minte-a ta?…
Roag -l s scoat -ndat , din valurile m rii, un taur
fermecat…
— Nu cere, a spus Europa feciorului s u Minos. S-ar
putea ca Poseidon s nu vrea s te-asculte. Şi-atunci
cobori ocara grea şi pe capul meu…
— Ţa, totuşi am s -ncerc, a mai dat r spuns Minos.
E fratele lui Zeus, şi el o s -mplineasc , desigur, ce-l rog
azi.
Minos – cu un cortegiu de fete şi femei – s-a dus c tre
un templu închinat lui Poseidon şi s-a rugat de zeu s -i
împlineasc voia şi s scoat un taur din apa verde-a
m rii.
 — Iar taurul acesta, prin care tu vei face dovad c
sunt fiul lui Zeus, i-l voi jertfi tot ie, preaputernice
zeu!… a f g duit Minos zeului m rilor.

DE CUM ŞI-A SFÂRŞIT RUGA MINOS, cu-aceste

vorbe, marea s-a-nvolburat şi s-a pornit s geam . Apele
au crescut. Valuri albe de spum s-au repezit spre rm
şi au adus cu ele un taur fermecat3.
Nici nu se mai v zuse un astfel de-animal. Avea un
trup uriaş. Ochii ca de safir şi p rul mai b lan decât
petala alb a unei flori de crin.
Cu pasul maiestuos, taurul s-a-ndreptat c tre fiii lui
Zeus. Ajuns în fa a lor, s-a plecat de genunchi. Mai ales
c tre Minos.
— O, e adev rat!… au gl suit b trânii cei
neîncrez tori în vorbele lui Minos. Europa, fii sl vit , ai
fost soa a lui Zeus şi i-ai n scut feciori! Pe unul dintre ei
i-l facem ast zi rege. Pe Minos… Tu, ce spui?
— Asterios s-a dus… ţenuşa lui e rece. Sunt trei zile
din ceasul când l-am urcat pe rug. Ne trebuie alt rege, a
gl suit Europa, şi feciorul meu Minos e cel mai potrivit…
— S fie dar rege!… au gl suit b trânii.
— S fie!… au strigat to i.
Astfel a ajuns rege peste insula Creta feciorul cel mai
mare al frumoasei Europa. Dar cum s-a v zut rege, nu a
mai vrut s-aduc jertfa f g duit . Taurul ce ieşise din
valurile m rii era mult prea frumos şi s-a gândit c este
mai bine s -l p streze.
… Şi, precum i-a fost gândul, a s vârşit şi fapta. A
dus într-o p dure taurul lui Poseidon, şi-acolo l-a
ascuns, legat între copaci. În schimb a dus, drept jertf ,
un animal ca toate, din cirezile lui.
ţând a v zut Poseidon înşel ciunea asta, s-a mâniat
grozav şi a vrut s -l ucid pe mincinosul rege, lovindu-l
cu tridentul; dar şi-a adus aminte c Minos e feciorul
olimpicului Zeus. Şi-a cugetat c -i bine s -l pedepseasc
altfel. Nu chiar aşa f iş. ţa Zeus s nu afle c i-a lovit
odrasla şi s nu se r zbune.
A mai l sat o vreme, pân când noul rege a vrut s se
însoare şi aflat c el şi-a ales ca mireas pe, dulcea
Pasifae, o fat -a soarelui.
— Aha!… a spus Poseidon. Iac t şi sorocul. De când
îl aşteptam…
Într-o lun sau dou s-a preg tit şi nunta. La nunt -
au fost pofti i eroi şi regi şi zei. Printre ei şi Poseidon,
al turi de-Afrodita şi Helios, p rinte al gingaşei fecioare,
Selene şi mul i al ii. ţine poate s ştie câ i or fi fost cu
to ii?!…
A început osp ul, a avut loc şi dan ul. S-a râs. S-a
petrecut zile nenum rate.
Poseidon a glumit cu oaspe ii, cu Minos şi chiar cu
Pasifae; dar n-a uitat o clip c el venise-acolo doar spre
a-şi împlini dorin a de r zbunare.
Iar când a fost s plece – având şi ajutorul frumoasei
Afrodita – zeul st pân al m rii a s vârşit o vraj . Şi
mândra Pasifae, sub vraja asta crunt , şi-a sim it ochii
tulburi şi inima pierdut şi gândul r v şit. Nu mai ştia
s vad cele din jurul ei, precum, erau aievea. I se
p rea, de pild , c taurul cel alb, scos de zeul Poseidon
din valurile m rii, este-un tân r viteaz, frumos, voinic şi
falnic. Iar pe so ul ei Minos îl vedea ca pe-o fiar ce-ar
vrea s o sfâşie. Osând mai cumplit dat de olimpieni
unei tinere fete ne-ntinat la suflet, în ziua ei de nunt ,
nici c s-a mai v zut

ŞI NU I-A FOST NICI ASTA DE-AJUNS zeului m rii. A

f cut, tot prii vraj , ca tân ra regin s odr sleasc –
biata! – un monstru f r seam n. Monstru-nfior tor.
Trupul ciudatei fiin e era de om, fireşte, dar cap avea
de taur… cu bot, cu p r, cu coarne. Şi ochi avea, sub
frunte, r i, îneca i în sânge.
Dihania aceasta – numit Minotaur4 – nici nu dorea
s sug , cum se hr nesc copiii când sunt înc micu i.
Nici nu poftea s pasc la fel ca vi eluşii. ţi vroia s
sfâşie, ca lupul, numai carne. Şi-n primul rând, de om.
Îndurerat , Pasifae jelea înfricoşat , în elegând c-a
fost lovit de Poseidon, ca şi de Afrodita. Iar regele,
t cut, îşi ascunsese fruntea în palmele-amândou ,
gândindu-se mereu:
„Unde-ar putea s fie ascuns fiara asta atât de
sângeroas , pe care o n scuse regina Pasifae? Unde-ar
putea s-o duc , s nu-i mai vad chipul atât de
monstruos? Şi s nu-i mai aud r getul s u de foame,
care umple palatul, r sun peste tot şi-ncarc de ruşine
pe regele din ţreta. O!… zei, ce-i de f cut? „
În marea disperare care îl cuprinsese, Minos şi-a
amintit c locuia în ţreta artistul atenian, ce se numea
Dedal.
El f ptuise lucruri cu totul minunate. Legendele ne
spun c-a inventat securea, burghiul, fer str ul, cleştele
şi ciocanul şi chiar firul cu plumb. Şi, tot dup legende,
acest artist a fost primul sculptor de vaz şi primul
arhitect.
Înainte de dânsul statuile-ar fi fost, precât se
povesteşte, numai butuci de lemn, ciopli i pu in, ici-
colo… Artistul le-a dat form de trupuri omeneşti
butucilor de frasin, de fag sau de stejar. El a cioplit cu
dalta picioarele, mijlocul, şi bra ele, şi gâtul, şi a s pat
în lemn tr s turile fe ei: nasul, gura şi ochii. Xoanele
diforme, statuile de lemn din timpurile vechi – când erau
m iestrite de mâna lui Dedal – p reau c -s în mişcare,
c râd sau gl suiesc. Precum se povesteşte, când au
z rit cretanii cele dintâi statui cioplite de Dedal, le-au
z vorât în beciuri sau le-au legat cu sfori, ca nu cumva
s fug . Socoteau c sunt vii. ţhiar voinicul Heracle,
trimis de Euristeu s prind taurul, a v zut o xoan
creat de Dedal. Socotind c -i o fiin ca toate celelalte –
luând-o chiar drept duşman – s-a repezit furios şi s-a
luptat cu ea, spre hazul tuturor – pân s-a dumirit c -i
neînsufle it , fiindc s-a sf râmat în mii de buc ele,
sub pumnul lui grozav.
Şi iat c acuma regele trimisese nişte slugi de
credin s -l cheme pe Dedal.
— S -mi faci, a rostit Minos artistului Dedal, un palat
m iestrit. Nu ştiu cum… dar s -l faci aşa, c-un
meşteşug… ţine-o intra acolo s fie bun intrat. S nu
poat ieşi, oricât s-ar str dui…
— Î i trebuie curând?
— ţurând?… Ha!… şi mâine… şi ast zi de-ai putea.
— S-ascunzi pe Minotaur?…
— Pe Minotaur, da. Nu mai pot s -l aud. Nici nu mai
pot s -l v d. Aş vrea s -l şi ucid, dar s-a n scut, cum
ştii, la mine în palat… îmi este deci fecior, prin voia lui
Poseidon… Dac -l in în palat, îmi sfâşie supuşii; vrea
doar carne de om. Trebuie s -l închid…
— Şi cu ce-l vei hr ni?
— ţu prinşii din r zboi şi cu cei condamna i. Dar
asta-i treaba mea… Tu eşti dator s -mi faci cl direa
poruncit . De nu vei izbuti, tu însu i vei fi dat drept
hran -acestui monstru n scut de Pasifae. Ai în eles,
Dedal?
— Prea bine, tot, st pâne… M duc s -mi înjghebez
un plan pentru palat la marginea gr dinii…
— Te du… şi te aştept cu planul preg tit, s vii cât
mai curând.

ŞI A PLECAT DEDAL. S-a apucat de lucru şi în pu in

vreme a f cut un palat cum nu se mai v zuse în lume
nic ieri. Era cl dit din piatr . Era înalt, înalt; dar
neacoperit. În el se-ntortocheau zeci, sute de culoare, de
s li şi chiar de sc ri. Toate se-ncrucişau, urcau sau
coborau într-un astfel de chip, încât te n uceau. Dac
intrai acolo, te-ncurcai pe culoare, şi, vrând s ieşi, de
pild , te afundai mai r u. Şi oricât te sileai nu mai
nimereai drumul. Nu mai puteai ieşi.
În acest larg palat, în acest labirint5 – cum l-a numit
Dedal – a-nchis regele ţretei pe fiara Minotaur. Şi ca s -
i ie via a hidosului s u fiu, Minos îi aducea în negrul
labirint pe prinşii din r zboaie şi pe al i condamna i.
Când n-avea prizonieri, îi azvârlea acolo p s ri sau alte
fiin e şi faguri de albine, cu miere-nmiresmat .
Îns st pânul ţretei era rege r zboinic, şi supunând
popoare, inuturi, peste tot, îi silea pe aceia care erau
învinşi s -i pl teasc tribut. Dar ce tribut? În sânge.
Fecioare şi fl c i ca jertf pentru fiara ascuns -n
labirint.
… Şi, tot luptând prin lume, Minos a biruit cândva şi
pe-atenieni şi, dup obiceiul pe care şi-l f cuse, i-a silit
şi pe ei s -i trimit tribut, în fiecare an, câte şapte
fecioare şi al i şapte fl c i.
Au pl tit atenienii de dou ori tributul, f r de nici un
murmur, îns a treia oar , între cei h r zi i ca hran
pentru fiara închis -n labirint, a venit şi Tezeu. Iar buna
Ariadna – cu sfatul lui Dedal – şi-a ajutat iubitul. El a
doborât fiara şi a fugit din ţreta.
Şi cine s pl teasc ? ţine s isp şeasc şi pentru
Minotaur, şi pentru c Ariadna fugise cu Tezeu?
Regele a aflat c artistul Dedal a dat sfat Ariadnei şi
ea l-a ajutat pe iubitu-i Tezeu. L-a chemat pe Dedal şi i-
a strigat aşa:
— Tu le-ai dat ajutor?… Tu… câine atenian? Şi-ai
socotit, pesemne, c scapi neosândit?
 — Eu le-am dat, da, st pâne, a gl suit Dedal. Ai
omorât atâ ia tineri nevinova i din inuturi c lcate de
tine în picioare. Atâ ia osândi i de tine pe nedrept, chiar
din insula ţreta, au fost mânca i de fiar , crudule
basileu. Nu mai puteam s -ndur. Fâptuieşti numai
crime. Ucide-m acuma, de vrei, nu m -nsp imânt…
— Nu. N-am s te ucid, c ci mintea ta istea , harul
t u de artist îmi sunt de trebuin . Dar am s te închid
– a spus regele Minos – în schimb, în labirint, cu fiul t u
Icar. S nu- i treac prin minte, cumva, s -ncerci s
fugi…

ŞI, LA SEMNUL LUI MINOS, sclavii s-au repezit. L-au

înşf cat de umeri, şi-aşa, mai mult târâş, l-au purtat
prin gr din pân la labirint.
Al i sclavi, în vremea asta, i-au adus şi feciorul, ce se
numea Icar, pe care-l dobândise dintr-o c s torie cu-o
sclav a lui Minos. El se uita-ngrozit la zidurile-nalte.
Tat l şi-a luat feciorul în bra e şi-a gr it:
— Dac regele ţretei ne-a-nchis drumul pe ape şi
drumul pe p mânt, a mai r mas v zduhul…
— ţum, tat , s zbur m?… Dar ce suntem noi,
p s ri? a întrebat Icar.
— Da, dragul meu copil! Ast zi a sosit vremea ca s -i
înv pe oameni s zboare prin v zduh. Nutream de
mult în mine un gând de acest fel. Ce-i drept, nu
socoteam c am s fiu silit atâta de curând s fac astfel
de aripi ca s sc p m cu ele din ghearele lui Minos… S
ne-apuc m de lucru. Ajut -m şi tu…
Şi-ndat-a luat b trânul, ajutat de fecior, pene, oase de
p s ri, r mase-n labirint din timpul cât tr ise preahâdul
Minotaur, şi le-a legat cu fire din haina lui desprinse şi
le-a lipit cu cear , f când patru aripi6.
Dou şi le-a pus sieşi, prinzându-le-n curmeie f cute
din veşminte, şi celelalte dou i le-a pus lui Icar. S-au
urcat sus, pe ziduri.
Chemându-l pe Icar aproape, lâng sine, l-a înv at
s zboare:
— Priveşte cum se-nal vulturul prin v zduhuri!
Vâsleşte rar din aripi. Nu sta nici prea aproape de
valurile m rii, ca apa s nu- i ude aripile uşoare, i-a dat
sfaturi b trânul; dar, în aceeaşi vreme, nu te-n l a prea
tare şi f r chibzuial . Nu te-apropia de soare. Aripile
acestea nu am avut mijloace, aici în labirint, s le
alc tuiesc aşa cum aş fi vrut, şi ceara se topeşte. Aripa
se desprinde şi-ai s te pr buşeşti. S te iei dup mine.
Ţag de seam … Şi-acuma s zbur m spre dulcea
libertate
— Hai s zbur m, hai, tat , a gl suit Icar, cuprins în
inim de-o aprig dorin de-a spinteca v zduhul şi-a
se-n l a spre cer.
Şi au vâslit din aripi. S-au ridicat spre bolt şi au
pornit în lume. ţreta era în urm , abia se mai vedea. De
pe rmuri p storii, pescarii şi al i oameni se uitau, cu
mirare, cum nişte p mânteni puteau zbura ca zeii. Nu le
venea s cread . Trecuser de Delos şi de insula Paros,
cea plin de miresme.
În dep rt ri s-arat şi fermecata Samos. Când fiul lui
Dedal, îmb tat de vârtejul acelui zbor înalt, bate din
aripi tare. Se ridic mai sus.
— Icar, îi strig tat l, nu uita ce i-am spus şi fii
prev z tor!
Numai c el n-ascult . Simte c se înal ca vulturul
în slav . Îi vine s şi cânte, s chiuie, s strige. Şi
zboar , se ridic , mai sus, mai sus, mai sus… Parc-ar
vrea s se smulg din trup, uşor ca gândul şi slobod s
pluteasc pân -n nem rginiri.
Dar Helios, din ceruri, gelos pe p mântenii care
zburau ca zeii, a început s ard , s dogoreasc tare.
Era c tre amiaz . Helios trimitea valuri, valuri de fl c ri.
— Icar, opreşte-te! îi strig tat l care, sim ind
c ldura, se apropia de ape, ca s se r coreasc .
Îns Icar, în zboru-i, nici nu-l mai auzea. El se-n l a
întruna, înconjurat de fl c ri de aur, ca un nimb.
Avântul lui spre ceruri nu-l mai putea opri cu strig tu-i
Dedal. Se-apropia sfârşitul urzit de Helios.
ţeara care lipea aripile uşoare a prins s se topeasc ,
s curg încetinel. Penele s-au desprins. Degeaba da din
bra e feciorul lui Dedal, nu-l mai inea nimica sub cerul
arz tor.
De la acea-n l ime, c-un ip t disperat, Icar s-a
pr buşit în valurile m rii.
Apa l-a înghi it pe loc. L-a dus la fund7.
Dedal, auzind glasul, s-a-ntors îngrijorat şi şi-a
strigat feciorul:
— Icar!… Pe unde eşti?… Unde eşti?… Unde eşti?…
 DAR NU I-A R SPUNS NIMENI. Icar nu mai era.
Dedal, îndurerat,. n-a mai avut ce face. A zburat mai
departe, pân -n Sicilia, la regele ţocalos, şi ajungând la
el, i-a cerut ad post. Tocmai se auzise zvonul c dinspre
Creta s-ar apropia şi Minos, cu oaste, s -l g seasc pe
b trânul artist şi s -l închid iar şi la el, în labirint.
ţocalos, rege paşnic, s-a-nvoit s -l ascund pe
b trânul Dedal. ţine n-avea nevoie de un artist ca el?
… Şi l-a ad postit într-o cl dire mic , chiar de pe
malul m rii, unde s l şluiau şi copilele lui.
Au trecut doar trei zile, şi iac t şi Minos coboar cu
oştirea în fa la palat. ţocalos îl pofteşte la el în ospe ie,
şi Minos îl întreab :
— N-ai auzit, tu, rege, cumva de-un sclav al meu,
b trân, care-a zburat, cu aripi f urite de mâna lui
istea , peste m ri şi p mânturi?
— N-am auzit, vezi bine, a dat r spuns ţocalos. Poate
s-a r t cit… sau a c zut în mare… Mai ştii ce s-a
întâmplat!…
— Ei bine, nu-i nimica, a rostit iar şi Minos, de nu
ştii ce-i cu sclavul, eu nu m-oi sup ra… Dar între timp,
ascult … Am s te-ntreb ceva. Nu-i mare lucru… îns
nu ştiu cum aş putea s vâr un fir lung, de m tase, în
scoica r sucit a unui melc de mare. Firul s intre tot,
iar scoica s r mân întreag , nesf râmat . ţe zici tu,
s-ar putea?…
— S vâri un fir de a într-o cochilie, f r ca s-o
sf râmi? Stai c - i aduc r spunsul…
 Şi regele ţocalos, bietul, nu prea deştept, a lunecat în
cursa dibace a lui Minos. A fugit la Dedal şi l-a-ntrebat
pe el.
— E lucru foarte simplu, a gl suit Dedal, ce-avea
r spuns la toate. Legi firul de m tase cu grij de-o
furnic . Îi dai dup aceea drumul furnicii-n scoic . Ea
intr s s-ascund . Târ şte cu ea firul. Scoica r mîne-
ntreag . E simplu, precum vezi…
— Am şi dezlegat taina, a gl suit ţocalos c tre
vicleanul Minos ce sta şi-l aştepta în sala tronului.
Facem aşa şi-aşa… Şi-a spus ce-l înv ase în eleptul
Dedal.
— Ai dezlegat tu asta?
— Desigur. Se-n elege…
— Nu. Nu-i adev rat, a rostit iar Minos, privind cu-
amenin are. Numai un singur om putea s n scoceasc
un astfel de r spuns. Se numeşte Dedal. Se afl -aici, la
tine. De nu mi-l dai, ţocalos, eu poruncesc oştirii s - i
ard -ntreg oraşul…
La astfel de cuvinte şi regele ţocalos s-a-nduplecat,
fireşte. Atâta l-a rugat pe feciorul lui Zeus: s mai
r mân -o sear acolo, în palat, şi s se odihneasc . S
stea cu el la mas şi s se veseleasc dup atâta cale.
Înainte de mas , regele l-a poftit s se şi îmb ieze.
Dar b trânul Dedal, care aflase totul, s-a şi gr bit spre
beciuri. A oprit repede apa care curgea c tre sala de
baie, cea mare, pentru oaspe i. Şi-a-nc lzit în cazan, în
loc de ap , smoal .
ţând a intrat în baie prear ul rege Minos, a început
s curg , în loc de ap cald , o smoal clocotit care l-a-
n buşit şi l-a fiert ca pe-un rac.
Aşa a sc pat lumea de regele din ţreta8. Dar dup
moartea sa, Zeus l-a coborât în inutul lui Hades. Acolo
l-a f cut, ca şi pe Radamante, cel lalt fiu al Europei şi-
un alt fecior al s u, ce se numea Eac, mare judec tor.
ţu to ii hot rau destinul celor care, dup ce se stingeau,
veneau, aduşi de Hermes, la Hades, în Infern.
 Note:

1. Ştim c numele continentului nostru s-a dat – dup legend

– de la acela al frumoasei prin ese feniciene r pit de Zeus sub
chip de taur şi dus în ţreta.

2. În cântecele „Odiseei” , iste ul Ulise, în haine preschimbate,

întors în patrie, dup c l torii îndelungate, gr ieşte astfel
Penelopei:

„… I-o ară
Ce-i zice ţreta, mândră, roditoare,
Cu ape-n jur, că e-n mijlocul mării,
Şi oamenii foiesc în ea puzderii.
Pe-ntinsul ei sunt nouăzeci de-oraşe
ţu fel de fel de limbi: ahei, şi mândri
Eteocre i, cidonieni alături
De dorieni războinici şi de oameni
Dumnezeieşti, pelasgi. Între oraşe
E unul mare, Cnosos, unde Minos
Fu împărat la nouă ani şi cel mai
Apropiat de Joe… „

3. Este vorba de taurul care, turbând mai târziu din porunca

lui Poseidon, pustia toat ţreta. ţunoaştem din legendele
anterioare c taurul a fost îmblânzit de Heracle şi adus la Micena,
dar aici l sat liber de Euristeu, care se temea s nu fac
stric ciuni. Mai târziu, cel lalt erou, Tezeu, l-a prins pe câmpul
Maraton şi l-a r pus.

4. Am amintit despre acest Minotaur, ca şi despre Dedal şi

Ariadna, înc din legenda anterioar despre Tezeu.

„Odiseea” , în româneşte de G.Murnu , E.S.P.L.A , 1956

 5. Labirintul construit de Dedal era considerat una dintre cele
şapte minuni ale lumii.

6. Legenda aceasta antic are, f r îndoial , mult leg tur şi

cu legenda româneasc despre „Meşterul Manole”. Locul unde
legenda spune c ar fi c zut în acea zi Icar este Marea Icarian ,
lâng insulele Samos. Se povestea c mai târziu i s-ar fi g sit
trupul şi ar fi fost înmormântat chiar în insula Samos. În art ,
legenda lui Icar a fost des ilustrat . A fost cântat mai ales de
Ovidiu.

7. Icar pare a fi simbolul dorin ei omului de a se dep şi pe

sine, de a se ridica, în zborul s u spre libertate, cât mai sus. Iar
pr buşirea sa se datoreşte, pe de o parte lipsei sale de experien
în îndep rtatul trecut istoric, pe de alta acelor for e dominatoare,
care doresc s împiedice progresul, urcuşul omului spre cele mai
înalte culmi.
Într-un splendid basorelief din secolul al doilea înaintea erei
noastre, şi pe un vas pictat de un artist cretan, îl vedem pe Dedal
f urind aripi pentru el şi Icar. Drama c derii lui Icar o g sim
înf işat în picturi murale nespus de expresive, aflate sub lava
din Pompei. Iar în plastica modern se afl o oper celebr a
sculptorului francez Rodin.

8. În ţreta se mai afl şi ast zi multe urme ce amintesc de

legendarul Minos. Aşa este palatul descoperit la ţnosos, zugr vit
în zeci de culori. Nu ştim dac povestea despre labirint, desigur
mult transformat de-a lungul veacurilor, nu se refer chiar la
acest palat. Mai sunt şi alte ruine, la Festos, la Hagia-Triada şi-n
alte p r i. Se mai g seşte şi un jil regal, despre care s-a spus c e
tronul lui Minos. Mai sunt şi multe vase în culori minunate.
Taurul se pare c era un simbol al soarelui pe vremuri – cum e la
egipteni taurul care poart un astru între coarne. Oamenii din
ţreta îşi puneau la s rb tori şi jocuri, pe frunte, câte o masc ,
întruchipând un taur, s aib înf işarea soarelui adorat. Aşa se
g seşte o statuet arhaic de bronz – un amulet probabil – ce se
afl acum în muzeul din Luvru, înf işând o fiin cu trup
omenesc, dar cu cap de animal. Când s-a distrus regatul
str vechilor cretani, s-au g sit multe statuete şi vase dintr-
acestea, care prezint oameni cu capete de taur. Probabil c astfel
s-a creat legenda despre un mare taur din regatul lui Minos –
adic un Minotaur – care s-ar fi n scut sub nişte blesteme divine,
în palatul din Cnosos – legend care a fost apoi înflorit în
cântecele aezilor.
 n ara mândr a Laconiei, pe valea râului Eurot,

ÎPe
tr ia cândva regele Tindar. So ia lui se numea
Leda1.
rmurile râului Eurot creşteau mir i înflori i şi
s lcii cu ramuri lungi, plecate peste ape. Dar, mai cu
seam , vie uiau în cârduri lebede gra ioase, albe. Mai
albe uneori decât Taigetul, muntele care se-n l a în zare
şi-avea pe fruntea lui semea , în timpul iernii, cununi
de ghea orbitoare. La miaz noapte de Eurot,
puternic , nebiruit , era cetatea ce se numea
Lacedemonia sau Sparta.
… Şi, dac Tindar era vrednic, aezii nu ştiau s
spun … Nu cunoşteau nici ei prea multe… În schimb,
ştiau c acest rege-o dispre uia pe Afrodita. Nu-i
aprindea focuri în templu… Nu-i aducea pe altar jertfe…
Şi, sup rat , Afrodita a hot rât s -l pedepseasc pe
Tindar, regele din Sparta. ţum? A â ându-l pe însuşi
Zeus la dragoste nelegiuit fa de soa a regelui,
frumoasa Leda.

IAR ZEUS S-A PREF ţUT, cântau aezii, în leb d cu

pene albe – o leb d str lucitoare, cu ciocul roşu ca
m rgeanul şi ochii scânteind ca jarul – şi a chemat-o pe
Afrodita:
— Tu ai s iei înf işarea de vultur care urm reşte… o
biat leb d prin aer… Şi leb da am s fiu eu!… a râs
cu hohot olimpianul. S m goneşti în aşa chip, încât s-
ajung pe lâng Leda, la ceasul când se scald -n râu.
— Am în eles, sl vite Zeus, i-a dat r spunsul Afrodita.
Şi s-a schimbat pe loc în vultur, cu ciocul umezit de
sânge, ce-a început s -l izgoneasc pe Zeus, leb da
m iastr .
Gonindu-l prin v zduh, zei a, care se preschimbase-n
vultur, a-ndreptat leb da, pe Zeus, chiar înspre râul
unde venea, sear de sear , regina Spartei s se scalde.
Era c tre amurg, când râul pare tot poleit cu aur,
când prin frunzişul din platani îşi cânt vântul melodia,
iar pe Taiget r sare luna cu fermecata ei f clie. Regina,
ca întotdeauna, venise singur la râu. Zvârlindu-şi v lul
sub un mirt, se afundase-n apa rece.
Deodat vede prin v zduhuri venind o leb d spre ea.
În urma lebedei, un vultur zbura cu aripile-ntinse.
Leb da se p rea c -i cere so iei regelui s-o scape de
vulturul urm ritor.
Leda – uimit de albea a acestei p s ri maiestuoase,
cu ciocul roşu ca m rgeanul şi ochi de fl c ri, ce-i
gr iau cu o privire rug toare – sare din râu. Fuge pe
rm şi-ntinde mâinile spre ea, s -i d ruiasc ocrotire.
Pas rea alb se preface c -i este fric şi s-azvârle în
bra ele reginei Leda, în timp ce vulturul se-ntoarce în
sl vile îndep rtate şi-şi ia din nou înf işarea obişnuit
de zei .
So ia regelui spartan mângâia leb da cu gândul c va
s -i potoleasc spaima. Iar Zeus, bucurându-se c se
g sea la sânul ei, o-mbr işeaz pe regin .
Şi Leda a adus pe lume în timpul cuvenit – ca p s rile
– dou ou . Dintr-un ou s-au ivit atuncea Polux şi sora
lui Elena – de-o frumuse e f r seam n; iar, din cellalt,
s-au ivit ţastor şi o copil , ţlitemnestra.
Polux şi sora lui, Elena, erau odraslele lui Zeus. Iar
ţastor şi cu ţlitemnestra lui Tindar îi erau copii2.

ÎN AţEST FEL AU V ZUT LUMEA cei doi b ie i:

ţastor şi Polux. Şi ei s-au luat îndat -n bra e, şi-au
început s gângureasc şi s se joace împreun .
Zeus ar fi vroit – se pare – s -şi ia pe fiul s u, pe
Polux, şi s şi-l creasc dup voie. Gândea s -l fac un
erou, poate asemeni lui Heracle. Îns , v zându-i pe
b ie i jucându-se doar împreun , s-a r zgândit s -i mai
despart . A poruncit zeului Hermes s -i ia pe unul şi pe
cel lalt, s -i duc înspre miaz noapte, într-un inut
îndep rtat3. Aici, sub aspr priveghere, Hermes i-a
înv at s lupte cu iscusin , f r team .
Aezii povesteau c Polux lupta neîntrecut cu pumnii
şi arunca greut i, departe, cât nici nu se vedea cu ochii.
Castor, în schimb, fugea mai bine şi c l rea ca o n luc ;
iar carul lui zbura pe rmuri, ca rândunica în
v zduhuri.
Au mai deprins şi meşteşugul de-a naviga pe m ri, cu
plute şi în cor bii înzestrate cu pânze şi cu vâsle bune.
Ţa, dup cum se povesteşte, cutreierau în vremurile-
acelea nişte pira i pe marea larg , ardeau oraşele pe
rmuri, jefuiau pe negu tori şi-i ucideau f r cru are.
Nu mai puteau pluti cor bii. Şi-atunci, cei doi fl c i şi-
au spus c -i datoria lor s plece şi s -i r pun pe
tâlhari, s scape oamenii de rele, de moarte, jafuri, de
urgii.
Înso i i doar de câ iva prieteni, s-au îmbarcat pe o
trirem şi s-au luptat cu to i tâlharii – pira ii, care
bântuiau apele din arhipelag. I-au nimicit pân la unul.
ţrescuser acum feciorii destul de mari, ca s se-
ntoarc la vatra p rinteasc -n Sparta. Aveau cam
treisprezece ani. Mai ales c se zvonise despre Elena,
una din cele dou fete, c-a fost furat de Tezeu.
Fata era de-o ging şie cum înc nu se mai v zuse. De
pe atunci se auzise în lumea-ntreag despre ea. Iar
Tezeu, regele Atenei, venise şi r pise fata, pe când dansa
la o serbare; apoi o luase de nevast 4.
F r a sta în cump n , voinicii-ncalec pe cai, urma i
de oştile spartane, şi se pornesc c tre Atena, ca s dea
lupta cu Tezeu şi s -şi elibereze sora.
Din fericire pentru ei, Tezeu, de cum f cuse nunta,
plecase în Infern, la Hades.
Vroia s-ajute pe un prieten, care domnea peste lapi i,
s şi-o r peasc din Infern pe blânda Cora-Persefona.
În timp ce el era-n Infern, intr şi fra ii, dioscurii, cu
oastea lor în Atica. Zdrobesc armata atenian . ţuceresc
sate şi oraşe şi-Atena cea cu temple multe. Dar cru ,
plini de-n elepciune, gr dinile lui Academos5, unde se
adunau adesea, s stea de vorb , filozofii.
ţ tând dup aceea bine, ţastor şi Polux izbutesc s
afle locul unde sta închis sora lor, Elena, p zit de
prin esa Etra, mama eroului Tezeu.
ţând o g sesc – ce bucurie!… Nici nu o cunoşteau
destul, cu toate c le era sor ; c ci ei crescuser
departe, în Macedonia muntoas , pe când Elena
r m sese lâng p rin ii s i, în Sparta.
Se-ntorc deci to i, cu voie bun , ducând cu ei, ca
sclav Spartei, pe Etra, mama lui Tezeu.
La-ntoarcere au fost primi i cu ospe e şi veselie şi
s rb tori str lucitoare… Au petrecut ce-au petrecut şi s-
a curmat de la o vreme şi bucuria revederii. ţine e
vrednic n-o s şad mereu la dan uri şi la mese… E
însetat s s vârşeasc fapte de glorie şi cinste!…
 TOţMAI SE PREG TEA-N ELADA – la Calidon, într-o
regiune r u pustiit de-un mistre , o vân toare
renumit . Vitejii se porneau acolo. Unii-şi aveau drumul
prin Sparta şi povesteau despre mistre şi lupta ce se
preg tea. Şi auzind, ţastor şi Polux n-au stat pe gânduri
nici o clip . S-au g tit repede de drum şi, înso indu-i pe
ceilal i, au luat parte la vân toare.
Pe urm fra ii dioscuri au plecat cu argonau ii, s
dobândeasc , din ţolhida, lâna berbecului de aur, şi-au
s vârşit ispr vi de seam ce i-au f cut nepieritori6.
ţorabia, numit Argo, plutea pe m ri de mult vreme,
purtat de un vânt prielnic. Era pe lâng Tracia.
Deodat s-a stârnit furtuna, cu tr snete-nfricoş toare.
Marea, cu col ii ei de spum , p rea o fiar îndârjit , care
urla plin de ur şi era gata s -i înghit . Gropi mari de
ap se c scau. ţorabia c dea în ele, cu trosnituri de
lemn rie, şi iar şi valul o s lta pân la bolta înnegrit ,
ce atârna deasupra m rii, sau o izbea de stânci
cumplite… Nu mai era nici o n dejde. Zadarnic se
trudeau eroii, Iason, Heracle şi mul i al ii, s in vâslele
în mâini, în timp ce fra ii dioscuri vroiau s sprijine
catargul, ce se frânsese între stânci… Zadarnic încerca
s cânte Orfeu7 din lira lui divin , gândind s
îmblânzeasc zeii… Furtuna se dezl n uia tot mai avan
şi mai crunt …
Şi-atunci, precum cântau aezii, ţastor şi Polux au
chemat pe Zeus, st pânul din cer:
— Tu, cel ce ne-ai r pit de-acas şi l-ai trimis pe zeul
Hermes s ne înve e meşteşugul cel viforos al armelor şi
naviga ia pe m ri, de ce opreşti acuma drumul cor biei,
care ne poart spre ara unde se g seşte lâna de aur
mult dorit ?… De ce, o tat – ne r spunde?…
Dac ar fi s d m crezare poemelor din alte vremi,
Zeus, care vroia s fie vestit şi prin feciorii s i, ar fi
r spuns atunci c-un tunet, şi dou fl c ri aurite au
lunecat peste catarg. S-au pref cut în dou stele, ce-au
luminat pe dioscuri. Furtuna a-ncetat pe dat .
ţu to ii s-au mirat nespus de o asemenea minune şi,
de atuncea, cor bierii, de câte ori erau furtuni, rugau pe
zei şi dioscuri s le dea sprijin, s -i salveze. Pe dat
înceta furtuna şi se z reau aceleaşi fl c ri, ce parc
lunecau din cer8.
Tot în acea c l torie ţastor şi Polux s-au luptat cu
doi uriaşi. Unul, feciorul lui Poseidon, un rege
neospitalier, pe care îl chema Amicos. Altul, un monstru
de la Creta, cu piept de foc şi de aram , ce purta numele
de Talos. Aceşti uriaşi nu-i ospe eau pe-aceia ce-şi
c utau, pe rmuri, un ad post şi-un pic de hran . Îi
ucideau pe cor bieri şi scufundau vasele-n ap . De-
aceea fra ii dioscuri i-au nimicit, f când dreptate.
În sfârşit, dup-atâtea lupte, ţastor şi Polux s-au
întors la casa p rinteasc -n Sparta. Mama lor, Leda,
tat l Tindar şi ţlitemnestra şi Elena i-au primit plini de
bucurie. Iar regina le-a gr it, îmbr işându-i cu
mândrie:
— Ţine c v-a i întors acas . Regele-a cam îmb trânit
şi n-avem sprijin la nevoie… S v -nsura i, feciorii mei,
s împ r i i p mântul între voi. S -l st pâni i cu bra
vânjos…
Fra ii au râs:
— Prea bine, mam … Ne vom c uta nişte so ii… şi
vom avea un trai tihnit…

P REA ţ TOTUL SE AŞTERNE senin, frumos, în

via a lor. Numai c , în pu in vreme, s-a întâmplat ca
dioscurii s se certe cu nişte veri. Verii erau Linceu şi
Idas, odraslele lui Afareu – care era cu Tindar frate.
Unii pretind c toat cearta s-ar fi pornit pentru c
verii i-ar fi-nşelat pe dioscuri cu nişte boi dintr-o cireada
adus din Arcadia. Şi ei nu-ng duiau pe nimeni ca s -i
înşele cu ceva… Dar al ii spun c pricina ar fi iscat-o, de
fapt, Eros. C-ar fi tr it atunci, pe lume, dou fecioare-
ncânt toare, fiicele regelui Leucip. Una Hilera; alta Feba.
Iar micul Eros, într-o zi, vrând s se joace, a pus în arc
patru s ge i muiate-n fiere şi le-a dat drumul în v zduh.
S ge ile i-au nimerit pe to i fl c ii, drept în piept.
Tuspatru veri au îndr git acele fete-ncânt toare pe care
le avea Leucip.
ţa s n-apuce îns verii, Linceu şi Idas, s le cear pe
fetele lui Leucip, fl c ii Ledei s-au gândit c trebuie s le
r peasc .
Pe cai s lbatici, dioscurii au n v lit ca o furtun , le-
au smuls pe cele dou fete dintr-o gr din unde ele
culegeau flori. În acest timp, şiretul Eros inea frâiele
cailor. Pe câmp ardea soarele viu şi, totuşi, în înalt, erau
şi nişte nori, care vesteau primejdia ce s-apropia… 9
Se povesteşte c Linceu era-nzestrat cu o privire ce
str b tea pân departe, prin case, prin p duri, prin
mun i. Iar Idas, frate cu Linceu, avea o-asemenea putere
c nici un muritor din lume n-ar fi-ndr znit s se
m soare, cumva, cu el, în lupt dreapt . El se luptase şi
cu zeul Febus-Apolo, pentru-o fat , şi-l biruise la sfârşit.
… Şi dioscurii au pornit cu caii în galop, ducând, la
piepturile lor b rbate, pe fetele ce le-ndr geau. Linceu,
ce str juia Taigetul, muntele lacedemonian, cu ochiul
s u p trunz tor, i-a şi v zut pe cei doi fra i gonind cu
fetele în bra e. El l-a chemat grabnic pe Idas şi-au pornit
dup dioscuri.

LUPTA A FOST ÎNGROZITOARE.

T ind prin muntele Taigetul, Linceu şi Idas se ivesc,
c l ri, în fa a gemenilor. Ochii lor sunt înfl c ra i.
— Da i-ne fetele! le strig Linceu, cu glas înt râtat.
— Vin de le ia! r spunde Castor.
— Atunci s ne-ncerc m puterea, şi care-o fi
înving tor s aib parte de so ii. ţeilal i s piar ! V -
nvoi i?
— Ne învoim, de bun seam , r spund în hohot
gemenii. ţurând o s muşca i p mântul. Lupt m cu
rândul câte doi…
Cei dintii se ciocnesc, cu furie, ţastor cu v rul s u
Linceu.
ţu suli e scânteietoare, ei se reped unul spre cellalt,
în timp ce fetele-i privesc înm rmurite, f r glas. Dar
suli ele se sf râm în scuturile de aram şi în armurile
de fier.
Duşmanii se opresc o clip , c tându-se adânc în ochi.
P reau c -s stane, nu fl c i. Numai panaşele, pe
coifuri, se cl tinau, sub adierea vântului dinspre
miaz ziu .
Şi, dintr-o dat , amândoi, cuprind şi s biile-n mâini.
Şi – iat -i!… se avânt iar şi ca doi vultani
înfometa i…
Lupta dureaz ceasuri multe, pân ce ţastor, mai
dibaci, împunge pe Linceu în pqntec; şi-acesta cade,
sfârşit, jos…
Idas atuncea se repede, vrea s -l r zbune pe Linceu.
Înşfac iute o coloan de marmur , de pe mormântul
tat lui lor, abia-n-gropat, şi o azvârle cu putere în
pieptul agerului Castor.
ţastor nu st nici el degeaba şi îl inteşte cu-o
s geat pe Idas cel voinic, în coaste.
Polux sare atunci degrab s -şi sprijine iubitul frate,
pe ţastor cel lovit de moarte şi s -l doboare pe Linceu.
Dar Zeus curm b t lia şi, cu un fulger din v zduh,
arde pe Idas şi Linceu, şi îi preface în cenuş , pe groapa
f r de coloan , a tat lui lor, Afareu.
Castor se stinge-acum pe-ncetul. Pieptul lui e aproape
rece. Ochii sticloşi privesc spre cer. Şopteşte-ncet:
— Nu-mi pare r u c p r sesc acest p mânt. Dar
inima mi-e-ndurerat c m despart de tine, Polux…
 Şi Polux cade în genunchi. S rut fa a-ng lbenit , şi
disperat strig spre Zeus:
— Tat , tu ştii c f r ţastor via a mea n-are nici un
rost… Şi nu-i nimic mai sfânt, mai nobil, decât o
dragoste de frate, care i-e în acelaşi timp prietenul cel
mai devotat… D -i, tat , deci lui ţastor via sau – de
nu vrei – încuviin eaz s plec al turea de el spre
negrele genuni, la Hades…
Auzind vorbele acestea, din Olimp, Zeus i-a r spuns:
— Tu eşti nemuritor, o, Polux, şi ai dreptul s
vie uieşti cu fra ii t i: Atena, Hermes, Apolo, Artemis şi
ceilal i, f r s -mb trâneşti vreodat , sus, în Olimpul
luminos… Dar ţastor e fiul lui Tindar şi-i muritor ca
tat l s u. Vrei s - i pierzi oare nemurirea, ca s tr iasc
din nou ţastor, un s rman fiu de p mântean?
— Deşi n-avem acelaşi tat , fr ia care ne-a legat îmi
e mai drag decât slava ce aş avea-o în Olimp, a r spuns
Polux c tre Zeus. Vreau s tr im, deci, împreun , sau
s murim al turea. Ori amândoi nemuritori, ori
împreun în Infern…
Mişcat de-asemenea credin , de prietenia ce-i lega pe
dioscuri unul de altul, Zeus a dat porunc mor ii s -şi
strâng aripile negre, ce le l sase peste ţastor. Şi
dioscurii s r mân , ca şi-nainte, laolalt . Îns , din an,
o jum tate s şi-o petreac în Olimp. Iar cealalt
jum tate s se coboare în Infern.
Cum a sunat porunca asta, Castor s-a ridicat din
mor i. Şi-nc lecând pe cai cu aripi, cei doi fra i gemeni
s-au urcat pân -n palatele cereşti. Aici ei au c p tat
dreptul s ocroteasc totdeauna nepre uita prietenie
între popoare şi-ntre oameni10. Iar, mai târziu, ca s -i
scuteasc s se coboare şi-n Infern, Zeus i-a
preschimbat în aştri11.
ţinstind pe ţastor şi pe Polux, adic îns şi prietenia,
elinii le-au cl dit altare şi temple mari, împodobite cu
marmure, în care ei sunt d ltui i ca doi fl c i cu trupuri
goale, având în mâini suli e lungi, iar pe cap coifuri
rotunde12. Adeseori ei sunt c l ri, pe cai ca spuma,
nep ta i. Iar pe creştetele lor, întotdeauna-i câte-o
stea13.

Note:

1. Primul rege al Laconiei a fost, în legend , Lelex. Urmaşul lui,

Eurot, a dat numele râului ce uda Laconia. Copila lui Eurot ar fi
fost Sparta. Ea a dat numele oraşului cel mai important din
Laconia. Sparta s-a c s torit cu Lacedemon, fiul lui Zeus şi al
nimfei Taigeta. Sparta se mai cheam şi Lacedemonia. Iar
muntelui învecinat i se mai spunea Taigetul. La rândul ei, Sparta
ar fi n scut pe Amicle – întemeietorul celuilalt oraş important al
Laconiei: Ameiceleea – şi care era str moşul direct al lui Tindar,
so ul reginei Leda, mama celor doi eroi: ţastor şi Polux. Regii
Spartei se mândreau mult cu aceast genealogie şi mai ales cu
faptul c aveau str moşi pe cei doi vesti i eroi gemeni.

2. Legenda despre Leda şi leb da, în care Zeus se

transformase, ca s-o înşele pe soa a regelui din Sparta, a fost
sculptat şi pictat de artişti în nenum rate rânduri. Se g seşte
astfel la Roma o splendid marmur , sculptat de un artist antic,
al c rui nume nu-l cunoaştem. O alt statuie de seam mai este
la Vene ia, în muzeul San-Marco. Iar în pictur e faimoasa pânz
lucrat de ţorregio, aflat la Ţerlin.
 Tot la Roma, se mai g seşte şi o copie dup tabloul lui
Leonardo da Vinci: pe malul râului Eurot, sub mir ii înflori i, se
afl Leda cu leb da al turi. În dep rtare, pe un deal înalt, se
înal zidurile Spartei. Scena se petrece în amurg. Pe o pajişte
sm l uit de flori se v d cele dou ou , din care tocmai se ivesc
perechile de copilaşi – asemeni unor puişori. To i cat spre mama
lor care-i priveşte înduioşat , zâmbind discret şi parc trist.
Penelul marelui Leonardo da Vinci a ilustrat cu meşteşug sensul
str vechilor credin e ale elinilor. Ei se întrebau de ce vin oare,
uneori, pe lume, în loc de un copil, doi sau mai mul i? ţe poate s
însemne acest lucru? Şi, pentru c ştiin a medicinei era înc la
începuturi, ei îşi explicau aceast tain numai printr-o interven ie
divin . ţonsiderau c dintre gemeni unul este poate copil de zeu.
(Se ştie foarte bine c şi Heracle, care era feciorul lui Zeus, avea
un frate geam n, feciorul regelui Amfitrion.)

3. Se spune c în copil rie cei doi eroi ar fi tr it o vreme pe

t râmurile Macedoniei, în partea de miaz noapte a Greciei. Ei
sunt cunoscu i în povestiri şi poeme, nu numai ca fii ai lui Tindar,
so ul legiuit al Ledei – tin-darizi, – ci şi ca dioscuri – feciori ai lui
Zeus (dios).

4. S-a ar tat într-o legend anterioar cum Tezeu, înso it de

Piritou, regele tesalian, o r pit-o pe frumoasa Elena, în vârst
numai de 13 ani, din templul zei ei Artemis. Poe ii spuneau c la
aceast dat Tezeu era în vârst de cincizeci de ani. Mai târziu,
frumoasa Elena se va m rita cu regele Menelau şi din pricina ei se
va isca r zboiul troian.

5. În gr dinile înv atului Academos a întemeiat filozoful

Platon celebra lui Academie. De aici vine numele cunoscut pân
ast zi, dat celei mai înalte institu ii de ştiin şi cultur .

6. Despre lason se va povesti în legenda c l toriilor pe corabia

Argo, c tre îndep rtatul inut al regelui Eete, fiul soarelui.

7. Despre Orfeu se va povesti în legenda „Orfeu şi Euridice”.

 8. ţând se sfârşesc furtunile, pe mare se v d adesea nişte fâşii
luminoase în jurul catargului, partea cea mai înalt a cor biei.
Acestea sunt – cum se în elege – numai ultimele desc rc ri
electrice. Navigatorii din vechime nu puteau în elege acest
fenomen, ştiin a nu descoperise înc electricitatea, şi ei şi-l
explicau n scocind legenda despre ţastor şi Polux, care l-au
rugat pe Zeus în timpul unei furtuni s -i ajute.

9. R pirea celor dou fete este zugr vit pe unele vase. Scena
este sculptat de un meşter necunoscut pe un sarcofag ce se
g seşte la Floren a. Frumoas este îns şi opera creat pe aceast
tem de marele pictor Rubens, aflat în galeriile de art din
Munchen. Se v d dioscurii r pind fetele, în timp ce micul zeu
Eros ine frâul calului, pe care se vor urca. Soarele arde pe
câmpie şi, totuşi, în înalt, se v d norii prevestitori de rele.

10. Tot atunci Poseidon le-a d ruit şi el dioscurilor dreptul de

a comanda vânturilor şi valurilor m rii, de a ocroti pe navigatori
în timpul furtunilor şi a-i putea sc pa de moarte.

11. Este vorba de constela ia cunoscut sub numele de

„Gemenii”, care apare pe bolt în luna mai.

12. ţoifurile lor rotunde evoc ou le din care se n scuser cei

doi fl c i.

13. Cultul dioscurilor s-a r spândit în toate coloniile greceşti,

şi în Sicilia şi la Roma. În imperiul roman împricina ii trebuiau
chiar s -şi fac jur mântul în tribunale pe ţastor şi Polux.
Ţ rba ii jurau pe Polux, iar femeile pe ţastor.
În Sicilia, elinii au cl dit un faimos templu, în localitatea
Agrigente, închinat dioscurilor. (Templul a fost mai târziu ref cut
de romani.) În acest templu, în fiecare an, în anotimpul parfumat
când înfloresc migdalii, se organizau nişte s rb tori str lucitoare.
Veneau atunci solii de cânt re i,
dansatori şi poe i, ca s -şi arate m iestria sub semnul dragii
prietenii. Oamenii au râvnit mereu în elegerea şi pacea, şi aici, în
templul lui ţastor şi Polux, au r sunat cândva şi nişte versuri ca
acestea, rostite de Bakchilyde, poetul grec din sec. al V-lea î. e. n.,
intitulate: „Lauda p cii” :

Măre e lucruri naşte pacea: flori,

belşug de artă gureşă şi dulce.
În flacără de aur pe altare
de murmură s-aprinde pentru zei
carnea cornutelor şi-a mieilor
lânoşi. June ea cugetă la lupte
pe moale ărnă în arenă şi
visează doar la fluier şi la hore.
Pe chinga scutului îşi ese pânza
păianjenul. Iar lancea ascu ită
şi spada cu tăişuri, două, sunt
amarnic măcinate de rugină.
A amu it trompeta de aramă.
Nimic din gene nu alungă somnul
chemat să-mprospăteze inima.
Serbări senine înfloresc pe uli i,
şi arde cântecul slăvind frumuse ea.

Tradi ia aceasta, iubit de mul imi, se mai p streaz . ţu ani în

urm , la Agrigente, ansamblul românesc a dobândit premiul cel
mare al p cii şi al prieteniei, prin dan şi cântec popular, şi a luat
medalia de aur, pe care e înf işat templul lui ţastor şi al lui
Polux.

În trad. lui Lucian Blaga , din volumul „ Lirica Universală ” , E.S.P.L.A , 1959
 ac în ţreta, Argos sau Sparta sau Atena au

D fost eroi vesti i, nu mai pu in ţorintul1 avea

vitejii s i.
În oraşul ţorint, aşezat pe un istm şi-ad postit de-un
munte, înalt, pr p stios2, v zu lumina zilei fiul regelui
Glauc3, pe nume Hiponou. Tat l lui Hiponou4, trufaşul
rege Glauc, era bogat in cai. Hergheliile lui cutreierau tot
istmul. Iar caii şi-i hr nea cu fiin e omeneşti, ca s -i
fac mai iu i5. La fel ca şi Tezeu, voinicul Hiponou era
de-o frumuse e care-i uimea pe to i. Poe ii spun c el se-
asem na c-un zeu, atât la înf işare, cât şi la grai şi
port. Numai c nenorocul nu- i cat frumuse ea când e
s te loveasc . Deci, împlinind b iatul cam cincisprezece
ani, se zice c-a avut o ceart cu un tân r, ce se chema
Beler. Şi cum era din fire cam aprig la mânie, s-au
încleştat în lupt şi s-au izbit cu pumnii. Tân rul
corintian s-a pr buşit în rân cu tâmpla sf râmat . A
r mas nemişcat şi f r de suflare.
Dornic s -şi spele crima, f cut f r voie, tân rul fiu
de rege a trebuit s -şi schimbe numele ce-l purta, cu al
victimei sale – cum suna datina. Şi, astfel, Hiponou,
tân rul din ţorint, a fost supranumit, de-atunci,
Belerofon.
Pentru purificare, el a pornit departe, spre ara
Argolidei, în oraşul Tirint, cârmuit pe-acel timp de-un
rege numit Pret, prieten cu tat l s u. Aici Ţelerofon a-
ndeplinit ritualul sfânt, de purificare, în sanctuarul lui
Zeus. S-a sp lat cu uleiuri. Preo ii au dan at în jurul lui
cu suli i şi scuturi de aram . Apoi, cu pomp mare, au
pus pe el veşminte din lân de oi albe şi l-au stropit cu
vin şi ap , deopotriv .
Sfârşindu-se ritualul, frumosul fiu de rege s-a preg tit
s plece înapoi spre ţorint. A luat cu el merinde în sacii
largi de piele şi ap în burdufuri. S-a-nveşmîntat cu-o
hain scurt şi cenuşie, cum se cerea la drum; şi-a vrut
s -şi ia adio de la regele rii şi de la soa a sa, ce se
chema Anteea.
ţorabia, în care urma s plece el, se leg na la rm.
Vântul sufla prielnic. Sclavii st teau pleca i pe ramele de
lemn. Şi al ii aşteptau doar semnul s întind pânzele
cele albe, cu frânghii, pe catarg.
Anteea nu-l v zuse pân atunci pe tân r. Ritualul,
dup datini, cerea unei femei de rang înalt şi nobil s
stea cât mai departe de cel ce isp şea, pân -n ceasul
plec rii.
 AţUM, ţ TÂND ANTEEA la fiul lui Glauc, se simte
str b tut de un fior ciudat. El este drept şi-nalt ca
bradul din p dure. Şi umerii s i largi şi mijlocul sub ire
îi dau o-nf işare de statu cioplit de-un artist iscusit.
Iar fruntea sa e lat şi sub ea str lucesc doi ochi, ca
dou stele, ce-i intesc inima… Şi inima reginei se zbate
tare, tare, precum e p s rica închis -n colivie, ce-şi
caut libertatea şi îşi izbeşte fruntea de gratiile tari.
Ea nu putea s ştie c n-avea nici o vin , fiindc îl
îndr gise pe fiul lui Glauc, în clipa desp r irii. Eros,
prea crudul Eros, îl duşm nea de moarte pe prin ul din
ţorint, pentru c -l întrecea cu mult în frumuse e şi, plin
de gelozie, vroia s se r zbune. Şi încordându-şi arcul,
Eros, zeul iubirii, tr sese o s geat cu vârf înveninat în
inima reginei. Ea îşi uitase so ul – ca alt dat Fedra,
nevasta lui Tezeu – şi se înfl c rase pentru Ţelerofon.
Prin vorbele viclene pe care le rostise, Anteea izbutise
s -l sileasc pe tân r ca s mai întârzie la dânşii, în
Tirint, şi s le fie oaspe în palatul regal. Ţelerofon, cu
toate c era preg tit s urce pe trirem , n-a putut sta-
mpotriva preacaldei rug min i, şi i-a f g duit s -ntârzie
trei zile în oraşul lui Pre. Dar, la l satul serii, regina a
venit lâng Ţelerofon, în timp ce tot palatul clocotea la
osp .
— Tare-s nefericit lâng so ul meu Pret, i-a gl suit
regina, cu lacrimi în priviri. Tu-mi eşti mai drag ca via a.
Ast zi, când te-am v zut, am în eles c eşti acel pe care
biata de mine-l aşteptam… pe care l-am visat, în mintea
mea de fat , când nu eram regin .
Şi-Anteea – înnebunit de dragostea pe care i-o
insuflase Eros – l-a conjurat pe tân r s -l ucid pe Pret,
s -i ia în st pânire oraşul lui şi tronul. Şi amândoi, pe
urm , s fac nunta-n voie…
Îns Ţelerofon, care era un tân r cinstit şi curajos, s-
a mâniat nespus ascultând îmbierea reginei din Tirint.
Smulgându-se cu sila din bra ele ei albe, el i-a rostit
aşa:
— Deşi nu-i înc ziu , m duc s -mi adun sclavii, s
m urc pe trirem şi s p r sesc ara unde regina îns şi
are-un pumnal în mân , vrând s -şi r pun so ul…
Legea c s toriei aici e pâng rit şi nu mai stau un ceas.
Mi-e scârb şi ur sc asemenea femei, precum eşti tu,
Anteea…
Prins atunci de spaima c el o s arate regalului s u
so crima-nfricoş toare pe care o urzise, Anteea a fugit.
S-a dus iute la rege şi a-nceput s ipe şi s se
v ic reasc , tr gându-se de p r.
Aezii povesteau în versurile lor cum regina Anteea,
min ind f r ruşine, l-a învinov it pe tân rul lor oaspe
c el îi propusese înjositoarea fapt , c el esuse planul
de a-i r pune via a regalei sale gazde.
— Atât sunt de jignit , pare c-a zis Anteea c tre regele
Pret, încât, de nu-i dai moartea acestui oaspete atât de
tic los, nu pot s mai tr iesc. Îmi voi lua zilele,
zvârlindu-m în mare…
Dar Pret, regele rii, era un om blajin şi nu vroia s
calce legile ospe iei. ţe-i drept, şi-nvinuirea adus de
Anteea era atât de grea, încât trebuia dat osânda cea
mai aspr . Dorind s -mpace legea veche-a ospe iei, cu
datoria lui de-a-şi r zbuna so ia, Pret a ales o cale ceva
mai ocolit , pentru a-l pedepsi.
A poruncit s vin la el Ţelerofon şi i-a cerut s plece
în ara Liciei6, unde domnea Iobate, p rintele Anteei –
s -i duc un r vaş.
— Î i cer acest serviciu, i-a spus regele Pret, şi pentru
prieteşugul ce-l am cu tat l t u şi pentru ospe ia care i-
am oferit-o, când te-ai purificat de crima s vârşit în
ara ta natal …
La astfel de cuvinte, tân rul corintian nu putea s
r spund decât c se-nvoieşte.

ATUNCI REGELE PRET se apuc s scrie pe-o t bli

cerat r vaşul spre Iobate În r vaş îi cerea, prin anumite
semne regelui Liciei s -l scurteze de zile pe fiul lui
Glauc. Apoi lipi t bli ei o scândur deasupra şi o
pecetlui, s nu-i citeasc slova, cumva, Ţelerofon
Acesta lu r vaşul, în care-i era scris osânda lui la
moarte. ÎI ascunse la piept, ca s -l p streze bine Se urc
pe trirem şi, bucuros de vântul care sufla din nord,
pluti spre Licia7.
Şi, ajungând fl c ul în Licia dep rtat , a fost bine
primit regele Iobate. Sângele-a nou tauri a curs
îmbelşugat, vreme de nou zile, cât a durat osp ul; şi-
abia-n a zecea zi Iobate l-a-ntrebat pe fiul lui Glauc s -i
spun cine este şi de ce a venit?
— Eu sunt Ţelerofon, a r sunat r spunsul, şi- i aduc
un r vaş de la regele Pret, st pânul din Tirint. ţe scrie
înl untru nu ştiu, c ci n-am citit. Î i dau îns t bli a, şi
singur vei afla…
Şi feciorul lui Glauc i-a-ncredin at t bli a pe care-o
adusese şi unde era scris s i se curme via a.
S-a gândit mult Iobate – ce este de f cut? N-ar fi vroit
s calce nici el str buna lege, care-l oprea s ia zilele
unui oaspe. ţa s -l r pun totuşi cum îi cereau şi Pret,
şi fiica lui, Anteea, Iobate-a f urit la rândul s u un plan.
Şi chemându-l pe tân r, i-a povestit c -n ar
h l duieşte-n voie monstruoasa Himera, care-i alt fiic
a viperei Ehidna şi a gigantului Tifon.
Iar Himera aceasta avea corpul de capr , cu-o coad
de balaur, un grumaz de leoaic şi dou capete. Din
boturile ei âşneau, când r sufla, torente-nv p iate de
foc mistuitor. Pe unde trecea ea nu ramânea nimica,
decât p mântul ars, izvoarele secate şi oamenii r puşi.
— Î i cer, i-a spus Iobate, în schimbul ospe iei, dac
eşti un viteaz, cum te ar i a fi, s te lup i cu Himera şi
s o nimiceşti..
Belerofon, voinicul, putea s spun nu – când
monstruoasa fiar secera mii de vie i şi pustia
p mântul?
Şi-a primit bucuros s se lupte cu fiara şi s o
nimiceasc , sc pând pe bie ii oameni ai Liciei de groaz .
Aşa, Ţelerofon s-a preg tit de lupt . Ştia c se g seşte
în lume calul Pegas, calul înaripat, cu p rul alb ca
neaua, feciorul lui Poseidon – cel care izvorâse din gâtul
retezat al hidoasei Meduze, r pus de Perseu.
 CALUL ACESTA, PEGAS, odrasl olimpian , zbura
fie-n Focida, pe muntele Parnas, în preajma lui Apolo,
fie-n Ţeo ia, pe culmea Helicon, unde era-ngrijit de cele
nou muze, ca un fecior de zeu. Şi, lovind cu copita în
stânci, pe Helicon, vijeliosul Pegas f cuse s âşneasc
un izvor: Hipocrene8. La izvorul acesta veneau s -şi
spele trupul şi s -se-mprosp teze copilele lui Zeus cu
voci melodioase, preagingaşele muze, dup ce d n uiau
pe verzile coline de-aici, din Helicon. Şi poate tot de-
aceea plecau la Hipocrene poe ii din Elada şi, sorbind
apa rece de la acest izvor, se socoteau p trunşi de harul
poeziei, al artei inspirate de cele nou muze.
Atâta doar c Pegas, uneori, mai zbura şi pe
Acrocorint, muntele cel înalt de la marginea m rii, lâng
oraşul unde Ţelerofon v zuse întâi lumina zilei. Acolo
sorbea ap , dintr-un izvor, Pirene.
Aezii povesteau şi cum s-a-ntors eroul în istmul de
ţorint, ca s -l-afle pe Pegas, şi-nc lecând pe el s
porneasc la lupt 9. Dar oricât silin şi-a dat
Belerofon, n-a izbutit s prind calul înaripat. De sim ea
o mişcare ca fulgul de uşoar , Pegas se ridica, în vuiet
de aripe, sus, dincolo de nori, pân ce r mânea numai
un punct pe bolt .
Trecuse mult vreme de când se tot trudea s -l
prind cu arcanul de gâtul încordat sau s -i apuce-n
la ul de sfoar o copit . Îns Ţelerofon tot nu se da
b tut… şi, într-o zi, s-a dus la altarul zei ei Atena,
în eleapta, care era cl dit chiar pe Acrocorint. S-a rugat
de zei s -i vin -ntr-ajutor cu sfaturi cât mai bune. Ba,
mai mult, venind noaptea, şi-a aşternut culcuşul al turi
de altar.
ţam pe la miezul nop ii, prin vis i s-a ivit zei a-
n elepciunii, şi ea i-a gl suit:
— Î i dau un frâu de aur, mândre Ţelerofon. ţu el vei
st pâni calul înaripat, pe care i-l doreşti, ca s lup i cu
Himera. Dar adu întâi jertf un taur din cireada
p rintelui t u Glauc, m re ului Poseidon. Pegas e fiul
lui. Şi de se-mpotriveşte zeul cutremurelor, nu po i s
st pâneşti calul înaripat…
Trezindu-se din vise, a cercetat în preajm . Şi ce s
vezi? Pe lespezi, chiar lâng aşternutul unde dormise el,
era un frâu de aur, d ruit de Atena.
Sculându-se în prip , a adus întâi jertf un taur, lui
Poseidon; şi-a-nceput s pândeasc .
N-a stat prea mult vreme, şi dintre nori, deodat , cu
vâjâit de aripi, s-a l sat la izvor calul aşteptat, Pegas.
Ţelerofon atunci, s rind din ascunziş mai repede ca
vântul, gata! – i-a şi pus frâul. I-a s rit în spinare şi,
neînfricoşat, a tras voios de h uri. ţalul s-a repezit
îndat c tre slav . Zbura atât de iute, c nu vedea
fl c ul nimic în fa a lui. I se p rea c este tot prad unui
vis, c ci luneca-n abisuri, parc f r sfârşit, când Pegas
cobora pân deasupra m rii. Şi iar urca spre ceruri,
încât sim ea dogoarea soarelui c l tor c îi mistuie
trupul. Dar, pân la sfârşit, calul înaripat, sim ind c
are-n spate un st pân hot rât, s-a îmblânzit ca mielul10.
 PEGAS I S-A SUPUS, şi, c lare pe el, Ţelerofon s-a-
ntors în ara Liciei. ţ tând din în l imi, asemenea lui
Zeus, el a v zut Himera, ce str b tea în goan regatul
lui Iobate – l sând în urma ei p mântul pârjolit.
Ţelerofon a tras spre monstru o s geat . Himera a urlat
şi a deschis, fl mând , gurile-nfl c rate.
Lupta s-a şi pornit. Ţelerofon intea dihania în coaste,
în capetele hâde sau coada ei solzoas . Dar lupta era
grea, c ci odrasla lui Tifon era înşel toare. P rea o dat
capr , s rind cu sprinteneal , sau se târa pe jos cu
trupul de balaur, şi când nici nu gândeai, r gea
asurzitor, la fel ca o leoaic . Iar fl c ri izbucneau, în
valuri, pân -n cer.
Şi poate c Himera l-ar fi r pus pe tân r pân -n cele
din urm . Îns Ţelerofon avea la cing toare – înv at de
Atena – trei epuşe de plumb. V zând el c Himera e tot
mai îndârjit , fl c ul i-a azvârlit, în gurile deschise,
epuşele de plumb, şi ele s-au topit sub potopul de foc
ce-l respira Himera, Plumbul i s-a prelins adânc în
m runtaie, şi odrasla lui Tifon, ce-nsp imântase lumea,
a c zut la p mânt, împr ştiind în jur duhori
otr vitoare11.
Dobândind biruin a şi sc pându-i pe oameni de
spaima monstruoasei odrasle a lui Tifon, voinicul i-a
cerut regelui învoirea s plece spre ţorint. Dar b trânul
Iobate, urmând acea scrisoare, pe care-o adusese însuşi
Belerofon, i-a mai cerut s -ndure înc trei încerc ri,
mult mai primejdioase ca lupta cu Himera.
L-a mai trimis s lupte cu un neam de tâlhari, ce se
chemau solimi, din mun ii Liciei. Ei n v leau în vale şi
pr duiau totul. D deau foc la oraşe şi jefuiau prin sate.
Luau orice avu ie şi hran şi veşminte şi mai ales copile,
pe care le duceau cu ei între pr p stii. Se desf tau o
vreme, apoi le ucideau izbindu-le de stânci.
Ţelerofon, c lare pe Pegas, zbur torul, s-a repezit în
mun i. A c zut ca un fulger în cuibul de tâlhari, şi,
luptând cu-ndr zneal zile nenum rate, a nimicit cu
totul neamul crud de solimi.
Iobate l-a pornit, pe urm , şi în ara pe care-o
st pâneau vitezele amazoane. Amazoanele-acestea
puseser la cale s-atace Licia şi s-o înece-n sânge.
Belerofon, cu calul, le-a ieşit înainte. Mai luptaser ele
cu Heracle, Tezeu; dar vreun duşman zburând pe-un cal
înaripat nu mai v zuser . S ge ile curgeau în râuri din
v zduh, trântind pe c l re e îndat la p mânt. Astfel,
dup o lupt crâncen , le-a înfrânt şi le-a gonit pe toate,
zvârlindu-le în mare.
Dup lupta aceasta, dup ce s vârşise atâtea vitejii,
primejduindu-şi via a, Iobate a urzit o curs , trimi ând o
ceat de r zboinici: – cei mai vânjoşi din ar – s -l
prind pe erou într-o p dure deas . S -l lege în curmeie
şi-apoi s -i taie capul. Şi iar Ţelerofon a fost silit s -
nfrunte moartea a patra oar . Dar nu s-a-nsp imântat.
Şi cu îndemânare, i-a zdrobit pe vr jmaşi, lovindu-i cu
s ge i care nu-şi greşeau inta.
Nici unul dintre ei n-a mai r mas în via .
 REGELE LICIEI ŞI-A DAT ATUNCEA seama c a mers
prea departe. Dup credin a veche, cine biruia moartea,
în lupt , de trei ori, urma a fi scutit de orice b nuial .
Era un semn c zeii îl socotesc curat.
Şi regele Iobate a poruncit s vin copila sa mai mic ,
numit Filonceea, o sor a Anteei, şi i-a gr it aşa:
— Ţelerofon, de vrei, f -mi cinstea şi primeşte de
soa pe fecioara ce-o vezi în fa a ta. Î i dau şi jum tate
din toat avu ia. Iar ara Liciei o-mpart, la fel, în dou …
urmând ca, dup moarte-mi, s st pâneşti tu singur
Licia cea bogat …
Eroul corintian, dup atâtea lupte şi-atâtea încerc ri,
s-a învoit s fie ginere lui Iobate. Mai ales c -i pl cea
frumoasa Filonceea. Şi astfel a r mas acolo-n Licia, în
inutul pe care-l sc pase de vr jmaşi.
Dar auzind Anteea c el a f cut nunt cu sora sa mai
mic , n-a mai putut s -ndure ruşinea şi mâhnirea; şi şi-
a vârât pumnalul, cel destinat lui Pret, în inima pe care
i-o-nveninase Eros.
Ţelerofon acum putea s vie uiasc în glorie, m rire
şi respectat de to i. A cârmuit o vreme-n Licia liniştit.
Îns . prea geloşi, zeii, când omu-i fericit, au coborât
asupr -i din nou nenorocirea.
Ares cel zvânturat, în câinoşia lui, i-a doborât
feciorul, ce se chema Isandru. Fiica, Laodomia, nespus
de mult iubit de p rin i şi bunici, a fost la rândul ei
înşelat de Zeus. Mai mult, a fost silit s -i nasc şi un
prunc; iar pentru fapta asta, s vârşit de Zeus, f r
voin a ei, tot ea s isp şeasc . Artemis, mâniat c s-a-
nso it cu Zeus, a intit-o cu arcul; şi-a trimis-o-n Infern.
Adânc mâhnit eroul de urgia cereasc , a hot rât s
urce cu Pegas în Olimp. S -i cear socoteal
preatrufaşului Zeus – de ce-i obijduieşte mereu pe
p mânteni?
A-nc lecat pe calul înaripat şi alb, cu suli a în mân ,
şi-a zburat spre Olimp.
Aezii povesteau c eroul p rea mai frumos decât zeii
şi mult mai îndr zne , pe calul s u ca neaua, cu aripile-
n vânt. Iar suli a sa lung , cu vârful de aram , scânteia
prin v zduh.
Se pare c şi Zeus s-a-nsp imântat, v zându-l pe
viteaz cum se urc , îndârjit, spre Olimp. Şi-a poruncit
lui Hermes s se schimbe-n t un cu ciocul ascu it şi s -l
muşte pe Pegas. Hermes a ascultat şi a muşcat cu furie
pe fiul lui Poseidon12. Iar Pegas, de durere, îndat s-a
smucit. A trântit c l re ul cu fruntea spre p mânt, şi a
zburat el singur spre s laşul ceresc.
Belerofon, din slav , a venit rostogol. A c zut în
ţorint. A mai tr it pu in, cu capul sf râmat şi mintea
r t cit .
Şi firul vie ii sale a fost t iat curând, din porunca lui
Zeus.
Dar, dup moartea lui, în Licia, ţorint şi chiar în alte
p r i, oamenii l-au cinstit ca pe un semizeu. În p durea
Creneea, din istmul de Corint, i-au ridicat de-atunci un
monument de piatr , şi-n oraş i-au f cut statuia lui
c lare. Din copita lui Pegas curgea ziua şi noaptea un
izvor r coros13.
 Când a pierit şi calul, a fost urcat pe bolt de tat l lui,
Poseidon, şi pref cut în stea14.

Note:

1. Oraşul ţorint fusese întemeiat de c tre regele Sisif, acela pe

care Zeus îl aruncase în Tartar, obligându-l s urce, la nesfârşit, o
stânc pe coastele unui munte.

2. Istmul se afl între Marea Egee şi Marea Ionic , la poalele

muntelui Acrocorint. Aici era citadela-acropola-Corintului.
3. Glauc era fiul regelui Sisif, r mas cârmuitor în locul tat lui
s u, dup ce acesta fusese aruncat în Tartar. Numele Glauc s-ar
putea tâlcui prin azuriu – aşa cum este apa golfului de ţorint,
sub bolta albastr a cerului elin. El este o întruchipare a m rii.

4. Numele de Hiponou înseamn tocmai bog ia inutului în

cai, în herghelii. Pe lâng aceasta, calul simboliza şi el valurile
m rii. ţalul fusese creat de Poseidon, zeul m rilor. El era o
personificare a valului, care alearg cu coame pe spinare, spre
rm. Nechezatul calului amintea vuietele m rii înfuriate. În felul
acesta Hiponou, fiul lui Glauc, este un fecior al m rii care
îmbr işeaz ca un brâu larg de ape tot istmul de ţorint.
Imaginea aceasta poetic o g sim şi în legendele despre eroi.
Tezeu, bun oar , era fiul lui Egeu, care personifica Marea Egee.

5. Alegoria cailor hr ni i cu trupuri omeneşti arat c pe

vremuri marea f cea sumedenie de victime omeneşti, fie la
rev rs rile ei, fie, mai ales, în timpul furtunilor, când înghi ea pe
navigatorii ce c l toreau pe şubrede ambarca iuni.

6. Licia, inut din Asia de sud-vest.

7. De la aceast întâmplare a r mas în lume expresia

cunoscut de „scrisorile lui Ţelerofon”. Prin ele se în elege orice fel
de r vaşe alc tuite chiar împotriva acelora care trebuie s le duc .

8. Hipocrene s-ar putea tâlcui prin „izvorul calului”.

9. Aceast întâmplare a fost cântat dup vechile legende de

poetul elen Pindar, în „Olimpicele” sale.

10. Şi în folclorul nostru eroii dobândesc adesea cai înzestra i

cu însuşiri deosebite, unii ştiind s gr iasc oamenilor, al ii
zbur tori, cu ajutorul c rora îşi biruiesc duşmanii. Un astfel de
cal are şi Harap-Alb din cunoscutul basm al lui Ion ţreang .

11. Belerofon – ca Perseu şi Heracle – este un erou solar.

Soarele ce r sare în zori deasupra m rii, se înal glorios şi
coboar în asfin it, de parc ar c dea din slav , cu chip
însângerat. Din pricina aceasta îl vedem pe Ţelerofon înf işat pe
vase şi pe monezi antice, cu arcul sau suli a în mâini, având în
jurul frun ii un nimb str lucitor de raze aurii, c l torind prin cer
pe un cal înaripat. El este gata s distrug ce e r u şi stric
armonia naturii, aşa cum este Himera bun oar . Sensul acestei
alegorii era c tot ceea ce este monstruos pân la urm trebuie s
piar de pe scoar a pâmânteasc …

12. Pegas, fiul lui Poseidon şi al Meduzei, a dat numele s u

unui munte şi unui oraş din Tesalia. Muzele se chemau şi ele
uneori pegaside, pentru c se strângeau în jurul izvorului pe care-
l f cuse s âşneasc calul Pegas, lovind stânca cu copita. În
greceşte Pegas însemna, dealtfel, tot izvor.

13. Aşa povesteşte cel pu in poetul grec Pausanias. Se mai

g seşte înc şi ast zi, în palatul Spada din Roma, un basorelief
din sec. al II-lea î. e. n., unde este înf işat Ţelerofon, lâng calul
s u Pegas.

14. Este vorba de constela ia, purtând numele legendarului cal

înaripat, care i-a dus, în aventurile lor, şi pe Perseu şi pe
Ţelerofon. Trebuie îns men ionat c ast zi calul Pegas a c p tat
un nou sens, şi anume acela de cal înaripat care poart imaginar
pe poe i, în zbor, spre izvorul muzelor, s soarb inspira ii din
unda de cleştar. Sensul acesta nou l-a c p tat calul legendar abia
în secolul al XV-lea, pierzându-l pe cel antic. Cel care a dat acest
nou sens este poetul Matteo Maria Ţojardo, în faimosul s u poem
„Orlando innamorato”.
 linii iubeau via a, urau triste ea mor ii şi

E aminteau în sil numele lui Tanatos. În schimb

cântau, în imnuri, soarele, cel ce face s -
ncol easc pe glie, în veac de veac, s mân a, şi-nverzeşte
copacii, soarele care d lumin şi c ldura, stârpind
boale şi molimi, aciuite adesea în locuri ml ştinoase.
Iar lumina alb şi c ldura pl cut , d ruit de soare,
erau întruchipate în cel mai frumos zeu, Apolo cel cu
arcul str lucitor de aur.
 ŞI ACEST ZEU FRUMOS ŞI TÂN R z ri, odat , la
fântân , pe fata regelui Flegias – st pânitor peste Iapi i.
Fata, ţoronia pe nume, umplea o amfor cu ap . Ţra ul
molatic inând vasul, talia sub ire, gra ioas , um rul
neted şi rotund, pe jum tate dezvelit, umplur ochii lui
Apolo cu o lumin p timaş . El se ascunse-ntre copacii
unei p duri al turate. Îşi înstrun pe dat lira şi începu
s sune dulce.
V -nchipui i ce-a sim it fata, auzind ast melodie, ce-i
desf ta obişnuit numai pe zeii din Olimp. Ţa, dup
legende, lâng Apolo au venit şi toate cele nou muze şi
se-ntreceau care de care s cânte mai armonios,
înso ind lira cea duioas .
ţoronia, ca ame it , auzind viersul lui Apolo, a sc pat
amfora din mân . Şi amfora s-a spart pe pietre… în timp
ce fata, prins -n vraj , p şea domol pe iarba ud , tot
mai spre inima p durii, unde o aştepta Apolo.
Şi-a mers; a mers printre copaci, urmând cântarea
minunat , pân ce a v zut în fa o poieni sm l uit
cu mii şi mii de flori bogate şi în culori şi în miresme.
Aici i-a r s rit frumosul fiu al lui Zeus şi al Letei. Şi el
purta o hain scump . Pe pletele cârlion ate avea o
panglic de aur şi pe spinare inea arcul, care sclipea
mai s -i ia ochii…
ţoronia a stat uimit .
 — ţine eşti tu? a şoptit ea, cu ochii int la Apolo.
Zeul nu i-a r spuns nimica. A l sat doar s -i cad lira
pe pajiştea înmiresmat şi a cuprins-o pe fecioar .
Din dep rt ri se auzeau cânt rile armonioase, pe care
le rosteau în cor muzele, fiicele lui Zeus, în cinstea
nun ii lui Apolo cu fiica regelui Flegias.
Târziu, când s-a trezit copila din vraja zeului Apolo, s-
a v zut singur -n poian . Amurgul o înv luia într-o
mantie alb strie. Un vânt sub ire iuia printre copacii
din p dure şi florile îşi plecau fruntea, parc deodat
veştejite.
Coronia, plângând încet, f r suspine, s-a-ndreptat
c tre palatul regelui.
— Unde i-e amfora cu ap ? Spune-mi de ce-ai
întârziat?… a-ntrebat regele Flegias. Şi ochii t i de ce
sunt uzi de lacrimile dezn dejdii?…
Iar fata a c zut pe lespezi. A spus p rintelui s u tot.
Cum i-a cântat zeul Apolo cu lira sa mângâietoare…
Cum, printr-o vraj neştiut , tot el i-a r t cit sim irea.
Şi cum, la urm , a pierit, l sând-o singur -n poian .
— O, zei necru tori!… a strigat tat l. V trebuia înc
o jertf !… Îns , Apolo, vreau s ştii c fiica mea,
ţoronia, nu va r mâne, cu nici un chip, so ia ta…
Şi regele a poruncit s i se afle fetei sale numaidecât
un mire vrednic. Iar ca ruşinea îndurat de casa lui s i
se uite, a plecat în c l torie cu soa a sa şi cu copila. S-
au dus spre Epidauria, un oraş care se-ntindea pe lâng
marea argian .
 AIţI, NU PESTE MULT VREME, s-a-nf işat un
tân r vrednic, care-a cerut mâna copilei. El venea din
Arcadia şi purta numele de Ishis.
— Sunt bucuros ca s -i fii mire Coroniei, a spus
Flegias c tre Ishis. Dar vreau s ştii, mai înainte, c
primul so i-a fost Apolo. Şi dragostea a l sat rod. Fata
mea o s fie mam .
— Nu are nici o-nsemn tate c-a fost so ia lui Apolo! a
spus tân rul arcadian. Tu, rege, ştiu c eşti bogat. Ai cai
nenum ra i acas , în marele- i inut Iapit. Şi-mi vei pl ti
c s toria cu caii t i. Te învoieşti?…
— M învoiesc, a spus Flegias, l sându-şi barba alb -
n piept. ţoronia, treci lâng Ishis…
Numai c -n acest timp, pe rmul unde vorbiser cu
to ii, era şi-o pas re, un corb. ţorbul era cu pene albe,
cum spun poe ii c erau în vremuri dep rtate corbii; şi
el, v zând-o pe ţoronia c se al tur lui Ishis, a şi
zburat c tre Olimp şi a pârât-o lui Apolo:
— So ia ta, ţoronia, se dr gosteşte pe p mânt cu un
fl c u venit din lume!
Zeul, deşi o p r sise pe fata regelui Flegias, era gelos.
S-a f cut galben şi a zvârlit încolo lira. A prins îns -ntr-o
clip arcul; a pus în struna lui s geata cea mai t ioas
dintre toate şi a intit-o-pe Coronia.
 S geata a pornit din arc, lucind ca focul prin
v zduhuri, şi s-a înfipt în pieptul fetei.
— Mori, tr d toare tic loas ! a gr it zeul cu mânie.
Tu, care te-ai învrednicit s -mi fii-ntr-o bun zi so ie,
vrei s m ui i pentru un om?…
ţoronia a scos un geam t şi, ridicând ochii spre cer, a
murmurat îndurerat :
— Apolo, tu m-ai am git, m-ai l sat prad
dezn dejdii, şi-acum tot tu arunci s geata?… Dar nu-mi
iei via a numai mie. În sânul meu ad postesc tot ce-mi
era mai drag pe lume, odrasla ta mult aşteptat …
Şi poate mai rostea s rmana şi alte vorbe c tre sl vi,
dar moartea s-a gr bit s vin şi s -i înghe e pieptul
cald.
— Coronia s-a stins din via !.. a ipat iar spre-Apolo
corbul.
— Fii blestemat, i-a rostit zeul, tu ce-ai adus aceast
ştire! La pene s te înnegreşti şi s vesteşti de-acum-
nainte doar moartea şi nenorocirea… Şi glasul t u s fie
aspru şi s trezeasc -nfiorare… Zboar şi piei din calea
mea…
Corbul, din alb precum fusese, s-a c tr nit pe loc la
pene1. S-a f cut negru ca mormântul şi glasul lui s-a
preschimbat. A început de-atunci s-anun e numai
furtunile şi moartea. ţând v d un hoit corbii s-adun şi
cronc nesc ca sub blestem.
 ÎN EPIDAURIA, PE RM, se cl dea rugu-n vremea
asta… Pe rug era urcat fata cu trupul rece, împietrit,
cu ochii a inti i spre ceruri, ca într-o mut întrebare:
„De ce, iubite, m-ai ucis? „…
Şi în sfârşit, zeul Apolo se dumireşte c-a greşit, îşi
în elege toat vina şi se gr beşte spre p mânt, zburând
pe spuma unui nor. Vrea s împiedice destinul. Ia
trupul moartei lâng sine şi se sileşte s -l învie,
ungându-l c-un balsam ceresc. Îns zadarnic mai
încearc s -i reînsufle easc pieptul. Umbra ţoroniei
plecase. Venise Hermes s o ia, şi împreun se-ndreptau
c tre Infernul mohorât.
Rugul ardea cu vâlv taie. Nu mai era decât pu in, şi
focul îi mistuia corpul Coroniei sacrificate.
Apolo se b tea cu pumnii în pieptul s u divin,
gemând, şi ar fi vrut s verse lacrimi, s -şi potoleasc
remuşcarea. Dar nu putea… Zeii n-au dreptul şi nici
puterea de-a v rsa lacrimi vreodat ! Aceasta-i lucru
omenesc.
Atunci, minune negr it , s-a auzit un ip t slab. Zeul
şi-a amintit c fata poart în sânul ei un prunc, şi,
f când farmece, desigur, a smuls copilul înc viu. L-a
smuls f r s -l vad nimeni dintre cei ce erau de fa . L-
a strâns în bra e ca un tat , şi, nev zut, ca mai-nainte,
a zburat pe un nor de aur, drept pe un munte, Pelion
 Aici era o v g un adânc , larg , r coroas , unde
tr iau mai mul i centauri. Peste centauri era rege unul
mai în elept ca to i c ruia i se zicea Hiron. El avea mult
iscusin , putea s vindece bolnavii cu fel de fel de
buruiene, pe care le c uta el însuşi acolo-n mun ii
Pelion.
— ine, i-l dau pe-acest copil sc pat din fl c ri prin
minune… Tu s mi-l creşti cu mult grij şi s mi-l faci
un om de seam … a rostit zeul spre centaur.
— M voi sili, a r spuns Hiron, s - i împlinesc
aceast voie!… ţum i-ai numit îns fl c ul?…
Zeul a stat pu in pe gânduri. Şi a r spuns
centaurului:
— Îl voi numi: Cel ce alin … Pentru c eu i-am ucis
mama, din gelozia mea nebun , şi sunt mâhnit, b trâne
Hiron. Nu mi-a r mas decât feciorul s îmi aline
întristarea… Nu am alt nume pentru el…
— S -i zicem dar Asclepio2… s-a învoit la rându-i
Hiron.;
Şi, în legend , se mai spune c regele lapit, Flegias, s-
a mâniat peste m sur de moartea dat fiicei sale,
nevinovat , prin s geata necru toare a lui Apolo.
A strâns oştirea, c l re ii şi, înarma i cu s bii, arcuri
şi suli i ucig toare au pornit cu to ii-n Delfi, acolo unde
era templul împodobit, plin de comori, al zeului cu arc
de aur.
Tat l ţoroniei – cu oastea – a jefuit templul acesta şi
i-a dat foc, s -l mistuie, s -l fac pulbere, cenuş .
Tocmai se întorcea şi zeul, care-şi încredin ase fiul
centaurului în elept. ţând a v zut toat ruina şi pe
Flegias cu oştenii, tropotind peste mun i, s lbatici,
a â ând focul ca s ard cu vâlv t i pân la cer, s-a
sup rat din nou, amarnic.
Punând îndat o s geat în arcul s u scânteietor, l-a
a intit şi pe Flegias. Regele a c zut din şa, rostogolindu-
se pe vale. Capul i s-a sf râmat de stânci. Oastea lui a-
nceput s fug . Dar înainte de-a c dea, regele pare c-a
strigat:
— Ţlestem s cad -asupra ta!… Fie s - i vezi şi tu
copilul ars în cenuş ca şi mine… şi s doreşti s i-l
r zbuni. Şi pentru încercarea asta s -nduri şi alte
suferin i… ţhiar de eşti zeu nemuritor, blestemul meu,
blestem de tat , te va lovi, Febus-Apolo…

PE CÂND SE PETRECEAU ACESTEA, centaurul luase

b iatul şi îi f cuse pat de fân, în peştera-i înc p toare. Îi
dase-n loc de lapte dulce, s soarb sucuri de m cieş şi
alte fructe de p dure.
În acest fel, dup un timp, el s-a-nt rit, a crescut
mare. S-a f cut priceput în toate; şi-avea cam
unsprezece ani, când a-nceput s lecuiasc – întâi cu
arta înv at de la centaurul b trân, apoi prin iscusin a
sa – pe muntenii din Pelion, de multe, felurite boale.
Vestea c fiul lui Apolo este în Epidauria, t m duind
de multe boale pe oamenii ce merg la el, s-a r spândit în
toat lumea.
Veneau acolo mii şi mii, dornici s -şi caute
vindecarea. Şi mul i dintr-înşii şi-o g seau…
— Asclepio, îi ziceau ei, tu nu eşti un erou de rând. Te
ridici peste olimpieni. Ei trimit boli şi suferin e, pe care
tu ştii s le vindeci. De-aceea î i vom ridica un templu
mare, unde tu vei fi cinstit mai mult ca zeii, deşi eşti
p mântean ca noi.
Şi-n Epidauria, pe-o culme, i-au ridicat un templu
mare. Aici se gr m deau bolnavii în fa a por ilor
deschise; şi Asclepio se str duia s le aduc uşurare.
Slujba ce se f cea aici era de lecuirea bolii. Asclepio, în
acest templu, s-a îndeletnicit, se spune, cu arta grea a
hirurgiei.
Şi s-a-ntâmplat, se povesteşte, un lucru neobişnuit.
Feciorul zeului luminii, mergând, cândva, la un bolnav,
v zu în drumul s u un şarpe. Şarpele i se-ncol ci pe
b ul de c l torie. Asclepio-l iovi c-o piatr . Şarpele se
descol ci şi repede îşi dete duhul. Dar nu trecu nici un
minut şi, iat , se ivi şerpoaica – perechea şarpelui ucis.
Ducea un fir de iarb -n gur . ţu acest fir atinse limba
şarpelui ce z cea zdrobit. Acesta prinse la loc via şi
amândoi pierir într-o gropi , sub p mânt. Asclepio
b g de seam ce fel de iarb adusese şerpoaica s -şi
învie so ul. O adun plin de r bdare. O cercet , s vad
bine ce fel de însuşiri avea. F cu din ea un leac anume,
sc pând pe-o mul ime de oameni, care erau pe pragul
mor ii.
Legendele spuneau c el ar fi-nviat atâ ia mor i, încât
se pustia Infernul. Tartarul r m sese gol. Şi chiar
Câmpiile-Elisee nu mai primeau destule umbre. Oamenii
cei c uta i de moarte fugeau în Epidauria şi se rugau
plini de n dejde:
— Tu, fiu al zeului Apolo, d -ne şi nou s sorbim din
sucul fermecat al vie ii. Nu vrem s fim nici unul prad
zeului mor ii cel hapsân. Mai bine e pe lumea asta, unde
putem zâmbi în voie, f r s fim pândi i de Hades…
Şi-Asclepio le d ruia miraculoase b uturi care-i
f ceau nemuritori.

ŞI OAMENII SE BUCURAU de leacurile d ruite de-

Asclepio în templul s u, dar Hades, zeul mohorât,
Tanatos, cel cu aripi negre, şi geniile infernale se jeluiau
necontenit.
— ţe se întâmpl -acolo, sus? Cine-i netrebnicul acela
ce-i fereşte pe p mânteni s nu mai cad -n gheara
mor ii? ţe-o s ne facem în Infern, dac nu mai coboar
nimeni? Dac r mânem numai noi, f r supuşi şi f r
sclavi?…
Şi Hades, tare sup rat, s-a urcat pare-se-n Olimp sau
l-a chemat numai pe Zeus:
— Lumea am împ r it-o-n trei: Poseidon apele din
m ri, eu tot ce este sub p mânt, iar tu, Zeus, ai r mas
st pân pe cer şi pe Olimp. Numai c tu şi cu Poseidon v-
a i luat ce este mai pl cut. Eu stau în bezne, socotind
ziua şi noaptea numai mor i… Şi-acum… Acum nu-mi
mai r mân nici umbrele de pe p mânt… Nimeni…
Nimeni – auzi, tu, mare Zeus?… nimeni nu vine în
Infern!…
— ţum asta?… ţe s-a petrecut? a rostit Zeus mâniat.
Nu mai mor oameni? Pentru ce? Destinul lor e hot rât.
Nici eu nu îndr znesc s -l calc. Ei trebuie s -
mb trâneasc ; şi-apoi s piar , rând pe rând…
— Destinul zici?… a r spuns Hades. M faci s râd,
m rite Zeus; şi nici un zâmbet n-a-nflorit pe fa a mea,
de când m ştiu… Oamenii vor s dobândeasc , la fel cu
zeii, nemurirea şi tinere ea veşnic . S st pâneasc şi-n
Olimp. Ce? L-ai uitat pe Prometeu?… Şi pe Heracle l-ai
uitat şi pe-al i eroi asemeni lui, care-au c lcat poruncile
destinului ne-nduplecat şi ale zeilor cereşti, f cându-ne
ades de râs spre mul umirea şi folosul netrebnicilor
muritori? Asclepio mai mult ca to i a n scocit, cu mintea
lui iscoditoare, leacuri, care dau p mântenilor şi
tinere e, şi vigoare. Ţa, lecuindu-i chiar de boli, le
d ruieşte nemurirea…
— ţum? Unde e? S -l v d şi eu… a r cnit Zeus, scos
din fire, lovind cu sceptrul într-un nor, încât s-a cl tinat
Olimpul şi cerul tot şi-ntreg p mântul sc ldat de m rile
adânci.
— Uite-l, i-acolo, a zis Hades, pe rmurile Aticii,
tocmai a ridicat un mort… Îi toarn -n gur b utura,
care o s -i întoarc via a. Îl va sc pa de-mbr işarea
înaripatului Tanatos, pe care l-am trimis anume, ca s îi
soarb r suflarea. Ei, ce spui, Zeus? ţe mai spui?…
— Aşa e. Da. ÎI v d şi eu! a gr it Zeus îndârjit.
Şi-ntr-adev r, se povesteşte c-Asclepio, în acea clip ,
se str duia s dea iar zile unui voinic, lui Hipolit,
feciorul regelui Tezeu, ucis din uneltirea Fedrei.
Iar Zeus, când a z rit asta, a prins în mân un
m nunchi de fulgere nimicitoare şi le-a zvârlit în Atica.
Asclepio a fost lovit. Focul ceresc l-a mistuit, la fel ca şi
pe mama sa. N-a mai r mas din el decât o gr m joar
de cenuş , pe care-a risipit-o vântul şi a sp lat-o apoi
ploaia…
S-a dus, neapucând s spun celor din jur cum
preg tea acele b uturi din ierburi.
O!… ţum s-a-ndurerat Apolo, v zând pe fiul s u
murind sub fulgerele olimpiene!…
Atunci, precum cântau poe ii, el s-a unit, ca
r zbunare, cu al i trei zei nemul umi i: Hera, Poseidon şi
Atena; şi-au încercat s se r scoale contra st pânului
lor, Zeus. Ţa, ar fi vrut s -i şi r pun pe to i ciclopii
f urari, ce-n atelierele divine f ureau fulgere lui Zeus.
Blestemul regelui Flegias îl lovea astfel rând pe rând –
c ci Zeus i-a pedepsit fapta, f cându-l simplu salahor,
şi, împreun cu Poseidon, a trebuit s -nal e zidul unei
cet i, numit Troia.
Asclepio a r mas mort… Hades a vrut s -i ia şi umbra
şi s-o arunce în Infern, poate şi-n Tartar, ca osând … S
stea acolo cu Tantal şi cu Sisif şi cu ceilal i, care se
chinuiau de veacuri. Îns a mijlocit Atena pe lâng tat l
s u ceresc, şi Zeus s-a înduplecat. Aşa, Asclepio a fost şi
el urcat pe bolt sub forma unei constela ii.
So ia lui, Epioneea3, şi fetele: una Higieea, iar
cealalt Panaceea, şi doi b ie i, medici vesti i în marele
r zboi din Troia4, s-au adunat ca s -l jeleasc şi s -i
cinsteasc amintirea, urmându-i mai departe calea.
Spre slava lui, s-au cl dit apoi sute şi sute de
sanctuare şi temple mari, împodobite, ce se numeau
asclepioane5. ţel mai m re din toate acestea era în
Epidauria. Templul avea gr dini splendide, capele, altare
şi statui, stele votive, monumente, ba şi un teatru
renumit, unde se adunau elinii la s rb tori str lucitoare
de dou ori în zece ani6.
 Aceste temple şi sanctuare erau cl dite pe-n l imi,
unde şi aerul e proasp t, unde sunt ape de izvoare7. Aici
bolnavii, când veneau, erau primi i de asclepiazi,
str juitori ai templului, şi îngriji i cu devotament, cum
f cuse şi-Asclepio8.
Iat de ce, din tot Olimpul, nici un zeu n-a avut
atâtea temple şi opere de art , câte i-au ridicat elinii
acestui drag lecuitor, pe care lumea de-alt dat l-a mai
numit, precum se ştie, Soter – adic salvator.
 Note:

1. Aceasta era povestea corbului, prin care elinii îşi explicau

culoarea neagr a penelor sale.

2. În limba greac Asclepio înseamn alin torul, cel care poate

s vindece durerile. Romanii au derivat din numele lui Asclepio pe
acela, mai cunoscut, de Esculap.
Prin persoana legendar a lui Asclepio, oamenii din antichitate
legau direct mijloacele de vindecare cunoscute pe atunci de for a
solar . Dealtfel, pân ast zi se spune şi la noi c „unde intr
soarele, pleac doctorul”. Ei vedeau şi puterea lecuitoare a unor
buruieni şi ştiau c , f r lumina şi c ldura soarelui, acestea n-ar
fi putut s creasc , nici m car s r sar .

3. Epioneea înseamn liniştitoarea – pe greceşte, Higieea, adic

s n tatea, a dat în limba noastr cuvântul igiena – igiena
necesar pentru men inerea s n t ii. Iar Panaceea se tâlcuieşte
prin cea care lecuieşte totul, de aici termenul de „panaceu”.

4. ţei doi, medici care au înso it oştirile în r zboiul troian se

numeau Mahaon şi Padaliro.

5. S-au g sit pân acum cam trei sute de asclepioane – temple

închinate acestui legendar vindec tor al omenirii. Astfel de
asclepioane au fost la Atena, ţos, în Pergam şi în alte multe
locuri. Ele au fost îns cu siguran şi mai multe, dar unele s-au
d râmat şi altora li s-a schimbat destina ia.

6. La Epidauria se g sea şi statuia f cut de artistul

Trasimede, care-l înf işa pe Asclepio-Esculap ca zeu al s n t ii.
El şedea pe un tron, inând într-o mân şarpele, şi în cealalt un
baston. La picioare avea un câine. ţâinele era simbolul fidelit ii
datorate de medic bolnavului pe care-l îngrijeşte. Ţastonul ne
arat c medicul trebuie s -i viziteze necontenit pe suferinzi. Iar
şarpele întruchipa pentru cei vechi reîntinerirea, ce se poate
c p ta prin leacuri. O copie dup statuia lui Trasimede se g seşte
şi ast zi la Atena.

7. F r îndoial c templele se aşezau prin locuri unde se

g sea aer foarte bun şi, uneori, chiar ape minerale.

8. Ţolnavii ajunşi în asclepioane erau puşi la un regim de

hran foarte chibzuit. Igiena juca un rol mare. Nu se putea intra
în templu decât bine sp lat. Dealtfel, copila cea mai drag a
zeului era Higieea. Ea este nelipsit în grupurile statuare,
basoreliefuri, picturi, şi chiar în efigii şi monede, de lâng tat l
s u. Al i suferinzi urmau s fac şi exerci ii corporale: jocuri,
alerg ri, lupte. Iar cei obosi i sau bolnavi la minte erau trimişi s
se distreze în teatrul din Epidauria. În acest fel, sanctuarele lui
Asclepio aveau de fapt un caracter laic, erau un fel de sanatorii
ale antichit ii, şi asclepiazii primii medici. La ţos, urmând
drumul lui Asclepio, i-a lecuit pe oameni faimosul Hipocrat,
socotit întemeietorul medicinii ştiin ifice. Asclepiazii, alin torii
suferin elor, reprezint pe fiii soarelui, pe oameni, care se pot
vindeca pe ei înşişi, f r interven ii divine, prin priceperea şi for a
lor omeneasc . Iar Asclepio în sine este simbolul biruin ei nobilei
ştiin e a medicinii, creat tot de oameni, împotriva molimelor
oarbe, a b trâne ii şi mor ii, pricinuite de for ele naturale pe care
le reprezentau olimpienii. O imagine artistic , gr itoare în acest
sens, o avem în statuia care se g seşte la Ermitaj, în marile galerii
de art din Leningrad. Asclepio-Esculap este înf işat aici ca un
om matur, cu barb şi cu o fa gânditoare. Artistul l-a creat
înc rcat de preocup ri. El pare c îşi fr mânt mintea ce noi
mijloace ar mai putea g si pentru lecuirea suferin elor oamenilor.
Opera aceasta întruchipeaz mai bine decât altele efortul
medicinii, truda atâtor înv a i, paşii progresului în ştiin . Este
lesne de în eles de ce elinii au dat acestui legendar întemeietor al
artei medicale simbolul de semizeu şi, câteodat , chiar de zeu.
 P
ovestea despre eroul Meleagru se-ncepe într-un
inut numit Etolia, udat de râul Aheloul1.
Acest inut muntos era s rac, afar de-o
fâşie de pe coast , care era bogat -n grâne, plante-
aromate şi livezi. Dar fructele şi grânele nu ajungeau
aproape niciodat pentru hrana celor de jos. Deşi
munceau cu îndârjire!… Deşi-i rugau pe zei s le dea
roade!…
Norocul lor era doar unul: prin mun ii rii etoliene
umblau s lb ticiuni destule. Tr iau pe-acolo c prioare
sub iri şi iu i şi ml dioase; iepuri cu blana cenuşie; lupi
h mesi i şi vulpi viclene. To i vân torii-aveau de lucru
iarna şi vara deopotriv . Aşa se mai s lta mul imea din
foamete şi s r cie.
Iar regele, stând în oraşul cu faim mare, ţalidonul,
putea s -şi strâng avu ie din ce-i agoniseau supuşii.
În acel an, când se începe legenda despre Meleagru,
s-a întâmplat ca etolienii s aib holde cu duiumul. Se
leg nau pe arini grâne cu spice grele, aurite, ca p rul
darnicei Demetra – zei a sor a lui Zeus, ce-i ocrotea pe
agricultori. Şi pomii erau plini de fructe: mere, şi pere, şi
gutui. Şi vi a se-nsorea pe coaste, f g duind vin mult şi
dulce.
Ar fi aici s mai adaug c regele din ţalidon este,
dup poe i, întâiul ce-a cultivat vi a de vie. Dionisos,
trecând pe-acolo, îi d ruise un l star. Iar regele îl
înmul ise, f când dintr-un l star o vie, care d dea vin
din belşug. De-atunci regele Calidonului a luat numele
de Eneu2.
Deci, bucurându-se Eneu c zeii îi d deau prilejul s
strâng , prin supuşii s i, atâtea roade, a hot rât s -i
r spl teasc . Le-a aprins focuri pe altare, f când
nenum rate jertfe.
Numai c -n marea-i veselie, v zând atâtea avu ii de
roade ce trebuiau strânse, uitase tocmai de zei a ce
ocroteşte vân toarea, fiica lui Zeus şi a Letei.

ŞI ţUM S UI I TOţMAI DE EA în ara unde

vân toarea era un meşteşug de seam ?
S-a mâniat grozav zei a şi n-a stat mult s se
gândeasc .
 Şi, prin voin a-i olimpian , s-a n pustit spre ţalidon
o fiar crunt , monstruoas , urmaş a mistre ului
r pus în lupt de Tezeu3.
Ochii s i roşii, plini de sânge, erau scânteietori ca
focul. ţoama zbârlit -i sem na cu-o culme pres rat
toat cu suli e şi cu s ge i. Din botul s u curgea o
spum care-i albea pieptul puternic. Şi r gete scotea
cumplite, ce-nfricoşau pe etolieni. Şi fulgere p reau s
ias din gura lui mereu deschis ; c ci iarba, cât era
atins de arz toarea-i r suflare, se vestejea şi se usca.
Mistre ul a-nceput s scurme prin holdele aproape
coapte, dând jos şi t v lind în rân spicele blonde şi
bogate. Zadarnic mai preg teau ei aria pentru treieriş.
Grânarele aveau s fie la fel de goale ca-nainte. Iar fiara,
dup ce-a c lcat hold cu hold sub picioare, a urcat
coasta c tre vii. Strugurii, care str luceau roşii şi
galbeni pe lungi coarde, au fost zdrobi i, sili i s -şi
piard sucul lor dulce-mb t tor, sub râtul fiarei a â ate.
M slinii, smulşi din r d cin , îşi pr p deau şi ei, pe
vale, rodul cel verde şi gustos, şi ceilal i pomi erau, de-
asemeni, trânti i, cu frunza ofilit şi fructele pierdute
toate.
Dar monstrul tot nu-i mul umit. Furia sa parc se-
nte eşte. Loveşte turme şi cirezi, pe care câinii şi p storii
nu izbutesc s le fereasc de col ii lui distrug tori.
Poporul fuge şi s-ascunde în Calidon, cetatea mare,
cea st pânit de Eneu. Femeile presimt urgia şi foamea
care-o s urmeze, şi plâng amarnic lâng ziduri,
inându-şi pruncii strânşi la sân. Iar b rba ii, cu ochii
tulburi, le stau al turi, le privesc şi jalea le îneac
pieptul.
Nu mai era nici o n dejde ca s se curme isp şirea.
Cine-ndr znea s se ridice contra zei ei Artemis?
Atunci s-a îndreptat spre oameni viteazul tân r
Meleagru.
— Îng dui i-mi, a spus el, s-adun o mân de viteji de
prin regatele vecine şi s începem vân toarea
mistre ului ce pustieşte p mântul nostru etolian. Îi voi
chema pe cei mai vrednici: Tezeu, eroul din Atena;
Piritou, regele Iapit; ţastor şi Polux de la Sparta; Iason
din Iolcos şi Iolau, nepotul marelui Heracle. F r s
amintesc de al ii, ca Telamon, Peleu, Admet şi o copil -
arcadian , neîntrecut la vânat, ce se numeşte Atalanta.

S FIE-AŞA ţUM GÂNDEŞTI TU, au gl suit mai to i

b trânii. Rege Eneu, tu ce ne spui?… So ia ta, mândra
Alteea, nu ne d oare nici un sfat? Nu ne ajut la nevoie,
l sând pe fiul ei s plece la vân toarea asta mare?
— Îl las, a dat r spuns Alteea. Nu m tem pentru
via a lui, ştiu c -i puternic, priceput în meşteşugul
vân toarei şi-i îndr zne … E fiul meu. I-a înso it pe-
argonau i, când au adus lâna de aur. A fost şi-n alte
b t lii şi nu i s-a-ntâmplat nimic, c ci am o vraj , ce-l
fereşte de moarte, pentru totdeauna…
Într-adev r – deşi so ie a regelui din ţalidon – şi ea
fusese am git de zeul Ares dup nunt . Iar Meleagru se
n scuse, nu ca fecior al lui Eneu, ci ca odrasl a lui
Ares. El era deci nepotul Herei şi al lui Zeus, olimpianul.
Dar numai mama ştia taina şi zeul care pâng rise
palatul regelui Eneu.
Dup ce fiul se n scuse, veniser -n a şaptea noapte
cele trei fete ursitoare. Una-i urase b rb ie şi-o so ie
minunat . A doua şi m rinimie şi dragoste de patrie.
Ultima azvârlise-n fl c ri, în focul sacru – ce ardea,
acolo-n mijlocu-nc perii – un lemn de frasin, alb şi
neted şi gl suise mamei astfel:
— Odrasla ta şi a lui Ares îşi are via a z vorât -n
acest lemn de frasin alb. Când lemnul alb, zvârlit de
mine, se va preface în cenuş , fl c ul t u o s se sting
şi va purcede c tre Hades…
Mama, atunci, însp imântat , p r sind patul de
l uz , a scormonit cu mâna goal între c rbunii de pe
vatr şi a smuls lemnul alb de frasin, care-ncepuse s şi
ard . L-a stins în amfora cu ap şi-a poruncit s i se
fac , de c tre meşterii cet ii, iute-o l di de aram .
Acolo a închis regina lemnul adus de ursitoare. Iar
l di a a ascuns-o într-un ungher, cel mai ferit din tot
palatul lui Eneu.
Iat de ce n-avea Alteea team c o s -i moar fiul.
Ştia c nu o s se-ntâmple nimica r u, cât inea lemnul
ferecat bine în l di .
 ŞI-A DAT PE URM MELEAGRU veste-n oraşele
Eladei c se porneşte vân toarea. S-au strâns în Calidon
eroii, şi printre ei, spuneau aezii, şi o copil , Atalanta.
Ea – fiica regelui Tegeu – de fapt, fusese p r sit de
tat l s u, când era mic , într-o p dure-ntunecoas .
Tegeu vroia s aib -n cas numai b ie i şi nici o fat .
Dar Atalanta, norocoas , a fost g sit de-o ursoaic , ce
tocmai îşi pierduse puii. Şi fiara a hr nit copila, cea
lep dat de un rege – l sând-o mai întâi s sug şi
deprinzând-o, mai pe urm , ca s culeag din p dure
zmeur , mure şi afine, şi s g seasc , în stejari, stupii
cu fagurii de miere.
Fata era încânt toare. Purta pe ea doar un veşmânt
scurt, prins pe umeri cu-o agraf – ca şi zei a Artemis.
P rul era-nnodat pe ceaf , cu simplitate, f r dorin a
de-a pl cea. Iar pe spate atârna o tolb scump de
argint, umplut toat cu s ge i4.
Şi fata asta gra ioas , cu voinicie de b rbat, avea s
fie, f r voie, pricin de nenorocire pentru eroul
Meleagru – cum vom vedea numaidecât.
Strângându-se dar vitejii în ţalidon, s-a-ntins
osp ul, cum cerea datina str bun , şi-au petrecut to i
nou zile şi nou nop i, f r -ncetare. Dar, cum s-a
terminat osp ul, în diminea a urm toare, au şi pornit
la vân toarea monstrului care pustia inutul regelui
Eneu.
 R splat trebuia s aib , cel care dobora mistre ul:
pielea şi capul lui hidos.
În apropiere de oraş s-ar fi aflat, spuneau aezii, şi o
p dure-ntunecat , în care nu intrase omul, nu retezase
vreun copac. P durea se-ntindea pe coast , de parc
priveghea câmpia. Şi într-acolo l trau câinii, mirosind
urmele de fiar .

DAR NICI NU S-AU PORNIT H ITAŞII s strige şi s

fac zgomot, lovind tamburii de aram , c-a r sunat un
groh it.
Şi dintr-o vale se iveşte mistre ul înfricoş tor, pornind
în goan c tre oameni. ţu trupul s u lovind copacii, el îi
îndoaie sau îi frânge, rostogolindu-i prin p dure.
Monstrul d buzna între câinii, care i se a in în cale şi
se trudesc s îl opreasc . ţu col ii aprigi risipeşte
întreaga hait într-o clip .
Mai arz tor decât un fulger s-azvârle apoi spre viteji,
şi doi îşi pierd îndat via a.
ţastor şi Polux, c l rind pe arm sari albi, înspuma i,
îl urm resc, dar în zadar. Tezeu îşi cump neşte lancea.
Îns mistre ul e mai iute ca vântul ce alearg iarna peste
colinele Eladei, şi, cum zvâcneşte prin p dure, e foarte
greu de nimerit. Lancea se-nfige-ntr-un copac.
Acum mistre ul îşi ascute col ii t ioşi şi lucitori într-
un stejar înalt şi gros, al c rui lemn e str puns lesne.
Botul lui parc-arunc fl c ri. Ochii s i mici şi sângeroşi
sunt plini de pofta de-a ucide, şi, mugind surd, el se
avânt , printre copaci, din nou, spre oameni…
Mul i au însângerat p mântul, dintre h itaşi şi
lupt tori – mai ales tineri etolieni, ce-l înso esc pe
Meleagru.
Şi nu se vede vreun sfârşit primejdioasei vân tori…
Dar cea mai sprinten în lupt , printre fl c i, e
arcadiana, copila regelui Tegeu, fermec toarea Atalanta.
Ea nu se las . E în frunte. Înconjur cu grij fiara, şi
când nici nu gândeau cu gândul, s geata-i zbârnâie-n
v zduh şi se înfige sub urechea monstrului înfricoş tor.
Fiul lui Ares vede fapta şi strig tare spre fecioar :
— Tu, preafrumoas Atalanta, ai lovit cea dintâi
mistre ul. Acum pieirea lui e-aproape şi marea cinste-a
vân toarei: trofeul, tu îl vei avea!…
Ţ rba ii câ i erau acolo s-au roşit pân la urechi. Iar
unul a r cnit cu ciud , s rind cu o secure-n mâini, în
drumul monstrului r nit:
— Voi, tineri lupt tori, privi i cum lovitura de b rbat e
mai presus decât aceea pe care-o d o biat fat , şi
gloria de-a r pune fiara cea ocrotit de Artemis mi se
cuvine numai mie…
Abia şi-a sfârşit el cuvântul, c fiara i-a s rit în piept.
Şi-a înfipt adânc col ii ei lungi, mai înainte ca securea s-
o poat -atinge cât de cât. Şi l-a l sat în iarb mort pe
tân rul cutez tor.
 ÎN TIMP ţE MONSTRUL GROH IA, c utând noi
victime-n p dure, şi-a încordat şi Meleagru arcul s u
mare şi a tras. Şi cum era un ochitor mai priceput decât
mul i al ii, una dintre s ge i s-a-nfipt pân -n pl mânul
stâng al fiarei. Botul i s-a umplut de sânge şi, ame it ,
încerca s se suceasc şi s -şi smulg s geata care-i
scurgea via a.
V zând c fiara nu mai poate s se ascund prin
h işuri, to i vân torii au intit roi de s ge i asupra ei.
Iar Meleagru, cu o lance, a mai lovit-o în grumaz şi-a
doborât-o la p mânt.
Cu sabia i-a t iat capul, i-a jupuit pielea epoas şi –
dup cum f g duise, în timpul luptei – le-a întins, pe
amândou , Atalantei.
— Primeşte premiul şi cinstirea. Eşti vân torul cel
mai bun care se afl în Elada, a gr it el şi i-a zâmbit
Ea s-a împurpurat la fa de bucurie şi pl cere şi l-a
privit pe Meleagru cu ochii s i str lucitori. Poate a vrut
s -i şi r spund … Îns atunci s-a auzit un glas
înverşunat de ur :
— Stai, Atalanta, nu-ndr zni s r peşti drepturile
noastre, şi nici onoarea nu ne-o lua… Nu crede, fiindc
eşti frumoas , c po i s smulgi premiul râvnit de noi,
ceilal i, venind aici.
Cel ce vorbise era rege într-un oraş învecinat5.
Puterea lui se întindea peste r zboinicii cure i. El era
frate cu Alteea, so ia regelui Eneu – fiind deci unchi bun
lui Meleagru.
— Tu, ce eşti frate mamei mele, s-a nec jit fiul lui
Ares, s nu cutezi a urgisi, în fa a mea, pe Atalanta.
Altminteri…
— Altminteri, ce? Nu crezi cumva c m voi teme de
sabia ce-o por i în mân ?
Şi nu s-a mul umit cu vorba. I-a smuls îndat
Atalantei trofeul d ruit de fiul zeului Ares şi-al Alteei.
A început o ceart mare şi b t lie mai pe urm . S-au
rotit s biile prin aer. Iar Meleagru, ca orbit, n-a mai
putut s in seam c -n fa a lui era chiar unchiul, la
care inea mult Alteea. ţi l-a str puns, în piept, cu
vârful s biei sale-nsângerate – ce retezase, de curând,
capul mistre ului r pus.
Dup aceast întâmplare, care i-a întristat pe to i,
eroii cei veni i anume din dep rtare, ca s ia parte la
vân toarea asta mare, şi-au luat în grab r mas bun. S-
au desp r it şi au plecat care-ncotro, spre ara sa. Cu ei
s-a dus şi Atalanta, copila regelui Tegeu, ce avea înc în
ochi lacrimi.

DAR CUM S-AU DEP RTAT VITEJII din Calidon, şi-a

r mas singur voinicul nostru, Meleagru, a sunat toba de
r zboi.
ţure ii din vecin tate îi atacau pe etolieni. R zboiul a-
nceput cu furie. În fruntea oştii etoliene era eroul
Meleagru. Numai c mama sa, Alteea, din dragoste
pentru ucisul ei frate, blestema, îl blestema pe Meleagru
şi cerea zeilor, lui Hades şi soa ei sale, Persefona, s -l
pedepseasc , s -i ia via a.
Şi aflând asta, Meleagru atât de mult se întristase,
încât nu mai vroia s lupte.
Se retr sese în cetate şi, z vorât într-o c mar , lâng
so ia-i, ţleopatra, pusese sabia al turi, l sând în voia sa
r zboiul, l sând poporul de cure i s -i biruie pe
etolieni6.
Într-adev r, în scurt vreme, supuşii regelui curet
sparg por ile în ţalidon7.
Abia atuncea, ţleopatra, soa a iubit , ce st tea-
naintea lui îngenuncheat , iar lacrimile îi curgeau
fierbin i, şiroaie, pe obraz, îl clatin din hot râre,
spunându-i vorbele acestea:
— Nu vezi, iubite Meleagru, cum sunt r puşi to i
etolienii, pe care tu ai vrut s -i scapi de fiar , de
mistre ul hâd? Nu s ri la lupt pentru ei? Femeile sunt
luate roabe. În curând am s cad şi eu. Vrei s m vezi
târât -n ştreanguri, de vreun duşman, ba chiar silit s -
l slujesc ani îndelunga i, stingându-m nefericit ?…
Cu-o tres rire, Meleagru a luat din nou sabia-n
mân .
— Piere poporul etolian? a strigat el.
Şi revenindu-şi de îndat , s-a-nf işat duşmanilor în
pragul uşii, gl suind:
— Hai s v m sura i acuma iar şi cu mine, laşilor!…
Şi sabia i s-a înfipt în cel dintâi oştean curet, apoi în
al ii, şi în al ii. I-a pus pe goan .
Ei ipau, şi, risipindu-se-n ograd , fugeau ca nişte
potârnichi.
ţâ i mai tr iau dintre supuşii regelui de la ţalidon s-
au avântat din nou în lupt .
În pu in timp au biruit.
Eroul îşi salvase-oraşul şi tot inutul etolian, la
rug mintea ţleopatrei, so ia sa mult credincioas . Dar
via a lui se va curma…
Şi asta pentru c Alteea, în timp ce-şi blestema
feciorul, luase l di a de aram . Din ea desferecase
lemnul adus cândva de ursitoare şi-l aruncase-n focul
sacru.
Lemnul arsese-n vremea asta, cât timp luptase
Meleagru şi-i învinsese pe cure i. Iar la sfârşitul b t liei,
lemnul cel alb se pref cuse într-o movil de cenuş . Şi
tot atunci, chemat desigur de Artemis ne-nduplecata, în
sl vi s-a şi ivit Apolo. A luat din tolb o s geat şi l-a
intit pe Meleagru în inima-i înfl c rat .
Iar el, având în piept s geata şi mistuit de focul ei, s-a
cl tinat ca un stejar, pe care un topor avan l-a retezat
din r d cini. A c zut jos şi a murit.
Mama, Alteea, şi-a vârât sub sânul stâng un fier
t ios, pl tindu-şi astfel vina sa.
În vremea asta, ţleopatra, îndurerat se urcase pe-o
stânc -nalt şi de-acolo s-a aruncat între pr p stii.
Surorile lui Meleagru, v zând aceast întâmplare, şi-
au smuls podoabele de aur şi s-au pornit s se jeleasc
pe rugul fratelui ucis.
Dar Artemis cea nemiloas s-a nec jit nespus de tare
c fetela plângeau atât pe fratele lor, Meleagru, cel
doborât din voia ei.
Şi, printr-o vraj neştiut , le-a pref cut în nişte
p s ri, care rostesc cu ip t jalnic: p cat!… p cat!…
p cat!… şi care au pe aripi pete, ca nişte lacrime
v rsate8.
Spre cinstea marelui erou ce i-a salvat şi de mistre ul
zei ei Febe-Artemis şi de cure ii ucigaşi, aezii din Etolia
au cântat imnuri minunate, iar sculptorii l-au d ltuit în
marmure nepieritoare… 9

Note:

1. Ast zi Etolia este cunoscut sub denumirea de Misolonghi,

iar râul care o ud se cheam Aspropotamos. Numele s u vine de
la cel dintâi st pânitor elin, ce s-a numit, dup legend , Etol, fiul
lui Endimion, un alt personaj mitologic.

2. Oineu – Eneu – înseamn produc tor de vin, viticultor. Enos

e vinul pe greceşte. De aici vine numele ştiin ei ce se ocup cu
vinifica ia: enologia.

3. Legenda a fost cântat de poetul roman Ovidiu, în

„Metamorfozele” sale.

4. Aşa cum este descris Atalanta de Ovidiu o vedem şi acum

în Muzeul Luvru, cioplit de un artist antic. Fata este înf işat
alergând pe o câmpie. Piciorul stâng abia atinge p mântul plin de
ierburi crude. Goana, mişcarea elegant cu care îşi apleac trupul
o fac pe fat înzecit de frumoas . Şi, f r voia noastr , îi d m
dreptate lui Ovidiu, care spunea despre Atalanta c putea s fie şi
o fat cu putere de b rbat; dar şi un voinic, cu frumuse e de
fecioar .

5. Oraşul Pleuron.
 6. Homer ne cânt în „lliada” scena aceasta, în chip neasemuit:

Cât se bătu într-ai săi bărbatul luptaciu Meleagru

Rău pătimiră cure ii; ei nici nu putură să ie
Piept în afară de zid, cu toată mul imea. ţi-n urmă
Fu Meleagru cuprins de mânie, de patima, care
Şi-altora-nvăluie mintea, deşi au temei la gândire.
Şi clocotind de necaz pe maică-sa însăşi, pe-Alteea,
Sta huzurind la nevasta cea chipeş-a lui, ţleopatra…
………………………………………………………………………
Sta Meleagru la ea mistuindu-şi amarul mâniei
Tare-ndârjit de blestemul mamei, căci ea de mâhnire
Mare cuprinsă, că el pe fratele ei omorâse,
Zeii chema şi izbind cu pumnul adesea pământul
Sta istovită-n genunchi şi cu sânul stropit de plânsoare.
Dânsa cerea de la zeii din iad, Persefona şi Hades,
Fiului moarte să-i dea
Faptul acesta ca o mam s cear moartea fiului s u, chiar în
legend , i-a uimit deseori pe oameni. Dar, aşa cum arat
mitologul sovietic N. A. Kun, lucrul se explic prin aceea c la
elini mai existau înc , din timpuri foarte, foarte dep rtate, urme
de matriarhat. Adic rolul principal într-o familie îl juca, în epoca
aceea, mama. Fratele ei era o rud mai apropiat decât oricare
alta, şi omorârea lui ştirbea prestigiul mamei, de st pân . Deci
crima asta trebuia s fie aspru condamnat , oricine ar fi fost
f ptaşul – chiar dac era feciorul ei.

7. Precum ne cânt tot Homer:

Larmă şi pocnet la por i, la ţalidon răsună, cure ii

Ţat în cetate la turnuri. Se roagă de dânsul etolii
Staroştii şi trimit preo i fruntaşi după el ca să iasă
Şi să-i ajute, şi-i juruie o mare răsplată; pe unde-i
Mai roditoare câmpia cetă ii, acolo-l îmbie
Ei să-şi măsoare mândre e de arină pentru moşie,
Loc de pogoane cin’zeci, jumătate să-l aibă de vie,
Iar jumătatea cealaltă să-i fie pământ de arătură.
 Tot stăruia şi Oineu călăre ul, bătrânul său tată;
Sta el în pragul iatacului ‘nalt şi ale uşii canaturi
Le zguduia, şi-n genunchi pe fiu-şi ruga să-l ajute.
Mama, surorile tot îl rugau; în zadar, că mai tare
Sta împotrivă, în zadar îi făcură fierbinte rugare
Chiar şi prietenii lui mai iubi i şi mai vrednici de cinste,
N-a fost cu putin ă şi chip să înduplece pe Meleagru
Până ce nu izbutiră să-i bată-n odaie cure ii
După ce zidul urcară şi aprinseră marea cetate.
Cade bocindu-se atunci şi-l roagă pe el ţleopatra,
Spune ce rău i-amenin ă, cum intră-n cetate duşmanii,
ţum pe bărba i îi ucid, cum spulberă-n flăcări oraşul,
ţum pe copii îi robesc şi femeile-ncinse pe şolduri
Inima lui tresărind la auzul atâtor amaruri,
El luă armele atunci şi îndată ieşi la bătaie
Şi izbăvi pe etoli de ziua cea neagr-a pieirii…

8. Este vorba de p s rile cunoscute sub numele de bibilici sau

pichere, care au parc aripile şi penele stropite de lacrimi şi care
ip necontenit, de parc ar c ina pe cineva. Aşa îşi explicau elinii
apari ia acestei specii de pas re. O legend asem n toare se afl
şi în folclorul nostru pe seama acestor p s ri.

9. Sculptorul elin Scopas din sec. IV î. e. n. l-a d ltuit în

marmur . O copie a acestei statui se mai g seşte în Muzeul
Vaticanului din Roma. Eroul este în p dure, dup victoria lui atât
de greu dobândit . ţapul oribil al mistre ului este pe un butuc
al turi, câinele care-l înso ise la vân toare cat , plin de credin ,
spre stâpân. Fa a eroului, senin , se îndreapt îns probabil c tre
solia din Calidon care îi mul umeşte pentru c a sc pat inutul
etolian de monstrul înfior tor. Dar tobele r sun tare şi to i îl
roag pe Meleagru s porneasc din nou la lupt , în fruntea oştirii
etoliene, şi s -i opreasc pe vr jmaşii cure i care le amenin
cetatea. Statuia este f cut în aşa fel, încât aştep i ca Meleagru s
se mişte, s -şi deschid gura şi s r spund spre solie: – Lua i
armele, şi s pornim!…
 n Tracia1 muntoas a vie uit, se spune, primul

Î dintre aezi, cel dintâi cânt re de imnuri din

Elada.
ţânt re ul acesta a fost numit Orfeu. El s-a n scut în
casa unui rege, Eagru, ce-i cârmuia pe traci. Iar mama
lui a fost gingaşa ţaliopa, muza ce inspira poezia epic
şi arta de-a vorbi frumos şi mişc tor. Muza a fost o
vreme so ia lui Eagru.
Atâta c Orfeu, deşi n scut în casa regelui trac Eagru,
avea şi el drept tat , ca şi Asclepio, pe marele Apolo, zeul
ocrotitor al cântecului dulce.
N scându-se copilul, mama i-a pus pe limb trei
stropi cura i de rou şi a rostit o vraj . I-a h r zit s
poat s-alc tuiasc stihuri, iar vorbele s -i curg din
gura lui ca mierea. Tat l, zeul Apolo, i-a d ruit o lir şi i-
a urat s cânte dintr-însa mai frumos ca vântul când
foşneşte prin frunzele p durii, mai cald şi mai duios
decât privighetoarea în nop ile cu lun . S nu fie-ntrecut
de nici un om pe lume, când şi-o-nstruna el lira. S
cânte melodii la fel de-armonioase, cum sunt acelea care
îl desfat pe Zeus la ospe e-n Olimp.
Crescând Orfeu mai mare a început s umble prin
ara lui Eagru, cu lira sub ioar . To i câ i îl întâlneau se
minunau de vorba pl cut ce-o avea, ca şi de-
n elepciunea pe care-o dovedea cu orişice prilejuri
feciorul lui Apolo.
Astfel se povesteşte c-atunci când se certau, din
pricini felurite, supuşii lui Eagru îl chemau pe Orfeu s
le fac dreptate. Iar el, cu vorbe bune şi sfaturi în elepte,
împ ca pe vr jmaşi şi-i f cea s -şi dea mâna.

IAR LIRA LUI M IASTR îi fermeca pe to i2. Cântecul

s u era atâta de frumos, c oamenii-ascultându-l îşi
uitau întristarea. Inima bântuit de prea multe necazuri
îşi g sea alinare şi se înveselea.
Dar ce spun eu de oameni – când fiarele p durii
veneau în jurul s u! ţhiar râsul, cea mai crud dintre
s lb ticiuni, îşi culca botul umed de sânge pe piciorul
aedului Orfeu şi îi sorbea adesea graiul melodios. Şi tot
felul de p s ri se adunau pe ramuri. Ţa chiar, de vre i
s şti i, elinii povesteau c lira lui vr jit f cea s se
desprind din r d cini copacii. Ei lunecau pe v i şi
veneau s -i umbreasc fruntea îngândurat şi plin de
vis ri. Mun ii se cl tinau. Pietrele se mişcau şi se
rostogoleau pân lâng Orfeu, s -i ie loc de jil uri3.
Natura, fermecat , c uta s se apropie de aed cât mai
mult şi s -i asculte viersul, poemele sublime,
neîntrecute înc de nimeni pân -atunci.
Şi, devenind Orfeu fl c u în toat legea, a înso it eroii
pleca i c tre ţolhida s dobândeasc lâna berbecului de
aur.
De n-ar fi fost cu ei feciorul lui Apolo – cu toat
îndr zneala de care-au dat dovad vitejii-argonau i – n-
ar fi putut nici unul s -şi mai revad casa, p rin ii şi
copiii. Prin sunete de lir a domolit mânia unor stânci
fioroase, numite Simplegade, care striveau adesea
cor biile eline. Tot el a adormit în viers moleşitor
balaurul cel groaznic, care p zea-n ţolhida acea lân de
aur şi-a nimicit, prin cântec, vraja am gitoare a unor
fete-p s ri, ce se chemau sirene şi încercau s-afunde pe
marinari în valuri.
A mai f cut Orfeu şi-alte ispr vi de seam . Dar n-a
luptat cu lancea sau sabia sau arcul. Arma lui i-a fost
lira, şi, totuşi, a învins. (Ispr vile-s prea multe. Nu le
mai amintim.)
Ar fi s spunem totuşi c fiul lui Apolo şi-al muzei
Caliopa s-a-ndr gostit de-o nimf . Se chema Euridice;
şi-n ochii ei cei verzi îi pl cea lui Orfeu s -şi scalde
fericirea, privindu-i cu nesa zile şi nop i de-a rândul…
Adesea Euridice îl ruga pe Orfeu s -şi reverse din lir
divina-i armonie, ca ea, cu alte nimfe, s poat d n ui în
tactul muzicii4.
 Orfeu o asculta şi atingea îndat coarda melodioas
c-un be igaş de-argint, f când s izbucneasc din lir
un nou val de sunete vr jite. Vroia s-o-nveseleasc pe
preafrumoasa nimf . S-o ştie mul umit . Nu b nuia,
s rmanul, soarta-nsp imânt toare ce-i era h r zit ,
peste pu in vreme; c ci draga-i Euridice n-avea s aib
parte, prea mult, de bucuria ce-o r spândea Orfeu, prin
cântecele sale.

S-A ÎNTÂMPLAT CA FATA s fie îndr git şi de un alt

fl c u, un cresc tor de-albine, pe nume Aristeu. Şi,
aflând Aristeu c -n casa lui Eagru se preg teşte nunta,
s-a hot rât s-o fure pe nimfa Euridice.
ţa s -şi îndeplineasc gândul acesta r u, care nu îi
da pace, Aristeu s-a ascuns într-un desiş de arbori. A
aşteptat o vreme, precum pândeşte tigrul juninca din
poian şi-i gata doar s sar .
Veghind plin de r bdare, iat se ivi clipa când nimfa
Euridice r mase singuric . Atunci se repezi şi vru s-o ia
în bra e.
Nimfa, înfricoşat , v zându-l pe-Aristeu din umbr
cum s-avânt , a şi luat-o la fug . Aristeu, îndârjit, a
pornit dup ea, şi, cum era mai iute şi c-un picior mai
ager, a fost gata s-o prind .
Atât c – din greşeal – frumoasa Euridice, s rind
peste un trunchi de stejar r sturnat, nimeri într-o
groap . Aici era un şarpe cu pielea-mpestri at şi col ii
veninoşi. Nimfa-l calc pe şarpe. Acesta se întoarse. Se-
ncol ci îndat pe glezna Euridicei şi îşi înfipse col ii,
strecurându-i veninul sub pielea sub iric .
Orfeu, ce auzise ip tul Euridicei, porni şi el în fug ,
cu inima b tându-i ca un ciocan în piept. Ajunse doar s-
o vad pe nimf cum se stinge.
O jale f r margini sim i în el aedul, în timp ce
Aristeu – acela ce fusese pricina mor ii ei – se mistuia-n
adâncuri verzi-negre de p dure.
— Zeus, m re e Zeus – strig spre cer Orfeu,
b tându-se cu pumnii în fruntea ca de fildeş – pogoar -
te cu mil , acum, asupra mea. D via Euridicei…
Dar cerul, alb strui, r mase mut ca stânca.
Nici cântecul de lir nu mai clinti pe nimfa ce
p r sise lumea…
Orfeu, trântit în iarb , o-mbr işa cu sete şi o chema
zadarnic s vie împreun cu el, acolo unde totul sta
preg tit de nunt .
Plânsul lui cel fierbinte îi zguduia pe oameni şi mul i
– dornici s-aline pe cel ce-i mângâiase cu viersul s u
vr jit – îi gl suiau astfel:
— Nu plânge. E zadarnic. Iubita i-e la Hades. Asta i-a
fost ursita şi nu ai ce s faci. ţat s te supui voin ei
olimpiene…
— Nu. Nu m voi supune…! a gl suit Orfeu. Voi pleca
spre Infern, de-ar fi s r t cesc pe drumuri toat via a;
şi am s -mi caut mireasa. M voi ruga de Hades. Oricât
ar fi de crunt, oricât de nemilos, trebuie s -mi întoarc
pe Euridice-a mea…
Luându-şi pe um r lira şi un toiag în mâini, Orfeu s-a
îndreptat c tre un mic sanctuar pe care-l avea Hermes.
Acolo s-a rugat de feciorul lui Zeus, pristavul din Olimp,
ca s -l c l uzeasc pe drumul spre Infern, şi i-a jertfit
un ap cu blana ca t ciunii, din turmele regale, cum
cerea obiceiul. L-a prosl vit în imnuri. Apoi, f r z bav ,
a pornit iar la drum, c tre Peloponez.
Şi, în Peloponez, la capul Tenaron5, era o peşter . Nici
un om nu-ndr znea s treac pe acolo de la l satul serii.
ţredin ele str vechi spuneau c -n peşter erau furii,
erinii şi fel de fel de iazme, ce-i sugrumau pe oameni
când încercau s intre. ţ ci peştera aceea era de bun
seam una din por ile spre t râmul lui Hades.

ŞI, POPOSIND ORFEU LA CAPUL TENARON, n-a vrut

s in seam de vorbe şi pove e.
— Spune i!… Asta-i intrarea spre negrele genuni,
unde domneşte Hades? întreba pe localnici.
— Da, da!… r spundeau ei. Îns nu cuteza, str ine,
s te-apropii prea mult de-aceste locuri. Eşti tân r. E
p cat… Furiile stau de straj … Ele n-aşteapt mult şi te
strâng de grumaz… ţâ i n-au pierit acolo!… Stai…
Stai… Unde te duci? Tu n-auzi vorba noastr ?
— Aud. Dar nu mi-e team !… rostea spre ei Orfeu. O
caut pe Euridice. Şi dorul pentru ea îmi d puteri s
lupt, s -l înfrunt şi pe Hades. Am arm lira mea… ţu ea
o s întâmpin geniile infernale, voi risipi destinul…
L sa i-m s trec…
 Şi, înstrunindu-şi lira, cântând necontenit, Orfeu a
p şit drept spre peştera aceea care-şi c sca gâtlejul
umed şi-ntunecat, c tre aria m rii.
Nu s-a temut de furii, de geniile crude, p şind prin
fa a lor, senin şi f r fric .
Şi iac t -l trecut, din peştera adânc , într-un t râm
de umbre ciudat şi misterios. ţoboar pe poteci unde-i
a in piciorul tufele încâlcite de scai şi m r cini. Îl zgîrie
şi-l r nesc…
Dar el nu ine seam , şi merge mai departe, pân
z reşte râul cel vân t, Aheronul. Aici erau pe rmuri
sute şi mii de umbre, ce aşteptau s treac şi se rugau
de Haron, luntraşul cel b trân, s -i duc peste ape, cu
barca-i putrezit . Haron cerea obolul. ţine nu i-l pl tea
mai r mânea pe rmuri, r t cind, am rât, cam o sut
de ani.
Îns aedul cânt lui Haron cel ursuz, din lira sa de
aur, un cântec minunat. Luntraşul se îndur . Îl trece pe
Orfeu pe malul cel lalt.
Acolo alte piedici. ţerberul st de paz la por ile de-
aram . Latr şi url tare. Iar şerpii-ncol ci i pe capetele
sale şuier fioros, silindu-se s -l muşte cu col ii-
nvenina i pe fiul lui Apolo.
El îşi înstrun lira. ţoardele ei r sun , şi câinele se
las pe pântec, la p mânt. Firea lui duşm noas se
schimb dintr-o dat . Ochii s i cat blând. În acest
chip, aedul poate s treac -n voie c tre palatul unde
s l şluieşte Hades.
Şi fratele lui Zeus îi strig de departe:
— ţine eşti tu? ţe vrei? ţum cutezi, p mântene, s
intri nepoftit în inutul t cerii?…
Orfeu cat spre Hades f r de-nfricoşare, şi-i spune
doar atât:
— D -mi voie, pream rite st pân peste-ntuneric şi
umbre f r via , s - i gl suiesc în viers…
Şi n-aştept r spunsul ce vrea s i-l dea Hades. Ci
prinde-n bra e lira cu coardele de aur, pe care i-o
d duse la naştere Apolo. Şi gura lui, în care îi picurase
muza stropii cura i de rou , începe s rosteasc stihuri
mai dezmierdate ca şoapta de iubire sau somnul care
prinde în bra ele lui pruncul, când este leg nat la sânul
cald al mamei.

ÎI POVESTEŞTE-N STIHURI dragostea cea curat ,

care-l înl n uise pentru întreaga via de nimfa
Euridice. Speran ele-nflorite ce le p strau în inimi. ţum
regele Eagru le preg tise nunta. Iar zeu Himeneu, cel ce-
mplineşte legea sfânt -a c s toriei, cu aripi nev zute,
venise de la Creta, unde-şi avea palatul; şi-şi aprinsese
facla. Dar facla nu arsese cu fl c ruie alb – cum cerea
datina – ci r spândise numai un fum înec cios. Asta, ca
prevestire a tristei întâmpl ri ce urma s -i loveasc .
Îi cânt Orfeu apoi de clipa neuitat când şi-a v zut
iubita c zut la p mânt, f r de r suflare; de gemetele
sale; de jalea ce-a cuprins întreg poporul trac.
To i câ i ascult cântul divinului aed, acolo, în Infern,
nu pot s -şi st pâneasc suspinele din piept. Geniile
infernale tac toate copleşite de preamarea durere din
glasul lui Orfeu. Tantal şi-a uitat foamea şi setea
deopotriv ; Sisif nu mai ridic pietroiul greu pe coast ,
şi Ixion, acela ce se-nvârteşte veşnic pe-o roat de aram
înl n uit cu şerpi, r mâne nemişcat.
Întreita Hecate îşi şterge pe obraji o lacrim fierbinte.
Şi Cora-Persefona îşi las fruntea alb pe um rul lui
Hades, str puns de t işul amarnicei mâhniri din
viersul lui Orfeu.
— Gândeşte-te, tu, Hades – mai gl suieşte el, pe
blând acord de lir – dac un zeu viclean i-ar r pi într-o
zi so ia mult iubit , n-ai suferi ca mine?… Nu ai pleca s-
o cau i?… R spunde-mi, nu c ta încolo cu privirea…
În timp ce zeul tace, soa a-i, Persefona, întinde c tre
Hades o mân rug toare şi-i cere s s-aplece cu mil
spre aed. Dragostea ce-l uneşte pe el de Euridice este cu
mult prea mare. ţhinul ce îl îndur Orfeu – pierzând
mireasa în ziua nun ii sale – este sfâşietor…
Şi zeul, care-altminteri nu are nici o mil , acuma se
înclin mişcat c tre Orfeu.
— Voi face, zice el, pentru iubita ta, ceea ce nu se
cade nici unui muritor. Se va întoarce-n lume,
urmându-te pe tine. Dar trebuie s -mi promi i…
—M leg mai dinainte s -ndeplinesc orice, îi
r spunde Orfeu, cu glasul gâtuit de marea bucurie c -şi
va rec p ta pe scumpa-i Euridice.
Şi Hades îi mai spune:
— ţând vei urca, Orfeu, spre cel lalt t râm, s nu-
ntorci cumva capul, s nu-ncerci s-o priveşti…
— Deşi m arde dorul şi clipele îmi par veacuri
nem surate, nu voi c ta spre ea, dac aşa i-e vrerea,
mai spune iar Orfeu.
— Dac te vei întoarce şi vei privi spre nimf , cu-o
clip înainte de-a c lca pe p mânt, o pierzi pe
totdeauna, a ad ugat la urm zei a Persefona. Nu mai e
nici un mijloc s-o po i rec p ta…
— Aşa… Aşa voi face!… a gl suit Orfeu.
Deci, mul umind lui Hades şi Corei-Persefona,
c l uzit pe Hermes a plecat spre p mânt. Ştia c îl
urmeaz şi nimfa Euridice. Dar nu-ndr znea s -ntoarc
înspre iubit capul, de team s n-o piard , cum îi
spusese Hades.
Mergea cântând din lir şi rostind mândre stihuri; şi-
n minte-o cerceta pe Euridice-a lui: „E tot atât de alb ?
Mai este dr g stoas ? Nu s-a schimbat cumva? „…
Şi inima-i o dat cu lira lui cânta cântec de biruin şi
dor înfrigurat, în timp ce se urca înspre p mântul
nostru. Mai erau câ iva paşi… ţe spun? Numai un pas.
Şi Orfeu trecea pragul din peşter afar .
Dar în acel moment a fost str puns de team . Dac
mireasa lui s-a r t cit cumva în bezna infernal şi nu e-
n urma lui?
Atunci a întors capul îngrijorat s-o vad . O vede,
fericit, cum merge lâng Hermes. Vrea s -i spun ceva.
Dar dalba lui mireas , f r de nici o vorb , îns cu
bra ele deschise c tre el – parc l-ar fi strigat – alunec -
n Infern. De data asta îns e pentru totdeauna… 6

ZADARNIC A-NCERCAT din nou Orfeu s treac de

râul Aheron. Nu l-a mai luat luntraşul, cel care duce
mor ii în inutul lui Hades. Zadarnic s-a zb tut, a plâns,
l-a implorat şi i-a cântat din lir .
Hades orânduise s nu fie l sat pentru a doua oar în
sumbrul s u palat.
Nefericit, Orfeu s-ar fi ascuns, se spune, în mun ii
Traciei. Nu dorea s mai vad în ochi nici o femeie; c ci
îşi reamintea de scumpa-i Euridice şi inima-i r nit se
sfâşia mai mult.
De auzea-n p dure râsete de copile, dac pe malul
apei era cumva vreo nimf , Orfeu îşi tr gea haina pe fa
şi fugea. Ei bine, tocmai fuga le a â a pe-acestea s -
ncerce şi s-atrag în mreje de aed.
Astfel s-au scurs cu greu vreo trei sau patru ani.
Singurâ-i mângâiere era doar cântecul, în care prosl vea
iubirea f r margini, dincolo de mormânt.
Dar se aflau pe-atuncea, în Tracia, bacante, frumoase
preotese, care-l slujeau pe Ţachus, zeul cel dezm at.
Acestea nu-l iertau pe fiul lui Apolo, fiindc -i p stra
credin pierdutei Euridice.
Şi cum se povesteşte, ele se tot iveau în fa a lui, cu
sila, cântând sau d n uind sau azvârlindu-i flori legate-
n buche ele. Îl ispiteau cu vorbe pline de îndr zneal şi-l
pofteau la serb ri închinate lui Ţachus – adic la orgii.
Îns el le gonea întruna, cu dezgust. Le blestema –
spunând c ele înjosesc numele de femeie – şi se urca în
munte, mai sus, s nu le vad purtarea desfrânat , pe
care-o dovedeau.
Atâta c nici ele nu s-au l sat înfrânte. L-au urm rit
în munte şi l-au încercuit.
— De nu primeşti, Orfeu, s tr dezi amintirea iubitei
Euridice, s ştii c vei muri!… i-au ipat laolalt .
— O, moartea, unde este? le-a dat r spuns aedul.
Prin ea mai pot ajunge s-o v d pe Euridice…
Şi auzind acestea, în ura lor turbat , ame ite de vin,
bacantele acelea şi-au împlântat în el zecile de pumnale,
cu care sfârtecau apii sacrifica i st pânului lor Ţachus.
Trupul însângerat l-au aruncat în Hebru7.
La timp au s rit îns şi cele nou muze, având pe
Caliopa, mama lui, între ele. I-au ridicat din ap corpul
s u f r via şi l-au înmormântat într-un templu,
Liberta, pe muntele Olimp.
Doar capul r m sese rostogolit pe valuri, şoptind
necontenit, cu buzele albite, numele prea iubit al nimfei
Euridice. Iar capul s u şi lira au ajuns pân -n Lesbos –
o insul în care a înflorit poezia8.
Muzele şi Apolo au luat aceast lir , care mişcase
mun ii, fiarele şi pe Hades şi au pus-o pe bolt .
Luceşte între stele. E constela ia Lirei.
Iar poemele9 lui au r mas între oameni, veşnice ca
iubirea jurat Euridicei!…
 Note:

1. Vechii elini în elegeau prin Tracta inuturile m rginite la

miaz noapte de Propontida şi de Marea Egee, la r s rit de Pontul
Euxin sau Marea Neagr , la asfin it de fluviul Strimon, ast zi
Karasu; iar la miaz noapte de Istru sau Dun rea cea larg .

2. Într-un desen pe un vas este înf işat Orfeu, în ara lui

Eagru. Tracii stau în preajma lui cu coifuri peste plete şi cu suli i
în mâini, gata parc de lupt . Poetul cânt re este aşezat în
mijloc, cu ochii c tre slav . În mâini ine lira. Nu ştim ce rosteşte,
dar fe ele r zboinicilor, în sprite de lupte şi greut i, parc se
lumineaz şi uit de urgia pe care o preg tesc, de moarte şi
r zboi. Se vede marea putere a cântecului, a artei, asupra lor.

3. Aşa ni-l reprezint pe fiul lui Apolo şi al muzei Caliopa un

mozaic dezgropat în oraşul Pompei şi aflat ast zi la Palermo. În
jurul lui se v d strânse zeci de s lb ticiuni: maimu e, leoparzi, lei,
cerbi, p s ri, ba chiar şi şerpi şi broaşte, care-i ascult viersul.

4. O astfel de imagine a pictat artistul francez Nicolas Poussin

în opera intitulat „Orfeu şi Euridice”, aflat azi la muzeul
municipal din Chantilly. Într-o splendid îmbinare de culori sunt
zugr vi i oamenii şi natura. Se v d câteva nimfe la poalele
p durii. Altele se scald în undele str vezii ale râului Hebru. În
z ri se înal mun ii, ad postind cetatea cu zidurile sure, în care
v zuse lumina zilei feciorul lui Apolo. Întreg tabloul respir
m re ia, puterea suveran a artei: a cântecului şi poeziei. Orfeu,
cu be igaşul de argint în mân , se preg teşte s cânte, înso indu-
şi vocea cu lira, cel mai frumos dintre cântecele pentru preaiubita
lui Euridice.
 5. Ast zi capul Matapan.

6. Scena este admirabil redat într-un basorelief din secolul al

V-lea î. e. n., care se g seşte acum la Neapole. Ea a fost cântat şi
de marii poe i antici: Eschil, Pindar, Hora iu, Ovidiu şi, mai ales,
Vergiliu, în „Georgicele” sale. În epoca modern nenum ra i artişti
au abordat aceast tem în muzic , teatru, poezie şi artele
plastice. Ţun oar , în muzic , germanul Gluck a creat, pe
motivul acesta legendar, una dintre cele mai frumoase lucr ri,
intitulat „Orfeu şi Euridice”. Semnifica ia pierderii Euridicei de
c tre Orfeu pare a fi aceea c faptele mari, hotârâtoare în via ,
nu se pot des vârşi f r r bdare şi sacrificiu pân la cap t.

7. Râul Mari a de ast zi.

8. Aici vor crea mal târziu poe ii Alceu şi Safo.

9. Lui Orfeu i se atribuie o serie întreag de poeme, care au

fost de fapt create mult mai târziu, deşi unele fragmente par a fi
urme veritabile de poezie orfic . Tot despre el se spune c avea şi
darul profe iei, fiind fiul lui Apolo – şi c ar fi organizat aşa-
numitele mistere orfice. ţapul s u, prins între stâncile insulei
Lesbos, se zice dealtminteri c a avut darul s fac profe ii mult
vreme dup moartea poetului.
 up ce Zeus a r pit-o pe Europa, Agenor,

D regele Sidonului1, nu s-a-mp cat deloc cu

gândul ca draga lui copil s r mân prad
aceluia care-o r pise. Şi-a poruncit celor trei fii ai s i:
Fenix, ţilix şi ţadmos s plece-n toat lumea şi s -i
g seasc fata.
— Dac v ve i întoarce f r de sora voastr , le-a
gr it Agenor, s şti i c v ucid; c ci nu mai merita i
s -mi fi i moştenitori…
Au plecat dar b ie ii pe drumurile lumii, c utând-o pe
Europa. Au mers ei ce-or fi mers… şi cei doi fra i mai
mari au ostenit degrab . S-au r t cit de ţadmos.
Fiindc n-aveau curajul s -şi mai revad tat l, s-au
oprit pe coclauri şi au întemeiat nişte oraşe noi. Fenix a
ajuns rege în ara ce i-a luat de-atunci numele lui:
Fenicia bogat . Şi ţilix de asemeni, în alt inut vestit,
numit Cilicia.
Doar ţadmos, fl c u vrednic, a p şit mai departe. A
str b tut inuturi aspre, necunoscute, plecând din Asia.
A plutit peste m ri, şi, dup mult vreme, a ajuns în
Elada.
Aflând el c la Delfi se afl un oracol, unde Febus-
Apolo prezice viitorul, s-a urcat cu greutate pe muntele
Parnas, în inutul Focidei. S-a plecat lui Apolo şi i-a
cerut înv ce trebuie s fac . Ar vrea s -nving monştri,
cum a învins şi-Apolo pe balaurul Piton, monştri ce-
mpov reaz p mântul cu urgie. Ar vrea s şi ridice o
cetate vestit .
Apolo i-a r spuns prin gura Pitiei c poate s înving
un monstru fioros şi poate s ridice o cetate vestit , dar
s vârşind acestea el însuşi va pl ti prin grele suferin e.
Tân rul sidonian s-a învoit cu toate. Şi-atunci zeul
Apolo l-a-ndemnat s porneasc înspre râul ţefis. Şi i-a
mai povestit c -n drum va întâlni un juncan fermecat,
cu p rul ca z pada. ţadmos s urm reasc animalul
acesta, pân ce s-o opri; şi-acolo unde el va-ncepe s
mugeasc , culcându-se în iarb , poate s -nal e ziduri,
s fac-o fort rea .
Plecând ţadmos din Delfi, a tot c l torit pân-a v zut
juncanul p scând pe un imaş2.
Animalul acesta era alb ca om tul, şi, z rindu-l pe
ţadmos, a pornit c tre râu. Fugea şi-ntorcea capul.
Fugea şi iar şi sta, r sucindu-şi spre tân r fruntea
împodobit cu nişte coarne mari, galbene, lucitoare.
Parc -i tot f cea semne s-alerge-n urma sa.
Şi, înso it de prieteni – care veneau cu dânsul înc de
la Sidon – ţadmos a urm rit juncanul fermecat vreme
de nou zile
El l-a c l uzit printre codrii umbroşi, pân pe o colin
toat sm l at -n flori. Acolo s-a oprit şi s-a lungit în
iarb . A ridicat spre slav capul încoronat şi a mugit
prelung3.

CADMOS A ÎN ELES ţ-ACELA este locul unde va

trebui s -şi ridice cetatea. A s rutat p mântul pe care
ajunsese din voia lui Apolo, şi primul gând i-a fost s-
aduc sacrificii pream re ului Zeus, ca viitoarea cetate
s fie trainic . A trimis câ iva prieteni s caute un izvor.
Din el s-aduc ap în amfore de lut. S fac liba iuni,
f r de care jertfa nu ar fi fost primit de Zeus în Olimp.
Tovar şii lui ţadmos au pornit prin p dure,
cercetând peste tot, pân ce au z rit un pârâiaş zglobiu;
iar pu in mai sus au dat de-o peşter cu o intrare
joas , bine ad postit de un bunget umbros şi gr mezi
mari de pietre. Din peştera aceea âşnea pârâul rece,
limpede, de cleştar.
Şi, veseli, sidonienii au vrut s toarne ap în prima
amfor ; dar pe neaşteptate, din peştera adânc , a âşnit
un balaur cu solzii de aram şi ochii fioroşi. Pe cap,
monstrul purta o creast zim uit şi gâtul s u avea o
pung de venin, mai groas ca o bute. Iar gura otr vit
era b tut toat în trei rânduri de col i, lungi ca nişte
pumnale.
Ţalaurul cu creast era fiul lui Ares, zeul cel viforos,
şi str juia izvorul tat lui s u ceresc şi tot acel inut, pe
care-l st pânea întocmai ca un rege.
F r mult tocmeal , balaurul lui Ares s-a rotit c tre
so ii lui ţadmos din Sidon şi i-a încol cit; apoi i-a
otr vit, înfigând în ei col ii s i ascu i i şi albi.
În vremea asta Cadmos, v zând c seara vine şi so ii
nu se-ntorc, a pornit s -i g seasc . A r t cit şi el prin
umbrele p durii, pân ce a sosit la izvorul lui Ares, şi,
când acolo, iat -i!… Prietenii erau mor i şi monstrul sta
lungit pe trupurile lor, sleindu-le de sânge.
Tân rul sidonian a luat atunci o stânc , şi, cum era
voinic l-a lovit cu putere pe feciorul lui Ares. Dar solzii
de aram l-au ocrotit pe monstru de greaua lovitur , ce
ar fi d râmat şi zidul unei case. El a zvâcnit deodat . S-
a ridicat în sus, mai-nalt decât copacii, şi l-a intit pe
ţadmos cu ochii arz tori, în timp ce întreita lui limb îi
juca în gura-nveninat , şi, şuierând ca vântul, când
spulber nisipul pe rmurile m rii, s-a repezit la el.
Numai c sidonianul era un lupt tor cum nu-s prea
mul i pe lume; şi neînfricoşat, l-a-ntâmpinat pe
monstru, precum se cuvenea, cu sabia şi lancea.
Balaurul s-a-ntors, încol cit pe coad . Atunci,
viteazul Cadmos mi l-a lovit cu lancea atâta de puternic,
încât a str b tut gâtul gros de balaur. Şi arma s-a înfipt
într-un trunchi de stejar. Ţalaurul lui Ares a r mas
priponit de-acel trunchi de stejar, care s-a aplecat sub
prea marea povar .
Dup aceast fapt , fiul lui Agenor a auzit un glas:
— Ares iubeşte monştrii. Tu ai ucis un monstru care-i
era şi fiu. Pentru aceast fapt ai s pl teşti amarnic,
pref cându-te-n şarpe…
Cadmos s-a-ntors pe dat cu sabia în mân , crezând
c -i alt duşman.

DA-N FA A LUI ERA ÎNS ŞI PALAS-ATENA, cu egida

pe piept şi suli a în mân .
— Chiar de m voi jertfi, i-a dat r spunsul ţadmos,
sunt fericit, zei , c-am r pus un balaur care-i împiedica
pe oameni s tr iasc în locurile-acestea atâta de
m noase… Vreau s zidesc aici o cetate vestit , unde s
locuiasc oameni nenum ra i.
— Dac este aşa, a gl suit zei a, î i trebuie şi bra e cu
care s zideşti cetatea ta visat … Şi ca s dobândeşti
bra ele de-ajutor, desprinde plin de grij to i col ii de
balaur şi seam n -i pe glie.
Spunând aceste vorbe, Atena a pierit. Un nor se
coborâse şi o înv luise pe copila lui Zeus, plutind apoi
spre sl vi.
ţadmos a ascultat sfatul dat de Atena, şi,
desprinzând cu grij to i col ii de balaur, i-a sem nat pe
glie4.
Din col ii sem na i de ţadmos, sidonianul, s-au
ridicat întâi nişte vârfuri de lance; apoi, tot din p mânt,
au r s rit, seme e, coifuri de lupt tori; şi-n sfârşit, au
ieşit nişte gigan i cu arme şi scuturi sun toare, care s-
au luat la lupt .
S-au tot luptat gigan ii, pân ce au r mas în via
numai cinci. Atunci s-a ivit iar , ca din senin, Atena. Le-
a poruncit s-arunce armele ucigaşe şi s se fac prieteni
cu preaviteazul Cadmos, care le va fi rege.
La porunca lui ţadmos, au zidit în p dure, la izvorul
lui Ares, fort rea a ţadmeea, acropola teban . Ridicând
fort rea a, ţadmos a adus jertf puternicului Zeus
juncanul fermecat.
Pielea lui i-a t iat-o în fâşioare lungi, sub iri, sub iri
de tot. Pe acestea le-a unit. S-a f cut o fâşie de piele
nesfârşit . ţu ea a m surat întinderea de ar , care
urma s intre în st pânirea lui.
Dorind s se p streze nestins amintirea ciudatei
întâmpl ri, ţadmos a denumit ara aceasta nou : Ţeo ia
– ara juncanului.
Totuşi, pentru c el doborâse pe fiul cel hidos al lui
Ares, a suferit destul, precum se învoise în fa a lui
Apolo.
Copiii i-au pierit şi, spre sfârşitul vie ii, eroul sidonian
– cum îi spusese Atena – s-a preschimbat în şarpe. So ia
lui, la fel. Doi şerpi, ce nu f ceau nici un r u nim nui5.
 URMAŞII LUI AU FOST PE TRONUL din Cadmeea doi
feciori ai lui Zeus şi-ai nimfei Antiopa6: Zetos şi Amfion.
Ei s-au gândit s fac la poalele cet ii marele oraş,
Teba, visat, de mult, de ţadmos. Teba cea cu şapte
por i.
Zetos era de-o for de neînchipuit. În schimb, cel lalt
frate, pe nume Amfion, era un cânt re destoinic ca
Orfeu.
Când s-a început lucrul la zidurile Tebei, Zetos a spus
c el o s aduc piatra din mun ii-nvecina i.
Într-adev r, cu for a-i uriaş , olimpian , aducea pe
spinare stânci mari rupte din mun i.
Amfion nu jurase c va face vreo munc . Avea un
trup firav, îns , cântând din lir , ca divinul Orfeu, acest
fiu al lui Zeus izbutea s urneasc mun ii din temelii. Şi
mun ii veneau singuri spre zidurile Tebei, ca meşterul
Zetos s poat avea piatr de lucru din belşug.
Se mai spunea c Tebei i s-au zidit anume cele şapte
por i, ca ele s-aminteasc lira lui Amfion, ce avea şapte
corzi.
Iar por ile Tebei au c p tat şi ele fiecare un nume.
Numele li s-au dat dup şapte copile, pe care le avea
regele Amfion cu soa a-i Niobeea7.
Afar de eroii Zetos şi Amfion, un alt urmaş de seam
pe tronul de la Teba a fost regele Laios.
 Aezii povestesc c el era-nsurat cu frumoasa Iocasta;
dar în palatul s u era mult mâhnire, c ci nu aveau
copii.
Vroind s dobândeasc un prunc în casa lui, regele s-
a rugat de marele Apolo, şi zeul i-a r spuns prin glasul
Pitiei:
— So ia ta, Iocasta, î i va da un fecior. Îns el e ursit
ca s -şi omoare tat l; s -şi pâng reasc mama şi s
umple de sânge şi doliu şi durere tot poporul teban. Este
înc o jertf pe care o cere Ares, fiindc pe-aceste locuri,
unde se-nal Teba, i-a fost ucis feciorul, balaurul, de
Cadmos.
ţa lovituri de tr snet c deau aceste vorbe în inima lui
Laios. P rul i se f cuse, pe capul s u, m ciuc .
ţutremurat de spaim , Laios s-a înturnat în palatul din
Teba şi-a povestit Iocastei groaznica prorocire.
Într-adev r, Iocasta, în anul urm tor, a dobândit un
prunc. ţât îl dorise Laios; şi-acum cât îl ura!… Şi el a
luat copilul şi l-a azvârlit pe-un munte, pe muntele
ţiteron, ca s -l m nânce râşii care foiau pe-acolo.
Dar s-a-ntâmplat s treac pe muntele ţiteron un
p stor corintian; şi el a luat odrasla lui Laios, cea
zvârlit ; şi-a dus-o în ara sa.
Iar regele8 din ara aceea corintian n-avea nici un
urmaş. V zând el pe micu ul atât de oropsit, s-a hot rât
s -l creasc ca pe copilul s u.
Aşa a ajuns fiul lui Laios în ţorint, unde s-a f cut
mare, voinic şi în elept, fiind el numit Edip.
 DAR AJUNGÂND EDIP FL ţ U în toat legea,
oameni nechibzui i i-au şoptit la ureche c el n-ar fi
odrasla regelui din ţorint; c e copil g sit şi multe dintr-
acestea.
Mâhnit peste m sur , s-a dus la un oracol al zeului
Apolo, s afle adev rul, cine îi sunt p rin ii.
Dar Pitia, -n r spunsul pe care i l-a dat, nu i-a
dest inuit c tat l lui e Laios, şi mama sa, Iocasta.
I-a spus numai atât:
— S nu te-ntorci în ara unde-ai venit pe lume…
Altfel î i ucizi tat l; te vei c s tori cu propria ta mam ;
şi-aduci nenorocirea asupra tuturora, copii, rude şi
prieteni…
Ascultând ce spunea b trâna preoteas , Edip a
cugetat str puns de-nfiorare:
— Dac mi-e totuşi tat regele din ţorint? Şi dac mi-
e sortit cu-adev rat ca eu s -mi nimicesc p rin ii?… Mai
bine fug în lume. Nu m întorc acas şi-nl tur
nenorocul ce m poate pândi…
Socotind deci c fuge, Edip nu s-a întors în istmul de
ţorint. A cugetat s plece c tre Ţeo ia, şi – coborând din
Delfi – a v zut dou drumuri. Pe cel care ducea c tre
Ţeo ia venea încet un car. În car c l torea un b trân
cam albit, urmat de câ iva sclavi.
— Ia f -ne loc, b iete, a rostit vizitiul, tare, c tre Edip.
Edip s-a sup rat c un sclav oarecare îi porunceşte
astfel, şi nici nu s-a clintit.
Atuncea vizitiul a dat în el cu biciul. Edip s-a înfuriat
şi l-a lovit cu lancea, l sându-l mort pe loc.
ţa s -şi r zbune sclavul, b rbatul cel albit a scos o
sabie. Şi s-a iscat o lupt . Iar tân rul Edip, cu lancea
ridicat , l-a izbit pe b trân, ca şi pe sclavii lui, care îl
ap rau.
În prea pu in vreme, din cei cinci c l tori n-a sc pat
decât unul. Un sclav care-a fugit.
Astfel s-a împlinit întâia prevestire f cut de Apolo9,
c ci tân rul Edip, f r s-aib habar, îşi ucisese tat l.
Ţ trânul ce z cea însângerat pe drum, lâng sclavii s i,
era regele Laios.
El se ducea la Delfi s -l întrebe pe-Apolo – cum s -şi
salveze Teba? Pentru c , din porunca lui Ares,
duşm nosul, aproape de oraş se aşezase-un sfinx10.
Sfinxul avea obrazul şi trupul de femeie; corpu-i era de
leu; aripi avea de vultur şi ghearele de zgrip or11. Iar
coada-i de o el era ca de balaur.
Şi sfinxul priveghea pe drumul c tre Teba. ţând
treceau c l torii, îi oprea cu un strig t. Le punea o-
ntrebare, cu mult viclenie, şi nimeni nu putea s -i dea
acestui monstru r spunsul cuvenit. Atunci sfinxul lovea
cu coada de balaur pe bietul c l tor. ţu ghearele de
zgrip or îi scotea inima şi i-o storcea de sânge.
Astfel îi doborâse sfinxul, pân în acea ziu , pe foarte
mul i tebani.
 ÎN TOT ORAŞUL TEŢA DOMNEA o spaim mare şi
numai cu greutate se mai putea ieşi pe cele şapte por i.
De mai dura o vreme, oraşu-ar fi r mas f r locuitori.
Mai mult, s-ad uga ştirea c pe regele Laios l-au
omorât tâlharii.
Sclavul care sc pase s-a ruşinat s spun c nu îi
învinsese decât un singur om şi a min it c -n cale le
ieşise o ceat de numeroşi tâlhari.
Pe lâng toate astea, sfinxul mai omorâse în zilele
acelea pe al i numeroşi tineri. Şi printre ei era şi feciorul
lui Creon.
ţreon p stra dealtminteri coroana-n mâna lui, pân
se alegea un nou rege la Teba.
Îndurerat la culme de moartea fiului, Creon a dat de
ştire c de se va afla vreun b rbat iscusit care s -
nfrunte sfinxul şi s salveze Teba, îi va da o r splat ne-
nchipuit de mare. El va avea ca soa pe regina Iocasta,
pe v duva lui Laios, şi va primi coroana şi tronul r mas
gol.
Edip, care intrase pe p mântul teban, a şi trecut la
fapt ; a pornit-o de-a dreptul spre sfinxul fioros.
Sfinxul l-o fi z rit, pesemne, de departe, şi fâlfâind din
aripi l-a oprit pe Edip, punându-i o-ntrebare:
— ţare este f ptura ce merge-n patru labe, apoi
numai în dou şi la sfârşit în trei? Haide, r spunde
iute…
 — Fiin a aceasta este, de bun seam , omul, i-a dat
r spuns Edip. ţând este mic, el merge numai de-a
buşilea. Pe urm se ridic şi, când ajunge gârbov, lâng
dou picioare, ca sprijin, se g seşte şi-al treilea:
toiagul…
ţum a sunat r spunsul, sfinxul, turbat de ciud , s-a
umflat şi-a plesnit. Iar Edip, cu lancea, l-a trântit de pe
stânca, unde se coco ase, în nişte v i adânci.
Auzind tot poporul c tân rul Edip l-a biruit pe sfinx,
s-a gr bit s -l aduc , pe umeri, în oraş.
Creon i-a dat coroana ce o avea în grij şi l-a suit pe
tron, al turi de Iocasta.
Astfel, f r de voie, Edip a s vârşit cea mai groaznic
crim din câte sunt pe lume. S-a însurat, s rmanul, cu
îns şi mama lui.
A mai trecut o vreme. Iocasta i-a n scut so ului s u,
Edip, doi fii şi dou fiice12. În Teba era pace. Regele
cârmuia cu mult -n elepciune peste poporul s u,
ferindu-l de r zboiul cel mult dorit de Ares. ţând, s-a
stârnit furtuna… Zeii, înverşuna i c soa a lui Edip –
care-i era şi mam – i-a d ruit copii, au trimis peste
Teba ciuma pustiitoare.

MUREAU ŞI ZI, ŞI NOAPTE, sute, mii de copii. Ruguri

erau aprinse în Teba peste tot şi jalea cuprinsese
poporul, mai cumplit decât când tr ia sfinxul. ţ ci
mamele plângeau în hohot la r spântii şi-n case
îndoliate. Iar preotul cel mare îl ruga pe Edip s fac
sacrificii, s salveze cetatea13.
Dar regele Edip a poruncit s vin b trânul profet
orb, ce se numea Tiresias.
Întâi, profetul orb nu a vrut s r spund . Dar, silit de
Edip, el a m rturisit c zeii-au aruncat peste oraşul
Teba ciuma nimicitoare, pentru c regele îşi omorâse
tat l şi se c s torise cu mama lui, Iocasta.
ţa s se pedepseasc , regina şi-a luat via a,
aninându-se-n ştreang. Iar Edip şi-a scos ochii cu-o
agraf de aur.
Apoi, orb şi s rman, Edip a p r sit Teba cu şapte
por i, ca s-o scape de ura netrebnicului Ares şi a
celorlal i zei.
Şi, r t cind pe drumuri, înso it de copila cea mic ,
Antigona, tr ind doar din cerşit, au ajuns la ţolona14, o
mic aşezare lâng oraşul unde domnea pe-atunci
Tezeu. Iar regele Tezeu a venit din Atena s -l vad pe
Edip.
Nenorocitul orb l-a rugat pe Tezeu s ia în grija sa pe
biata Antigona, şi, condus de Tezeu, b trânul a p şit
într-o p dure deas .
Aici a disp rut Edip într-un chip tainic.
Tezeu cunoştea taina, dar nu a vrut s-o spun . Se
zicea c Edip i-a blestemat pe zei, şi Zeus l-a tr snit sau
s-a deschis p mântul, şi Hades l-a primit15.
Legendele eline mai ar tau c -n Teba a fost dup
aceea un r zboi fratricid16. Feciorii lui Edip s-au ucis
între ei. Fetele i-au murit. Numai pustiu şi lacrimi au
r mas dup el.
Aşa s-a r zbunat zeul furtunilor, încrâncenatul Ares,
pe urmaşii lui ţadmos, pentru c se cl dise Teba cu
şapte por i, pe locurile unde-i h l duise fiul, balaurul
cel groaznic cu solzii de aram …

Note:

1. Oraş din Asia, pe rmul de r s rit al M rii Mediterane.

2. Poetul roman Ovidiu cânt , în versurile sale, aceast

întâmplare.

3. În limba celor vechi, bous-bos înseamn bou-juncan.

Legenda aceasta s-a transmis multor popoare. Nu este exclus ca
ea s fi influen at şi legenda noastr despre Dragoş Vod , venit
din Maramureş, pe urmele unui zimbru cu o stea în frunte. Ei ar
fi întemeiat, potrivit legendelor, pe locul unde a fost doborât
zimbrul, ara încânt toare a Moldovei.

4. ţol ii balaurului, fiul lui Ares, reprezentau pentru elini

l ncile. Prin aceast alegorie, aezii vroiau s arate de ce tebanii
erau un popor de r zboinici.

5. ţadmos reprezint eroul întemeietor de oraşe, în locuri unde

h l duiau înainte, prin p duri, numai fiare şi monştri. Este un
erou civilizator, cu pre ul sacrificiului s u. Elinii îi atribuiau
eroului Cadmos şi alte merite. Spuneau, între altele, c el este
acela care ar fi adus alfabetul din Asia în Europa. El ar fi f cut şi
cele dintâi conducte de ap din piatr , încât oamenii s fie
aproviziona i din belşug, f r ca fiecare s fie nevoit s mearg
dup ap , la mare dep rtare, uneori afar din oraş. Tot el ar fi
f cut cele dintâi legi, şi mai spuneau c ar fi fost un mare
ap r tor al p cii.
 6. Nimfa Antiopa era fiica fluviului Asopos şi fusese r pit de
Zeus, precum s-a ar tat mai înainte.

7. Se ştie c regina Niobeea avusese cu so ul s u, Amfion,

şapte b ie i şi şapte fete, ucişi de Apolo şi Artemis, cu s ge ile, la
porunca mamei lor, zei a Leto – geloas pe fericirea Niobeei.

8. Regele corintian în casa c ruia a crescut Edip se numea

Polib şi era c s torit cu Meropa.

9. Prin aceast legend elinii protestau contra nedrept ii

destinului hot rât – cum credeau ei – de for e supranaturale.

10. Sfinxul, aceast mitic f ptur , era tot odrasl a

monstrului Tifon şi a viperei uriaşe Ehidna.

11. În basmele noastre, zgrip orul apare de multe ori, fiind

socotit un soi de vultur cu dou capete şi gheare mari şi t ioase.
12. Fiii lui Edip şi ai Iocastei erau Eteocle şi Polinice. Iar fiicele
se numeau Ismena şi Antigona.

13. Poetul antic Sofocle ne red zguduitor aceast rug minte a

marelui preot c tre Edip în versurile sale din tragedia „Edip rege”

„… Zguduită
De-o grea furtună-i Teba, i-o spun chiar ochii tăi
Şi sângerata mare ce-apleacă fruntea ei,
În ale sale valuri o ine cufundată.
Nu mai rodeşte-n beznă sămân a cea uscată:
Pier turmele, mor pruncii la sânul mamei lor.
Vrăjmaşa zee ţiuma, cu foc cotropitor
Ne bântuie cetatea, nemilostiv coseşte
Odraslele lui ţadmos, şi tot înavu eşte

Trad. de Edg. Th. Aslan

 ţu gemete şi lacrimi Infernu-ntunecat,
Noi to i, bătrâni şi tineri, la tine-am alergat.
Nu că eşti zeu, dar nimeni cât tine nu plăteşte,
ţând dăm de zile negre, cerul se învrăjbeşte.
Făr’nici o călăuză, făr’nici un ajutor
Tu ne-ai scutit de birul ce sfinxu-ngrozitor
Pusese asupra Tebei, şi to i zic în credin ă
ţă ne-ai ferit de moarte cu-a zeilor voin ă.
Şi-acum mare Edip-naintea ta căzu i,
Iar te rugăm fierbinte cu milă să ne-aju i… „

14. Întâmpl rile au fost povestite de poetul Sofocle în tragedia

„Edip la ţolona”. (ţolona se g sea cam la şapte kilometri
dep rtare de oraşul Atena.) Tot Sofocle a scris şi renumita
tragedie, legat de numele fetei mai mici a lui Edip: „Antigona”.

15. În picturile pe vase, legenda lui Edip a inspirat mult pe

artiştii antici. Astfel se g sesc dou renumite vase, având pictate
victoria lui Edip împotriva sfinxului. Pictori moderni, ca Gustave
Moreau, Ingres ş. a. au reluat tema. În literatur – urmându-l pe
Sofocle, a c rui crea ie despre Edip atinge cea mai înalt culme în
teatrul antic – au mai scris lucr ri memorabile Corneille, Voltaire
şi al ii. Iar marele nostru George Enescu a creat o admirabil
oper muzical .

16. În literatur , acest r zboi fratricid este cunoscut sub

numele de „ţei şapte contra Tebei” şi e povestit în versurile lor de
„marii tragici”, Eschil şi Euripide.
 e câte ori elinii c l toreau pe m ri şi debarcau

D
Argo.
pe rmuri str ine-ndep rtate,
reaminteau legenda despre Iason şi corabia
ei îşi

Şi – dup ce jertfeau fructe şi flori şi sânge lui Zeus

olimpianul sau fiului s u Hermes, zeul c l toriei şi al
nego ului, cel care-i înv a cum s aib dobânda cu
orişice prilej – sorbeau cupe cu vin şi începeau s cânte
legenda despre Iason şi corabia Argo.
ţel mai adesea, ei îşi începeau povestea ar tând c
odat ar fi tr it în Iolco, un oraş tesalian1, doi fii ai lui
Poseidon: Eson şi Pelias.
Rege fusese Eson, fratele cel mai mare. Dar Pelias, cel
mic, prin viclenii şi arme, îşi însuşise tronul şi luase
avu ia regelui legiuit: palatele de piatr şi turmele de
vite. În schimb îi d ruise o colib de frunze pe clina unui
munte, f cându-l slujitor.
Numai c fostul rege avea şi un copil. Acesta,
crescând mare, putea pretinde sceptrul luat tat lui s u
Eson. Deci, ca s -şi poat ine tronul, f r de nici o
grij , Pelias s-a gândit s -şi omoare nepotul.
Atâta c şi Eson avea, pesemne, prieteni. Aceştia l-au
vestit despre ce pl nuia noul st pânitor, regele Pelias.
Iar preamâhnitul Eson, ca s -şi scape copilul, a
trebuit s pun la cale-un şiretlic.
A vestit tot regatul c fiul i-a murit. A ridicat şi-un
rug, cum se obişnuia pentru cei r posa i. Îns pe rug a
ars un iepure s lbatic. A f cut – dup datini – jertfe
zeului Hermes, întreitei Hecate, zei ei Persefona şi
so ului s u, Hades. A plâns şi s-a jelit în temple, la
r spântii şi lâng focul sacru.
Totul l sa s cread pe proasp tul st pân al oraşului
Iolco c odrasla lui Eson s-a stins dintre cei vii.
Îns în mare tain , Eson şi-a dus copilul în mun ii
Pelion, la centaurul Hiron2, şi l-a rugat s -i creasc
feciorul oropsit. ţ ci centaurul Hiron creştea pe-
Asclepio, feciorul lui Apolo, şi pe ţastor şi Polux,
odraslele lui Zeus. Şi tot la el vor creşte şi viteazul Ahile,
Ulise şi mul i al ii.
 ŞI STÂND SUB PRIVEGHEREA b trânului centaur,
pruncul adus din lolco s-a f cut în curând un fl c u ne-
nfricat. Dar el nu avea nume, fiind crescut pe furiş. De-
aceea bunul Hiron, neştiind cum s -l strige, i-a zis: fiul
lui Eson – adic , pe scurt, Iason.
Când a-mplinit b iatul cam dou zeci de ani, s-a
hot rât s plece în oraşul natal ca s -şi revad tat l şi,
poate, s -l r zbune.
A mers pân la râul ce-nconjura oraşul. Tocmai vroia
s treac apa pe la un vad, când i-a ieşit în cale o biat
cerşetoare.
— Ţ iete!… Hei, b iete, nu vrei s m treci râul? a
gl suit spre Iason. Eu sunt f r putere şi dac m -
ncumet s m cufund în ap , mi-e team c -mi pierd
via a…
Iason, cum îl crescuse în eleptul centaur, era un
tân r vrednic şi foarte s ritor.
— ţum de nu, bunicu o… Te duc numaidecât…
Şi a luat-o în bra e, p şind cu mult grij , c ci apa
venea mare, îi ajungea la gât şi curgea-nvolburat .
Aşa a trecut râul, ducând-o pe b trân pe rmul
cel lalt .
3

Îns , cum au ajuns, b bu a s-a schimbat pe loc într-o

zei . Dar nu-n orice zei . A ap rut chiar Hera, soa a
marelui Zeus, acel ce cârmuia întregul Univers, din
muntele Olimp.
— Am vrut s te încerc, a gl suit, cu fal , puternica
zei . Şi, fiindc te-ai gr bit s -mi împlineşti dorin a, eu
te voi ocroti pe drumurile tale… şi tu vei birui…
Astfel a spus zei a şi a b tut din palme. Un nor a-
nv luit-o şi a pierit în sl vi.
Iason a stat o vreme privind, plin de uimire, pe
urmele zei ei. Apoi, cutez tor, cântând voios pe cale, a
pornit mai departe şi a ajuns în lolco. A intrat în oraş şi
s-a-ndreptat spre pia a unde se preg tea o mare
s rb toare, în templul lui Poseidon.

OAMENII DIN ORAŞ, când l-au v zut pe Iason, au

crezut c -i un zeu. Au socotit c -i Ares sau poate chiar
Apolo, şi l-au înconjurat. Într-adev r, fl c ul era nespus
de chipeş. Tr ind mereu pe munte – p rul nu şi-l t iase
şi pletele bogate îi atârnau pe umeri în valuri aurii. Pe
trup avea o hain de pânz , sub iric . Haina i se lipea
de muşchii încorda i şi l sa s se vad cât este de
voinic. Iar deasupra purta o blan de panter , care îl
ap ra de ploaie sau de frig. În fiecare mân inea câte o
lance cu vârful de aram – precum purtau p storii din
mun ii Pelion. Atâta c -n picioare nu mai avea b iatul
decât o sanda. ţealalt o pierduse în apa spumegând ,
pe când ducea b trâna spre malul cel lalt.
Tocmai în acea clip s-a auzit un ropot. Regele Pelias,
c lare, cu suita, se-ndrepta c tre templu, ca s aduc
jertf zeului m rilor.
Dar iac t -l z reşte în pia şi pe Iason. Mai mult,
vede c el nu este înc l at decât cu o sanda, şi se
îng lbeneşte nedreptul Pelias.
Oracolul din Delfi abia îi proorocise – câteva zile-n
urm – c trebuie s se team de un fl c u din munte,
ce e-n acelaşi timp str in şi cet ean al oraşului lolco şi
umbl înc l at numai cu o sanda. ţ ci tân rul acesta-l
va r zbuna pe Eson…
Regele s-a-nfuriat.
— ţine eşti şi ce vrei? i-a strigat, cu asprime.
— Eu sunt nepotul t u. Precum vezi, n-am murit, aşa
cum credeai tu, şi am venit s - i cer sceptrul ce l-ai r pit
p rintelui meu, Eson…
O, cum s-a-nfricoşat hulpavul Pelias! ţum tremura
pe şa, deşi purta în mân sabia lui de rege! Mai ales c
mul imea privea cu-ncredere c tre noul venit, tân r şi
curajos.
— Ţine. Aşa s fie! a rostit Pelias cu pref c torie. Este
dup dreptate ca lolco s ajung iar şi în mâna voastr :
a ta şi a lui Eson. Dealtfel, sunt b trân, nu mai râvnesc
m rirea şi- i voi da bucuros puterea şi oraşul. Îns … –
printr-un oracol – zeii mi-au hot rât s caut lâna de aur,
pe care-o st pâneşte azi regele Eete. Având lâna de aur,
lolco va înflori, va ajunge oraşul cel mai bogat din lume.
— Deci, vrei s-aduc eu lâna, pre cât pot s pricep! a
gl suit b iatul.
— Desigur, asta vreau – a rostit Pelias, f când semn
spre mul ime: Spune i şi voi, se cade s plece un
moşneag, când are-un nepot tân r?…
— Nu, asta nu se cade, au spus mai mul i b trâni, ce
nici nu b nuiau c Pelias anume îşi trimitea nepotul,
sperând c-o s se piard în marea încercare.
— Vezi, Iason?… Spun cu to ii! a zis Pelias. Porneşti
c tre Eete şi-aduci lâna de aur… Şi, când te-ntorci, î i
jur pe marele Poseidon, din care tu şi eu ne tragem
deopotriv , c p r sesc oraşul…
— Dac te juri pe zeul din care noi ne tragem, c-ai s
p r seşti tronul, eu m -nvoiesc s plec s-aduc lâna de
aur, a spus la sfârşit Eason.
El s-a-ndreptat pe urm spre casa p rinteasc . L-a-
mbr işat pe Eson, pe care nu-l v zuse de când era copil
şi, potolindu-şi dorul de tat l s u, fl c ul a pornit iar la
drum. A str b tut Elada, dând peste tot de ştire c va
porni pe mare, spre ara lui Eete, o ar fabuloas şi
plin de mistere, plin de bog ii, într-o c l torie cum
nu s-a mai v zut. De-acolo vor aduce lâna scump de
aur, pe care o inea Eete pe nedrept.
Nimeni nu mai plutise atâta de departe, pân -n
timpul acela: c ci ara lui Eete, aflat -n r s rit, la
Pontul Euxin, era cap tul lumii4. De-acolo-şi începea
Helios, zi de zi, urcuşul lui pe cer, ca apoi s coboare în
capul cel lalt unde z g zuise Heracle de curând oceanul
cel uriaş, punând dou coloane în drumul apelor.
… Şi auzind eroii c se pune la cale c l toria asta
c tre cap tul lumii, s-au strâns numaidecât. Cine dintre
eroi nu dorea s str bat drumul acesta nou şi s
cunoasc lumea?! Fiecare-ar fi vrut s fie el acela care s-
aduc iar şi în patria iubit lâna scump de aur. S-au
strâns deci mul i eroi. ţâ i au fost nu ştim bine. Se
spune c cincizeci. Printre ei se g sea şi eroul Heracle,
cel urgisit de Hera în gelozia ei; apoi ţastor şi Polux,
odraslele lui Zeus, cu cei doi veri ai lor: Idas cel
preavoinic şi Linceu, un fl c u înzestrat cu puterea de a
z ri prin lucruri, prin ape şi p mânt, departe, orişice; au
mai venit: Tezeu, înso it de un prieten, regele Piritou;
Meleagru; Orfeu; Peleu; Admet; Neleu; doi fii ai lui
Ţoreu, vântul de miaz noapte; ţalais şi Zetes – care
purtau pe umeri aripi, ca tat l lor; şi în sfârşit mul i
al ii, pe care nu putem s -i înşir m acum. A vrut s -i
înso easc şi-o fat , Atalanta; dar ei n-au vrut s-o ia,
spunând c nu e bine s mearg o fecioar între atâ i
fl c i, ca nu cumva pe cale vreunul s-o-ndr geasc şi s
se işte ceart între navigatori.

TELUL ţ L TORIEI ERA lâna de aur, lân ce trebuia

întoars în Elada. Lâna scump de aur era de pe-un
berbece, un fiu al lui Poseidon. Aezii povesteau legenda
lui astfel:
Se ştia c pe vremuri regele Atamas, st pân în
Orhomena, un oraş beo ian, fusese însurat cu frumoasa
Nefele, zei a norilor, şi ea îi d ruise doi copilaşi dr gu i,
o fat şi-un b iat, numi i Hele şi Frixos.
Prin nu ştiu ce-ntâmplare, regele beo ian şi-a luat alt
nevast 5. Iar mama vitreg , având copiii ei, vroia s -i
dep rteze pe Hele şi pe Frixos de palatul regal. Ba chiar
se hot râse s le r pun via a.
ţa s -şi scape copiii, zei a norilor a trimis de îndat
acest berbece sacru, fecior al lui Poseidon, ce se afla-ntr-
un templu din Iolco, s -i r peasc din palatul regal al
fostului s u so . Acest berbece sacru era nespus de
mare. Avea lâna de aur. Vorbea ca oamenii şi, mai
presus de toate – deşi nu avea aripi – putea str bate
cerul, ca p s rile-n zbor6.
De acest animal ceresc, al lui Poseidon, s-au ag at
copiii în ultima clipit ; c ci mama vitreg tocmai vroia
s vin şi s le vâre-n piepturi câte-un pumnal t ios.
… Şi au zburat copiii… Sub ei se întindeau p mânturi
nesfârşite, ape şerpuitoare şi codrii nep trunşi. ţând –
au ajuns deodat deasupra unei m ri.
— Nu v uita i spre ape!… i-a sf tuit berbecul.
Frixos a ascultat; dar Hele, mai curioas , tot s-a uitat
în jos, şi, v zând apa m rii, i-a venit ame eal . Nu s-a
mai putut ine, şi a c zut în valuri. Marea, în care fata s-
a înecat, se cheam de-atuncea Helespontul, adic
Marea Helei7.
Numai b iatul, Frixos, a plutit mai departe. Şi a ajuns
în Ea, oraşul colhidian.
Aici a adus jertf puternicului Zeus berbecele de aur.
N-a p strat decât lâna, pe care-a d ruit-o regelui din
ţolhida. Iar el, drept mul umire, i-a jurat c -l va face
urmaşul s u pe tron, însurându-l cu una din cele dou
fete pe care le avea.
 LÂNA MULT PRE IOAS a r mas în ţolhida, ag at ,
cu grij , într-un copac stufos dintr-o livad sfânt ,
închinat lui Ares.
Da-n cântecele lor aezii ar tau c trebuiau s plece
cândva nişte eroi, care s îndr zneasc s pluteasc pe
m ri, prin furtuni şi primejdii, s se lupte cu monştrii şi
s aduc iar şi lâna berbecului, plecat odinioar , în
zbor, din Orhomena, cu Hele şi cu Frixos.
Iat de ce eroii s-au adunat în prip , dornici s
cucereasc scumpa lân de aur, din ara lui Eete, de
peste m ri şi ri, şi l-au urmat pe Iason. S-au strâns cu
to ii-n Iolco. Intâi s-au sf tuit; şi-au hot rât s fac o
corabie mare din lemn bun, de stejar.
ţorabia aceasta trebuia s înfrunte primejdii f r
num r, pe m ri necunoscute; trebuia s pluteasc
s pt mâni, luni întregi, poate, f r oprire.
Era o încercare îndeajuns de grea!…
Îns lucrând eroii plini de însufle ire, în nu prea
mult vreme au f cut o corabie cu totul deosebit . Avea
cincizeci de vâsle, Dar era totodat atâta de uşoar ,
încât navigatorii o ridicau pe umeri, f r vreo oboseal .
Fiind atât de uşoar , zbura ca pesc ruşul peste aria
m rii. De-aceea i-au spus Argo8.
Se spune c Atena9 i-a sf tuit tot timpul şi le-a dat o
crengu din stejarul cel sfânt al m re ului Zeus,
stejarul din Dodona, care gr ia spre oameni şi f cea
prorociri. ţrengu a de stejar, adus de Atena, avea de-
asemeni darul de a putea gr i argonau ilor –
navigatorilor pe corabia Argo – şi-a-i putea sf tui în
împrejur ri grele10. Ei au pus-o la pror , încrustat în
lemn.

CÂND AU TERMINAT LUCRUL şi corabia Argo s-a

leg nat pe ape, cei cincizeci de eroi s-au adunat la rm,
s-aleag pe acela ce urma s -i conduc în expedi ie.
Aezii povesteau c în acel moment eroii-au întors
ochii spre viteazul Heracle. Îns fiul lui Zeus le-a spus
c el e sclavul regelui Euristeu, prin uneltirea Herei,
care-i doreşte moartea Deci, ca s nu atrag sup rarea
zei ei, mai bine s -l aleag în fruntea lor pe Iason. Iason
era iubit de so ia lui Zeus.
… Şi to i s-au învoit ca Iason s conduc pe eroi peste
m ri, spre ara lui Eete de la cap tul lumii.
Au f cut sacrificii zeilor olimpieni. Apoi au început
osp ul de plecare. Au b ut şi-au mâncat vreme de nou
ceasuri. Dar, cum s-au ivit zorii, au azvârlit încolo
cupele de pe mese. Au luat cu dânşii ap şi hran din
belşug şi s-au urcat pe punte, stând câte doi pe-o
banc , cu câte-o vâsl -n mân .
Heracle era-n mijloc, el fiind cel mai greu, şi inea
cump na cor biei de lemn. În fa sta Linceu, care cu
ochiul ager privea spre dep rt ri. Şi al turea Iason se
sprijinea de pror , inând un vas de aur în mâinile-
amândou , şi-l implora pe Zeus, cu bra ul s u de fulger,
şi vânturile repezi, şi drumurile m rii, s-apropie
biruin a, şi zilele senine, şi ceasul fericit când iar se vor
întoarce acas , în Elada.
Din nori, cum spun poe ii, a r sunat atunci un glas
aspru de tunet şi-un fulger a br zdat cerul abia-nroşit
de Eos – aurora.
Zeus le r spunsese c le primeşte ruga.
Au ridicat îndat ancora grea din ape, aga ând-o de
ciocul cor biei de lemn. Iar divinul Orfeu şi-a luat lira în
bra e. A început s cânte. Şi vânturile m rii, vr jite de-
acest cântec, suflau voioase-n pânze11
ţorabia plutea, şi lâng ea s ltau popoarele de peşti
şi alte viet i din apele marine. Veneau toate s-asculte
cântul duios din lir şi glasul lui Orfeu.
ţorabia ieşise în largurile m rii cu pânzele întinse.
Helios-se-n l ase cu carul lui de aur pe cerul f r pat ,
şi-ntinsul de smarald al apelor Egeei parc ardea cu
fl c ri.
ţântecul lui Orfeu r suna peste valuri. Se auzea-n
Olimp. Îl desf ta pe Zeus şi-l f cea s priveasc plin de
îng duin spre corabia Argo.
Eroii-argonau i porniser cu bine pe drumul pres rat
cu sute de primejdii.
 AŞA, PLUTIND NEÎNţETAT, au ajuns repede în
Lemnos, insula mare şi muntoas , unde fusese azvârlit
Hefaistos, din în l imi, de tat l s u, marele Zeus.
Atât c -n Lemnos se-ntâmplase cu câ iva ani mai
înainte, o tragedie-ngrozitoare. Ţ rba ii lemnieni,
plecând la un r zboi, în asfin it, şi, biruindu-i pe
vr jmaşi, r piser femei şi fete, nenum rate, pe cor bii.
Şi întorcându-se acas se însuraser cu ele, p r sind
vechile so ii. Acestea, ca s se r zbune, îşi omorâser
b rba ii12. În acest fel, insula Lemnos nu mai avea decât
femei.
ţurând, acestea şi-au dat seama c singure nu pot
tr i. Din nord se repezeau adesea, spre insul , cete de
traci. Jefuiau totul şi plecau, l sând în fl c ri insula.
Ogoare şi livezi erau tot mai pu ine şi mai sterpe. Iar
turme şi cirezi de vite aproape nu se mai vedeau.
Tocmai pe când era în ar o-atât de mare sup rare,
iac t vin argonau ii f când întâiul lor popas.
Deodat , toat întristarea femeilor s-a risipit şi i-au
primit cu flori pe oaspe i. Din tot ce-aveau le-au întins
mese pline de amfore, în care scânteia vinul purpuriu,
pline de talere-nc rcate cu fripturi, turte dulci şi fructe.
Le-au cântat cântece şi i-au rugat s se-nvoiasc a fi
st pâni în ara lor şi s -şi aleag , dintre ele, so iile care
le plac.
 Îns şi regina de la Lemnos13, cea mai frumoas dintre
toate, îi oferea lui Iason tronul, dac primea s -i fie so .
În timp ce-aproape to i eroii se aşezaser la mese,
cântând cu fetele din Lemnos şi sorbind cupele cu vin,
s-a auzit un glas puternic:
— A i uitat oare datoria? A i şi uitat lâna de aur
pentru un zâmbet femeiesc şi nişte amfore cu vin? Vai
vou … Eu am s plec singur din ara asta blestemat …
ţel ce zvârlise cu t rie astfel de vorbe spre eroi era
chiar marele Heracle. El singur nu se învoise s se
coboare de pe punte şi s ia parte la osp . Dar auzind
ce se petrece, c sunt ademeni i eroii cu vorbe, cântece
şi vin, se şi gr bise în cetate şi îi certase pe voinici.
Auzind ce spunea Heracle, eroii s-au dezmeticit. Au
r sturnat acele mese, unde se îmbuibau cu to ii,
îngreunându-şi trup şi minte; şi-au smuls cununile de
flori. Au dat în l turi pe acele femei şi fete, ce-i ineau, şi
au pornit spre rmul m rii.
N-au mai vrut nici s -ntoarc ochii, când ele îi rugau
cu lacrimi s se opreasc iar în Lemnos, la-napoiere
spre Elada.
Şi au plecat argonau ii, l sând ispitele deoparte.

AU PLUTIT EI DIN NOU pe mare, pân s-a coborât

amurgul şi cerul s-a umplut de stele. Atunci s-au
apropiat de locul unde alunecase-n valuri copila Hele:
Helespontul. Au privit apele acestea, ce murmurau
parc un cântec gingaşei fete înecate, şi nici nu au b gat
de seam când au ajuns în Propontida14.
În fa a lor se întindea peninsula ţizic, stâncoas , abia
legat de p mântul str vechi al Asiei, printr-o fâşie de
nisip.
Aici au trebuit s lupte cu nişte fiin e fioroase: uriaşi
cu câte şase bra e. Dou le-aveau prinse de umeri, dou
de coaste şi-alte dou de şoldurile monstruoase. Aceşti
uriaşi au început s-arunce stânci mari de granit, c tre
vitejii-argonau i, gândind s le închid calea. Şi poate c
le-ar fi zdrobit corabia de lemn, uşoar . Îns Heracle a-
ntins arcul, şi-a tras spre ei s ge i muiate în sângele
otr vitor al hidrei omorâte-n Lerna.
R ni i şi otr vi i, uriaşii c deau ca nişte stânci în
valuri, cu bufnituri r sun toare.
ţâ i r m seser cu via au trebuit s se mai lupte
cu Iason şi ceilal i eroi. Pân la urm , dintre ei nici unul
n-a sc pat cu zile, sub s biile lucitoare şi suli ele de
aram .
Şi iar a lunecat pe ape, în voia vântului zburdalnic,
corabia argonaut . E drept c s-a stârnit furtuna şi era
gata s-o scufunde. Îns vâslaşii au purtat-o cu vrednicie
pest valuri, pân -ntr-o ar , Misia15.
În Misia, argonau ii au fost primi i cu mare cinste şi
de localnici, şi de rege. Dar tot aici s-a întâmplat ca
Hilas, un argonaut, s fie îndr git de-o nimf . Era o
nimf dr g laş ce st pânea un mic izvor la poalele unei
p duri de pini înal i şi parfuma i… Şi nimfa, îndr gind
pe tân r, s-a pref cut în c prioar , şi a s rit în calea lui.
El sprinten, neprev z tor, a urm rit-o prin p dure, pân
la apa unui lac, în care se v rsa izvorul, şi, însetat, a
vrut s soarb din unda limpede de munte. Dar
c prioara s-a schimbat din nou în nimfa cea frumoas
şi, apucându-l de grumaz, l-a tras cu ea în fundul apei.
Hilas, speriat, a dat un strig t. Strig tul s u l-a auzit
Heracle şi-alt argonaut, cutez torul Polifem16. Fiindc
Heracle inea mult la tân rul r pit de nimf , n-a stat pe
gânduri şi-a pornit s -l caute prin p durea deas .

L-AU ţ UTAT EI ÎNTREAGA NOAPTE, f r s -i poat

da de urm , c ci nimfa-l ascunsese bine pe dragul ei,
acolo-n lacul cu unda verde, cristalin , şi-l fermecase s-
o iubeasc .
Unii poe i, cântând povestea, spuneau c Hera ar fi
pus la cale-aceast întâmplare. Ea nu dorea ca şi
Heracle s-ajung -n ara lui Eete. Prea îl ura,
înverşunat .
Urcându-se din nou pe Argo, eroii au b gat de seam
c dintre ei lipseau Heracle şi înc doi argonau i17. Şi i-
au c utat, strigând cu to ii, cu voce tare, de pe rm,
sunând în scoici, aprinzând focuri. Îns zadarnic, vreme
lung , i-au aşteptat s se întoarc . Nici unul nu d dea
vreun semn c ar fi auzit chemarea.
Şi neavând alta ce face, argonau ii-au adus jertfe lui
Zeus şi so iei sale. Şi Iason a strigat spre Ceruri:
— Spune i ce trebuie s facem, pentru c , iat ,
marea-i lin , vântul bate şi el prielnic, şi noi mai st m
înc la rm…
ţerul a r mas mut, dar marea s-a despicat pân -n
adâncuri. Un cap înv luit de alge s-a-nf işat privirii lor.
Era un zeu, pe nume Glauc, care s l şluia acolo.
— Duce i-v şi n-ave i grij , a rostit Glauc cu voce
tare. Aşa a hot rât Olimpul. ţei trei voinici r mân aici,
în Misia împ durit … Iar Heracle-şi va urma calea ce-i
este h r zit .

ŞI IASON, ASCULTÂND ÎNDEMNUL, a f cut semnul

de plecare. Dar mul i dintre argonau i nu aveau inima
uşoar . Nici unul nu era mai vrednic şi mai viteaz între
ei to i decât Heracle cel puternic şi veşnic urgisit de
Hera. În el aveau toat n dejdea. Şi el, acuma, se
pierdea…
Prinzând deci vâslele în mâini, l sând în vânt pânzele
toate, au dus pe Argo mai departe, şi mai departe, c tre
ara bebricilor cea misterioas 18.
În locurile astea pline de verzi gr dini înmiresmate, i-
a-ntâmpinat un popor aspru. Regele lor, numit Amic, un
fiu al zeului Poseidon, era un om hidos şi r u. Nu îi
pl cea s aib oaspe i. Un singur lucru pre uia: lupta cu
pumnii, îndârjit 19. Aezii-l zugr veau pe rege c era-nalt
ca un copac. Urechile-i erau zdrelite în luptele ce le
purtase. Pieptul s u monstruos, umflat, p rea un mare
glob boltit. Sub umerii lui bulbuca i, creşteau pe
bra ele-i robuste muşchii ca nişte bolovani. Iar ochii-i se
roteau sub frunte, s lbatici, amenin tori, ca unei fiare-
nfometate.
Amic, v zându-i pe elini c-au debarcat în ara lui, i-a
provocat pe loc la lupt .
— Aşa e datina pe-aicea, a râs regele cu-ngîmfare. Cel
ce soseşte-n ara asta trebuie s dea lupta cu mine. ţine
se prinde?… ţine-ncepe?…
— Am s încerc eu, a gr it Polux
— Hai, vino s te fac f râme şi s te dau hran la
peşti, a hohotit din nou Amic.
Şi lupta a-nceput pe dat . Deşi Amic era uriaş, Polux,
s rind cu-ndemânare, l-a şi izbit pe cruntul rege cu
pumnul aprig în b rbie. Monstrul a scuipat sânge negru.
Dar l-a lovit şi el pe Polux cu tot atâta str şnicie. S-au
încordat şi s-au b tut pe iarba verde a câmpiei. Pân la
urm îns Polux l-a biruit pe r ul rege. L-a nimerit cu
pumnu-n tâmpl şi l-a l sat f r suflare la poalele unui
copac. Ţebricii au s rit atuncea ca s -l r zbune pe Amic
şi s-anceput un r zboi greu. Argonau ii trebuiau s ie
piept unei mul imi de lupt tori nespus de mare; şi
suli ele scânteiau, iar s biile zvârleau prin aer lungi
curcubeie lucitoare.
Iason, Tezeu şi Meleagru îşi t iau drumul prin
mul ime, de parc secerau un lan. Iar din cele dou
laturi, ţastor şi Polux nimiceau oştenii regelui Amic cu
suli ele de aram .
N-a trecut mult şi-argonau ii au fost deplin biruitori,
luând prad mult , arme, straie, merinde bune şi-n
burdufuri vin din belşug.
 ÎN DIMINEA A URM TOARE au întins pânzele s
plece din ara neospitalier şi au pus to i mâna pe vâsle.
Dar cum s-au dep rtat oleac de rmurile lui Amic, s-a
şi dezl n uit furtuna.
Şi ce furtun , zei cereşti!
Corabia se zguduia, se frângea din încheieturi şi era
gata s se sfarme într-un vârtej negru de ape, ce o târa
spre nişte stânci dintr-o strâmtoare foarte-ngust 20.
Numai cu greu, cu lupt dârz , vâslind din r sputeri,
voinicii au reuşit s -ndrepte cârma ce se stricase-n
vijelie, s-ating malul cel lalt21. Iar dincolo de acel rm
se ridica un oraş mare. Şi în oraş domnea un rege ce
avea darul profe iei şi care se numea Fineu. Dar fiindc
el dezv luise unele taine – ale lui Zeus – cei din Olimp s-
au mâniat şi-au hot rât s -l pedepseasc . Zeul Apolo-i
luase ochii şi Hades-Pluto din Infern îi trimise nişte
harpii, nişte zei e monstruoase, cu chip de fete, trup de
p s ri, gheare de leu şi cozi de şarpe, care-i r peau
toat mâncarea. Încât Fineu pierea de foame.
Dintre eroi s-au ridicat atunci Calais şi Zetes, feciorii
zeului Ţoreu, vântul ce bate dinspre nord, c ci ei erau
înaripa i şi viforoşi ca tat l lor. ţu suli ele prinse-n
mâini, cei doi fl c i le-au urm rit pe-aceste harpii pân
departe peste m ri, şi le-au învins şi le-au silit s jure pe
m re ul Zeus c -i vor da tihn lui Fineu.
Drept mul umire, regele le-a ar tat eroilor greut ile
pe care ei urmau s le întâmpine, pân s-ajung la Eete.
În primul rând, le-a amintit c la intrarea M rii Negre se
afl nişte stânci uriaşe, care se cheam Simplegade22.
Ele se mişc , se ciocnesc şi nici un vas nu poate trece,
decât în anumite clipe. ţa s cunoasc vremea asta
când pot s treac printre stânci, s ia cu ei un
porumbel. Ajunşi acolo s -i dea drumul. Şi dac
porumbelul trece, nu e primejdie printre stânci. Pot s
vâsleasc f r team . Iar de piere porumbelul, Argo s
stea şi ea pe loc.
Tot Fineu i-a înv at ca, debarcând în r s rit, s-aduc
jertfe Afroditei. Numai prin ea puteau învinge, puteau s
dobândeasc lâna cu firele-i scumpe de aur. Cu darul
lui de-a prevesti, Fineu ştia de ce şi cum; dar nu vroia
mai mult s spun .
— O s vede i, le-a rostit el.

EROII N-AU MAI ST RUIT şi, mul umindu-i lui Fineu,

au pornit iar spre largul m rii, plutind prin Pontul
Euxin23. Plutind aşa, au auzit un zgomot
însp imânt tor. Erau acele stânci cumplite ce se
ciocneau necontenit, c-un bubuit asurzitor. Apele se
roteau în preajm şi clocoteau ca-ntr-un cazan, şi
nimeni înc nu trecuse cu vreo corabie pe-acolo.
 Iason s-a încordat la cârm . Orfeu a început s cânte
din lira lui un cântec dulce, şi mângâios, şi-adormitor.
Iar din corabie, eroii au slobozit un porumbel. Acesta
a-nceput s zboare şi-a trecut iute printre stânci. Numai
o pan de la coad i-a fost prins de Simplegade.
V zând acest semn bun, voinicii au pus şi ei mâna pe
vâsle. Orfeu cânta ame itor. Stâncile se mişcau alene
sub acest cânt duios de lir . Şi totuşi, valurile repezi şi
înspumate dintre stânci smuceau pe Argo cu putere şi o
tr geau parc -napoi. Nu mai era decât o clip , şi
stâncile s-ar fi lovit. Atunci eroii au vâslit mai cu putere,
mai cu sârg, şi vasul Argo a trecut. Numai un c p tâi de
lemn a fost zdrobit. Atâta tot.
Fineu din Tracia spusese c de va trece vreo corabie
printre stâncile Simplegade, blestemul lor se risipea.
Într-adev r, din acea vreme, teribilele Simplegade au
r mas locului, pe veci.
Acum vâsleau argonau ii f r de fric peste mare.
Vâsleau, şi ochii lor, în zare, c utau mereu cap tul
lumii, ara bogat -a lui Eete, unde era lâna de aur.
E drept c , pân s ajung la inta lor cea mult
visat , au mai trecut argonau ii prin multe alte
încerc ri. În nişte lupte ce-au urmat, doi dintre ei au
fost ucişi. Şi-au poposit de la o vreme într-o insul
mititic , o insul a zeului r zboiului. Aicea se
ad posteau negrele p s ri ale lui Ares, care fuseser
gonite de marele erou Heracle din mlaştinile stimfaliene.
La rândul lor argonau ii au înfruntat aceste p s ri şi s-
au luptat din greu cu ele.
De la o vreme, au z rit mun ii ţaucaz, cu creste sure.
Acolo, sus, pe vârful Elbrus, z cea de veacuri Prometeu,
titanul cel legat în lan uri. Heracle înc nu-l sc pase.
ţ tre apus s-a auzit şi-un vâjâit tare de aripi. Era chiar
vulturul lui Zeus. Trecea prin sl vi, c tre ţaucaz. Şi,
trecând el, credeau c vine furtuna înfricoş toare; c ci
aripile lui uriaşe p reau c -s ale lui Boreu.
Eroii au privit în urma acestei p s ri, plini de spaim .
Ştiau c vulturul lui Zeus o s sfâşie iar ficatul
însângerat al celui care îndura totul pentru oameni.
Dar nu puteau s se opreasc … şi au vâslit tot mai
departe, pân ce au ajuns la gura râului larg şi-
albastru, Fasis, din ara regelui Eete24. Şi, l sând
valurile m rii, s-au îndreptat în sus, pe Fasis.

ÎN STÂNGA LOR SE VEDEA Ea, cetatea regelui Eete,

şi-n dep rt rile verzui z reau vestitul munte Elbrus,
purtând pe fruntea lui cunun str lucitoare de om t. În
dreapta-n schimb erau gr dina şi templul mare al lui
Ares, unde p stra regele rii lâna berbecului vr jit.
Dar, fiindc se f cuse noapte, au tras corabia la rm.
Au l sat ancora cea grea s se înfig -n mâlul gras şi au
s rit pe o poian . Acolo şi-au f cut culcuşul. Drumul cel
greu se ispr vise. Erau în ara lui Eete. Puteau s
doarm linişti i… S-au odihnit pân la ziu . Dar cum şi-
a rev rsat lumina trandafirie pe p mânt zei a Eos –
aurora – s-au deşteptat şi-argonau ii. Au adus jertfe
Afroditei, şi-au sp lat trupurile-n ap ; au pus pe ei
veşminte noi, şi Iason s-a-ndreptat cu fal c tre oraşul
lui Eete. În mân -avea doar un toiag, în semn de bun
prietenie. Îns pe urma lui veneau, cu pas ferit, s nu se
vad , argonau ii înc rca i – sub hainele de s rb toare –
cu s bii bine ascu ite.
Palatul regelui Eete era din marmor curat , şi
turnurile lui de-argint se ridicau pân la cer. Iar din
înalt se oglindeau în apa limpede a m rii.
Sculpturi, coloane, por i m iestre, obiecte rare,
pre ioase, împodobeau acest palat, pe care îl zidise
însuşi Hefaistos, celebrul faur al zeilor de pe Olimp.
Meşterul f urar zidise, de fapt, acest palat m re
zeului Helios, ca s -i arate prietenie, c ci Helios sau
mândrul soare îl ajutase pe Hefaistos în b t lia cu
gigan ii, luându-l în carul lui de aur.
Iar Helios, având palate destule-n r s ritul lumii, îl
d ruise pe acesta celui mai drag dintre feciori, adic
regelui Eete25.
Şi spre palat priveau acuma plini de nesa argonau ii,
când a sunat o bufnitur şi por ile i s-au deschis. În
pragul lor s-a-nf işat feciorul soarelui, Eete, şi-a strigat
tare spre eroi:
— Str inilor veni i din lume, cine sunte i şi ce
c uta i?
— Sosim din ara tesalian , a r spuns Iason cu-
ndr zneal . Regele Pelias î i cere lâna cu firele de aur, pe
care i-a adus-o Frixos, odinioar , din Elada. Vrem s
ne-o dai de bun voie. Este a noastr , şi i-o cerem. Tu
ai p strat-o pe nedrept. Altminteri noi ne vom lupta, şi-o
s i-o lu m f r -ndoial , deşi am auzit c este p zit
straşnic de-un balaur…
 O clip regele Eete n-a putut s deschid gura. Mânia
îl în buşea. Avea doar un toiag în mân . ţ-un toiag nu
putea lupta. A vrut s -şi cheme to i oştenii şi s înceap
un r zboi cu preavoinicii din Elada. Dar şi-a dat seama
c r zboiul nu putea s -l câştige el. Argonau ii erau
zdraveni şi încerca i în lupte grele. Aveau, desigur, sub
veşminte, scuturi şi s bii ascu ite. Pân s -şi cheme el
oştenii ar fi c zut, în rân , mort.

ATUNţI A ţUGETAT ţ -I BINE s -i trag -n curs şi

s -i piard .
A deschis por ile mai largi şi i-a l sat pe to i s intre
într-o ograd minunat . Aici erau dou cl diri. Într-una
locuia chiar el, soa a-i şi fiul s u, Absirt. Într-alta îşi
aveau s laşul dou copile-ncânt toare.
Tot în ograda pietruit cu nestemate şi aram erau
patru fântâni de aur. ţurgeau din ele, în cascad : vin,
untdelemn, lapte şi ap . Iar apa curgea vara rece, şi-n
timpul iernii-nfierbântat . Gr dini cu flori îmb ls mate
şi cu platani şi chiparoşi d deau jur împrejur r coare.
Aici a poruncit Eete s se g teasc un osp , spunând
c tre argonau i:
— M-am mâniat… îmi cer iertare. Zeus ne porunceşte
altfel, s primim oaspe ii cu cinste. Deci, vom petrece
nou zile. Pe urm vom vorbi de treburi…
 Veseli, eroii-argonau i s-au aşezat, pe loc, la mese; şi-
au început s soarb vin; şi s m nânce şi s cânte…
Erau fl mânzi şi înseta i; şi nu se-nfricoşau de nimeni.
Din când în când îşi atingeau cu palma s biile sub
haine. Râdeau cu hohote spre rege şi îi spuneau:
— Ascult , rege, când ne vei da lâna de aur? Dup ce
s-o sfârşi osp ul, adic dup nou zile? Mai bine ad-o
de pe-acum!
Şi iar râdeau, de r sunau cur ile largi, înc p toare, şi
r suna întreg palatul.
În acest timp, zei a Hera, ce avea ciud pe Eete,
fiindc nu o sl vea de-ajuns, s-a dus s-o caute pe-
Afrodita.
A aflat-o pe Afrodita într-o gr din din Olimp. Îşi
piept na buclele blonde, care-i c deau mai moi ca
spuma pe gâtul alb, rotund şi neted, pe umerii
fermec tori. Ea a rugat-o pe zei s -l cheme repede pe
Eros, micu ul zeu înaripat, şi s -l trimit în ograda în
care regele Eete, so ia sa şi dou fete şedeau la mas cu
eroii.
Eros s trag o s geat în inima fetei mai mici, ce
purta numele Medeea. Şi s -i a â e-o patim
nem rginit pentru Iason.
Iar Afrodita, mul umit c o chemau într-ajutor zei a
şi argonau ii, l-a c utat în Olimp pe Eros şi i-a f g duit
un dar, o juc rie de-a lui Zeus, de când era copil, în
Creta. Şi Eros şi-a s rutat mama. A-ntins aripile de aur
şi a plutit grabnic spre Ea.
A ajuns în ograda larg , în care petreceau eroii, şi a
intit-o pe Medeea, în inim cu o s geat – cu o s geat
înmuiat în fiere verde şi venin.
De cum a tras micu ul Eros s geata lui înveninat ,
fata a c tat c tre Iason, prins – nu-n lan ul dragostei –
ci într-o patim bolnav . Ea s-a jurat c-o s -l ajute s
dobândeasc , din dumbrav , lâna cu firele de aur.

CUM S-A SFÂRŞIT AţEL OSP , regele i-a gr it lui

Iason:
— Tu mi-ai cerut lâna de aur. I-o avu ie f r pre .
Altul s-ar bate pentru ea. Pentru c am primit-o-n dar.
Nu am r pit-o din Elada. Da i-o dau f r nici o lupt ,
c ci eşti odrasl olimpian … Aşa mi-ai spus când
petreceam şi sorbeam cupele cu vin c eşti din neamul
lui Poseidon. Şi lui Poseidon eu m plec…
— Atuncea, dar , ad -mi lâna, a rostit Iason bucuros,
şi noi ne vom urca pe Argo şi vom pleca c tre Elada, f r
s te mai sup r m.
— i-o dau, cum nu, a spus Eete; dar trebuie s -mi
dovedeşti c eşti odrasl olimpian , f când o anumit
slujb …
— ţe slujb ? l-a întrebat Iason.
Amândoi se priveau în ochi şi îşi zâmbeau, dar nu
cinstit. Pentru c -n inimile lor clocotea ura-nverşunat ,
şi fiecare socotea, sub zâmbetul s u pref cut, cum s -l
loveasc pe cel lalt.
În Iason, Hera a â ase pofta de-a st pâni comoara
doar pentru el, nu pentru oameni, nu pentru cei ce-l
aşteptau s se întoarc în Elada. Stârnise pofta de-a se
face st pân puternic şi bogat cum era regele Eete. Şi
Iason îi c zuse prad acestei pofte-njositoare. Ochii-i,
mai înainte limpezi, erau acuma-ntuneca i de planurile
ce urzea.
La rându-i, regele Eete fusese sf tuit, din slav , de
tat l s u, m re ul soare, cum s îi ia via a lui Iason. Şi
regele a ar tat feciorului venit din Iolco c are-n curtea
lui doi tauri, ce au picioarele de-aram şi vars -ntruna
foc pe n ri. Mai are-un plug nemaiv zut, f cut din fier şi
din aram , mare cât bolta unei case26. Iason s -nhame
aceşti tauri la plugul greu, cu lan uri bune, şi s se
duc pe un câmp, ce-i dincolo de râul Fasis. S are
câmpul, plin de grij , pentru c este al lui Ares. S
semene apoi pe câmp nişte col i negri de balaur27, pe
care îi p stra-ntr-un sac. Terminând el cu sem natul,
din acei col i o s r sar o ceat mare de r zboinici.
Iason s dea lupta cu ei şi s -i doboare pân-la unul.
Iason s-a cam înfiorat, aflând de-aceast încercare.
Îns n-a vrut s se arate; şi-a r spuns foarte liniştit c
totul se va face-ntocmai. S -i dea numai r gaz o noapte.
— Ne vom retrage to i pe Argo şi-acolo ne vom sf tui,
i-a r spuns regelui Eete.
— Ţine. S fie precum vrei, a-ncuviin at şi regele.
Îns -i venea s râd -n hohot, pentru c îi b ga-n
capcan . Ştia c Iason n-o s scape. Oştenii, r s ri i din
col ii aceia negri de balaur, aveau putere s -i r pun pe
to i eroii-argonau i. Mai ales c lipsea Heracle…
 ŞI FAPTA S-AR FI PETRECUT aşa cum pl nuia Eete.
Argonau ii-ar fi r mas pe acel rm pentru vecie,
îngropa i sub rân rece. Dar Afrodita nu-i da tihn
copilei regelui, Medeea. O-nfl c ra mereu mai tare în
dragostea pentru fl c ul venit pe mare din Elada.
În timpul nop ii urm toare fata s-a zbuciumat într-
una… Dorin a ei cea mai fierbinte era de-a fi cândva
regin … Zei a i-a trimis un vis. Se f cea-n vis c o lua
Iason în bra e şi-o urca pe Argo, şi amândoi plecau spre
Iolco. Acolo se urcau pe tron. El era rege, ea regin .
Ce mult i-a pl cut visul fetii!… Şi ea, trezindu-se din
somn, a strigat iute dou sclave. Sclavele au adus un
car. A înh mat la el catâri şi au pornit spre rmul apei,
unde se leg na, uşoar , corabia argonaut .
Sclavele l-au chemat pe Iason, ce sta îngrijorat pe
punte. Tân rul s-a gr bit spre rm, mânat de poftele-i
aprinse de avu ie şi putere, care îl mistuiau acum, şi-a
gl suit fetei aşa:
— ţât de frumoas eşti, Medeea! De la osp , când te-
am v zut, n-am putut s te uit o clip …
Copila s-a împurpurat:
— Şi eu, str ine, te-am visat… c ci eşti voinic, eşti
îndr zne … Meri i s ai noroc în toate…
La aste vorbe, bucuros, Iason a prins copila-n bra e.
Ea s-a l sat şi i-a şoptit c ar primi s -i fie soa .
— O, ai s fii so ia mea… Te voi urca pe tron în
Iolco… i-a gl suit Iason repede.
— Dac te juri s - i fiu regin , a gl suit atunci
Medeea, voi face vr ji şi ai s birui…
Ar fi aici s mai adaug c fata regelui Eete ştia
nenum rate vr ji. Le înv ase de micu , de la o doic
vr jitoare.
— Î i jur orice, i-a r spuns Iason, ce nu avea alt
dorin decât s capete mai iute nepre uita avu ie…
Şi, auzind f g duiala, Medeea nu s-a mai gândit la
tat l s u, nici la oraşul care pierdea lâna de aur. Avea şi
ea un singur gând: s se m rite şi s fie regin -n ara
tesalian .

MEDEEA I-A ADUS LUI IASON o alifie fermecat .

Ungându-se cu alifia pe trup, pe arme şi pe scut,
tân rul devenea mai tare decât Heracle, decât zeii. E
drept c asta doar o zi. ţhiar focul cel mai arz tor, cea
mai t ioas dintre arme nu mai putea s -i fac r u, şi el
îşi învingea duşmanii.
Trebuie s spun c alifia era f cut dintr-o plant
care creştea-n mun ii ţaucaz, din sângele lui Prometeu.
Iason s-a uns cu alifia; şi-aşa cum l-a-nv at Medeea,
a şi pornit spre locul unde se aflau, într-o v g un ,
taurii regelui Eete.
Taurii s-au zvârlit spre el. De ar fi fost zid de cetate,
ar fi c zut sub izbitur . Dar Iason a r mas pe loc. I-a
prins de coarne cu putere şi, ajutat de-argonau i, i-a
înh mat bine la plug. Au arat câmpul larg şi neted. Pe el
au sem nat to i col ii aceia negri de balaur.
Din col ii sem na i pe glie au r s rit nişte uriaşi, cu
s bii, suli e şi scuturi. Uriaşii au p şit spre Iason şi spre
ceilal i argonau i, care st teau mai la o parte. Îns
fl c ul, înv at de fata regelui, Medeea, a luat o stânc
mare în bra e şi a zvârlit-o-ntre uriaşi. Uriaşii, v zând
stânca asta, au socotit c e de aur. S-au repezit nebuni
la ea, ca nişte lupi pe o mioar , şi s-au certat. S-au luat
la lupt , c ci fiecare vrea s-o aib . În lupta care s-a
iscat, lovindu-se turba i cu ur , s-au omorât. Au pierit
to i.
V zând c Iason biruieşte, regele – ce era de fa – s-a
întors repede-n palat.
— Ce-i de f cut? Vom da noi lâna acestor tineri din
Elada? a-ntrebat regele Eete pe sfetnicii s i de credin .
Sau vom g si o alt cale, ca totuşi s-o p str m la noi?
— Nu! n-o vom da, au spus cu to ii. ţi mâine-n zori
vom strânge oastea şi-i vom lovi pe-argonau i la ceasul
când ei înc dorm…
Şi cum în vremea asta noaptea se coborâse peste
lume, t cut , plin de mistere, regele a cerut şi el o
amânare de o zi.
— Mâine v dau lâna de aur, spusese regele lui Iason,
care venise la palat s -şi cear drepturile sale.
În sinea lui îns gândea, cum era îndemnat de
sfetnici, s -i prind pe argonau i şi s -i ucid f r mil .
Iar vasul lor s -l fac nd ri şi s -l cufunde-n râul
Fasis.
 ATÂTA DOAR ţ MEDEEA AFLASE tot ce pl nuiau
tat l s u şi cu dreg torii. Ea a f cut pe loc o vraj . Tat l
şi sfetnicii şi oastea au c zut jos şi-au adormit. Por ile s-
au izbit în l turi şi ea a trecut f r grij , având de mân
pe Absirt, fratele ei cel mititel.
S-au îndreptat spre vasul Argo.
Acolo l-au g sit pe Iason, care st tea la rmul apei.
El b nuia c va veni copila regelui Eete s -i dea un sfat,
poate vreo veste…
Şi, rev zându-se cei doi s-au strâns şi s-au
îmbr işat; şi şi-au jurat din nou credin . Acuma ei
erau uni i. Dar nu uni i prin dragoste sau prin dorin a
de a fi folositori celorlal i oameni, de-a s vârşi fapte
m re e, de cinste şi de glorie. Nu, ei erau înl n ui i de
pofta lor de-a fi boga i şi de-a fi rege şi regin .
Aşa se-ntâmpl totdeauna cu cei care au firi prea
slabe, lesne supuse l comiei. Alunec uşor în r u…
Iar tr d rile Medeei fa de ar şi p rin i pecetluiau,
precum se vede, toate aceste jur minte, ce amândoi şi le
f ceau noaptea, pe rmurile apei.
Medeea l-a c l uzit pe Iason, tân rul str in, înspre
dumbrava înverzit , unde era templul lui Ares. Aici,
lâng copacul sfânt, st tea de straj un balaur. Ţalaur
care-şi c sca gura, plin de foc şi de miasme c tre
voinicul tesalian. Îns Orfeu, ce-l înso ise pe Iason pân
la dumbrav , dup poruncile Medeei, a început s cânte
dulce, şi monstrul, lung de nou stânjeni, s-a l sat
moale la p mânt. Iar fl c rile otr vite s-au stins în botul
lui hidos. Abia mai pâlpâiau pu in.
Medeea a zvârlit atunci asupra lui un suc vr jit.
Sucul l-a adormit pe monstru. Şi Iason, cu argonau ii, s-
au repezit c tre copac. În el lucea lâna de aur, într-o
lumin orbitoare. Ei au smuls lâna din copac. Iason a
pus-o pe spinare. Şi au pornit, cu pas gr bit, c tre
corabia lor, Argo.

F R S ŞOV IE O ţLIP , Medeea s-a urcat şi ea pe

puntea vasului de lemn. L-a luat al turi pe Absirt. Iar
Iason, care conducea aceast expedi ie, a ridicat ochii
spre cer şi-a mul umit zei elor Hera şi mândrei Afrodit ,
pentru tot ajutorul lor. A implorat apoi pe Zeus şi pe
Poseidon furtunosul – zeul din care se tr gea – s -i
ocroteasc pe tot drumul de-ntoarcere c tre Elada.
Unul dintre argonau i a ridicat ancora grea. ţeilal i
au luat vâslele-n mâini, şi vasul a pornit în jos, pe râul
Fasis, c tre mare.
ţum au ajuns din nou pe mare, argonau ii au dat
glas nem rginitei bucurii care-i înfl c ra pe to i şi s-au
pornit veseli s cânte. Lâna de aur str lucea şi lumina
pân departe, încât nu se vedeau pe cer nici stelele
scânteietoare, şi nici f clia de argint a lui Selene, dalba
lun . Nu se vedeau decât eroii, având în mijloc pe
Medeea şi pe Absirt – ce tremura poate de frig, poate de
team .
To i erau veseli, ferici i, pentru c nu ştiau nici unul
ce planuri nutrea acum Iason. Numai Medeea sta pe
gânduri. Prin farmece ea cunoştea c -n Ea regele,
curtenii se şi treziser din somn. Descoperiser r pirea
lânei de aur din copac şi fuga fetei, a Medeei, cu fratele-
i, micul Absirt.
Numai c regele Eete avea şi el cor bii bune. Avea
oşteni şi avea prieteni, care erau adânc mâhni i c se
furase din dumbrav lâna cu firele de aur.
Iar regele a poruncit s plece-ndat trei cor bii, pe
urma vasului elin, şi, ca s poat s -i ajung , a hot rât
ca la o vâsl s trag -n loc de un om, doi. Vântul b tea
spre asfin it. Deci s se-ntind pânze multe. Pânze mai
mari decât acele ce se aflau pe vasul Argo.
— Şi v mai spun s nu v -ntoarce i f r Medeea şi
Absirt, c ci ve i fi osândi i la moarte! a rostit regele Eete
c tre oştenii ce plecau, în toiul nop ii, s -i ajung pe
Iason şi argonau i.

IAT DE ţE ERA MEDEEA atâta de îngrijorat . Ea

ştia tot ce se-ntâmpla.
Într-adev r, a treia noapte de la plecarea lor pe mare,
s-au v zut şi urm ritorii.
De fapt, Iason, şi-argonau ii n-o luaser pe-acelaşi
drum ca la sosire, prin strâmtori28, ci, t ind marea
curmeziş, plecaser c tre alt rm. Spre rmul unde se
v rsa râul cel larg, Istrul, în mare – adic -n Pontul
Euxin.
ţ utaser s schimbe drumul, socotind c
urm ritorii or s se-ndrepte spre strâmtori. Dar lâna ce-
o aveau cu dânşii i-a dat de gol, c ci scânteia ca soarele
în toiul zilei. Urm ritorii au v zut dincotro vine
str lucirea şi, cum aveau pânze mai bune, vâslaşi mai
mul i şi odihni i, s-au încordat şi erau gata… aproape
gata s -i ajung .
Şi, ca s scape de primejdii, ea şi acela ce-i jurase c
o va face soa a lui, regin în oraşul Iolco, Medeea a f cut
o crim cumplit , însp imânt toare. Ea s-a ascuns în
fundul b rcii, s n-o vad argonau ii, şi-a sfârtecat în
buc ele pe micul s u frate Absirt. Iar membrele
însângerate le-a risipit în largul m rii, pe-ncetul, una
câte una. ţând au aflat argonau ii aceast crim
odioas , s-au mâniat nespus de tare. Erau gata s-o
zvârle-n valuri.
— Noi suntem lupt tori, eroi, înfrunt m monştri,
fiare, regi. Nu ucigaşi de rând, de-aceia care se lupt cu
copiii.
Chiar Iason s-a uimit în sine, v zând ce fire-are
Medeea. Şi totuşi, el a ap rat-o, gândindu-se c -i va mai
fi de ajutor şi-n patrie. La rug min ile lui Iason,
argonau ii au iertat-o şi au vâslit în sus, pe Istru.
V zând, pe valuri, colhidienii, membrele micului
Absirt, s-au oprit ca s le adune. Le-au strâns bucat cu
bucat şi le-au adus toate pe rm. Acolo au orânduit
slujbe şi jertfe pentru fiul cel sfârtecat al lui Eete. L-au
ars pe rug şi au f cut serb ri – cum cerea datina. Aşa s-
a scurs o zi întreag .
În acest timp argonau ii urcaser – pe cât se pare – pe
Istru-n sus, destul de mult29. Urm ritorii şi-au dat
seama c nu i-ar mai putea ajunge.
Dar fiindc nu mai îndr zneau s se întoarc la Eete
f r Medeea şi Absirt, ostaşii au r mas acolo, întemeind
o aşezare bogat şi înfloritoare, ce-a primit numele de
Tomi30.
Dup aceast întâmplare, argonau ii au trecut,
plutind pe Istru mai departe, dincolo de Iliria31.

AŢIA AJUNŞI ÎN ALT MARE, şi s-a pornit cea mai

grozav dintre furtunile pe care le suferiser în drum.
Valuri se ridicau cât mun ii şi pânzele se sfâşiau sub
r suflarea înghe at a unui vânt de miaz noapte.
Vâslele se frângeau şi ele în stânci ce r s reau din ap .
ţorabia argonaut era ca o coaj de nuc , zvârlit -
ncoace şi încolo, sub mun i de ap vine ii.
Eroii abia se mai luptau şi îşi pierduser n dejdea c
vor putea sc pa cu zile, când iat , a sunat un glas. Un
glas puternic de la pror . Vorbea, pe cât spunea
legenda, ramura sacr , din stejarul marelui Zeus, din
Dodona. Ramur ce era adus , pus la pror , de Atena.
Şi ramura i-a îndemnat s plece-n marea Tirenian , în
insula cea misterioas unde-şi avea s laşul ţirce – o
vr jitoare renumit . Iar ţirce s -i purifice de moartea
micului Absirt.
Argonau ii, în furtun , au întors cârma c tre locul
unde tr ia faimoasa ţirce. ţum s-au întors, a stat
furtuna pe care-o trimisese Zeus; şi Argo a plutit pe
m ri, pe râuri şi din nou pe m ri… şi a ajuns pân la
Circe. Acolo s-au purificat de sângele v rsat la Tomi.
… Şi au întâmpinat, din nou, furtuni, primejdii f r
num r. Sirenele i-au ispitit, prin cântece ademenitoare,
s se arunce-n apa m rii. Dar i-a salvat pe to i Orfeu,
care cânta mult mai frumos. Doar melodia lui duioas
le-a amintit de patrie şi i-a inut pe vasul Argo. Trecând
prin apa ce sc lda dou stânci: Scila şi ţaribda, dou
stânci amenin toare, erau de asemeni s se-nece, la fel
ca mai târziu Ulise. Dar s-au luptat cu valurile şi au
sc pat iar şi cu bine.
Au mai trecut şi pe la ţreta. Acolo s-au luptat cu
Talos, un uriaş însp imânt tor, din neamul monştrilor
de-aram şi, dup multe lupte şi r t ciri, au atins
rmul portului magnezian Pagase, din care Argo se
pornise cu peste patru luni în urm . În curând au sosit
la Iolco.
Corabia au închinat-o zeului m rilor, Poseidon, din
care Iason se tr gea. Şi Pelias a primit lâna, comoara
regelui Eete. În schimb, eroul i-a cerut tronul p rintelui
s u, Eson.
Ce-i drept, în sine chibzuia c având tronul şi
puterea, tot lui o s -i revie lâna ce şi-o dorea atât de
mult.
Regele l-a inut cu vorba cât timp au stat argonau ii.
Dar, cum s-au risipit aceştia, Pelias n-a mai vrut s -şi
in cuvântul dat cu luni în urm . A strâns oastea şi l-a
gonit pe Iason din oraşul Iolco.
 -

IASON S-A MÂNIAT AMARNIC. Visul s u scump se

spulbera. Şi nu ştia ce-ar putea face s pun mâna pe
putere. Atunci Medoea, vr jitoarea, a n scocit un
şiretlic. S-a pref cut c s-a certat cu so ul ei, fiul lui
Eson, şi a cerut un ad post la fetele lui Pelias. ţ ci
regele avea trei fiice. Stând ele într-o zi de vorb , Medeea
a-nceput s spun c ea cunoaşte vr ji prin care îi
poate-ntineri pe oameni. ţa s le dovedeasc asta a
umplut un cazan cu ap , şi, punând lemne dedesubt, a
aprins foc cu p l laie, şi apa a-nceput s fiarb . A luat
pe urm un berbec – cel mai b trân din toat turma – şi
l-a t iat în buc ele. Ţuc ile le-a pus la fiert. A mai
turnat un suc în ap , a mai rostit şi nişte vr ji. Şi ce s
crede i? Dintr-o dat , buc ile s-au închegat. Din ap a
ieşit un miel cu blan alb , beh ind.
ţopilele lui Pelias, v zând aceast preschimbare, au
rugat-o pe vr jitoare s le întinereasc tat l.
Medeea s-a l sat rugat . Fetele i-au f g duit şi un
şirag de pietre scumpe, dac le-ascult rug mintea. Şi
vr jitoarea, mul umit c planul i se-ndeplinea, le-a
sf tuit pe-aceste fete s -l taie pe b trânul rege în opt
buc i, cu capul nou ., şi s le-arunce în cazanul în
care apa clocotea.
Iar fetele, c zând în curs , şi-au doborât p rintele, ca
pe un taur la ospe e, şi carnea lui au aruncat-o într-un
cazan mare s fiarb .
Dar cum a dat în clocot apa, Medeea le-a strigat în
fa c ea l-a r zbunat pe Iason, şi Pelias r mâne mort.
Apoi f când nu ştiu ce vraj , s-a ar tat un car de
fl c ri, tras de doi şerpi înaripa i. Medeea s-a urcat în
car şi a pierit într-o clipit .
Regele Pelias c zuse; dar nu-ntr-o lupt vitejeasc –
precum se cade-ntre b rba i. Era r pus prin vicleşuguri
şi uneltiri vr jitoreşti. Nimeni nu l-a l udat pe Iason
pentru-o asemenea victorie. Şi el tot n-a putut s urce
pe tronul mult râvnit din Iolco. Puterea a trecut în mâna
unui fecior al celui mort, un alt argonaut: Adraste.
Iason a fost silit s fug la ţreon, rege din Corint.

CREON ÎL ADMIRA PE IASON pentru c adusese lâna

de aur de la Ea, şi l-a primit cu mult cinste. I-a d ruit
şi un palat, cirezi de vite şi moşii.
Ar fi putut acuma Iason s vie uiasc liniştit, Medeea,
soa a, -i d ruise şi doi copii încânt tori. Dar tot ce se
cl deşte-n via pe crime şi pe vicleşug se pr buşeşte
prea adesea. La fel şi dragostea lui Iason fa de soa a
lui, Medeea, s-a istovit de la un timp.
To i se temeau de vr jitoarea ce-şi omorâse fr iorul şi
îl fiersese în cazan pe fostul rege de la Iolco. Iar crimele –
pe cât se pare – aştern pe chipuri nişte umbre. ţ ci fata
regelui Eete se urâ ea de la un timp.
 Iason n d jduise poate c tat l ei, de sup rare,
fiindc -şi pierduse şi copiii şi lâna cea nepre uit , o s
se sting într-o zi. Iar el, fiind b rbatul Medeei, va
moşteni bogatul Ea. Dar dintr-acolo nu veneau deloc
veştile aşteptate, şi Iason, ce iubea puterea şi bog ia şi
pl cerea, hot râse s-o p r seasc pe soa a lui de pân-
atunci şi s se-nsoare cu Glauca, fata lui Creon, gazda
sa. Astfel, de nu putea fi rege nici peste mare, nici la
Iolco, avea s moşteneasc jil ul regelui ţreon, din
Corint.
Aflând Medeea ştirea asta s-a nec jit peste m sur .
Dar cum era de st pânit , s-a pref cut c nici nu-i pas
şi a gr it c tre Glauca, fiica lui ţreon, cu dulcea :
— M-am s turat şi eu de Iason. M cere regele Egeu,
care domneşte în Atena; şi-aş vrea s fiu şi eu regin .
Destul am z bovit aicea lâng un om f r noroc… şi ca
s te încrezi, frumoaso, c nu am nici o sup rare, î i fac
şi eu un dar de nunt … Poftim, acesta-i darul meu!…
Şi vr jitoarea, pref cut , i-a d ruit fetei lui ţreon o
hain scump , purpurie şi o cunun de m rgean.
Glauca s-a înseninat, c ci tare-i mai fusese team de
fosta soa a lui Iason. Dar cum şi-a îmbr cat
veşmântul, a sim it un fior de moarte. ţorpul i-a fost
cuprins de fl c ri. Iar cununa îi strângea, ca într-un
cleşte, fruntea alb .
Ea a strigat şi s-a zb tut. A vrut s -şi scoat iute
haina, dar stofa se inea de trup şi nu putea s-o
dezlipeasc .
La ipetele ei grozave a alergat regele ţreon. Îns cum
s-a atins de fat a luat şi el îndat foc. Amândoi au
pierit în fl c ri32.
 DAR VR JITOAREI NEMILOASE nu i-au ajuns aceste
crime. A luat în mân un cu it şi şi-a ucis cu el copiii al
c ror tat era Iason. Apoi a poruncit s vin carul s u
magic, tras de şerpi, şi a fugit c tre Atena, s se m rite
cu Egeu; dar n-a stat nici acolo mult. A pus la cale alte
crime. Şi era gata s -l omoare pe fiul lui Egeu: Tezeu.
Aflând Egeu de uneltirea nes ioasei vr jitoare, a
izgonit-o cu ruşine. ţhemând Medeea un balaur, a şi
zburat pân la Ea. S-a împ cat cu tat l s u. Şi… nu s-a
mai aflat nimic ce s-a-ntâmplat cu vr jitoarea.
Iason, mâhnit şi f r rost dup uciderea Glaucei, a
r mas singur în ţorint33
Şi prin legende se mai spune c Iason, într-o zi,
dormea la umbra vasului s u Argo, pe rm, în istmul
de Corint.
Abia de închisese ochii. Prin mintea lui se perindau
nenum ratele-ntâmpl ri din expedi ia spre Ea. Dar
Argo, care-odinioar ca un delfin t iase apa şi
deschisese drum pe m ri cutez torilor elini, era acuma
putred .
Iason visa lâna de aur34. Tocmai visa c se g sea din
nou pe Argo şi se z rise, în dep rtare, o lumin . Era un
munte-ntreg de aur… ţând… lemn ria putrezit s-a
pr buşit c-un zgomot surd. În cele mai frumoase vise –
corabia, pe care Iason o condusese-n expedi ie, s-a
pr buşit asupra lui… L-a-ngropat sub d râm turi.
Astfel s-a stins, f r de fal şi f r glorie, acela ce nu
luptase pentru oameni şi se iubise doar pe sine…
 Note:

1. Tesalia este o regiune din Grecia de nord, cu p mântul

destul de fertil. Aici creşteau prin mun i cai şi boi, despre care se
spunea c erau cei mai frumoşi din lume. Dealtfel, regii tesalieni
şi-au f cut cei dintâi oaste de c l re i. ţhiar turmele de boi erau
duse la p şune de slujitori c l ri, mânându-le cu l nci. P storii
tesalieni erau r zboinici. Ei str juiau averea cea mai de pre pe
acele vremuri: cirezile de boi şi hergheliile de cai. Se luptau cu
duşmanii ce vroiau s le fure, sau cu fiarele din mun i. Îns , în
acelaşi timp, erau şi pricepu i. Adunau buruieni din mun ii Pelion
şi f ceau oblojeli cu care-şi vindecau caii muşca i de fiare, boii
în epa i de l nci sau propriile r ni dobândite în lupte. Umblând
mereu c l ri, p storii tesalieni p reau c -s contopi i cu caii de
sub ei. Din imaginea aceasta a c l re ului contopit cu calul,
imagine d ltuit pe pere ii peşterilor, s-a n scut poate no iunea
de centaur. Dealtfel, în limba greac „henteo” înseamn a în epa
cu lancea, a goni, a mâna. Iar „tauros” e taur. S-ar putea ca din
„henteo tauros” – cel care mân tauri – s fi derivat cuvântul
centaur, cum afirm unii mitologi. ţentaurii aceştia, n scoci i în
legend , erau pân la brâu oameni şi, mai jos de brâu, aveau
trupuri de cai. Ei par s întruchipeze în acelaşi timp – aşa cum s-
a mai amintit odat – furtunile grozave din mun i. De aceea se
mai spune c aveau drept tat pe legendarul Ixion – vijelia, şi
mam pe Nefele – zei a norilor.

2. Dintre centauri unul este vestit. El se numeşte Hiron. Acest

centaur Hiron este personificarea ştiin ei medicale ce o aveau
p storii. Din pricina aceasta, Asclepio-Esculap a deprins
meşteşugul de a-i vindeca pe oameni în peştera lui Hiron. Dup
cât se pare, în mun ii Pelion era un soi de plante ce nu se mai
cunoaşte. Din ele se scoteau sucuri înt ritoare – un fel de
vitamine – ce se d deau copiilor şi-i ajutau s creasc , s se fac
voinici. Tot aici, în munte, b ie ii înv au s îngrijeasc de vite
sau s vâneze fiare, s mânuiasc arcul, sabia şi lancea, s
foloseasc scutul. S devin astfel viteji şi s dispre uiasc
moartea în b t lii. În legende vedem adeseori feciori de zei sau ai
unor eroi de seam trimişi la Hiron, ca un simbol al necesit ii
creşterii copiilor în mijlocul naturii, unde for ele li se c lesc cel
mai bine.

3. Motive asem n toare, când un b trân sau o b trân

încearc firea şi bun tatea unui fl c u plecat în lume s
sâvârşeasc ispr vi mari, avem şi noi într-o mul ime de basme.

4. ara lui Eete, faimoasa ţolhida de mai târziu, ţeorgia de

ast zi, era socotit , precum se ştie, ca fiind la marginea de r s rit
a p mântului. Dincolo de ea r s rea soarele în fiecare zori de zi.

5. Hele se tâlcuieşte prin „cea str lucitoare”. Acelaşi sens îl are

şi numele Helena, Elena. Iar Frixos înseamn cel care fream t ,
care scânteiaz . Amândoi par a fi simbolul luminii reflectate în
nori. A doua nevast a Iui Atamas era regina Ino, mama lui Learh
şi Melicerte (vezi legenda despre zeul Dionisos).

6. Ţerbecele cu lâna de aur simbolizeaz poate norii c l tori.

Norii se nasc din ape, ar fi deci tot nişte odrasle ale lui Poseidon,
zeul apelor. ţând soarele r sare, îi poleieşte. Ei par uneori f cu i
în întregime din aur.

7. Este vorba de strâmtoarea Dardanele.

8. În limba greac „argo” înseamn uşoar . Într-un basorelief,

frumos şi expresiv, lucrat în teracot de c tre un artist antic
necunoscut, îi vedem pe argonau i cum îşi construiesc cu
pricepere, cu în elepciune, vasul pe care vor pluti înspre ara
regelui Eete. În stâng este Iason, având pe cap un coif cu
creast . Scutul şi sabia le-a pus îns al turi. Pentru c – ajutat de
un argonaut – el întinde pânza pe catarg. Munca se vede a fi pe
sfârşite. Totuşi, cu mult grij , un alt argonaut mai
înfrumuse eaz cu dalta şi ciocanul o parte a cor biei, sau poate
încrusteaz acolo crengu a din copacul lui Zeus. În folclorul
românesc avem şi noi adesea elemente naturale: crengu e, frunze,
buruieni fermecate, care slujesc eroilor noştri.

9. Atena, zei a în elepciunii, era considerat ca sf tuitoarea şi

sprijinitoarea tuturor eroilor. O vedem dând ajutor lui Prometeu,
Heracle, Tezeu, Perseu ş. a. Aceasta ca un semn c eroii şi faptele
lor nu trebuiau s se bizuie numai pe îndr zneal , ci şi pe
în elepciune.

10. Sunt unii înv a i care afirm c o parte din legend este
adev rat , c expedi ia c tre extremitatea estic a M rii Negre s-
ar fi f cut, probabil, cam cu optzeci de ani înaintea r zboiului
renumit al Troiei. Ţineîn eles c toate acestea sunt supozi ii. Nu
avem destule date şi nu putem s ştim ce a fost şi când a fost.
Îns , de bun seam , legenda cânt pe acei navigatori care au
cutezat întâia oar s plece în mari c l torii, deschizând drum
spre r s rit, pe ape, nego ului elin. Aceştia au înfruntat primejdii
şi furtuni nenum rate. S-au luptat cu popoare necunoscute, l-au
înfrânt pe localnici şi i-au silit s dea tot ce aveau mai de pre . Au
adus apoi cu ei bog ii şi aur mult în Elada. Îns , ca s
înfrumuse eze aceast aventur , poe ii au n scocit c pe corabia
Argo s-ar fi urcat cei mai de seam eroi şi ei au tr it fel de fel de
întâmpl ri de dragoste şi lupte. Tot poe ii au n scocit, dup
dorin ele basileilor, care doreau s -şi legitimeze cuceririle, c
marii olimpieni: Zeus, Hera, Atena şi, mai târziu, Afrodita i-ar fi
ajutat s înving . Prin aceast aşa-zis protec ie a marilor
olimpieni se dovedea neîndoios c regii elini aveau dreptul s
cutreiere m rile şi s le st pâneasc , s cucereasc orice inut şi
s adune bog iile pe care şi le doreau.

11. Plecarea se spune c s-ar fi f cut din portul magnezian

Pagase.

12. Dup unele legende, au fost ucişi şi to i b ie ii, ca aceştia,

crescând mari, s nu-şi r zbune ta ii.

13. Regina din Lemnos se numea Hipsipila.

 14. Propontida – adic aceea care deschidea calea spre Pontul
Euxin – era Marea Marmara.

15. ar din Asia de sud-est, cu capitala la Pergam.

16. Argonautul Polifem, care a auzit strig tul lui Hilas, r pit de
nimfe, şi a plecat, al turi de Heracle, în c utarea lui, a fost
întemeietorul legendar al oraşului Hios.

17. În Misia au r mas Heracle, Polifem şi Hilas.

18. Unde se afl Scutari, sau Uskiidar, în Turcia. Fa în fa

cu Scutari se ştie c se afl Istambulul.

19. Lupta aceasta cu pumnii este str moaşa boxului. Numai

c lupt torii din antichitate îşi legau pumnii cu nişte curele, şi de
curele erau prinse pl ci mici de aram , col uroase, care striveau
carnea şi sf râmau oasele.

20. Strâmtoarea Bosfor.

21. Pân în preajma oraşului Istambul se întindeau odinioar

hotarele Traciei.

22. Simplegade înseamn stâncile care se izbesc între ele. Şi în

basmele noastre se g sesc de multe ori stânci sau mun i care se
izbesc cap în cap.

23. Grecii îi ziceau, la început, M rii Negre: Pontul Axeinos,

adic marea neospitalier , fiindc avea mereu furtuni. Dup ce au
cunoscut-o mai bine şi au v zut c are rmuri roditoare şi
bogate, i-au schimbat vechiul nume şi i-au spus Pontul Euxeinos
sau Pontul Euxin, adic marea ospitalier .

24. Este vorba de râul Rion din Georgia.

 25. Palatul sclipitor pe care îl avea Eete, ca fiu al astrului
ceresc, reprezenta pentru elini lumina aurie ce se vede, în zori,
spre r s ritul lumii şi se reflecta în apa M rii Negre, în lungi
coloane argintii.

26. Atât taurii cu picioarele de aram , cât şi plugul erau

crea iile lui Hefaistos.

27. ţol ii ce trebuiau sem na i pe câmpul lui Ares erau tot din
botul balaurului doborât de Cadmos, când fondase oraşul Teba.
Fuseser d rui i regelui de zeul Ares.

28. La înapoiere, argonau ii nu au mai trecut prin strâmtoarea

Bosfor, în Marea Marmara, ci s-au îndreptat direct c tre rmul
nostru, unde este ast zi oraşul ţonstan a. Se spune c Istrul-
Dun rea ar fi avut odinioar aici un bra .

29. ţât timp au durat slujbele pentru Absirt, argonau ii ar fi

ajuns, dup legend , cam prin regiunea ţazanelor.

30. Aceasta este legenda înfiin rii oraşului Tomi sau Tomis,
cum i-au spus romanii. În greceşte, numele s-ar tâlcui prin locul
celui t iat (temio înseamn t iat), ca o amintire a faptului c
micul Absirt fusese t iat aici în buc ele de Medeea.

31. Este vorba de Marea Adriatic . Grecii vechi credeau c

fluviul Dun rea unea Marea Neagr cu Marea Adriatic .

32. Aceast nou crim a fetei regelui Eete este povestit în

versurile zguduitoare ale tragediei lui Euripide: „Medeea”.

33. Spre deosebire de Heracle, Tezeu, Perseu şi al i eroi, Iason

închipuie pe omul viteaz şi generos, la început, ce p r seşte mai
apoi calea dreapt . Nu mai este folositor semenilor s i afla i în
suferin şi lupt doar pentru sine, cu orice mijloc: jur minte,
cuvinte mari şi promisiuni – pe care nu şi le respect – numai ca
s -şi ating scopul. Eroii l-au urmat pe Iason, c ci el fusese
n p stuit de Pelias. El i-a chemat, în numele drept ii şi în folosul
elinilor, de-a dobândi lâna de aur. Eroii erau bucuroşi s
sâvârşeasc fapte mari, îndr zne e, s cutreiere şi s cunoasc
lumea, s deschid drumuri noi pe m ri, s nimiceasc monştrii
şi fiare, s biruie pe regii hapsâni. În toiul expedi iei ajunşi în
ţolhida, sau poate chiar mai dinainte, Iason cade prad poftei de
m rire şi avere. De aceea el devine egoist, meschin şi ia parte la
crime. ţa s înfiereze astfel de fapte, cânt re ii antici subliniau în
legende tragicul sfârşit al lui Iason.

34. Lâna de aur pare a fi şi simbolul bog iilor din rile

r s ritene, pe care elinii le-au râvnit mult, întotdeauna.
 e povesteşte c pe-un deal, din Asia de asfin it,

S în apropiere de strâmtoarea Helespont, s-ar fi-

n l at, cândva, un oraş mare şi puternic1.
ţel care a zidit oraşul a fost, dup legend , Ilos,
feciorul unui rege, Tros, care-şi tr gea obârşia – printr-
un voinic, Dardan – din Zeus. Dar de la numele lui Tros
acest oraş s-a chemat Troia, şi ara înconjur toare –
parte din Frigia – Troada2.
 LA DREPT VORBIND, locul unde se ridica oraşul se
zice c s-ar fi chemat înainte „dealul greşelilor” –
deoarece-ntr-o bun zi, Zeus s-a mâniat pe Ata, zei a
greşelilor, şi a zvârlit-o din Olimp.
— Din cauza ta, i-a strigat Zeus, greşesc adesea, cum
s-a-ntâmplat atuncea, la Mecona, când m-a-nşelat
titanul Prometeu. De azi-nainte nu ai voie s mai urci în
Olimpul nostru. Vor greşi numai p mântenii…
Şi i-a dat brânci zei ei Ata.
Locul unde a c zut ea a fost chiar dealul din poveste.
În c z tur , s-a lovit zei a zdrav n, şi, de ciud , a
blestemat dealul acela s fie plin de am giri, şi oamenii
s -l îndr geasc – îns s-aduc nenoroc.
I-adev rat, colina asta era un loc fermec tor. Se
rezema, spre r s rit, pe muntele de piatr , Ida. Iar spre
apus se cobora, în pant dulce, c tre marea cu valurile
azurii.
Fiul lui Tros a hot rât s -nal e-acolo, pe colin , o
fort rea . A f cut dar sacrificii şi i-a-ntrebat pe
olimpieni dac -i vor da încuviin area. Atunci, din cer, ar
fi c zut o statuet misterioas 3, care o-nf işa pe-Atena.
„Palas-Atena este-aceea care-mi va ocroti oraşul” – a
cugetat regele Ilos, şi dup ce-a zidit, pe deal, o
fort rea nu prea mare, a f cut lâng ea un templu. În
templu, într-un loc de cinste, a pus aceast statuet zis
paladiu-fecioara. Aceasta e prima greşeal , precum se va
vedea-n poveste.
Şi-au trecut ani câ i au trecut, şi Ilos într-o zi s-a
stins. La tron i-a urmat fiul s u, ce se numea
Laomedon.

LAOMEDON A FOST UN REGE lipsit de cinste sau

cuvânt. Lui îi pl cea s aib slugi, dar nu vroia s le
pl teasc . Era hapsân, apuc tor şi f r mil de supuşi,
cum sunt mai de-obicei to i regii.
Având el multe avu ii, a vrut s şi le ocroteasc şi s
ridice-n jurul Troiei un şir de ziduri cât mai tari. Îi
trebuiau deci lucr tori.
Tocmai în vremea când dorea el s ridice-aceste
ziduri, s-a întâmplat ca în Olimp mai mul i zei s se
r zvr teasc . Doreau s -l lege pe st pân în ştreanguri
tari şi s -l arunce în Tartarul întunecat. Dar Tetis, fiica
lui Nereu, cea cu picioare de argint, aflând urzeala, îl
vestise pe tat l zeilor îndat , şi el îi osândise aspru pe
r scula ii din Olimp. Dintre to i, cei mai greu lovi i au
fost Poseidon şi Apolo. Zeus a hot rât c ei se vor trudi,
ca salahori, s -nal e zidurile Troiei4.
Când s-a sfârşit îns zidirea, Laomedon i-a izgonit pe
cei doi zei din ara sa, f r s le pl teasc munca, aşa
precum f g duise. La fel, tot f r de cuvânt, s-a purtat
el şi cu Heracle5. Pentru asemenea greşeli, Laomedon şi-
a pierdut tronul. ţei mai mul i dintre fiii s i au fost ucişi
în b t lii. I-a r mas numai un fecior, care c zuse
prizonier. Acesta era cel mai mic. Se numea la-nceput
Podarce. Mai târziu i s-a zis Priam6.
Iar Priam, revenind la Troia, a luat de soa pe-o
prin es gingaş , bun , devotat , pe care o iubea
nespus. Hecuba7 se chema copila.
S-a urcat deci Priam pe tron – iar soa a sa i-a d ruit
cincizeci de fii, frumoşi ca zeii, şi-un num r mare de
copile8.
Atâta doar c atuncea când trebuia s vad lumea
unul dintre feciorii s i, Hecuba a avut un vis; şi se f cea
c-ar fi n scut nu un copil, ci-o tor aprins . Flac ra
tor ei se-ntindea pân ce cuprindea oraşul şi-1 mistuia
în întregime.

PRIAM, AFLÂND DE ACEST VIS, i-a întrebat pe nişte

preo i; şi ei l-au sf tuit s -l duc pe fiul nou-n scut în
munte; şi, dup datina str bun , fa de fiii nedori i, s -
l lase-acolo pe o stânc . Fiarele, vulturii şi şerpii vor şti
pe urm ce s fac , f r ca tat l s -şi mânjeasc mâna
cu sânge de copil.
Priam a ascultat de sfatul preo ilor. A luat b iatul. L-
a-ncredin at unui p stor. Şi el l-a p r sit pe-o creast a
muntelui cel înalt, Ida. Dar, peste patru sau cinci zile,
trecând p storul iar pe-acolo, a v zut – nu-i venea s
cread ! – pe fiul regelui Priam sugând de zor la o
ursoaic .
Înduioşat, a luat p storul pe-acest copil plin de noroc
şi l-a dus în coliba sa. Acolo l-a crescut în tain , c ci,
dac regele afla, îi aştepta desigur moartea şi pe p stor
şi pe b iat9.
Crescând, acest fecior de rege s-a tocmit şi el tot
p stor, ca tat l adoptiv, la Priam. Mâna cirezile de vite,
la fel ca to i ceilal i p stori, şi nu ştia c el e fiul aceluia
ce st pânea aceste bog ii pe Ida.
Ţa se mai spune c fl c ul era nespus de inimos. Îi
era drag de animale şi le p zea de ho i şi fiare cu-atât de
mult vitejie încât p storii l-au numit, din cauza asta,
Alexandru10.
… Şi, cum trecuse vreme mult de când Priam îşi
aruncase fiul cel nedorit pe Ida, trebuia, dup str vechi
datini, s fac -n cinstea lui serb ri. Organizase deci, în
Troia, slujbe şi jocuri şi întreceri. Iar ca premiu, în
întreceri, oferea cel mai mare taur pe care îl avea-n
cirezi.
Dar taurul f g duit era crescut chiar de-Alexandru.
Tân rul inea mult la taur. Şi, fiindc Priam i-l ceruse, a
hot rât s -l recâştige, luând şi el parte la întreceri.
Într-adev r, prin iscusin şi vitejie, Alexandru i-a
biruit pe ceilal i tineri. Taurul l-a câştigat el, şi, fiind
s rb torit la curte, Priam, Hecuba şi ceilal i l-au
întrebat: de unde este şi cum îl cheam ?… Şi bineîn eles
c vorba aduce dup sine vorb , şi întrebarea, întrebare.
Şi toate-acestea duc, la urm , la dezlegarea unei taine.
Destul c Priam a aflat c Alexandru i-e fecior. Bucuria
regelui Troiei n-a fost mic . I-au dat pe loc haine de pre .
Au închinat în cinstea lui. Şi l-au chemat, nu Alexandru,
cum îi ziseser -nainte, ci Paris, nume care-nseamn
rud de-aproape, reg sit .

PE CÂND SE PETRECEAU ÎN TROIA aceste întâmplari

ciudate, în peştera unui centaur, faimosul Hiron din
legend , zeii, în fruntea lor cu Zeus, petreceau straşnic
la o nunt .
Se cununa zei a Tetis, cea cu picioare argintii, cu un
voinic numit Peleu, un rege din Tesalia. De fapt, şi Zeus
şi Poseidon pe iser pe nereid . Dar Prometeu le
prorocise c ea va naşte un fecior, care îşi va întrece
tat l în vitejie şi putere. Asta nu le era pe plac nici lui
Poseidon, nici lui Zeus. Mai ales Zeus se temea de fiii
lui, s nu-l doboare, precum f cuse el cândva tat lui
s u, b trânul ţronos. Şi, ca s scape de buclucuri, se
învoise ca Peleu s fie mirele lui Tetis.
Şi-acuma începuse nunta. Zeii cântau şi d n uiau cu
nimfe şi cu p mântene. Apolo le suna din lir . Dionisos
le turna vin şi Momus, zeul caraghios, le f cea
strîmb turi destule… şi to i râdeau cu-atâta poft , încât
se zguduiau p mântul, marea şi cerul cel înalt cu luna
şi cu stelele.
De fapt, nu to i râdeau cu poft … ţ ci la intrarea
peşterii sta Eris cea posomorât , zei a care proteja
discordia, cearta şi bârfa, zei a care uneltea ca-n lume
s nu fie pace şi în elegere deplin .
Zei a asta preahidoas , nesuferit tuturor, şedea deci
şi privea cu ur la cei care se desf tau. Şi, pentru c
zei a Tetis nu o poftise la osp , dorind s fie armonie şi
bun voie-ntre meseni – gândea cum s le strice cheful11.
Şi dintr-o dat a rânjit. G sise hâda iar o cale.
Înc lecând pe un balaur, zburase-n ara hesperid .
Luase din gr dina de aur un m r. M rul cel mai frumos.
Pe el scrisese cu cerneal de aur, mai str lucitoare decât
lumina de amiaz, trei vorbe bine ticluite. Scrisese: „ţelei
mai frumoase”.
S-a-ntors apoi la peşter ; şi-a vârât capul înl untru,
cu limba roşie ca para strâns -ntre col ii rugini i; iar
bra u-i a zvârlit cu grij m rul acela-ncondeiat între
zei ele ce-n hor alunecau, ca într-un zbor.

L-O FI V ZUT, PESEMNE, Hera sau Afrodita sau

Atena!… L-au ridicat şi au citit slovele-acelea otr vite,
scrise de cert rea a Eris, şi fiecare-o fi rostit:
— E m rul meu… Da i-l încoace!…
— Ţa e al meu, c -s mai frumoas !…
— Nu-i al nici uneia… I-al meu… Zeus… nu vrei tu s
ne faci dreptate?…
Şi tot aşa… Nu şti i cum este atunci când se porneşte
sfada? Fe ele parc sunt schimbate. Vocile-s tari şi
ascu ite. R suna vorbe deloc blânde, sud lmi şi uneori
blesteme.
 Aşa şi cele trei zei e strigau mereu spre adunare s li
se spun care este cea mai frumoas dintre ele. Zeii
erau prev z tori. S spun Hera sau Atena, se sup ra
r u Afrodita. S zic -atunci c Afrodita, se mâniau zei a
Hera, ca şi Atena, deopotriv .
— Şti i ce? a spus m re ul Zeus. Un singur om poate
s-arate care-i deplinul adev r…
— Cine-i acela? au zis ele, înt râtate, într-un glas.
— E Paris… Paris de la Troia, cel ce se afl -acuma pe
Ida. S-a dus ca s -şi revad -n munte cirezile ce le-
ngrijea, pe când era un p stor simplu, şi nu un prin
cum este azi.
— ţum îl g sim? a întrebat zei a Hera.
— Hermes, pristavu-mi de credin , v va c l uzi pe
toate, i-a dat r spuns marele Zeus. Hermes! ţ l uzeşte-
le spre Ida, arat -le cine e Paris! Şi f ce-oi face ca
fl c ul s dea zei elor r spuns.
Dar Hermes, preaşiretul Hermes, era neîntrecut în
toate.
— Las , st pâne, i-a gr it, s nu ai nici un fel de
grij . Voi şti eu s -mi fac bine slujba, şi Paris o s dea
r spunsul, chiar ast zi, dup cum i-e voia…
Şi – pentru c nunta cea mare, oricum, tot fusese
stricat de Eris, de zei a vrajbei, care juca de bucurie în
fa a peşterii lui Hiron – Hermes a spus c tre zei e:
— Veni i cu mine s v-ar t pe tân rul judec tor,
feciorul regelui din Troia. El o s-aleag dintre voi pe-
aceea care-i mai frumoas .
Şi Hermes cu zei ele s-au urcat pe un nor de aur.
Norul s-a ridicat în sl vi, şi n-au trecut decât trei clipe şi
norul a ajuns pe Ida.
 PARIS P ŞEA PE MUNTE SINGUR. Înduioşat îşi
amintea de vremea când era p stor.
Cerul era abia-nroşit de zorii care se vesteau. S-
auzeau mugete de tauri, ce tropoteau c tre p şuni. Şi
diamante, stropi de rou , luceau pe ierburile moi.
Deodat , s-au ivit din slav zei ele înverşunate, având
pe Hermes între ele. Şi Hermes a gr it spre Paris:
— Ia stai, voinice, şi ne spune care zei -i mai
frumoas : Atena mult preaîn eleapt , sau Afrodita,
dr g laşa, ocrotitoare a iubirii, sau poate îns şi mândra
Hera, st pân -n marele Olimp, fiind soa a regelui
ceresc? Cui i-ai da tu m rul de aur, pe care-l vezi în
mâna mea?
V zându-se-n încurc tur , Paris a vrut întâi s fug .
Numai c Hermes l-a inut, apucându-l pe dup umeri.
Şi, vorbindu-i cu meşteşug, l-a sf tuit s stea pe loc şi
s r spund mai degrab .
Zei ele şi-au ar tat lui Paris toat frumuse ea. Ţa,
fiecare dintre ele i-au mai f g duit s -i dea şi o r splat
cât mai bun , dac voinicul le-o alege. Astfel, soa a lui
Zeus, Hera, i-a spus c o s -l fac rege, nu în Troada
sau în Frigia, ci peste toat Asia. Şi, dup Zeus, el va fi
cel mai puternic pe p mânt. Palas-Atena i-a promis s -l
fac -nving tor în lupte şi în elept ca nimeni altul. Iar
Afrodita i-a rostit c ea-l va face fericit, dându-i de soa
o regin . Regina e mândra Elena, cea mai frumoas -ntre
femei, fiica lui Zeus şi a Ledei.
Şi Paris n-a mai stat pe gânduri. A dat în l turi şi
puterea cu care-l îmbiase Hera, şi-n elepciunea de la
Palas, şi a ales numai pl cerea d ruit de dragoste –
f când, de-asemeni, o greşeal .
— ţea mai frumoas -i Afrodita, a r spuns el zeului
Hermes12. Şi, luând m rul discordiei, l-a dat zei ei
dragostei.
Dup aceast întâmplare, zei ele Hera şi-Atena au
plecat tare sup rate. Ele-au jurat s se r zbune nu
numai pe tân rul Paris, ci pe întreg oraşul Troia.
N-a r mas decât Afrodita, care l-a şi-ndemnat pe
Paris s plece în cetatea Sparta, unde domnea un rege
prieten, so ul Elenei cea frumoas . Şi s-o r peasc pe
Elena, regelui prieten, Menelau.

ŞI PARIS S-A ÎNFL ţ RAT. Pierzându-şi orice

st pânire şi chibzuire mai adânc , s-a înso it c-un alt
voinic şi s-au c l torit spre Sparta. Fl c ul care-l
înso ea era odrasla Afroditei şi-a unui prin p stor,
Anhise, tot din tulpina dardanian . Numele lui era Enea.
Şi, dup o c l torie destul de lung şi de grea, tinerii
au ajuns în Sparta. Aici regele Menelau i-a primit bine,
ca pe prieteni. E] tocmai trebuia s plece cu nişte treburi
din oraş. Pornea c tre insula ţreta. Şi a rugat-o pe
Elena s aib grij de voinici, în timpul cât o s
lipseasc .
 Dar cum s-a-ndep rtat din Sparta so ul Elenei,
Menelau, s-a şi ivit din sl vi un car, ce era tras de
porumbi e şi-o aducea pe Afrodita.
În urma ei venea şi Eros, zeul iubirii cel viclean, cu
aripile lui de aur. Zei a i-a vorbit Elenei, inând-o blând
pe dup um r, despre-nsuşirile lui Paris. Prin vr ji,
numai de ea ştiute, zei a l-a f cut pe Paris mult mai
frumos decât era. Iar Eros a intit pe soa a lui Menelau,
în inim , cu-o s geat -nveninat , şi a f cut-o s -
ndr geasc pe fiul lui Priam din Troia. Elena şi-a uitat
de cas , de so , de prieteni, de popor. S-a urcat pe
corabia unde-o-mbia Paris s vie, şi-amândoi au pornit
spre Troia13.
Când s-a-ntors Menelau la Sparta, mai, mai c nu-i
venea s cread c nu-şi mai reg seşte soa a. Supuşii i-
au povestit tot.
De sup rare, şi-a izbit fruntea de lespezi şi de ziduri.
Inima-i s-a f cut c rbune. Şi din nimica n-a pierit, c ci
îşi iubise mult so ia. Îns , fiind el un om puternic, şi-a
adunat iar şi sim irea. Şi-ndemnat de zei a Hera, a
plecat s se sf tuiasc cu fratele s u, Agamemnon, rege
în Argos, la Micena. L-au luat cu ei la sfat pe Nestor, alt
rege în elept, din Pilos.

IAR NESTOR LE-A REAMINTIT despre Elena c de

mic fusese pricin de ceart . Era atâta de frumoas ,
încât la doisprezece ani a fost r pit de Tezeu. A fost
nevoie s porneasc cei doi voinici: ţastor şi Polux, un
r zboi mare cu Atena, şi, liberând-o, s-o aduc iar în
oraşul p rintesc.
Când s-a f cut ceva mai mare, a trebuit s se m rite.
Şi Tindar, fostul rege-al Spartei, a dat de veste în Elada
c -i caut un b rbat Elenei; şi-acest b rbat îi va urma
pe jil ul s u regal, din Sparta. Deci, câ i sunt dornici s-o
pe easc , s vin în oraşul lui.
Dar ce s crede i? N-au venit unul sau doi, cum
credea Tindar. Ştiind-o to i aşa frumoas , s-au gr m dit
vreo nou zeci de regi şi cei mai mari eroi. Unii boga i,
al ii puternici sau în elep i sau iscusi i. Şi fiecare şi-o
dorea. Regele Tindar s-a temut c fata, alegând pe unul,
ceilal i or vrea s se r zbune, şi s-o isca vreo-nc ierare.
Atunci, la sfatul lui Ulise, regele insulei Itaca, i-a pus pe
cei veni i s jure c-or s respecte hot rârea pe care o va
lua Elena. Ea era liber s-aleag pe tân rul care-i
pl cea. Şi dac vreunul dintre ei ar fi-njosit pe cel ales şi
ar fi vrut s -i fure soa a, ceilal i erau datori s sar şi
s -i dea sprijinul cu oastea.
Au jurat câ i au fost acolo. Elena l-a ales, pe urm , pe
Menelau, un tân r chipeş. Tindar l-a hot rât urmaş. Au
f cut nunta. Şi to i ceilal i au plecat linişti i acas . Dar
jur mântul a r mas.
— Şi-acuma uite-a venit vremea, a gr it în eleptul
Nestor, c Menelau a fost jignit şi soa a lui i-a fost
r pit . Deci, cei care-am jurat atunci suntem datori s -l
ajut m…
Îns tot Nestor i-a-ndemnat ca, mai-nainte de r zboi
s -ncerce o împ c ciune. S -i cear deci regelui Priam
s -napoieze pe Elena şi avu ia ce fusese luat de Paris,
de la Sparta.
Priam l-a întrebat pe Paris; dar Paris nici n-a vrut s-
aud .
— Elena e so ia mea, a strigat el cu îndârjire. N-o dau
pentru nimic în lume. De-ar fi s -nceap şi-un r zboi…
Şi, aflând ştirea, Agamemnon a chemat regii din
Elada s -i vie to i într-ajutor. S -l r zbune pe Menelau.
M rul discordiei, pe care îl aruncase reaua Eris,
stârnise ura-ntre zei e. Ele îi a â au pe regi. Şi regii
porunceau mul imii s se jertfeasc pentru ei. Poftele lor
şi certurile f ceau din nou s curg sânge.
Se-ncepea deci r zboiul Troiei. R zboiul cel mai crunt
de care se povesteşte prin legende.
Învinşii şi înving torii vor suferi deopotriv şi vor pieri
aproape to i, l sând o jale f r margini în Europa şi-n
Asia.

DAR PÂN-ATUNţI S AMINTIM c Menelau şi

Agamemnon, cei doi feciori ai lui Atreu – numi i de-
aceea şi atrizi – trimiteau soli din rm în rm,
chemând pe regi, cu oastea lor, în vestitul oraş Aulida14
Astfel, în insula Itaca, o insul s r c cioas , unde
domnea pe-atunci Ulise15, plecase grabnic Palamede, un
fiu al regelui Eubeei.
— Avem nevoie de Ulise, spunea trufaşul
Agamemnon. Este iste şi priceput. Ne poate sf tui la
multe. El este cel care a dat ideea, mai de mult, în
Sparta, ca regii s -şi jure credin şi sprijin de va fi
nevoie…
Îns de la acea-ntâmplare trecuser atâ ia ani. Omul
se schimb între timp. Ulise se c s torise cu o copil ,
Penelopa, o var bun a Elenei. Ţa dobândise şi un
prunc, numit de mam Telemah. Iar pruncul era înc -n
faş . Deci nu-i era deloc pe plac s -şi mai primejduiasc
via a, pentru a-şi ine jur mântul. Nu-i mai era pe plac
r zboiul şi se gândea c nu e drept s moar oameni cu
duiumul pentru o ceart -ntre doi regi.
Şi, aflând el c a venit în insul prin ul Eubeei, s-a
pref cut c e nebun.
A înjugat la plug, al turi, un cal schilod şi un asin; şi
apoi cu ochii r t ci i, bolborosind r zle e vorbe, Ulise se
f cea c ar şi nu-l cunoaşte pe trimis.
Iar când trimisul Palamede îi rostea vorbe pe-n eles,
el se f cea c nu-l aude şi arunca pe brazd neagr , în
loc de boabe de secar , nişte grunji m run i i de sare.
Atâta doar c Palamede era destul de în elept şi a
b gat uşor de seam c vrea Ulise s -l înşele. S-a dus în
grab la palat. A luat copilul lui Ulise, pe dr g laşul
Telemah, şi s-a întors cu el pe câmp. L-a aşezat pe
Telemah în drumul plugului de lemn.
ţând a v zut Ulise îns c plugul s u va reteza trupul
micului Telemah, şi-a oprit calul şi asinul – şi a gr it lui
Palamede:
— Da!… Ai ghicit. M-am pref cut. Nu mai vream s
pornesc la lupt … R zboiul nu-mi mai este drag. Nu
vream s se mai verse sânge şi s c lc m cet i str ine,
pentru o toan de regin şi pentr-un prin nechibzuit.
Vreau s tr iesc tihnit acas lâng iubita-mi Penelopa şi
lâng fiu-mi Telemah.
 Dar, neavând totuşi ce face, Ulise s-a g tit de drum,
ca s -şi p streze jur mântul, l sând în urm casa
drag , copilul mic, înc în faş , şi pe so ia-i
credincioas , pentru un timp îndelungat.

ÎNS VESTITUL PROFET ţALHA îi spusese lui

Agamemnon c nu vor cuceri cetatea regelui Priam cel
bogat, de nu or s atrag -n lupt pe neîntrecutu-Ahile.
Acest Ahile era fiul frumoasei nereide Tetis, cea
m ritat cu Peleu, regele din Tesalia.
La nunta ei zvârlise Eris între zei ele-olimpiene m rul
discordiei, pe care îl d ruise Afroditei fiul lui Priam,
mândrul Paris.
Zei a nereid Tetis ştia c pruncul s u Ahile va creşte
mare şi puternic. Va fi viteaz ca nimeni altul. Numele
s u o s r mân nemuritor în b t lia dat sub zidurile
Troiei. Dar lui îi hot râse Moira – destinul cel ne-
nduplecat – s -şi piard zilele acolo.
Şi, cunoscând aceast tain , zei a Tetis, mama sa,
c uta s lupte şi cu Moira şi s îl scape pe Ahile de
soarta care-l aştepta.
În acest scop, înc de mic, îi ungea trupul cu
ambrozie, ca s -l fac nemuritor. Îl vâra-n fl c ri s -l
c leasc . Ţa, într-o noapte, s-a dus şi pân la Hades în
Infern. Acolo şi-a sc ldat în Stix, râul cel înfricoş tor, pe
pruncul s u abia n scut.
 Atât c-atunci când îl vârâse în fl c ri, pentru a-l c li,
şi când îl cufundase-n râu, Tetis îşi inuse copilul de un
c lcâi, c lcâiul stâng.
Îşi sc ldase copilu-n Stix, pentru ca nici un fel de
arm s nu-i mai poat r ni trupul. Nu se gândise îns
Tetis c , apucându-l de c lcâi, locul acela-i va r mâne
pe totdeauna nec lit16.
În acest fel fiul zei ei nu mai putea fi doborât, decât
dac era lovit în locul nec lit în Stix.
Acum când are loc povestea, Ahile se f cuse mare. ţa
şi mul i al i eroi de seam , fusese dat de mititel
b trânului centaur Hiron, ca s -l înve e meşteşugul
armelor şi al vân toarei.
Se povesteşte c la Hiron fiul lui Tetis s-a hr nit doar
cu m duv şi cu creier de pui de urs şi cu ficat de leu
n prasnic. Nici nu se ridicase Ahile mai mult de-o
şchioap şi lupta ca un b rbat, ucigând fiare prin codrii
de pe Pelion.
Iar când fugea, putea s -ntreac şi c prioara cea mai
iute şi cea mai sprinten din mun i. Nu v mai spun c
înv ase s cânte minunat din gur , acompaniindu-se
cu lira. Iar viersul lui vr jea pe oameni şi chiar pe zeii
din Olimp.
Pe-acest fl c u vroiau s -l aib , în r zboi, lâng ei,
atrizii, la ceasul când vor izbi Troia. Iar Agamemnon
trimisese, de ast dat , pe Ulise, s -l caute şi s -l
cheme-n lupt pe fiul regelui Peleu şi al gingaşei nereide,
cea cu picioare de argint.
 ÎNS , AFLÂND ZEI A TETIS de planul lor, s-a temut
straşnic c fiul s u îşi va da via a în fa a zidurilor Troiei.
Îngrijorat , a ieşit din marea verde şi adânc . L-a
chemat lâng ea pe-Ahile, şi v zându-l, i-a gl suit:
— Te du f r nici o z bav în insula unde domneşte
regele prieten Licomede17. Acolo ai s te ascunzi în haine
femeieşti, Ahile… ţum eşti de alb la chip, frumos,
nimeni nu o s deosebeasc pe fetele lui Licomede de
fiul regelui Peleu…
Ahile s-a împotrivit. Dar mama, Tetis, i-a cerut s -i
dea-ntru-totul ascultare.
Şi, cum Ahile-şi iubea mama şi nu vroia s-o
nec jeasc , a pornit c tre insul . Iar Licomede, regele,
sf tuit de zei a Tetis, l-a-n-veşmântat pe fl c iandru în
haine albe, femeieşti şi l-a ascuns într-un palat, unde
st teau fetele sale.
În acest timp, şi Agamemnon şi Menelau, b trânul
Nestor, şi Palamede şi Ulise îi c utau urma lui Ahile şi
nu puteau s i-o mai afle.
De n-ar fi fost prorocul Calha, care vedea în
dep rtare, n-ar fi putut s -l mai g seasc . Dar ţalha i-a
vestit pe regi c odrasla zei ei Tetis i-ad postit de
Licomede.
Ei, cin’s mearg pân-acolo? ţine s -l afle pe Ahile
între frumoasele copile ale regelui Licomede?
 S-AU SF TUIT ŞI S-AU GÂNDIT s îl trimeat pe
Ulise, st pânul insulei Itaca. El nu venise cu pl cere.
Fusese chiar silit s plece, îns acuma se g sea în
tab ra lui Agamemnon şi, potrivit vechilor datini şi
jur mintelor f cute, trebuia s dea ajutorul atrizilor s
biruiasc , prin minte şi prin vitejie.
Ulise s-a schimbat de haine, f cându-se negu tor. S-
a dus apoi c tre palatul acelui rege Licomede, purtând
cu el salbe de aur, br ri, cercei, v luri alese. Îns ,
între acestea toate, vârâse şi un coif, un scut şi-o suli
str lucitoare.
Fetele regelui s-au strâns numaidecât s vad marfa,
şi între ele se gr bise şi fl c ul zei ei Tetis. Ulise cerceta
cu ochii s vad unde e b iatul, îns nu desluşea deloc.
Atunci le tot întindea marfa şi le-mbia s-aleag salbe,
br ri sau v luri, dup plac. Toate prinseser în mâini
bijuterii scânteietoare şi v luri, care mai de care mai
albe, mai frumos brodate. Numai Ahile se uita, cu jind,
la armele de-aram , la scut, la suli şi coif.
Şi tot atunci, înso itorii lui Ulise, ce r m seser la
por i, au început s sune tare din trâmbi e şi din
chimvale. Fetele au fugit speriate, crezând c -ncepe
vreun r zboi. Îns Ahile-a luat o lance şi s-a şi repezit
spre por i, gata s apere palatul.
V zând c planu-i reuşise, Ulise a gr it spre rege:
— Acesta nu e fata ta. E un voinic numit Ahile. Las -l
s plece la r zboi, unde îl cheam Menelau. S -şi
dovedeasc voinicia. Este ruşine s r mân ascuns, în
v luri, printre fete…
— Adev rat, a spus Ahile. Nu sunt fecioar , sunt
fl c u. Potrivit jur mântului f cut de tat l meu, Peleu,
la nunta frumoasei Elena, am datoria s -l ajut pe
Menelau s se r zbune, chiar dac eu o fi s mor.
Apoi şi-a smuls v lul cel alb şi cununi a de pe plete,
şi-a pus în schimb coiful lucios, cu creasta fâlfâind în
vânt. A luat în mân -o sabie şi a plecat dup Ulise.
Se zice c a mai primit de la tat l s u, Peleu, o
platoş şi nişte arme. Peleu le c p tase toate de la zeii
nemuritori, la nunta cu iubita-i Tetis. A mai primit o
suli , cu însuşiri miraculoase, de la bunul centaur
Hiron, şi o pereche de cai albi de la Poseidon furtunosul,
aprigul zeu al m rilor.
Aşa s-a-nf işat Ahile în portul renumit Aulida, unde,
precum ne spun poe ii, se adunaser , la rm, o mie o
sut optzeci şi şase de cor bii, purtând pe ele peste-o
sut de mii de oameni înarma i18.

REGII ERAU ÎN FRUNTEA OASTEI – în care trase de

cai ageri – purtând pe ei armuri bogate, platoşe bune de
aram împodobite şi cu aur, având pe cap coifuri înalte
cu coamele din p r de cal şi col i lucioşi, albi, de mistre .
În mâini aveau arme de pre , s bii cu tecile de-argint,
l nci lungi, t ioase, de aram , pulpare pe picior şi
scuturi. Oştenii cei de rând luptau numai cu suli e şi
praştii. Ei trebuiau s se supun poruncilor, destul de
aspre, date de regi sau basilei.
Oastea cea mare se-mp r ea pe triburi, fratrii şi pe
gin i19.
Iar dintre regi cei mai de seam erau viteazul
Agamemnon şi Menelau, fratele lui, feciorii regelui Atreu;
apoi preaîn eleptul Nestor. Urmau Ulise cel iste şi
Diomede preacuviosul şi Aias de la Salamina şi un alt
Aias din Locrida şi Palamede şi Patrocle şi Filoctet, şi
câ i, şi câ i… Dar între ei lucea Ahile cu oastea lui de
mirmidoni, ca un luceaf r între stele. Atât era de ne-
ntrecut în meşteşugul armelor.
Numai c flota asta mare – cântat -n vechile legende
– de la-nceput a fost lovit de mari furtuni ce-o
r v şeau, când încerca s ias -n larguri. Iar mai târziu,
dup furtuni, vântul a contenit s sufle şi pânzele s-au
moleşit ca nişte aripi ostenite. Flota n-a mai putut s
p r seasc rmul aulic vreme lung şi mul i oşteni
z ceau de friguri şi alte boale misterioase.
ţa s cunoasc adev rul – de ce nu puteau s
porneasc înspre Troada c tre Asia – regii l-au întrebat
pe Calha. Calha le-a spus c o zei , şi-anume Artemis,
fecioara, e sup rat r u pe el, pentru c regele-
Agamemnon îi ucisese-o c prioar , care-i era zei ei
drag . Deci, dac vor s reuşeasc în întreprinderea lor
grea, regele trebuie s -şi jertfeasc pe o copil , Ifigenia.
 SILIT DE ţEI DIN JURUL S U, regele a trimis un sol
la ţlitemnestra, soa a lui, sora Elenei cea frumoas , şi i-
a cerut s îi trimit pe fata sa, pe Ifigenia, zicând c vrea
s o m rite cu fiul lui Peleu, Ahile20.
Când a sosit corabia, purtându-le pe Ifigenia şi pe
regina Clitemnestra, Agamemnon nu le-a ieşit nici
m car în întâmpinare.
Oştenii-au smuls-o pe copil de lâng mam şi au
dus-o într-un sanctuar, s-o preg teasc pentru
groaznicul sacrificiu.
A plâns zadarnic Clitemnestra. Regele-şi ascunsese
fruntea sub un veşmânt întunecat. Nu vrea s -şi vad
nici so ia şi nici copila mult iubit . Porunca dat de zei
trebuia iute-ndeplinit , ca flota s poat porni şi oştile
s biruiasc …
ţâ iva voinici au vrut s-o scape şi au luat armele în
mâini.
Îns copila i-a oprit, cu ochii îneca i în lacr mi:
— Nu v rsa i sânge în zadar. M voi jertfi de
bun voie, ca tat l meu s biruiasc în luptele
înfricoşate, ce vor urma foarte curând, dup ce eu n-am
s mai fiu…
Şi singur s-a-nf işat marelui preot s o-njunghie21.
Preotul şi-a-n l at cu itul ca s -i str pung inima, în
timp ce regele Agamemnon gemea îngenuncheat pe
lespezi, iar mama fetei se zb tea în bra ele oştenilor.
 Numai c -n clipele acelea, Artemis s-a înduplecat. Şi-
a amintit c Ifigenia îi aducea adesea jertfe, jurase s nu
se m rite şi s se fac preoteas într-un l caş sacru al
ei. Zei a s-a înf işat la locul jertfei şi a smuls-o pe
Ifigenia. A dus-o într-un templu-al s u, într-o p dure
din Taurida22, unde-a f cut-o preoteas . Iar în locul
Ifigeniei, spre uşurarea tuturor, a pus zei a o cerboaic .
Şi, dup ce s-au s vârşit slujbele c tre Artemis,
vântul a-nceput iar s bat . Flota a lunecat pe ape c tre
Troada dep rtat şi regii s-au înveselit.
E drept c au mai poposit şi pe-alte rmuri, unde
oastea şi-a pr p dit câ iva oşteni. Dintre aceştia cel mai
greu i-a durut faptul c-au pierdut pe Filoctet, acela ce
primise-n dar de la Heracle armele lui biruitoare.
Filoctet a r mas în Lemnos. Fusese r u muşcat de-un
şarpe şi suferea îngrozitor. Rana lui mirosea urât.
Oştenii nu puteau s -ndure acest miros nesuferit.
În sfârşit, dup multe zile şi r t ciri şi vânturi rele,
cor biile aheiene au ajuns lâng Asia. Trebuiau numai
s debarce. Dar nimeni nu-ndr znea s sar pe rmul
regelui Priam, fiindc prorocul le spusese c primul care
va atinge p mântu-acesta va muri.
Ce-i de f cut? St teau cu to ii pe pun i şi nu vroiau
s sar .
Atunci ce i-a tr snit prin minte iste ului de la Itaca?
S dea exemplu celorlal i, f r s se primejduiasc . A
aruncat un scut pe rm şi a s rit, da-n aşa fel, încât s
n-ating p mântul, ci numai scutul de aram . Astfel, el
a s rit întâiul şi nu i s-a-ntâmplat nimic. ţeilal i oşteni,
v zând c sare regele insulei Itaca, r mânând teaf r,
neatins, şi-au f cut vânt de-asemenea.
 -

CEL CARE I-A ÎNTÂMPINAT a fost eroul troian,

Hector, cel mai voinic şi mai viteaz dintre odraslele lui
Priam. Şi Hector şi-a azvârlit lancea c tre oşteanul
Protesilau, care-a-nroşit numaidecât, cu sângele-i, glia
troian . De fapt, Hector vroia s-ating cu lancea lui
chiar pe Ulise. Îns Ulise s-a ferit. În urm -i venea
Protesilau. Şi lancea i s-a-nfipt în piept, fiind cel dintâi
dintre r zboinici c zut pe rm, în fa a Troiei.
Pe urm a s rit Ahile, urmat de prietenu-i Patrocle, şi
cei doi Aias, şi al i regi, care s-au şi încins la lupt .
Oştenii regelui troian au trebuit s se retrag şi s se-
nchid în cetate.
Mult mai departe de cetate şi-au f cut grecii tab ra.
Tab r mare şi întins , cu mii şi mii de corturi. Iar în
mijlocul taberii era o pia foarte larg . Aici se adunau
oştenii în fa a cortului regal, al celui care conducea
întreaga oaste, Agamemnon. În apropiere, lâng pia ,
îşi ridicase cortul s u şi preaiste ul din Itaca. El era
dornic s aud , s afle şi s ştie tot. De-aceea îşi pusese
cortul în aşa chip, încât nimica din ce se petrecea în
pia s nu scape privirii sale.
În schimb, la cele dou margini, în locurile cu
primejdii, şi-au f cut corturile lor regele de la Salamina,
voinicul Aias şi Ahile. Ei şi-au pus corturile astfel,
dorind s stea mereu de straj la cele dou capete ale
întinsei tabere.
 Spre partea unde era Troia, tab ra mai era ferit de
un val mare de p mânt şi-un şan s pat foarte adânc.
R zboiul dintre oastea greac şi cea troian s-a-
nceput.
O!… Mintea parc se-nfioar de cât sânge a curs la
Troia. Oştenii-aduşi din Grecia şi cei pe care-i trimitea
regele Priam din cetate se ucideau unii pe al ii, dup
voin a regilor.

DAR DUP-O ALT PROROţIRE, Troia, cetatea-

mbelşugat , urma s sufere asediul vreme-ndelung ,
nou ani, mai înainte ca oştenii lui Agamemnon s-o
cuprind şi s-o distrug -n întregime.
În acest timp, destule glasuri cereau s se curme
r zboiul, s nu mai curg-atâta sânge pentru Elena cea
frumoas , r pit de troianul Paris.
Astfel, în Troia, o copil a regelui Priam, ţasandra, o
preoteas a Atenei, le ar tase tuturor c va urma
nenorocirea. Oştirea le va fi zdrobit . Troia va c dea
ruinat , şi-aproape to i vor fi ucişi.
La fel, în tab ra aheie, îi sf tuia des Palamede pe regi
şi pe eroi s curme acest r zboi încrâncenat care cerea
prea multe jertfe.
Dar nici în tab ra troian ţasandra n-avea ascultare,
şi nici la greci n-avea crezare mult chibzuitul Palamede.
Ba, profitând de întâmplare, Ulise a vrut s se
r zbune pe Palamede ce venise şi îl chemase din Itaca
şi-i dovedise şiretlicul, pe când se pref cea nebun.
În sinea lui gândea aşa: „Tu m-ai f cut s plec de-
acas , s -mi las so ia şi copilul, s lupt aici pentru
atrizi. Eu nu mai pot p r si lupta, c ci sunt legat prin
jur mânt. Vreau s te saturi de r zboi, şi de atrizi, şi s
pl teşti”…
… Şi-a-nceput s -l învinuiasc pe Palamede de
tr dare. Ulise era vorbitor f r pereche-ntre elini. A fost
crezut. Şi Palamede a fost luat şi osândit la moarte
crunt : s fie doborât cu pietre.
Aşa a pl tit Palamede, care-i chemase la r zboi şi pe
Ulise şi pe al ii. Şi luptele au d inuit din ce în ce mai
sângeroase.

IAR ANUL CEL DE-AL ZECELEA e povestit de regele

poe ilor elini, Homer23. În acest an a venit Hrises, preot
al zeului Apolo, cerând regelui Agamemnon s -i dea-
napoi pe fata lui: Hriseis, ce-i fusese luat ca roab de
nişte oşteni. Regele l-a gonit pe Hrises cu vorbe grele şi-
mbrânceli. Atunci preotul s-a rugat de zeul s u s -i
pedepseasc pe-aheii cei înfumura i.
Apolo, ascultându-i ruga, şi-a întins arcul şi-a intit
în tab ra lui Agamemnon. În toat tab ra aheie ciuma a
n p dit cu furie. Mureau ca muştele oştenii. Zilnic
mureau sute şi mii.
 Durase molima aceasta ceva mai mult de nou zile,
când Calha i-a vestit pe regi c molima nu va-nceta,
decât în clipa când Hriseis, robita fiic a lui Hrises, va fi-
napoi la tat l s u.
Ahile, auzind vestirea, s-a-nf işat în adunare şi i-a
cerut lui Agamemnon, cel ce era st pânul fetei, s i-o
dea înapoi lui Hrises, şi astfel molima s piar .
Regele, fiu al lui Atreu, nebiruitul Agamemnon, s-a
sup rat îns nespus şi a rostit c tre Ahile:
— Pentru c-Apolo îmi ia roaba, iar tu, Ahile, îl aju i,
voi lua, în schimb, pe roaba ta, Ţriseis cea îmbujorat ,
care î i este-atât de drag …
Degeaba Nestor şi cu al ii au vrut s -mpiedice pe rege
s s vârşeasc fapta asta: c ci îngâmfatul Agamemnon
n-a vrut s in socoteal şi, folosindu-se de dreptul pe
care îl avea în oaste, a luat din cortul lui Ahile pe roaba
lui cea mai iubit .
Ahile a dus la şold mâna, s prind sabia, s lupte şi
s -l ucid pe acela care-l jignise-atât de tare, dar l-a
oprit Palas-Atena. Ea i s-a ar tat în fa şi, nev zut de
ceilal i, a rostit numai spre Ahile:
— Eu am solie de la Hera, zei a cea cu bra e albe, s
te împiedic de la sfad . Veni-va ziua când tu însu i vei
în elege c-a fost bine s nu te lup i cu Agamemnon… şi
daruri vei primi-ntreite.
Ahile s-a plecat zei ei, a l sat sabia la şold; dar,
mâniat peste m sur , a mai rostit lui Agamemnon:
— Va veni ceasul, Agamemnon, tu, care ai nesocotit
pe cel dintâi viteaz aheu, tu, care te fereşti de lupte şi-i
jupoi pe supuşii t i, s gemi din greu… Oastea aheie va
fi zdrobit-atunci de Hector, venit din tab ra troian . Va
fi îns târziu, s ştii, când ai s - i în elegi greşeala. Nici
tu, nici nimeni n-o s poat s le ajute-aheilor. Amar,
amar va fi de ei…
Aşa gr ia mâhnit Ahile…
Iar pe-o corabie cu pânze, sus pe catarg, se afla Eris –
Eris, discordia, zei a care-nte ise iar şi vrajba. Şedea
sus pe catarg zei a, şi tare se mai bucura de cearta care
izbucnise între Ahile şi-Agamemnon, ceart ce-i va costa
pe greci nespus de mult, nespus de greu, în fa a
zidurilor Troiei.

SUP RAT PREA ADÂNţ, AHILE a p r sit îndat lupta

şi nici n-a vrut s mai aud despre r zboiul cu troienii.
În acest timp, zei a Tetis cea cu picioare de argint s-a
ridicat din apa m rii şi pref cându-se în cea a plutit
pân în Olimp. Acolo a îngenuncheat lâng picioarele lui
Zeus şi, suspinând, i-a amintit c i-a fost veşnic
credincioas . L-a ajutat şi-atuncea când a fost el
primejduit de o urzeal -a zeilor, în fruntea c reia sta
Hera. Ea l-a vestit numaidecât; ba i-a trimis în ajutor pe
un gigant, pe Ţriareu. Iar Zeus, ajutat în lupt de
Briareu, i-a biruit cu uşurin pe r zvr ti ii din Olimp.
De ast dat , ea, zei a, îl roag pe m re ul Zeus s
sprijine oastea lui Priam şi s -i loveasc pe ahei, în aşa
chip ca Agamemnon s nu mai poat face fa . S fie
astfel nevoit s îl implore pe Ahile s se întoarc iar în
lupt .
 — Numai aşa, feciorul meu, cel înjosit de
Agamemnon, îşi va rec p ta m rirea şi cinstea care i se
cuvin, a gl suit zei a Tetis.
Iar Zeus, amintindu-şi bine de ajutorul dat de Tetis, i-
a promis sprijinul cerut. Ţa, înc în aceeaşi noapte, a şi
trimis la Agamemnon pe zeul viselor, Morfeu. Zeul a luat
înf işarea b trânului în elept Nestor, şi-n vis, l-a sf tuit
pe rege s-atace-n ziua urm toare Troia, cetatea cea
bogat , cu uli i largi şi pietruite, pentru c o va cuceri.
— Hera, ce ine cu aheii – îi spunea-n vis b trânul
Nestor – i-a sf tuit pe ceilal i zei: Apolo, Ares, Afrodita,
to i câ i erau de partea Troiei, de ast dat s o lase
prad vitejilor ahei…
Trezit din vis, cu mul umire, regele a şi dat porunc
s se adune toat oastea, în larga pia -a taberei. S-a
îmbr cat în haine scumpe, inându-şi spada cea intat
în stropi str lucitori de-argint, prins frumos pe dup
um r, având în mâini sceptrul regal, şi s-a înf işat, cu
fal , în fa a oştilor greceşti.
— Vitejii mei – le-a rostit el, gândind s -i pun la-
ncercare dac sunt gata pentru lupt ori vor s se
întoarc -acas – mare-i osânda ce ne-o dete din cer
neînduratul Zeus. Sunt nou ani de când lupt m, aici,
sub zidurile Troiei, iar biruin a e departe. ţe-a i zice voi,
dac v-aş spune s l s m chiar acum r zboiul şi s ne-
ntoarcem pe cor bii, la vetrele din ara noastr ? ţe-a i
zice? Hai, r spunde i iute…
 ŞI-ATUNţI… ATUNţI S-A PETRECUT un lucru
negândit de rege.
Dorul de duc şi de pace i-a zguduit pe to i oştenii.
Gloata cea mare, adunat , s-a cl tinat ca un talaz.
Oastea p rea c este-un lan, când bate vântul peste el
şi-i scutur spicele dese. ţu ipete fugeau oştenii buni-
bucuroşi c tre cor bii, într-un nor greu de pulbere.
Nimeni nu mai gândea s-aduc lui Agamemnon vreun
r spuns. To i ridicau proptelele, care ineau bine la rm
cor biile aheiene. ţhiotul lor se ridica pân la cer de
bucuria nest vilit a plec rii.
ţum s mai po i ine o oaste atât ade dezl n uit şi
gata s se-n-toarc -acas ? Desigur, to i ar fi plecat. Îns
din ceruri vegheau Hera şi cu Atena deopotriv .
Ele aveau de r zbunat fapta feciorului lui Priam. Şi
nu puteau deloc s uite c d ruise m rul scump
fermec toarei Afrodita, spunând c ea e mai frumoas
cu mult ca Hera şi Atena.
De-aceea Hera şi Atena juraser s nimiceasc Troia
cu uli i pietruite; şi-acum, vedeau c fuge oastea. ţum
s-o opreasc ?
— Fugi, Atena, a strigat Hera, fugi degrab şi f ce-oi
face şi opreşte-i din goana asta nebuneasc .
Atena a zburat pe rmuri lâng iste ul din Itaca:
— Nobile rege, a zis ea, vre i s l sa i ner zbunat
crima netrebnicului Paris? ţ lca i sfintele jur minte?
Du-te mai iute şi adun oastea, s nu se risipeasc . De
nu m-ascul i, nu- i mai vezi soa a, pe Penelopa, şi
copilul.
Ulise, auzind îndemnul şi amintindu-şi de so ie şi de
copil, a alergat c tre cor bii.
ţu vorba lui meşteşugit i-a-ntors pe to i la adunare.

APOI ACOLO-N ADUNARE, având al turi pe Atena,

Ulise le-a vorbit din nou cu-atât de mare m iestrie, încât
to i s-au înduplecat.
S-au hot rât s stea la Troia, pân vor cuceri oraşul
regelui Priam cel bogat şi îl vor pedepsi pe Paris.
Astfel s-a început iar lupta. Oştile iar s-au înfruntat.
În fa a taberei troiene ieşise însuşi mândrul Paris,
care era învesmântat într-o piele de leopard, având la
şold o sabie, pe spate arcul şi o tolb şi, în mâini, dou
suli e. Dar v zându-l pe Menelau, so ul Elenei cea
frumoas , s-a-nsp imântat şi a fugit. A trebuit s vin
Hector, cel mai viteaz dintre feciorii regelui Priam de la
Troia, şi s -l întoarc iar la lupta cu Menelau, so ul
Elenei.
S-a-ntors la lupt din nou Paris, dar Menelau s-a
repezit cu-atât de mare îndârjire, încât, de n-ar fi fost
zei a iubirii şi a frumuse ii, s -i vin iute-ntr-ajutor,
Paris ajungea atunci rob. ţ ci Menelau îl înşf case de
coiful lui str lucitor pe Paris cel înfricoşat şi îl târa spre
tab ra unde s l şluiau aheii.
S-au dat iar multe lupte grele, pân ce îndr zne ul
Hector a hot rât s-arunce-n mare pe-aheii care asediau
oraşul tat lui s u, Priam.
Şi-a luat r mas bun de la soa , preadevotata
Andromaca, şi de la micul s u fecior, Astianax cel
dr g laş, şi de la mama lui, Hecuba.
Nu ştia de se mai întoarce sau o s plece dup lupt
c tre regatul mohorât, unde domneşte zeul Hades.
Lupta s-a început în zori, precum vroise însuşi Zeus.
Mai mult, chiar el s-a coborât pe creştetul muntelui Ida
şi de acolo a zvârlit un tr snet însp imânt tor în tab ra
lui Agamemnon. Oastea lui s-a înfricoşat şi a-nceput s
se retrag .
V zând c iar şi grecii fug, Hera l-a rugat pe Poseidon
s le vie în ajutor şi a trimis-o pe Atena s ia şi ea parte
la lupt .
Dar chiar aşa, cu sprijinul zei elor Hera şi-Atena,
grecii tot au fost puşi pe fug . Troienii erau ajuta i acum
de pream re ul Zeus, la rug min ile lui Tetis cea cu
picioare de argint.

ŞI, DIN AMŢI IA ZEI EI, s-a f cut un m cel cumplit.

Grecii erau amenin a i s fie pr p di i cu totul şi
azvârli i în apa m rii. Un singur om putea s -i scape, şi-
acel viteaz era Ahile, aşa cum pl nuise Tetis. El sta îns
sub cortul s u şi cânta liniştit din lir .
Acuma se ivise vremea când grecii-l vor ruga s vin ,
ca s -i salveze de pieire. Într-adev r, chiar Agamemnon
şi-a în eles marea greşeal de a-l fi înjosit pe-Ahile; şi,
trimi ându-i o solie cerea s -l ierte pentru fapta
nechibzuit ce-o f cuse. I-a trimis-o şi pe Briseis, roaba
sa cea îmbujorat , şi alte dou zeci de fete, luate din
Troia prizoniere, şi daruri scumpe. Ba-l ruga s -i fie
ginere, s -i ia pe o copil -a lui de soa .
Îns Ahile n-a primit. A r mas neclintit în cort. Iar
m celul a urmat mereu mai greu, mereu mai crunt.
Însuşi regele Agamemnon a fost r nit, împuns în bra ,
şi-a trebuit s p r seasc întinsul câmp al b t liei.
Moartea t ia tot mai fl mând vie ile-aheilor zdrobi i
şi ei fugeau, cuprinşi de spaim , în fa a cetelor troiene
conduse de marele Hector, fiul lui Priam cel b trân.
Fugind, ei ajunseser lâng cor biile de lemn, care se
leg nau pe mare. Şi Hector îşi pusese-n gând s ard
f r nici o mil cor biile aheiene.
ţând au p truns îns troienii în tab ra lui
Agamemnon, s-a ridicat cel mai bun prieten al lui Ahile
peleianul. Eroul se numea Patrocle.
— Ahile, a rostit Patrocle, de nu vrei s -i aju i pe
greci, d -mi mie zalele şi lancea. D -mi oastea ta de
mirmidoni. Troienii or s cread poate c ai intrat chiar
tu în lupt , şi asta-i va însp imânta, îi va goni de la
cor bii.
În timp ce grecii se jeleau, cu moartea-n suflet, la
cor bii, atâta s-a rugat Patrocle de prietenul lui cel iubit,
încât Ahile peleianul i-a întins armele cerute şi s-a-nvoit
ca mirmidonii s -l înso easc la r zboi.
 Dar dup voile lui Zeus, deşi Patrocle s-a luptat, ca
vulturul, cu însuşi Hector, pân la urm a c zut.
Cu mare greu, cu mare lupt , abia au izbutit aheii s
scape trupul f r via al lui Patrocle cel viteaz din
mâinile troienilor. Îns armura lui Ahile, pe care o purta
Patrocle, o luase prad de r zboi fiul lui Priam, dârzul
Hector.

CÂND A AFLAT AţEAST ŞTIRE, Ahile s-a

încrâncenat; şi-a pus cenuş peste plete şi a-nceput s
plâng -n hohot.
Plângea atât de desperat, încât l-a auzit din mare şi
mama lui, zei a Tetis, şi s-a pornit şi ea s plâng , de
jalea fiului s u drag,
A alergat spre el cu grab şi l-a-ntrebat:
— Feciorul meu, de ce i-e plânsu-atât de amarnic?…
Care-i durerea ce te arde şi cu ce pot s te ajut?
Ahile i-a r spuns zei ei:
— Mam , Patrocle a c zut. Hector l-a despuiat cu sila
şi de armura d ruit tat lui meu, la nunta voastr , de
c tre zeii olimpieni. Eu nu mai pot tr i pe lume, dac nu
izbutesc, în lupt s -l nimicesc pe cruntul Hector, s -l
r zbun astfel pe Patrocle.
— Dar ştii prea bine, a spus zei a, c dup asta vei
muri şi tu, aici, în fa a Troiei, precum î i e urzit de
soart …
 — De moarte nu m tem, o, mam , a dat r spuns
grabnic Ahile, acuma voi uita şi ura ce o aveam pe
Agamemnon şi voi intra din nou în lupt , numai ca s -l
dobor pe Hector…
Mama a în eles c fiul, orişice-ar fi s se petreac , tot
va pleca, tot va muri. Aşa c , neavând ce face, l-a rugat
doar s mai aştepte pân ce meşterul Hefaistos îi va
bate pe nicoval alt armur , alte arme.
Ahile s-a-nvoit cu asta, dar f r arme s-a urcat pe
parapet şi a r cnit atât de tare spre troieni, încât ei s-au
oprit în loc. În jurul capului, Ahile avea un nor mare de
aur care lucea pân departe.
În acest timp, zei a Tetis se şi dusese în palatul de-
aram al zeului Hefaistos. Acesta tocmai f urea nişte
trepiede fermecate, ce aveau ro ile de aur şi se mişcau
doar la porunc , f r s le ating nimeni.
Auzind cererea zei ei, Hefaistos a aruncat în foc
aram , cositor, argint şi aur lucitor; şi-a f urit întâi un
scut, pe care-a-nf işat m iestru cerul şi marea şi
p mântul, iar pe cer soarele, luna şi stelele
scânteietoare. Şi pe p mânt a aşezat dou oraşe mari,
bogate. Într-unul dintre ele-i nunt , în cel lalt este
r zboi.
A-nchipuit apoi pe scut şi un ogor; o hold mândr ; o
vie, toat înc rcat cu ciorchini negri pe haraci, în
întregime de argint; cirezi de boi, şi pe-o p şune turme
de oi albe ca neaua. Ţa a înf işat şi-o hor , şi un aed
ce-i desf ta pe tinerii care dan au în mijlocul oraşului.
Pe margini zeul a f cut ca un chenar râul, Ocean,
noianul apelor verzi care înconjur p mântul.
Şi, ispr vind cu acel scut, Hefaistos a mai lucrat, pe
nicovala lui uriaş , o platoş mai luminoas ca para vie-
a focului şi-o chiv r bine-ncheiat pe tâmplele eroului,
pe ea cu o creast de aur. Din cositor moale şi alb i-a
încropit dou pulpare, s -i apere picioarele.
Fiind apoi gata armele, le-a dat zei ei s le duc
iubitului s u fiu, Ahile.
Ahile-a primit armele şi s-a-mp cat cu Agamemnon.
La rug mintea lui Ahile, zei a Tetis a turnat peste
cadavrul lui Patrocle ambrozie şi nectar divin, ca s -l
p streze neatins de aripa putreziciunii.

APOI AHILE A PLECAT s se r zbune pe troieni. Iar

b t lia s-a-nte it precum urziser -olimpienii24.
R zboiul a durat cu furie pu in vreme şi aheii,
conduşi acuma de Ahile, au doborât pe cei mai vrednici
dintre eroii de la Troia.
Por ile Troiei s-au deschis, ca to i câ i mai tr iau s
intre. Nu a r mas acolo-n lupt decât fiul lui Priam:
Hector.
Zadarnic îl ruga Hecuba smulgându-şi pletele ei albe.
Zadarnic însuşi regele îl îndemna pe fiul s u s se
ascund în cetate. Hector vroia s se m soare cu marele
erou Ahile.
Întâi, ce-i drept, Hector, v zând înverşunarea lui
Ahile, s-a-nsp imântat şi a fugit. Dar s-a întors la
b t lie şi s-a luptat atâta timp, pân ce Hector a c zut
lovit de suli -n grumaz.
 Mai înainte de-a muri, Hector l-a implorat pe-Ahile
s -i dea p rintelui s u trupul. Îns Ahile n-a voit nici
s -i asculte rug mintea şi, murind Hector, i-a str puns
tendoanele de la picioare cu sabia lui cea t ioas şi l-a
legat cu o curea de carul s u str lucitor.
S-a repezit apoi în car şi-a târât trupul celui mort în
jurul zidurilor Troiei.
Mama, Hecuba, sta pe ziduri şi-şi smulgea p rul de
durere. Priam plângea în hohote şi to i troienii se uitau,
înm rmuri i, cum pâng rea Ahile trupul celui care
fusese Hector, cel mai viteaz dintre ei to i.
Auzind plânsul, n v lise pe ziduri îns şi Andromaca.
Jalea ei nu mai avea margini. inând în bra e copilaşul,
pe micul ei Astianax, îşi izbea fruntea şi striga:
— Hector, sunt singur de ast zi. Ţ iatul nostru va
r mâne f r nici o ocrotire, cum sunt copiii f r tat .
Las -m s te înso esc în negrele genuni, la Hades25.
Şi nimeni nu-i da alinare s rmanei soa e a lui Hector.
To i erau împietri i de spaim . Nu cutezau nici s
vorbeasc . Pierind Hector, cine putea s mai
z g zuiasc drumul aheilor c tre oraş?

ASTFEL S-A R ZŢUNAT AHILE de moartea celui mai

bun prieten. Şi el ar fi batjocorit la nesfârşit trupul lui
Hector, de nu ar fi venit chiar Tetis s -l roage ca s
înceteze.
 În acest timp au avut loc serb ri şi jocuri mari în
cinstea aheului c zut: Patrocle. Eroul a fost ars pe rug.
S-au f cut jertfe sângeroase. Pe rugul lui s-au mistuit şi
doisprezece prizonieri, dintre troieni, ucişi de-Ahile. Şi
boi şi oi şi cai şi câini. Ba, chiar Ahile şi-a jertfit pletele
lui cele frumoase, pe care le f g duise zeului râu din
ara sa, ce purta numele Sperheios, dac se va întoarce
teaf r.
În ziua cea de-a dou sprezecea, regele Priam a plecat
c tre aheii victorioşi. Era c l uzit de Hermes, dup
poruncile lui Zeus. Ducea cu el un car cu daruri: velin e
scumpe şi covoare, aur, lighene de aram , trepiede-nalte
şi o cup , pe care regele o primise, odinioar , de la traci.
Aşa ajunge la Ahile în toiul nop ii, nesim it, c ci era
ocrotit de Hermes. Intr în cort şi-mbr işeaz
genunchii, mâinile-amândou , duşmanului ce-i ucisese
atâ ia fii în b t lii, şi între ei, pe cel mai bun, pe
neuitatul viteaz Hector.
Îl roag , plin de umilin , în vreme ce în barba sur
lacrimi îi lunec şiroaie, s -i dea-napoi trupul lui Hector.
— O, preaputernice Ahile – îi spune el – adu- i aminte
de tat l t u, b trân şi el. Poate c şi oraşul lui e atacat
de vreun vr jmaş şi n-are cine s -l ajute…
Şi prin cuvintele acestea, Priam îi readuce-n minte
eroului pe tat l s u. Iar Ahile se îndur . Îi d -napoi
trupul lui Hector. Ţa înc îi mai hot r şte un timp,
dou sprezece zile, când şi r zboiul va-nceta, ca regele
s -i poat face feciorului s u, dup datini, slujbele de
înmormântare26.
Şi, înc în aceeaşi noapte, Priam s-a şi întors acas ,
purtând cu el trupul lui Hector. Cea dintâi l-a v zut
Casandra. Şi a trezit tot poporul. La c p tâiul celui dus,
s-au strâns so ia: Andromaca, mama: Hecuba, şi Elena
care stârnise tot r zboiul, şi fra ii lui, rude şi prieteni. Şi
to i plângeau cu dezn dejde, c ci el fusese-ap r torul
cel de n dejde al cet ii.
Iar de-l plângeau, plângeau chiar Troia. Oraşului i-era
aproape sfârşitul mult dorit de-ahei, în vremea când
Priam pornise slujbele de înmormântare ale lui Hector
cel viteaz.

PRIAM, REGELE DE LA TROIA, i-a f cut fiului iubit o

pream rea -nmormântare. Ahile, pe de alt parte, a
pus la cale mari întreceri, jocuri şi lupte-n cinstea celui
ce se dusese dintre vii, prietenul s u iubit, Patrocle. Apoi
s-a-nceput iar r zboiul.
Troia fusese mult sl bit în urma pierderii lui Hector,
cel mai de seam -ap r tor şi viteaz comandant de oşti.
Totuşi, în ajutorul Troiei a venit o armat mare, format
numai din femei. Erau vestitele-amazoane27 conduse de
Pentesileea, regina lor, fiica lui Ares. Ele luptau numai
c l ri, pe nişte cai care fugeau, pe câmpuri, iu i ca
vijelia.
La început oştirea asta de amazoane ne-nfricate i-a
biruit deplin pe greci, i-a gonit pân la cor bii. Dar a
ieşit pe câmp Ahile, şi amazoanele-au fugit. Nu a r mas
în fa a lui decât regina amazoan ; şi ea a aruncat o
lance. Lancea s-a frânt îns în scutul f cut de zeul
f urar, pe care îl purta Ahile. Şi fiul lui Peleu, Ahile, s-a
repezit c tre regin mai mâniat decât oricând. I-a vârât
suli a în piept; apoi i-a doborât şi calul.
Când i-a dat îns la o parte coiful de aur zim uit,
eroul s-a cutremurat. Pentesileea cea viteaz era de-o
frumuse e rar , şi, aşa moart cum era, Ahile s-a sim it
cuprins de dragoste pentru regin . Şi a jelit-o mult
vreme. Pe trupul ei însângerat, el a v rsat lacrimi amare
şi ar fi vrut s -i dea iar via . Dar umbra ei era plecat
c tre t râmul mohorât, în care st pâneşte Hades. Nu i-a
r mas eroului decât s dea troienilor trupul în epenit al
celei care fusese alt dat cea mai viteaz -ntre femei şi
cutezase s se lupte, pân la moarte, cu Ahile.
ţ zând regina cea viteaz , oastea de tinere-amazoane
s-a-napoiat în ara lor de lâng Pontul Euxin.

NUMAI ţ , ÎN AţEEAŞI VREME, i-a venit Troiei un

alt sprijin. Era Memnon, nepot lui Priam, rege peste
etiopieni.
Ahile n-ar fi vrut s lupte cu Memnon şi etiopienii.
Aceasta, fiindc mama sa, zei a nereid Tetis, îl
înştiin ase, mai de mult, c el se va sfârşi la Troia,
pu in vreme dup moartea acestui rege-etiopian.
Totuşi, în lupta început cu oştirea etiopian , Memnon a
doborât cu lancea pe Antiloh, fiul lui Nestor. Dup
Patrocle, cel r pus de Hector pe câmpul de lupt , la
nimeni nu inea Ahile mai mult decât la Antiloh. Şi,
îndârjit peste m sur , Ahile a uitat de toate şi a intrat,
pe loc, în lupt .
Legendele ne povestesc c Memnon ar fi fost feciorul
zei ei Eos-aurora. Purta şi el, ca şi Ahile, armur lucie
de aur, f cut tot de zeul şchiop, cel ce treb luia în
Lemnos.
În lupta care s-a încins, cei doi viteji p reau doi zei ce
se-nfruntau f r de team . Memnon a luat un pietroi
greu şi l-a zvârlit c tre Ahile. Feciorul nereidei Tetis s-a
cl tinat numai pu in; a r mas îns în picioare. ţu
suli a, s-a repezit c tre fiul zei ei Eos şi l-a str puns
adânc în piept. De disperare, biata mam , frumoasa
Eos-aurora, s-a-nv luit într-un nor negru şi-a trimis
vânturile repezi s -i ia pe aripe feciorul şi s i-l duc
într-o ar îndep rtat , unde ea s -l poat mult jeli în
voie.
ţ zând îns regele Memnon, urma sfârşitul lui Ahile.
Şi el, cu mintea-nvolburat , s-a avântat c tre troieni.
Atât era de-nverşunat, încât ar fi p truns în Troia. Dar i
s-a ar tat Apolo, cu nimb str lucitor pe frunte.
— Ajunge! Stai!… i-a spus Apolo, c ci ai v rsat râuri
de sânge… şi i-ai trimes zeului Hades mai multe umbre
în Infern, decât întreaga voastr oaste…
Îns Ahile, înfuriat c zeul i s-aşaz -n cale, a sim it c
îşi pierda firea şi, f r nici o chibzuial , i-a r spuns
aspru lui Apolo:
— Fereşte-te din calea mea! Nu te vârî în lupta asta. E
timpul s d râm m Troia; zadarnic o mai ocroteşti.
Şi cum Apolo mai şedea în fa a marelui Ahile,
amenin ându-I din priviri, fiul lui Tetis şi-a-n l at suli a
s-o azvârle-n zeu.

EI ŢINE, ÎNDR ZNEALA ASTA avea s -l coste mult

prea scump pe fiul nereidei Tetis. Zeul luminii s-a f cut
în acea clip nev zut. Îns pe zidurile Troiei şedea fiul
lui Priarn: Paris. V zând pe marele Ahile c şov ie în
fa a Troiei, Paris şi-a dus arcul la piept. A pus în strun
o s geat şi l-a intit cu-ndemânare pe cel mai brav
dintre ahei.
Îns Ahile, precum şti i, fusese descântat de Tetis în
apele râului Stix, râul cel negru din Infern, înc de când
era copil. Şi trupul lui, sc ldat în Stix, era acum tare ca
fierul. Nu putea fi r nit cu arma decât într-un loc, în
c lcâi. Asta fiindc zei a Tetis inuse pruncul de c lcâi
atunci când îl vârâse-n râu.
Mai mult înc , dup destin, Ahile nu putea s piar
de arma vreunui muritor, chiar dac -l nimerea-n c lcâi,
decât ajutat şi de-un zeu.
Astfel s geata ucigaş ar fi fost în zadar, de nu veghea
zeul Apolo. Îns , fiul zei ei Leto era turbat de sup rare,
pentru c-Ahile ridicase suli a c tre pieptul s u. Şi el a
îndreptat s geata lui Paris de pe zidul Troiei, drept în
c lcâiul lui Ahile. Ţa i-a mai dat s ge ii înc şi o putere
f r margini.
Ahile a sim it s geata c -l fulger şi a ştiut c se
apropie clipa mor ii; dar n-a l sat din mân arma, şi,
cl tinându-se uşor, tot a mai fug rit oştirea regelui
Priam de la Troia.
Lupta şi-l blestema pe-Apolo, care-i gr bise ceasul
mor ii.
— O, zeu trufaş, gl suia el, simt cum înghe ul îmi
p trunde în vinele acum sleite… Şi te blestem… ţum te
blestem!… Zeu nemilos, ce nu cutezi s mi te-
mpotriveşti în fa şi m loveşti doar pe ascuns.
Şi şi-a înfipt dup aceea suli a lung în p mânt. S-a
cl tinat şi a rostit c tre oştirile lui Priam:
— Vai vou , care v uita i la mine cum m
pr buşesc… Vai vou … ţhiar şi dup moarte, eu tot v
voi lovi cu sete. Şi prin urmaşii mei ahei, am s v
nimicesc oraşul în care v ad posti i, cu toate c zeul
Apolo, cu mama, lui, zei a Leto, şi Ares, Artemis şi
Xantos şi Afrodita cea frumoas încearc s v
ocroteasc . Vai vou !… a mai strigat el şi a c zut întins
pe rm, uriaş, cu fa a la p mânt.

TROIENII, AUZINDU-I GLASUL, o luaser din nou la

fug . Îns v zându-l c-a murit s-au întors repede s -i
smulg armura lui str lucitoare, f cut de zeul
Hefaistos.
În acest timp au venit grecii. S-a început un m cel
groaznic în jurul leşului întins în râna umed de
sânge.
ţei care se luptau mai dârz s scape trupul lui Ahile
erau Ulise din Itaca şi Aias de la Salamina. Aias îi luase
trupu-n bra e şi i-l ducea c tre cor bii; iar Ulise-l
ap ra.
ţând au ajuns în tab r , grecii au început s plâng ,
trântindu-se to i la p mânt. Iar plânsul lor l-a auzit
mama eroului Ahile, zei a nereid Tetis. Ea a strigat atât
de tare: „Feciorul meu! „… încât, de spaim , Troada s-a
cutremurat.
S-au f cut slujbe f r seam n. S-au înjunghiat mul i
robi troieni, tinere fete şi-alte jertfe: tauri uriaşi, cai ne-
nv a i înc la ham, dul i de paz , capre, oi şi s-au
v rsat vinuri alese ca liba iuni pentru cel mort.
Trupul viteazului Ahile a fost urcat apoi pe rug. La
înmormântare au cântat copilele marelui Zeus, cele cu
viers armonios, adic toate nou muze. Iar lupt torii, în
armuri, au strâns cenuşa lui Ahile, au pus-o în aceeaşi
urn cu-a prietenului s u Patrocle. Iar peste urn -au
gr m dit un munte mare de rân , podit şi sprijinit cu
pietre. Pe acest munte-au ridicat un monument de
marmur 28.
Dar dup moartea lui Ahile a fost o ceart -n tab r .
Cine-avea drept s -i moşteneasc armura marelui Ahile,
viteazului între viteji? Se certau mai ales Ulise şi Aias de
la Salamina. Ulise, fiindc -l ap rase; iar Aias, fiindc îi
dusese trupul în bra e, spre cor bii, dup ce îşi d duse
via a.
S-ar fi certat ei mult vreme, dac regele Agamemnon
nu f cea astfel ca Ulise s capete mândra armur . De
sup rare, mândrul Aias a-nnebunit şi s-a-njunghiat în
piept cu sabia sa lung .
 MURIND ŞI ÎNDR ZNE UL AIAS, regele de la
Salamina, dup Ahile şi Patrocle şi Antiloh, şi al i eroi,
s-ar fi p rut c oastea greac este destul de mult
sl bit … Îns , din acel ceas, r zboiul nu-i renumit prin
vitejii, ci prin ispr vile pe care le s vârşeşte preaiste ul
rege al insulei Itaca.
Prorocii ar tau c Troia nu poate fi înc distrus ,
pân ce n-or intra în lupt fiul eroului Ahile şi Filoctet,
acela care st pânea arcul lui Heracle. Arcul, cu-o tolb
de s ge i muiate în veninul hidrei.
A plecat dup ei Ulise.
Întâi a pornit c tre Sciros, unde st tuse-ascuns Ahile
în straie albe de fecioar . Aici Ahile se-ndr gise cu una
dintre fetele29 aceluia ce-l g zduise, şi ea îi d ruise-un
prunc. Pruncul era Neoptolem, ajuns fl c u în toat
legea.
ţu toat -mpotrivirea mamei şi lacrimile ei fierbin i,
Ulise face pe voinic s -şi cate armele, s plece şi s -l
r zbune pe Ahile cel abia doborât la Troia.
Se duc, pe urm , amândoi, pe insula numit Lemnos,
unde fusese p r sit nefericitul Filoctet muşcat r u la
picior de-un şarpe. Filoctet îi ura de moarte pe amândoi
fra ii atrizi. Îns Ulise, iscusit în vorbe blânde şi-
n elepte, îl face s se domoleasc pe urgisitul Filoctet.
Ţa înc i se-nf işeaz lui Filoctet, în vis, Heracle – dup
poruncile Atenei, sprijinitoarea lui Ulise. Iar Heracle-i
porunceşte lui Filoctet s uite vrajba şi s -l urmeze pe
Ulise, pentru c -n tab ra greceasc sunt fiii lui Asclepio,
care-or s -i vindece piciorul.
Filoctet pleac deci la Troia. Aici, într-adev r, erau doi
fii ai lui Asclepio, doi medici buni şi pricepu i, care i-au
lecuit uşor rana nespus de dureroas . Şi, cum eroul
Filoctet st pânea arcul lui Heracle, el a ucis mii de
troieni. Iar între ei l-a nimerit şi pe fiul lui Priam: Paris.
S geata lui fiind otr vit cu sângele hidrei din Lerna,
Paris, acela ce r pise din Sparta pe mândra Elena, a
în eles c va muri. Luându-şi adio de la soa , el s-a
ascuns în mun ii Ida, unde tr ise alt dat o via simpl
de p stor.
În chinuri neînchipuite, jelit de nimfe şi p stori,
frumosul prin , care d duse m rul de aur Afroditei, a
închis ochii şi-a murit.

AUZIND VESTEA C-A MURIT, al i prin i din Troia au

vroit s-o ia de soa pe Elena.
ţu toate c b tea la uş distrugerea cet ii Troia, ei
tot se mai certau acolo, care s-o aib pe Elena. Şi, dintre
to i, a dobândit-o un chipeş tân r: Deifob, frate cu Paris
şi cu Hector.
ţeilal i s-au o rât cu ciud , duşm nindu-l pe Deifob,
pentru c-o luase pe Elena, şi se certau mereu cu el… Şi
nu ştiau c -n vremea asta pe uli ele pietruite, chiar în
marea cetate Troia, se strecurase preaiste ul rege al
insulei Itaca, înveşmântat în straie rupte, f cându-se c -
i cerşetor.
El cerceta. Aflase totul. Ştia ce oaste-i preg tit .
ţunoştea cearta din palatul regelui Priam pentru soa a
lui Paris cel c zut în lupt .
Totuşi, se spune c Elena l-ar fi recunoscut îndat pe
regele de la Itaca, dar nu ar fi dest inuit aceast tain
nim nui, gândindu-se poate la vremea când grecii vor
intra-n cetate.
Ulise a r pit, pe urm , paladiul sau statuia Palas-
Atenei, pa care o zvârlise Zeus, din cer, la-ntemeierea
Troiei.
El a r pit statuia din lemn ceresc, deoarece se
spusese c Troia nu poate fi luat cât timp paladiul era
în templul din oraş.
Şi totuşi, dup toate astea – deşi Ulise împlinise ce-l
sf tuiser prorocii – oraşul Troia rezista. Mul imea sta
ad postit în dosul zidurilor tari, cl dite, dup cum se
ştie, de c tre doi zei olimpieni: Febus-Apolo şi Poseidon,
dup poruncile lui Zeus. Şi, tot cum hot râse Zeus,
aceste ziduri nu puteau s fie date la p mânt decât de
cei care aveau în st pânirea lor oraşul, adic numai de
troieni. Şi cum s -i faci chiar pe troieni s -şi sfarme
propriile ziduri?
To i s-au gândit; dar numai unul a dat ideea cea mai
bun . Acesta a fost tot Ulise.
 AHEILOR, LE-A SPUS ULISE, s meşterim un cal de
lemn… ţalul s fie-atât de mare, încât în pântecu-i s
intre cincizeci de-oşteni bine-narma i… Noi s ne facem
c plec m. Troienii or s vâre calul, îndat , în oraşul lor.
Şi fiind calul atât de mare, neînc pând firesc pe por i,
vor sparge zidurile singuri…
Unii au râs, dar Agamemnon şi Menelau, fra ii atrizi,
pre uiau sfatul lui Ulise. Au dat porunc unui meşter30
s fac -un cal mare de lemn.
În pîntecul acestui cal s-au vârât cincizeci de oşteni:
Neoptolem şi Filoctet şi Menelau, Aias cel tân r, Ulise şi
mul i al i eroi.
Dup aceea, Agamemnon cu grosul oştilor greceşti s-
au urcat grabnic pe cor bii şi au vâslit spre largul m rii.
De fapt, ei s-au f cut c pleac . Îns şi-au tras cor biile
pe lâng insula Tenedos, pândind de-acolo-nfrigura i tot
ce se petrecea pe coasta unde fusese tab ra.
Troienii au v zut plecarea şi se mirau nespus de
mult. ţum? Grecii pleac ? Zei cereşti!… Aşadar s-a
sfârşit r zboiul. Şi, bucuroşi, au alergat pe rmul înc
ud de sânge, unde luptaser atât.
Calul de lemn era acolo! Ce-o mai fi asta? Ce-i cu el?
Nu-n elegeau.
— S -l azvârlim în apa m rii! strigau unii dintre
troieni.
 — Ţa s -l aducem în cetate. S -l suim pe acropol , ca
semn al biruin ei noastre! r spundeau al ii-nveseli i.

S NU FAţE I UNA ţA ASTA! a gl suit atunci un

preot al zeului Febus-Apolo, ce se numea Laocoon. N-
ave i încredere-n ahei! Eu socotesc c -i vicleşug…
Şi a pus mâna pe o lance. A aruncat-o drept în cal.
Din cal s-a auzit un zgomot. Zgomot de s bii şi de
scuturi.
— Auzi i sunetul de arme! a mai rostit Laocoon.
Îns troienii n-ascultau, pentru c , din Olimp, Atena,
prin vr ji, le-ntunecase mintea.
Tocmai atuncea s-a g sit pe rmul m rii, în desişul
de p puriş, un oştean grec, pe trup cu urme de frânghii.
L-au adus regelui troian.
Oşteanul a-nceput s spun c-aheii au plecat spre
cas , s tui de-atâta r zboi; dar, la plecare, Agamemnon
a vrut s-aduc zeilor, drept jertf , un b rbat din oaste,
ca s le fie drumul lin. Şi l-au ales tocmai pe el, fiind
duşman al lui Ulise. Îns el s-a desprins de ştreanguri şi
s-a ascuns în p puriş, pân-au plecat cor biile.
— Dar acest cal? ţe e cu calul? a vrut s ştie apoi
Priam.
— ţalul a fost f cut anume! a dat r spuns şiretul
grec. Şti i c Ulise a furat paladiul din Troia voastr .
Fapta aceasta ruşinoas a sup rat-o pe Atena. ţa s o
poat îmblânzi, s nu le fac r u pe mare, precum i-au
sf tuit prorocii, au construit calul acesta. Dac -l ve i
duce în oraş, el v va ocroti de rele…
— Nu e adev rat. V minte!… a mai strigat Laocoon.
— V jur pe zei c e aşa!… a rostit mincinosul grec, ce
purta numele de Sinon.
Aici ar fi s ad ug m c -ntr-adev r Sinon era
oşteanul cel mai de credin al regelui de la Itaca. Şi
chiar Ulise îl l sase pe coasta asta din Troada, s -i
am geasc pe troieni, c ci era tare bun de gur .
— Nu-l crede i! a mai gl suit Laocoon cu voce tare. În
acest cal ne e pieirea…
ţum a rostit el vorba asta profetic , s-au ar tat, pe
fa a m rii, doi şerpi uriaşi, cu creste roşii. Din ochii lor
azvârleau fl c ri. Şi şerpii s-au târât pe rm, unde
Laocoon, b trânul, şi cu doi fii se preg teau tocmai s-
aduc o jertf zeului Apolo.
Şerpii fuseser trimişi de zeul m rilor, Poseidon, la
rug min ile Atenei, duşmana-nverşunat -a Troiei. Iar
şerpii s-au încol cit pe cei doi fii nevinova i. Laocoon a
vrut s -i scape. S-a repezit şi, disperat, a-nceput el lupta
cu monştrii; dar cei doi şerpi, mai groşi ca bra ul şi lungi
de dou ori cât omul, muşcându-l l-au înveninat, apoi i-
au sugrumat, pe rând, pe el şi pe cei doi feciori31.
 AŞA A FOST R PUS Ţ TRÂNUL, pentru c îşi iubise
Troia şi se luptase pentru ea.
Îns troienii au luat moartea s rmanului Laocoon
drept semn c zeii porunceau s vâre calul în oraş. Şi,
bucuroşi, cu g l gie, au început s -şi sparg zidul. Şi-
au spart ei zidul ca nebunii. Zidul acela înt rit, cl dit de
doi zei olimpieni, care le ap rau oraşul de-aheii cei
r zbun tori. ţ ci altfel calul n-avea loc, pe por i, s
intre în cetate.
Planul f cut de preaiste ul rege al insulei Itaca reuşea
astfel pe deplin. Ulise biruia din nou.
Troienii, în triumf, au dus calul de lemn pe-acropol ,
f când greşeli dup greşeli, şi apoi ferici i cu to ii au
petrecut pân târziu, istovind amfore cu vin, dan ând,
râzând şi f când planuri s -nceap ei acum r zboi cu-
aheii cei fugari pe mare.
Şi îmb ta i de vin şi planuri, şi obosi i de cânt şi dan ,
troienii au plecat, la urm , prin case s se odihneasc .
O!… ţâte visuri înfloreau în min ile atâtor nobili din
preabogatul oraş Troia!… O!… ţum dormeau de
mul umi i!…
Când, s-au z rit fl c ri uriaşe. Zgomot de arme a
sunat şi gemete înfricoşate, de oameni spinteca i de
s bii, s-au auzit de peste tot, din casele nez vorâte.
În toiul nop ii, când troienii dormeau atât de ferici i,
Ulise şi ceilal i ahei au p r sit calul de lemn şi, furişa i
pe uli e, au şi dat foc oraşului.
Şi tot atunci s-a întors flota. Prin zidul spart au
n v lit cetele crunte de ahei, în fruntea lor cu
Agamemnon.

TROIEI ÎI SOSISE SFÂRŞITUL. Troienii-au fost

surprinşi prin somn. Ţ rba i, femei, copii, cu to ii au
fost trecu i prin foc şi s bii. Pe uli ele pietruite curgea
un râu roşu de sânge. Fumul se ridica-n coloane şi
ajungea pân la cer, în timp ce pe p mânt curgea
sângele-n valuri înspumate şi vaietele sfâşiau v zduhul
pur al zorilor. ţ ci în palatele lui Priam, la acest ceas,
cu o secure, sp rsese por ile de-aram feciorul marelui
Ahile: Neoptolem, r zbun torul. Priam, b trân, b trân
ca lumea, tot încercase s mai lupte. Îns Neoptolem l-a
prins de plete şi l-a îngenuncheat în fa -i şi i-a vârât
sabia-n piept. Pe-Astianax, fiul lui Hector, l-au azvârlit,
din turn, cu sil , şi i-au sf râmat capul de pietre. Pe
Deifob, acela care luase de soa pe Elena, l-a ucis
însuşi Menelau. Ţa era gata s-o ucid şi pe fugara lui
so ie. Dintre b rba ii de la Troia, doar câ iva au sc pat
cu via . Aceştia au fugit în mun i. Pe fetele şi pe
surorile regelui Priam le-au luat roabe. Şi alte fete mai
frumoase au c zut roabe de asemeni. Pe celelalte le-au
ucis. Casandra, ce se-ascunsese în marele templu al
Atenei, a fost smuls de p r de Aias şi-mbr işat f r
voie, acolo, în l caşul sacru. Aias a d râmat în templu şi
statuia mândrei Atena, de care se prinsese fata. Şi
statuia s-a sf râmat.
În vremea asta, Andromaca, soa a lui Hector, era
prins de crudul fiu al lui Ahile, Neoptolem,
r zbun torul. ţu toate plânsetele ei, Neoptolem a luat,
ca sclav , pe Andromaca, din palat şi a târât-o la
cor bii.
Trei zile şi trei nop i, întruna, aheii au purtat în care
multele avu ii din Troia, ce le râvniser atâta: aur,
aram , pietre scumpe, stofe de pre , obiecte rare, statui
şi câte şi mai câte. Toate le-au înc rcat pe vase, ca s le
duc în Elada.
Şi nou zile sau mai bine, Troia s-a mistuit mereu.
Fumul gros s-a tot ridicat vestind popoarele vecine şi
cor bierii de pe m ri c Troia… Troia nu mai este. Au
nimicit-o aheienii; au jefuit-o-n-întregime; şi-au ars-o
pân -n temelii.
Numai Hecuba r m sese, dup legende, ca o umbr
r t citoare prin ruine. Aceea ce fusese soa a regelui
Priam cel puternic umbla cu p rul despletit, cu hainele
f cute zdren e, slab , uscat şi zbârcit , c utându-şi fiii,
fiicele, nurorile şi nepo ii. Şi ea, cu mintea r t cit , urla
şi şi-i striga pe nume. Plângea, acoperind cu lacrimi
pietrele negre-ale cet ii. Şi atât a plâns şi a urlat, încât
se zice c Hecuba s-a preschimbat, pe voia Herei, într-o
c ea, care s-a stins pe pragul casei, unde ea domnise-
odat ca regin …
 Note:

1. Troia se ridica pe dealul unde se afl ast zi localitatea

Hisarlâk, din Turcia. Lucrul acesta a fost sus inut în urma
cercet rilor arheologice f cute de înv atul german Heinrich
Schliemann. În acest fel, s-a ar tat c opera atribuit b trânului
aed orb, Homer, are şi o baz istoric , nu numai una legendar .
Luând ca temei cântece foarte vechi, despre un r zboi dus de
c tre c peteniile tuturor triburilor din Grecia împotriva bogatului
oraş Troia, ca şi despre ispr vile unora dintre ei la întoarcerea în
patrie, Homer a creat cele dou mari poeme epice: „lliada” şi
„Odiseea”. Tradi ia greceasc antic plasa evenimentele povestite
de Homer prin anii 1199— 1183 î. e. n. Adev rul este îns c baza
istoric a „lliadei” o formeaz evenimentele legate de n v lirea
cetelor aheiene în Troada. Aheii îşi aveau centrul în Argos, la
Micena, şi alc tuiser cultura aşa-numit . „micenian ”. Iar
epopeea lui Homer oglindeşte evenimentele reale, petrecute în
Asia Mic între secolele XlV-lea şi al XII-lea î. e. n., epoca marilor
migra ii. Se pare c imensa bog ie a Troiei şi pozi ia ei geografic ,
de ar care domina strâmtorile, şi deci nego ul dinspre Marea
Neagr şi Marea Egee, a trezit l comia şefilor de triburi ahei,
strânşi în jurul legendarului rege Agamemnon din Micena.
Aceştia, împinşi, la rândul lor, din miaz noapte, de dorieni, au
plecat din Elada cu oastea în Asia Mic şi au atacat, au jefuit şi
au distrus Troia. ţa s justifice îns acest r zboi crud şi ca s -i
dea noble e, elinii – cu fantezia lor bogat – au n scocit legenda
despre r pirea Elenei cea frumoas , r pire f cut la îndemnul
unei zei e olimpiene. ţauza r zboiului, dup legend , nu mai era
deci bog ia mult râvnit a Troiei, nici încercarea de a coloniza şi
alte regiuni de pe litoralul Asiei Mici, ci r zbunarea pentru o grea
insult adus unui rege. Aezii şi mai ales Homer – despre care
unii înv a i cred c nici n-a existat – om înfrumuse at legenda,
amestecând în luptele din fa a Troiei pe cei mai mul i dintre
olimpieni. Dar chiar aşa, sub haina de legend , poemele
b trânului Homer au şi valoare documentar deosebit . Ele ne
zugr vesc cu autenticitate societatea troian şi cea din Grecia
continental , în timpul când se trecea de la orânduirea gentilic ,
a p storilor nomazi, la societatea împ r it pe clase. Iar Friedrich
Engels a ar tat c „pentru popoarele care se g sesc în stadiul
orânduirii gentilice, dobândirea de bog ii a şi devenit unul dintre
scopurile principale ale vie ii; jaful le pare mai uşor şi chiar mai
onorabil decât agonisirea prin munc ” . Iat de ce ne apropiem
cu atâta interes de legendele acestea, care au pe lâng o
importan istoric , şi una de documente ale vie ii sociale din
timpurile acelea dep rtate.

2. Povestea spune c Dardan era fiul lui Zeus şi al Electrei –

fiica lui Atlas. Omorându-l pe fratele s u, Iasio, fusese obligat s
fug din Elada în Asia, întemeind o aşezare şi o dinastie
dardanian . Din neamul lui s-au tras regii troieni. De aceea Troiei
i se mai zicea şi Dardania, iar troienilor, dardanieni. Tot el a dat şi
numele strâmtorii, fost Helespont, în Dardanele. În schimb, de la
Ilos, fiul lui Tros, acela care se tr gea direct din Dardan, i s-a
spus Troiei şi Ilionul. Din aceast pricin , marea epopee a lui
Homer, unde sunt cânta i eroii r zboiului troian, a fost numit
„Iliada”. Legenda fusese ticluit de elini în aşa fel, încât s se
arate c Dardan, cu urmaşii s i Tros şi Ilos, erau şi ei elini. Deci
Troia era o aşezare elin ; aheii, debarcând în Asia Mic , soseau pe
p mânturi eline, nu cotropeau inuturi str ine. Mai târziu, se
pare c romanii au modificat legenda potrivit intereselor lor,
ar tând c Dardan venise nu din Elada, ci din Italia, în Asia Mic .
În acest fel, Dardan nu mai era elin. El plecase din Italia şi Enea,
str nepotul s u, se va întoarce în Italia, dup sfârşitul r zboiului,
cu mâna de troieni r maşi în via .

3. Statueta aceasta de lemn, reprezentând-o pe zei a Atena cu

o lance în mâna dreapt şi un caier cu lân şi un fus în cea
stâng , era, potrivit povestirilor antice, înalt cam de 1, 50 m. Ea

Karl Marx şi Fr.Engels : Opere alese în două volume , vol II , ed a II-a , E.S.P.L.A ,
1955, pag 339
se numea paladiu-fecioara şi era ocrotitoarea oraşului.

4. Alegoria ne arat , cum presupun unii mitologi, c la zidirea

cet ii Troia s-ar fi folosit, întâia oar , în construc ii, mortarul.
Pân atunci se puneau numai pietrele una peste alta. La Troia,
dup cât s-ar p rea, s-a întrebuin at cimentul, amestecat cu nisip
şi ap . ţimentul se usca la soare şi lega pietrele mai bine. De
aceea au lucrat Poseidon (zeul care întruchipa apa) şi Apolo
(c ldura soarelui).

5. ţa s -l pedepseasc pe Laomedon pentru lipsa lui de

cuvânt, Apolo a trimis ciuma în Troia, iar Poseidon, un monstru.
Acesta trebuia s-o primeasc pe Hesiona, fiica lui Laomedon, ca
jertf . Heracle s-a oferit s-o scape pe Hesiona, ca alt dat Perseu
pe Andromeda, dac i-o va da de nevast . Regele i-a promis-o.
Heracle a ucis monstrul. Dar Laomedon nu i-a mai dat-o pe fiica
lui de so ie. De aceea Heracle, dup ce a sc pat din sclavia lui
Euristeu, s-a dus cu armele asupra lui Laomedon şi l-a pedepsit.

6. Podarce însemna: pas uşor, pentru c acest fiu al lui

Laomedon era un alerg tor de frunte. Pe urm i s-a zis Priam,
adic r scump ratul, pentru c fusese eliberat din robie, în
schimbul unor daruri de pre .

7. Numele adev rat este Hecabe, dar, fiind prea pu in

cunoscut, se foloseşte cel dat de romani, Hecuba.

8. Se crede c fetele au fost în num r de dou sprezece.

9. Şi în folclorul românesc se g sesc basme ca „Aflatul”, „F t-

Frumos cel g sit pe munte” ş. a., unde pruncii nedori i sunt
arunca i prin p duri sau pe stânci, dar sunt g si i, salva i şi
aduşi din nou în casa p rinteasc .

10. În româneşte. – „înving torul”.

11. Motivul cu vr jitoarea care stric petrecerea sau nunta,

uneori vârând discordia, alteori r pind mireasa sau scufundând
palatul, îl g sim iar şi în basmele şi legendele noastre. (Vezi de
pild basmul „V lul miresii” din volumul „În ara legendelor”).

12. Scena alegerii celei mai frumoase zei e, dintre Hera, Atena
şi Afrodita, a fost pictat pe zeci de vase din vechime. În pictura
modern , pe tema aceasta, a creat o mare oper Rubens. Într-un
decor exuberant, Paris îi d m rul discordiei încânt toarei
Afrodita. Artistul a ştiut s pun pe pânz , în culori m iestre,
amenin area sumbr . Pentru c în v zduh pluteşte zei a Eris. Ea
are în mâna stâng un şarpe, care închipuie veninul ce otr veşte
inima şi face s se nasc ura. În mâna dreapt ine tor a. Tor a
care aprinde vrajba şi o a â tot mai mult. Din clipita aceea Paris
– f când marea greşeal de-a prefera desf tarea, dând la o parte
în elepciunea şi puterea – a şi dezl n uit urgia. A început ruina
Troiei, oraşul înfloritor, unde domnea regele Priam. O pictur
asem n toare, de o mare valoare, pictat de Giorgione, s-a distrus
la Dresda, în timpul r zboiului.

13. Într-un basorelief din secolul al III-lea î. e. n. se vede cum

Afrodita, în schimbul m rului de aur, o convinge, inând-o de
um r pe so ia regelui din Sparta, s -şi tr deze c snicia. Mai la o
parte st Paris. Lâng el este zeul Eros. Zeul îl face mai frumos şi
mai atr g tor pe Paris, încât Elena îl îndr geşte şi, f r minte,
este gata s -şi p r seasc so ul, ara, şi s alerge dup
zvânturatul tân r din Troia.

14. Pe rmul apelor ce se afl între insula Eubeea şi Grecia

continental .

15. Numele adev rat al lui Ulise este Odiseu. De aceea marea
poem epic a lui Homer, care-i cânt peripe iile, pe drumul
întoarcerii acas , dup sfârşitul r zboiului troian, se cheam
„Odiseea”. În literatur îns numele de Odiseu nu este aproape
deloc folosit, fiind înlocuit cu cel roman, Ulise.

16. Şi în folclorul altor popoare se g seşte motivul acesta.

Astfel, în legenda Nibelungilor, eroul german Sigfrid se scald în
sângele unui balaur ca s devin invulnerabil. În timpul
sc ldatului îi cade îns o frunz de tei pe um r, şi aici va fi locul
unde îl va lovi mai târziu duşmanul.

17. Insula Sciros.

18. Atât num rul cor biilor, cât şi acela al oştenilor au fost
mult exagerate.

19. Ţ trânul Nestor, în eleptul, îl sf tuieşte pe Agamemnon s -

şi organizeze oastea, spunându-i în felul urm tor:

„Armia tu întocmeşte- i acum dup neam şi-nrudire,

Neamul pe neam s se-ajute la lupt şi ruda pe rud . „

Şi zice în eleptul Nestor astfel pentru c în epoca homeric

unitatea social de baz era ginta patern , adic grupul de
persoane ce avea un str moş comun în linie direct b rb teasc .
Mai mare decât ginta era fratria. Iar mai multe fratrii formau
tribul. Regele, basileul, avea şi-un sfat al lui sau un consiliu,
format, în primul rând, dintre reprezentan ii cei mai boga i ai
gin ilor. Iar în timpuri grele, basileul putea s cheme şi adunarea
poporului sau a oştirii, s îi aprobe m surile pe care le lua. De
fapt, în adunarea asta, tot nobilimea hot ra. Nu-i r mânea
poporului decât s -şi arate, prin strig te, dezaprobarea sau
aprobarea fa de-aceste hot râri.

20. Întâmplarea este povestit de Euripide în tragedia: „Ifigenia

în Aulida”.

21. Elinii socoteau c nici un lucru de seam nu se face f r

sacrificiu. ţu cât era mai pre ioas jertfa, cu atât succesul era
asigurat.

22. Taurida nu este altceva decât Crimeea.

 23. „Iliada” nu cuprinde decât sfârşitul r zboiului troian, dup
cei nou ani de asediu.
24. Homer ne cânt în versurile nemuritoare ale „Iliadei” cum
Zeus a gr it spre zei:

„… Eu sta-voi aici în Olimp pe o culme

Şi voi petrece privind. Voi zeii ceilal i după voie
Merge i la Troia pe câmp unde luptă troienii şi-aheii,
Volnic e-oricine cum vrea să-i ajute pe unii sau pe-al ii.
ţhiar dacă singur Ahile s-ar pune cumva cu troienii,
N-ar putea dânşii cu el să se ie pe loc o minută.
Se-nfiorau la vederea viteazului şi înainte,
Darmite acum când el e turbat că-i uciseră so ul;
Mi-e să nu surpe în ciuda ursitei chiar zidul cetă ii”.
Asta vorbi Cel-de-sus şi aprinse nestinsă-nfocare.
Zeii îndată pornesc la război împăr indu-se-n două;
Merge la tabăr-aheilor Hera şi Palas-Atena,
Zeul ţutremur Poseidon şi dăruitorul de bunuri
Hermes, iste ca nici unul. Fălos de putere, Hefestos
Vine şoldiş după ei şi-şi deapănă slabe picioare.
Ares, din coif strălucind, s-a dus la troieni şi pletosul
Febos-Apolo cu el şi Artemida cu tolba, cu arcul,
Leto şi Xantos în urmă şi galeşa zân-Afrodita.
Până ce zeii statură departe de tabără, aheii
Nu mai puteau de mândrie, că leul Ahile
Iar se ivi la război dup-aşa îndelungă şedere.
Dar pe troieni îi cuprinse un tremur grozav; fiecare
Tot se uita cu uimire cum iutele-Ahile în arme
Străfulgera între-ahei ca urgia bărba iilor, Ares.
Dar mai pe urmă când olimpienii iau parte la luptă,
Nal ă-se Vrajba cumplită ce-ntartă mul imea, şi ipă
Groaznic Atena ba-ncoace la şan , după zidul ahaic.
Ţa pe la ărmul bătut de talazuri dă chiot puternic.
Urlă şi Ares în fa ă-i asemenea negrului vifor,
Ţa pe troieni îmboldind cu ipete de pe cetate,
Ţa de pe Dealul Frumos dă fuga spre râul Simois.
Astfel, acuma de-o parte şi alta zoreau ferici ii
 Zei să se bată; chiar ei înde-ei îşi dau crâncenă har ă.
Ţubuie straşnic în nouri al lumii şi-al zeilor tată
Sus din Olimp; Poseidon răzguduie jos în adâncuri
Nemărginitul pământ şi mun ii cu piscuri înalte,
Tremură poalele, crestele toate-ale muntelui Ida,
Vasele-aheilor şi se cutremură-ntreg Ilionul.
Tremură Pluto în iad, al umbrelor Domn, şi de spaimă
ipă şi sare din tron ca nu cumva zeul Cutremur
Cu zguduirea-i de sus să crape pământul
Şi pământenii şi zeii să-i vază cu ochii locaşul
Muced şi negru, scârbit şi de zeii: aşa zgomot făcură
Zeii când se încleştară-ntre ei pe câmpie… „

25. Jalea Andromac i este unul dintre cele mai zguduitoare

cântece din marea poem „Iliada”. Ea a inspirat adeseori pe
artişti. O tragedie, „Andro-maca”, a creat în antichitate Euripide;
iar în secolul al XVlI-lea, pe aceeaşi tem şi cu acelaşi titlu, a
creat o nou oper tragic poetul francez Racine. Dealtfel, aceast
oper a stabilit şi reputa ia poetic a renumitului scriitor francez.

26. Aceast înduioş toare întâmplare a fost pictat pe un vas

antic de-o frumuse e excep ional , care se g seşte în tezaurul
artistic al Ermitajului.
27. Amazoana s-ar tâlcui din limba vechilor greci prin „f r
sân”, pentru c – aşa cum s-a spus – ele îşi retezau de mici copile
unul dintre sâni, ca s le fie mai lesne când tr geau cu arcul.

28. Muntele acesta ridicat de greci deasupra mormântului lui

Ahile, ca şi monumentul de marmur , pe un promontoriu numit
Sigeion, aproape de strâmtoarea Helespont, au stat acolo secole
întregi, cum spuneau grecii, şi se vedea de la mare dep rtare de
c tre to i cor bierii. Asta, îns , pân într-o bun zi, când a venit o
mare furtun . Valurile au n v lit pe promontoriu şi muntele s-a
spulberat, urna a fost luat de valuri. Vn cântec vechi spunea c
Tetis urzise dinadins întâmplarea aceasta, ca s poat aduce în
apele m rii urna fiului ei iubit.
 29. Fata care ajunsese so ia lui Ahile se chema Deidamia.

30. Artistul care a f cut calul de lemn se numea Epeios.

31. Un grup de marmur vestit, intitulat „Laocoon”, sculptat în

secolui întâi, înaintea erei noastre, de c tre sculptorii Agesandru,
Polidor şi Atenondor din Rodos, ne înf işeaz scena aceasta cu
un dramatism f r pereche. Laocoon, b trânul preot, este în
mijloc şi se lupt cu cei doi şerpi mai groşi ca bra ul şi lungi de
dou ori cât omul, care îi stranguleaz fiii şi îl muşc chiar pe el
de mijloc. Fiii caut la el sprijin; dar lupta este pe sfârşite, oricât
se încordeaz Laocoon. Mai sunt numai pu ine clipe şi to i trei vor
fi ucişi de şerpii zeului Poseidon, trimişi la rug min ile Atenei.
 zboiul ce durase atâta timp în Troia acum se

R
începeau…
ispr vise. Troia fusese ars pân la temelii.
Îns urm rile grozavului m cel abia se

Aias de la Locrida s vârşise o crim . Preoteasa Atenei

fusese-m-br işat de Aias, f r voie, în sacrul ei l caş.
Ţa i se sf râmase şi statuia zei ei pe lespezi, în buc i.
Deci Aias pâng rise l caşul, preoteasa şi statuia zei ei.
Dup datina veche, Aias urma s fie ucis, pe rm, cu
pietre. Atât doar c eroii nici n-au vrut s aud ca Aias,
ce luptase plin de înverşunare, pe coastele Troadei,
vreme de zece ani, s fie omorât. Atunci Palas-Atena,
care îi ocrotise pe-ahei şi-i ajutase s nimiceasc Troia,
s-a mâniat de moarte. Sup rarea aceasta îi va costa pe-
ahei mai mult decât r zboiul în to i cei zece ani.
 MENELAU SE-MP ţASE cu soa a lui, Elena, regina
ce fugise cu Paris de la Troia. Se zice c b rbatul fusese
hot rât s -şi ucid nevasta, ce-l f cuse de râsul întregii
omeniri. Îns mândra Elena, reîntâlnindu-şi so ul,
biruitor, la Troia, c zuse în genunchi, în fa a lui, umil .
Pe fa a ei frumoas , lacrimi curgeau şiroaie şi îşi cerea
iertare, cu glas întret iat de plâns şi de suspine:
— O, rege, fie- i mil , nu ucide pe fiica puternicului
Zeus şi a reginei Leda… Fapta am s vârşit-o din voia
zeilor. M-a-ndemnat Afrodita, şi Eros, fiul ei, m-a s getat
în piept cu-o s geat muiat în fiere şi venin. Am suferit
destul. Mai bine te îndur şi ia-m iar la Sparta. Î i voi fi
credincioas . Asta pot s i-o jur…
Astfel rostea odrasla lui Zeus şi a Ledei. Iar fa a ei era
nespus de-ncânt toare. Deşi trecuse vremea, îşi p stra
fr gezimea şi era mai frumoas decât în tinere e. Ochii
ei cei albaştri îi muiau inima regelui Menelau. Sim ea
cum se topeşte toat mânia-i crunt ca prim vara
ghea a, când iese soarele şi-o schimb în pâraie vesele,
zgomotoase, pe v ile din mun i. Iubirea ren ştea în
pieptul regelui. Dragostea izbucnise din nou, n valnic ,
pentru so ia lui care îl p r sise.
E drept c prin legende se spune c zei a iubirii,
Afrodita, v zând-o pe Elena c -i în primejdie, se
coborâse iute din înaltul Olimp, cu carul din petale de
flori de trandafir, cel tras de porumbi e, înso it de Eros,
zeul înaripat. Iar Eros, la porunca zei ei Afrodita, tr sese
o s geat , de ast dat -n pieptul regelui Menelau şi îi
reaprinsese dragostea-n vâlv t i, pentru so ia sa,
preafrumoasa Elena.
Şi, cum, necum, b rbatul şi-a zvârlit sabia, pe care-o
preg tise ca s -şi ucid soa a. A luat-o pe Elena în bra e
şi-a dus-o la cor bii. Apoi a dat cu fal semnalul de
plecare cor bierilor s i:
— Vântul este prielnic, a gr it Menelau. Ridica i
pânzele cor biilor noastre, şi s pornim spre cas . Doar
în pu ine zile vom vedea iar şi Sparta şi palatul dorit,
din care am plecat acuma zece ani…
Aşa crezuse el c în pu ine zile se vor întoarce-n
Sparta. Dar nu era aşa… Pentru c , mai întâi, Apolo – ce
inuse cu Troia în r zboi – a s getat cârmaciul1 cor biei
regale, pe lâng capul Sunion. Vroia s -i mai loveasc
cel pu in înc-o dat şi s -i împiedice pe-aheii ce-i ura s-
ajung în Elada. Menelau şi oştenii i-au ars trupul pe
rug şi i-au f cut o slujb , cum era datina. Apoi, c-un
nou cârmaci, au plecat mai departe.
Dar le-a trimis Poseidon o furtun grozav . Flota s-a
risipit. ţor biile aheie, în cea mai mare parte, s-au
sf râmat de stânci. Regele Menelau şi soa a lui, Elena,
au fost sili i de Ares s r t ceasc , apoi, vreme de şapte
ani, prin ri îndep rtate: ţipru, Fenicia, Libia şi Egipt,
şi cu mare greutate au izbutit, la urm , s -şi mai revad
Sparta.
 -

LEGENDELE MAI NOI SPUNEAU c , dup moarte,

Elena a fost luat de Hera din Olimp şi dat de so ie
eroului Ahile, ajuns un semizeu. În acest fel zei a cu
bra ele ca neaua r spl tea pe eroul ce biruise Troia.
În timp ce în Troada aheii au ars trupul eroului Ahile,
umbra celui r pus a fost luat de Tetis, zei a nereid ,
care îi era mam . Şi, cu voia lui Zeus, Ahile s-a
schimbat din om în semizeu, ca to i marii eroi2.
La rug mintea mamei, Poseidon a-n l at în Pontul
Euxin o insul frumoas . Insula a cl dit-o Poseidon
furtunosul, din mâlul ce-l purtase Istrul în drumul s u
din Sci ia dep rtat pân la gura Psilon3. Iar acest nou
t râm a fost numit Leuce sau insula cea alb , pentru
c -n preajma ei marea se-nvolbura, izbindu-se de stânci
şi stropind-o cu spum , parc o-ncercuia c-un brâu larg
de argint4.
Aici şi-a aşezat zei a nereid pe fiul ei Ahile, cel mai
viteaz erou din r zboiul troian5. Şi-apoi s-a ridicat un
templu maiestuos, din marmur ca neaua. Şi pentru c -
ndr gise, în via , pe Elena, cea r pit de Paris – deşi
p strase taina ascuns -n inim – Hera i-a d ruit-o de
soa , dup moarte.
A fost o nunt mare în insula Leuce, la care au venit
Poseidon, Amfitrita, nimfele nereide şi geniile toate din
Pontul Euxin şi chiar din Meotida6.
De-atunci, în orice sear , Ahile şi Elena se aşezau la
mas . Şi Ahile cânta, l udându-l pe poetul ce povestise-
n versuri greul r zboi troian7.
„O, faim şi renume – rostea în vers Ahile – voi care
locui i pe coastele m noase ale acestei m ri, lira mea azi
v cheam : sl vi i-mi pe Homer, divinul cânt re , gloria
oamenilor, gloria suferin elor îndurate de mine. ţ ci,
datorit lui, eu înc n-am murit. Şi datorit lui, Patrocle
mai tr ieşte, iar prietenul meu Aias s-aseam n cu zeii.
Şi chiar acei învinşi sunt înc prosl vi i, l uda i în
cântece şi Troia nu-i uitat ”.
Aceast melodie era fermec toare, şi, pe m ri,
cor bierii îşi opreau vasele şi ascultau, cuprinşi de-un
sim mânt de team . Ţa unii povesteau c s-auzeau de-
acolo şi zgomote de arme, strig te de r zboi şi tropote de
cai. Şi dac vreo corabie se afla în furtun şi îşi c uta
sc parea în insula Leuce, Ahile s-ar ta la pup -
nveşmântat în straie de r zboi şi le-ar ta cu mâna
încotro s cârmeasc .

ÎN INSULA LEUţE TR IAU şi multe p s ri: porumbei,

pesc ruşi şi alte zbur toare8. Ele plecau în zori, îşi
muiau penele în valurile m rii şi se-ntorceau pe rm.
Stropeau cu îngrijire tot templul lui Ahile, m turând
lespezile cu aripile lor.
 Aicea, în Leuce, cor bierii salva i de Ahile, pe mare, îi
f ceau multe daruri: aur, argint, obiecte şi stofe
pre ioase. Atât de multe daruri se aduceau în templu,
încât se adunase o mare bog ie. Aceast bog ie au
vrut s-o st pâneasc vitezele-amazoane, femeile acelea
care luptaser cu Ahile la Troia, ajutându-l pe Priam.
De-aceea şi-au f cut cor bii m iestrite. S-au urcat pe
cor bii, cu caii lor cu tot; şi-au pornit spre Leuce. Îns
marele-Ahile, fiind acum semizeu, a s vârşit o vraj . El a
c tat cu ochii-i crun i şi str pung tori spre caii ce
purtau oastea de amazoane. Sub privirea aceasta, caii s-
au scuturat, sfor ind ca turba i, trântind pe amazoane
cu frun ile-n rân . Apoi s-au repezit, ca nişte lei
fl mânzi, muşcându-le de bra e, de pântece, de şolduri,
mâncându-le cu totul.
Tot în aceeaşi vreme, s-a iscat o furtun ce-a
scufundat în marş cor biile pe care veniser -n Leuce
vestitele-amazoane.
Dup osânda asta, semizeul Ahile a chemat apele
Pontului Euxin peste insula sa. Apele-au n v lit şi au
purificat p mântul insulei de sângele v rsat9

TOATE ACESTE FAPTE, POVESTITE-N LEGENDE, s-

au petrecut târziu, dup ce Menelau şi frumoasa Elena –
întorşi din r t ciri care-au durat, cum şti i, vreme de
şapte ani – au sosit iar acas şi-au vie uit, un timp, în
palatul din Sparta. Menelau a-nchis ochii, şi soa a lui
Elena a fost luat de Hera, f r a fi întrebat , şi dat lui
Ahile.
S ne întoarcem îns din nou în fa a Troiei, dup ce a
fost ars , şi s afl m ce soart au mai avut şi ceilal i
ahei r maşi acolo.
Dup ce Menelau plecase cu Elena şi-o parte din
cor bii, pe mare, c tre Sparta, regele Agamemnon mai
z bovise înc o vreme în Troada. Întârzia acolo, cu
gândul s-o-mblânzeasc pe zei a Atena, ce era sup rat
fiindc nu-l pedepsise pe Aias din Locrida, acel ce-i
pâng rise templul s u de la Troia. Şi ca s-o îmbuneze, îi
ridica sanctuare şi-i tot aducea jertfe zei ei purt toare de
coif şi de egid .
— Apleac -te, zei , cu mila ta spre noi şi nu ne
oropsi în drumul c tre cas ! se ruga Agamemnon de
falnica Atena.
N-avea de unde şti c ea-i şi pres rase zeci, sute de
primejdii, în drumul c tre cas .
Terminând deci cu slujba şi jertfele-n Troada, regele
Agamemnon a poruncit, de-asemeni, ca şi oştenii lui s
se urce-n cor bii şi cu to ii s plece spre dorita Micen .
Şi au plecat pe mare. La început n-au fost pericole prea
mari. Dar în câteva zile au început furtuni. Furtuni
nenum rate, iscate de Poseidon la cererea Atenei. Dar
cea mai grea din toate, mai înfricoş toare, a fost
dezl n uit aproape de Eubeea. P rea c marea fierbe
într-un cazan adânc. ţerul se coborâse pân deasupra
apei, vân t şi mohorât. Iar vântul împingea cor biile-
aheie spre stâncile din coast unde, trosnind cumplit, se
sf râmau în nd ri. Astfel au fost pierdute în apele
adânci cele mai multe vase, oştenii îneca i şi toat
avu ia ce o purtau cu ei, din cetatea lui Priam, risipit
pe fundul clocotitoarei m ri. Printre aceste vase, a fost
spart -n buc i corabia pe care c l torise Aias. Îns
eroul nostru nu s-a l sat târât de valuri, spre adâncuri,
ci s-a luptat cu ele, şi cum era voinic, a izbutit s-ajung
pe-o stânc de la rm. S-a c rat pe stânc , şi, vesel, a
c tat cu ochii lucitori spre muntele Olimp şi a strigat din
r sputeri:
— Voi, zei, Palas-Atena şi tu, acel ce por i alge în
p ru- i ud şi eşti rege pe m ri, preacruntule Poseidon,
afla i c n-am murit… ţu bra ele acestea puternice, -
omeneşti am r zb tut prin valuri… ha, ha! şi am
sc pat… şi râd acum de voi…
V -nchipui i atunci cum s-a mâniat Atena, v zându-l
pe eroul ce-i pâng rise templul c mai tr ieşte înc . Şi s-
a-ncruntat amarnic zeul m rii, Poseidon.
— N-ai pierit?… a r cnit din apele marine furtunosul
Poseidon. N-ai pierit?… Ai s pieri…
Şi-a lovit cu tridentul acea stânc înalt pe care
st tea Aias. Stânc s-a despicat10. Se mai vede şi ast zi
cum a fost rupt -n dou . Iar partea despicat s-a
pr v lit în valuri, târându-l şi pe Aias. Astfel l-au
pedepsit Atena şi Poseidon pe-acel ce avusese curajul
s -i înfrunte.

DUP -NTÂMPLAREA ASTA, regele Agamemnon a

plutit mai departe cu bruma de cor bii ce îi mai
r m sese. ţredea c s-au sfârşit necazurile pe m ri prin
pierderea lui Aias. Numai c în Eubeea domnea pe-
atunci Nauplios, tat l lui Palamede, eroul ce fusese
osândit în Troada şi omorât cu pietre. Atena şi zei a cu
bra ele ca neaua, care-i mânaser pe-ahei pân -n
Troada, vruseser s piar cel care cerea pacea.
Acum, aflând Nauplios c se apropie flota, a vrut la
rându-i s pl teasc regelui Agamemnon moartea fiului
s u. La capul ţafareu al insulei Eubeea r sar mai peste
tot col i mari, rânji i din ape. Şi, într-o noapte neagr ,
Nauplios a aprins pe-aceste stânci un foc. Flota tocmai
trecea prin apele acelea adânci, clocotitoare. Pornise iar
furtuna. Vântul b tea avan şi azvârlea-n cor bii mun i
negri, grei, de ap . Şi, v zând Agamemnon foc scânteind
pe rm, a crezut c -i un port. S-a-ndreptat într-acolo cu
cor biile sale. Dar dintr-odat – zei! – vasele s-au ciocnit
de col ii ascu i i şi, una dup alta, cor biile lui s-au
scufundat în mare. Iar vuietul furtunii a stins pe
totdeauna gemetele de moarte ce le scoteau oştenii
regelui Agamemnon, care se pr v leau în apele adânci11.
Când s-a sfârşit furtuna şi s-au ivit iar zorii, nu mai
plutea pe mare decât un singur vas. Era vasul regal,
care era mai bun ca toate celelalte, îns şi el lovit de
stâncile din rm şi-aproape plin de ap . ţu greu au
izbutit de-au plecat mai departe.
Au plutit ei pe mare. Au înfruntat şi alte furtuni şi
lupte grele, şi-abia într-un târziu au izbutit s-ajung
acas , la Micena.
 -

ATÂTA ţ ÎN TIMPUL cât lipsise-Agamemnon, so ia-i

Clitemnestra, sora mândrei Elena, nu i-a fost
credincioas . Mânat de-Afrodita, duşmana grecilor din
r zboiul troian, regina ţlitemnestra a îndr git pe-un
altul, v rul lui Agamemnon, ce se chema Egist.
Dorind s nu-i soseasc so ul pe negândite, regina
aşezase pe-un munte foarte-nalt o straj zi şi noapte.
Când au distrus aheii bogatul oraş Troia, focul s-a
ridicat în sus pân la cer. În Lemnos s-au z rit coloanele
de fl c ri, care se ridicau din zidurile Troiei. Atunci
locuitorii marei insule Lemnos au aprins şi ei focul pe o
creast de munte, dând veste c oraşul lui Priam a
c zut. Din Lemnos s-a v zut pân departe focul, pe
coastele Eladei. Aşa, din munte-n munte, vestea a şi
sosit într-o singur zi în oraşul Micena.
E lesne de-n eles ce-a fost pe Clitemnestra, când a
aflat c-aheii au biruit Troia şi se înapoiaz so ul s u,
Agamemnon.
Sub îndemnul zei ei, ea s-a f cut c este nespus de
bucuroas . L-a-mbr işat cu dor, şi toat numai zâmbet,
l-a poftit în palat pe so u-i Agamemnon.
— Întâi şi-ntâi, st pâne, i-a gl suit regina, te rog s
faci o baie, şi-astfel s te purifici de sânge şi de colb…
Regele din Micena s-a învoit, fireşte; şi-a dezbr cat
armura; a dat încolo lancea, şi sabia, şi scutul. Ştia c e
acas , şi nu mai sunt primejdii. Trâmbi ele sunau.
ţhimvalele la fel. Şi aduna i, curtenii îl aclamau pe rege,
fiindc se întorsese biruitor din Troia.
Egist pândea la uş cu-o sabie în mân . Regina
Clitemnestra îl conducea pe rege într-o sal de baie,
larg şi-mpodobit cu sculpturi şi cu aur. Regele a intrat
în baie s se scalde. Dar, cum l-a v zut singur, regina
ţlitemnestra a şi zvârlit asupr -i un v l lung şi esut din
fire foarte tari. Regele Agamemnon s-a încurcat în v l, la
fel ca într-o plas , şi a c zut pe lespezi. Iar soa a-i,
Clitemnestra, cu sfatul lui Egist, l-a lovit cu securea în
frunte de trei ori.

ÎNDAT DUP ţRIM 12, Egist s-a-nveşmântat în

hainele regale şi a ieşit în pia a oraşului, trufaş, stând
lâng ţlitemnestra. Mul imea înfuriat de crima
odioas , care se s vârşise acolo, în palat, a vrut s -l şi
înşface pe vicleanul Egist şi s -i scurteze via a. Îns l-a
ap rat regina ţlitemnestra. Ea a strigat c fapta era o
r zbunare pe regele-Agamemnon, fiindc o îndr gise pe
copila lui Priam, urgisita Casandra.
Fata c zuse roab lui Aias; dar acesta pierise-n apa
m rii; şi regele-Agamemnon o luase la Micena.
Se spune c poporul, v zând-o pe Casandra, cu
chipul luminos şi cu privirea bun , o sf tuia s fug .
Vroia s o ajute.
 Dar ea îşi dorea moartea. Fusese înjosit de nemiloşii-
ahei. Nu vroia s tr iasc o via de robie. Şi, f r s se
team , şi-a lep dat mantia, cununa de pe cap şi b ul ei
profetic. A intrat în palat cu celelalte roabe aduse de la
Troia. Acolo ad sta securea ucigaş , aceeaşi ce lovise în
frunte pe-Agamemnon.
Îndat dup moartea regelui Agamemnon, duşmanul
s u Egist voise s -i omoare şi unicu-i b iat, ce se numea
Oreste.
Îns micul Oreste fusese luat de doic , în acel ceas de
spaim , şi dus în alt ar , pe t râmul Focidei.
Departe, în Focida, Oreste-a crescut mare, şi nu avea
alt gând decât s -i pedepseasc pe cei doi ucigaşi, cum
cerea datina. În el ardea f clia urii r zbun toare. Şi,
ajungând fl c u, a plecat la Micena, înso it de un
prieten, ce se numea Pilade. S-a-nf işat acolo drept un
sol din Focida şi-a p truns în palat.
— Eu sunt acel pe care tu ai vrut s -l r pui… i-a
gl suit, cu sil , fiul lui Agamemnon vicleanului Egist.
Am venit s - i pl tesc moartea tat lui meu!…
A început o lupt . Îns o lupt scurt 13. Oreste era
tare şi priceput la arme; şi Egist a c zut – cu toate c
regina s rise în ajutorul lui, cu o secure-n mân . De nu
era Electra, sora lui Oreste, poate-l şi r punea. Electra i-
a strigat:
— Fugi, frate!… Fugi departe!… Regina te pândeşte şi
vrea s te omoare pentru iubitul ei…
Oreste s-a întors spre mama ucigaş . Plin de durere-n
suflet a s getat-o-n piept.
Oreste, dup fapta grozav s vârşit , a avut de-
ndurat chinuri nenum rate. El a fost urm rit de crudele
erinii – geniile infernale trimise s -l r pun şi s -l duc -
n Infern, pentru c -şi omorâse pe propria lui mam .
Zei ele erinii l-au urm rit mult timp.
Pân -n cele din urm , se spune c Oreste ar fi fost
judecat de zeii olimpieni în oraşul Atena, sus, pe stânca
lui Ares14. Vreo câ iva olimpieni au hot rât s -l ierte,
zicând c fapta lui a fost cu totul dreapt . Regina
ţlitemnestra îşi meritase soarta.
Parte dintre erinii şi-au curmat urm rirea. Ele s-au
aşezat într-o peşter larg , chiar sub areopag. S-au
numit eumenide şi-au ocrotit oraşul atât de drag
Atenei15.
Îns alte erinii l-au lovit mai departe pe tân rul
Oreste. ţa s scape cu via , a trebuit s-aduc din
inutul Tauridei o statuie-a zei ei caste a vân toarei.
Statuie fermecat . El a plecat al turi de prietenu-i
Pilade. Dar în templul zei ei slujea, ca preoteas ,
fecioara Ifigenia, pe care-odinioar regele Agamemnon
vrusese s-o jertfeasc pe-un altar în Aulida – ca flota
aheian s poat s porneasc spre coastele Troadei.
Dup multe necazuri, Oreste şi Ifigenia s-au cunoscut
ca fra i. Au plecat împreun spre patria dorit , ducând
cu ei chipul de piatr al zei ei.
Ajungând în Micena, Oreste s-a-nsc unat pe tronul
p rintesc, tronul lui Agamemnon. Prietenul credincios al
regelui Oreste, Pilade, s-a-nsurat cu prin esa Electra. Iar
Ifigenia s-a f cut preoteas într-alt templu m re al
preacastei zei e16.
Iat care-a fost soarta celor doi fra i atrizi: Menelau
şi-Agamemnon care au distrus Troia cu cetele de-ahei.
Oastea lor a pierit la-ntoarcerea spre cas , pe mare, sub
furtuni, şi toat bog ia jefuit la Troia a fost pierdut -n
ape, unde zace şi-acum. Zeii ce-i a â au s plece la
r zboi i-au asuprit pe urm . Ţa, pân şi urmaşii,
prietenii, rudele au îndurat la fel. Învinşi şi-nving tori
au suferit din plin.

Note:

1. Pe nume Frontis.

2. Oamenii din antichitate au n scocit ideea c eroii deveneau

în cea mai mare parte semizei, adic tot un fel de zei. Ei îşi
închipuiau c eroii – care-i iubeau şi luptaser în via pentru
p mânteni – vor mijloci pe lâng zeii olimpieni, ori de câte ori
aceştia ar fi vroit s -i urgiseasc . Şi în acest fel ar fi putut s
scape de multe neajunsuri sau s capete ajutor în împrejur ri
grele.

3. Psilonul era Sulina de ast zi.

4. Noi îi zicem Leucei: Insula Şerpilor, pentru c ar fi vie uit

acolo nişte şerpi mici, negri, neveninoşi.
 5. Ahile reprezenta pentru elini vitejia şi curajul des vârşit în
r zboi. Era un fel de erou na ional. În acelaşi timp, el se bucura şi
de protec ia anumitor zei: în primul rând a lui Zeus, prin
intermediul rug min ilor mamei sale Tetis; a Herei, datorit urii ei
nem rginite fa de troieni; şi a Atenei, ca sprijinitoare a celor mai
mari eroi.

6. Marea de Azov.

7. Aşa povesteşte scriitorul Filostrat din secolul întâi al erei

noastre, aducând indirect, în acest fel, un omagiu neîntrecutului
poet elin, Homer.

8. În felul acesta povesteşte un alt scriitor: Flavius Arrianus,

filozof şi istoric totodat , din cel de-al doilea secol al erei noastre.

9. Filostrat, în „Heroica” sa, pretindea c acest atac al

amazoanelor în Insula Şerpilor s-ar fi petrecut în anul 168 al erei
noastre. Istorii nu confirm aceast lupt şi nici pe amazoane.
Totuşi, nu se ştie de n-o fi fost vreodat , cumva, vreun m cel în
ostrovul cu şerpi. Poate nişte r zboinici or fi r pus cu armele vreo
ceat de femei, din nu ştim care pricini. Iar grecii, care erau atât
de inventivi, or fi vrut s înnobileze acest m cel crud, creând
povestea asta. Dac este aşa sau altfel, noi nu avem de unde s
cunoaştem. Nu ştim ce se ascunde sub cântecul str vechi despre
Insula Şerpilor, care-şi scald şi ast zi coastele în apele
înspumate ale M rii Negre.

10. Este vorba de stânca numit Gerestes. V zând ciudata ei

form , elinii au n scocit aceast interesant legend .

11. Motivul acestei legende, al regelui care atrage cu ajutorul

focului cor biile, pe furtun , între stânci, ca s le nimiceasc , a
fost preluat de folclorul multor popoare. Se afl şi în basmele
noastre.

12. În tragedia sa „Agamemnon”, poetul Eschil ne cânt

cumplita întâmplare.

13. Eschil, în tragedia „Heforele”, povesteşte moartea reginei

ţlitemnestra. Heforele erau nişte femei care-i jeleau pe mor i şi
f ceau liba iuni pe mormintele lor. Titlul a fost dat simbolic de
poet. Dealtfel, într-un desen pe-un vas, îl vedem pe Oreste
vârându-şi paloşul r zbun tor în trupul lui Egist. Regele învins d
strig tul de moarte. Dintr-o alt înc pere, âşneşte îns
Clitemnestra cu o secure-n mân , şi este gata s -l loveasc pe
feciorul s u, pe la spate. Mai încolo, se vede şi Electra, fata lui
Agamemnon. Z rind-o Electra pe Clitemnestra, cu securea, îl
vesteşte pe Oreste, ca s se poat ap ra. Sunt unii înv a i care
asemuiesc tragedia lui Eschil cu o alt oper , creat de
Shakespeare, numit „Hamlet”. La fel, tânârul prin Hamlet
doreşte s r zbune moartea tat lui s u, regele rii, ucis prin
uneltirea unui unchi criminal, împreun cu mama
necredincioas .

14. Areopagul.

15. Acest lucru se arat în alt tragedie a lui Eschil,

„Eumenidele”. Piesele: „Agamemnon”, „Heforele”, şi „Eumenidele”
compun laolalt trilogia „Orestia”, culme a artei lui Eschil.

16. Întâmpl rile acestea atât de zbuciumate au fost povestite

de Euripide în tragedia lui „Ifigenia în Taurida”. Într-un grup
statuar din secolul al V-lea înaintea erei noastre ne sunt înf işa i
Oreste şi Electra, dup ce se întâlnesc în pace la Micena. Electra
îşi ine bra ul cu dragoste de sor pe um rul voinic al regelui
Oreste. Fe ele lor exprim iubirea ce şi-o poart , cald şi sincer .
 hile-a-nsemnat vitejia în marele r zboi troian.

A F r de el, poate aheii erau zdrobi i de dârzul

Hector. Dar pe Ahile-l adusese în tab ra lui
Agamemnon, prin iste imea sa, Ulise. Acest erou
întruchipeaz în elepciunea, priceperea şi dib cia. El a
adus noi lupt tori, pe Filoctet, Neoptolem şi al i eroi, în
fa a Troiei, cu vorba sa meşteşugit . F r de el, paladiul
nu ar fi p r sit oraşul regelui Priam cel b trân, nici n-ar
fi fost meşteşugit calul de lemn. Zidul nebiruit al Troiei,
cl dit de doi zei olimpieni, ar fi r mas poate întreg.
Ce-i drept, Ulise nu dorise acest r zboi atât de crud.
Greu se urnise de acas . Îns , intrat în b t lie, el a
f cut tot ce-a putut, cu mintea lui n scocitoare, ca s
asigure victoria cetelor regilor ahei.
Atâta c -n timpul cât fusese plecat în crunta b t lie,
nu vedea-n visurile lui decât Itaca, patria sa cea mult
iubit , în care îşi avea c minul.
N-avea alt gând, alt dorin mai fierbinte, decât s se
întoarc acas 1, lâng fecioru-i Telemah şi lâng draga-i
Penelopa.
Acuma, ispr vindu-se r zboiul, Ulise şi-a urcat pe
cele dou sprezece cor bii ce le-avea, oastea care-i era
încredin at . Şi vântul a suflat în pânze, iar vâslaşii-au
chiuit. Ziua era plin de soare şi marea lucie, în z ri, îi
chema ademenitoare şi-şi leg na, în fa a lor, valul cu
murmure pl cute, aidoma unui cântec drag.
Şi au plutit, au tot plutit, pân ce au z rit un rm
locuit de un neam de oameni2 ce-l ajutaser pe Priam în
marele r zboi troian.
Aici au debarcat cu oastea. I-au nimicit pe to i
b rba ii. Au luat întreaga avu ie ce se g sea-n oraşul lor,
femeile şi fetele. Iar prada, astfel dobândit , au împ r it-
o-n mod egal3.
E drept c pe acest t râm Ulise a pierdut şi el cam
şaptezeci şi doi de oameni.
… Şi iar au pornit pe mare. Au mai plutit o
s pt mân şi-ncâ cinci zile pe deasupra. Au str b tut
printr-o furtun , care i-a r t cit pe ape, şi au ajuns
lâng o coast , unde s l şluia poporul ciudat al
lotofagilor4. Aceştia se hr neau cu lotus. ţine mânca din
floarea asta nu mai avea alt dorin decât s stea, pe
veci, acolo, în insula cu lotofagi. Şi trei dintre înso itorii
cutez torului Ulise, gustând din lotusul cel dulce, n-au
vrut s plece mai departe. Îns Ulise se gândea la cei de-
acas , c -i aşteapt . Fiindc ei se împotriveau, a dat
porunc celorlal i s -i ia cu sila, s -i aduc sus, pe
cor biile-aheie. Aceştia îns se zb teau, sub vraja florilor
de lotus. Vroiau s se arunce-n ap . S se întoarc -n
insul . Atunci Ulise i-a legat de b ncile cor biei cu
ştreanguri tari de cânep .

Plutind ei apoi mai departe, au întâlnit o insul care

era plin de capre. De capre negre, sprintene. I-au spus
Insula Caprelor5. Trecând apoi de insul , au poposit pe-
un rm, pe care s l şluiau nişte uriaşi c-un singur
ochi, nişte ciclopi, am spune azi6.
Ulise s-a urcat pe rm, l sând corabia pe ap , ferit
într-un golfule . Doar doisprezece so i mai zdraveni şi
curajoşi urmau pe rege în ara asta misterioas .
Au luat cu ei pu in hran şi-ntr-un burduf mare de
capr un vin roşu, îmb t tor, pe care îl primiser , din
Tracia, de la un preot.
Urcându-se pe acea coast au întâlnit o peşter . O
peşter înalt , larg , în care locuia ciclopul cel mai
cumplit din tot inutul. Era ciclopul Polifem, feciorul
zeului Poseidon. Şi, p trunzând în peşter , c l torii s-au
minunat nespus de tot ce ochii le vedeau. Erau acolo
îngr m dite coşuri cu brânz , şiştare mari şi alte vase
pline cu lapte sau cu z r. Iar în arcuri beh iau sute şi
mii de iezi sau miei.
Ciclopul nu era acolo. Era cu turmele pe vale.
 Dar nu trecu decât pu in şi s-auzir paşii-i groaznici,
ce zguduiau p mântul tot; şi el p trunse-n peşter ,
mânându-şi turmele cu-o bât , f cut dintr-un trunchi
uriaş. Închise peştera cu-o stânc , ce nu ar fi putut s-o
trag nici patruzeci – poate mai bine – de boi.
Aprinde un foc bun şi vrea s -şi preg teasc hrana.
Dar la lumina focului z reşte-ndat oaspe ii.
— ţine sunte i? r cneşte el. ţum a i p truns în
peşter ?
Şi îşi rotea sub frunte ochiul s u arz tor şi fioros.
— Suntem ahei. Venim din Troia. Furtunile ne-au
r t cit. ţi tu, fii bun, ne ospe eşte. Ştii foarte bine c -i
porunc de la st pânul nostru, Zeus, s -i primeşti bine
pe drume i…
Ciclopul a-nceput s râd . Şi ce râs, zei!… Parc era
nu râs de fiin , ci un clocot, urlet de valuri şi furtuni.
ţe râs!… Parc se d râma asupra lor cerul întreg şi
bubuiau din în l imi tunete tari, înfricoşate, şi tr snete
parc -i loveau.
— Ha, ha, ha, ha!… râdea ciclopul. M înv a i pe
mine voi?… Şi s m tem cumva de Zeus, eu care sunt
la fel de tare ca orice zeu?… Ha, ha, ha, ha!…
F r de alte multe vorbe, i-a înşf cat pe doi oşteni şi
i-a mâncat cât ai clipi. Apoi s-a-ndestulat cu lapte, şi,
s tul bine, s-a culcat.
V zându-l c a adormit şi sfor ie-nfricoş tor, Ulise s-
a gândit s -şi scoat sabia lui cea ascu it şi s i-o vâre-
adânc în piept. Îns şi-a dat iste ul seama c omorându-
l e-n zadar.
Erau închişi în peşter de steiul cel enorm, proptit
chiar la intrare de ciclop.
Aşa s-a scurs pe-ncetul noaptea. În zori, ciclopul a
mâncat pe al i doi so i ai lui Ulise, şi a plecat cu
turmele, punând la uş din nou stânca.

Ulise s-a gândit un timp: ce-i de f cut şi cum s scape

din peştera ciclopului? ţ utând şi fr mântându-şi
mintea, a z rit într-un col un trunchi lung de m slin: o
alt bât , pe care o avea ciclopul, ca s îşi mâne
turmele.
L-au luat, l-au ascu it la vârf şi l-au pus bine la o
parte. Iar când s-a l sat amurgul peste acel inut de
spaim , aheii au aprins un foc în peştera ciclopului.
Tocmai venea şi el din vale. ţum a p truns în peşter , a
înşf cat al i doi oşteni şi i-a mâncat numaidecât.
Aheii se uitau pieri i cum le mânca uriaşul so ii,
sc pa i de moarte-n fa a Troii. Îns Ulise, f r team , s-
a repezit, a luat burduful cel plin cu vin roşu şi tare.
Vinul era atât de tare, încât aheii îl sorbeau doar
sub iat cu ap rece: trei sferturi ap , un sfert vin. Altfel,
doar dintr-o-nghi itur se pr buşeau be i la p mânt.
Acum îns iste ul nostru a turnat vinul spumegos
într-un vas mare de p mânt şi i l-a întins uriaşului:
— Soarbe, s vezi cât e de bun, a gl suit el spre
ciclop. I-o b utur zis vin…
ţiclopul nu b use înc sucul de struguri pân-atunci,
şi l-a sorbit cu l comie.
— Mai d -mi!… a poruncit voios. Şi spune-mi, m i, şi
cum te cheam ?…
Ulise i-a turnat din nou ciclopului în oal vin şi i-a
r spuns plin de dulcea :
— Numele meu aheu e „Nimeni”…
— Aha!… a morm it ciclopul. Nimeni te cheam ?…
Ţine, bine… Ia mai deşart -mi pu in vin…
Dar cum l-a sorbit şi pe-acesta, puterea lui l-a
doborât, ciclopul s-a l sat pe-o rân şi-a lunecat pe
lespezi, beat, chiar în mijlocul oilor.
Ulise-atunci a f cut semn ostaşilor şi-au înroşit bârna
de lemn în flac r . S-au apropiat de Polifem şi ascu işul
trunchiului i l-au vârât adânc în ochi. Ţa înc i l-au
r sucit. Şi ochiul lui a sfârâit ca fierul de pe nicoval ,
b tut, încins, vârât în ap .
Uriaşul a-nceput s urle. Şi urletul lui i-a trezit pe to i
ciclopii insulei. Ei au venit la peşter şi i-au strigat în
cor de-afar :
— Ce-i Polifem? Ce s-a-ntâmplat şi de ce ne trezeşti
din somn?
Iar Polifem, urlând mai tare, le-a dat r spuns:
— S ri i, ciclopilor, şi m-ajuta i, c Nimeni mi-a vârât
în ochi o eap înroşit -n foc şi m-a orbit!
— ţe tot spui?… Nimeni te-a orbit?… Î i ba i,
pesemne, joc de noi… Dac nu-i nimeni, ce tot urli?…
Haide i, ciclopilor, de-aici… c ci Polifem a-nnebunit… 7
 Şi s-au pornit, buluc, ciclopii, spre peşterile-
ntunecate unde-şi f cuser culcuş, nemailuând seam
la feciorul zeului m rilor Poseidon, care urla necontenit
şi se izbea de to i pere ii peşterii sale, tot c utând pe
Nimeni şi pe so ii s i.
Îns Ulise şi cu so ii s reau prin peşter mai sprinteni
decât c pri ele de munte şi îi sc pau mereu din mâini.
Asta pân spre diminea , când oile s-au gr m dit la
gura peşterii, s ias . Atâta numai c Ulise legase câte
trei berbeci, bine-n curmeie, laolalt . Şi pe sub pântecele
lor prinsese câte un oştean. Şi el se ag ase eap n de
cel mai mare animal, starostele berbecilor din turmele
lui Polifem.
Ciclopul s-aşezase-n uş , pip ia oile pe spate. Iar
aheilor, în piept le b tea tare inima, de bucurie, c
uriaşul nu era cât de cât deştept şi nu c ta sub pântec
turma.
Aşa au izbutit Ulise şi so ii lui s ias-afar şi s
alerge, cu gr bire, pe vasul care-i aştepta în golfule ul
liniştit. Şi, urca i pe corabie, au început s şi vâsleasc ,
pân ce au ajuns în larg. De-acolo a strigat Ulise:
— Hei, Polifem!… Hei, Polifem, acela care i-a scos
ochiul nu este Nimeni, cum credeai, ci-s eu, Ulise… din
Itaca… Hei, Polifem, te-am p c lit!…
O!… ţând a auzit ciclopul a înşf cat o stânc mare
cât un palat… ţe un palat?!… Un munte-ntreg! Şi l-a
azvârlit în apa m rii, r cnind cu ciud :
 — Vai!… Auzisem prevestirea c tu, Ulise, vei veni.
Îns credeam c -i un uriaş, şi nu un vierme cum te-
ar i…
— Un vierme, îns în elept, iar tu, puternic eşti ca
zeii, dar eşti netot, o Polifem!… a gl suit din nou Ulise,
în timp ce stânca aruncat de Polifem zguduia vasul.
Şi valurile se s ltau şi clocoteau în jurul lor, pentru
c Polifem, uriaşul, striga acum pe tat l s u, st pânul
m rilor, Poseidon:
— O!… Tat , tu, r sari din ape şi pedepseşte-l pe
Ulise. Nu-l l sa s se-ntoarc-acas !… O!… Tat … Tat …
pedepseşte-l…
Dar grecii hohoteau pe punte, auzind ipetele lui
înverşunate c tre ape; c ci preaiste ul din Itaca le da
curaj zicând aşa:
— Am învins noi oraşul Troia, c ruia soarta îi urzise
s fie-n veci nebiruit, c ci avea ziduri ridicate de zeii-
Apolo şi Poseidon. Şi-am înfruntat pe-olimpienii, care îl
sprijineau pe Priam: Apolo, Artemis, şi Leto, şi Afrodita,
şi nebunul zeu al r zboiului, feciorul Herei. Şi nu o s
r zbim prin marea ocârmuit de Poseidon? Eu nu m
tem deloc de el, de vreme ce-am înfrânt destinul cet ii
Troiei. Prinde i în mâinile voinice vâslele tari şi s
pornim f r de team mai departe…
Şi pornind grecii, f r fric , au ajuns într-o insul
unde domnea, pe voia sa, Eol, regele peste vânturi8.
 AICI ULISE I-A GR IT cu vorba sa meşteşugit zeului
Eol cel m re şi i s-a plâns c l-au lovit pe-ntinsul
m rilor furtuni. Furtuni pe care le-au iscat chiar
vânturile ne-ndurate. Ulise i-a vorbit atât de iscusit şi de
frumos, încât Eol, ce nu primeşte pe nimeni oaspe-n
casa lui, l-a primit bine şi cu cinste. Iar la plecare i-a
adus, în semn de mare pre uire, într-un burduf, f cut
din piele, legat la gur cu un lan în întregime de argint,
acele vânturi ce umblau, pe-ntinsul m rii, deseori.
— S le p strezi… S le dai drumul, numai când ai s-
ajungi la int , a gl suit regele Eol.
Nu l sase în libertate decât pe vântul de apus, Zefirul
cel îmb ls mat, ca s -i împing pânzele cor biilor c tre
Itaca. Dar zeul Eol l-a rugat un singur lucru pe Ulise: s
nu arate nim nui ce se g seşte în burduf, nici m car
celorlal i ahei.
Plutind ei apoi peste mare, înso itorii lui Ulise au
socotit c în burduf se afl aur şi argint. Şi pândind to i
un timp prielnic, când el, Ulise, dormea dus, au desf cut
din lan burduful. Iar vânturile au ieşit şi s-a dezl n uit
furtuna. Şi ce furtun !… Niciodat nu mai b tuser -
mpreun atâtea vânturi peste mare. Toate-n acelaşi timp
suflau şi zguduiau genunea neagr a apelor pân -n
adânc.
 Sub vijelia cea grozav , s-a deşteptat îns Ulise, şi
fiind navigator destoinic, dup destule încerc ri, au
reuşit s poposeasc la rmul altei insule.
Înso itorii lui Ulise, cu unsprezece din cor bii, au şi
tras repede la rm. Numai Ulise a r mas, prev z tor, în
largul m rii. El s-a urcat sus, pe catarg, s cerceteze
insula, cu ochii lui str b t tori9.
Îns pe insula aceasta tr ia un neam, zis lestrigonii,
uriaşi şi mânc tori de oameni.
Şi chiar sub ochii lui Ulise, neputincios stând pe
catarg, uriaşii au s rit îndat , au sf râmat cor biile, şi
pe ahei i-au tras în eap . S-au dus acas şi i-au fript.
Şi i-au mâncat numaidecât, puşi în frigare, ca pe miei.
Astfel n-a mai avut Ulise, din flota lui atât de mare,
decât doar o corabie. ţâ i r m seser cu el i-au plâns
cu lacrimi arz toare pe cei care pieriser , mânca i de
cruzii lestrigoni. Îns jelindu-i pe cei mor i, au în l at
pânzele toate şi au vâslit cu încordare, c ci blestema ii
lestrigoni azvârleau iar şi dup ei cu stânci cât mun ii,
col uroase, şi erau gata s -i zdrobeasc şi s -i afunde-n
apa m rii.
— Vâsli i!… Vâsli i!… striga Ulise. Eu ştiu c toate-
aceste crime sunt uneltite de Poseidon, de zeul ce ne
urm reşte ca s -l r zbune pe ciclop. Dar nu m voi l sa
eu prad atât de lesne lui Poseidon. M voi lupta. Voi
izbândi şi voi ajunge în Itaca. Vâsli i!… Vâsli i!… Nu v
l sa i!…
 ŞI, TOT VÂSLIND ŞI R T ţIND pe m rile f r hotar,
Ulise cu oştenii s i, pu inii care mai tr iau, au ajuns pe
un alt t râm. Era o insul Eea10. În ara asta locuia o
mare vr jitoare, Circe11.
Aici, frumoasa vr jitoare, îndr gostit de Ulise, n-a
vrut s -l lase s mai plece şi l-a inut un an întreg,
dându-i ospe e str lucite.
Ţa chiar când anul a trecut, la st ruin a lui Ulise c
vrea s plece c tre cas , ea i-a r spuns cu viclenie:
— Te las s pleci, dac -nainte ai s cobori pân -n
inutul lui Hades, zeul mohorât, şi-ai s -i întrebi pe cei
de-acolo dac e bine s te-ntorci…
La drept vorbind, frumoasa ţirce vroia s -l pun pe
Ulise s se coboare în Infern; şi-acolo ea s unelteasc
prin Hades şi prin Persefona ca umbrele s -l sf tuiasc
pe regele de la Itaca s nu mai plece din Eea. Şi-astfel
eroul s -i r mân pe totdeauna ca b rbat12.
Neavând altfel nici un mijloc s plece din acel t râm,
Ulise i-a f g duit s se coboare în Infern.
Şi tot luptându-se cu soarta, dornic întruna s-o
înving , Ulise a plecat spre ara întunecat a lui Hades.
Acolo, a-ntâlnit în cale pe regele profe ilor: Tiresias cel
preavestit.
Tiresias i-a prevestit câte avea s mai îndure în
drumul lui c tre Itaca şi cum se va dezl n ui mai tare
ura-nverşunat a lui Poseidon furtunosul. Apoi, i-a mai
rostit c soa a, mult credincioasa Penelopa, este silit
s -şi aleag , în locul lui, un alt b rbat, pentru c to i îl
socot mort.
Dup Tiresias, lui Ulise i s-au mai ar tat şi al ii.
Mama lui îns şi, Anticleea – care murise între timp – a
venit s -l sf tuiasc .
S-a-nf işat şi Agamemnon, cel doborât de
ţlitemnestra atunci când a ajuns acas .
— Nu te încrede în so ie, a spus regele mânios. S nu
p eşti ce-am p it eu, de la iubita- i Penelopa. Mai bine
stai tihnit la Circe!
Heracle, Antiloh, Patrocle, Aias, chiar voinicul Ahile şi
umbrele altor eroi i-au gr it în acelaşi fel:
— ţu to ii-am suferit destul. ţel pu in tu s fii ferit
de relele care te-aşteapt .
To i i-au vorbit, îns Ulise iubea atâta de fierbinte
insula lui s r c cioas , pe soa a-i cea mult r bd toare
şi pe fecioru-i, Telemah, încât nu s-a înduplecat.
— Orice mi-a i spune, eu tot plec. Primejdiile nu m
opresc. Eu trebuie s v d Itaca, dup aceea pot s
mor…
Era atât de avântat, când rostea vorbele acestea, încât
şi umbrele acelor mult glorioşi eroi: Heracle, Patrocle,
Aias şi Ahile se zice c-au zâmbit atunci, deşi erau în ara
mor ii.
Şi ţirce n-a avut ce face. Potrivit în elegerii, dup
aceast încercare a trebuit s se-nvoiasc şi s -i dea
drumul iar pe m ri.
 A PORNIT, DECI, DIN NOU ULISE. Sirenele – fecioare-
p s ri, din insulele Sirenuse13 – l-au ispitit cu cântece
înşel toare s coboare în ara lor şi s r mân . Ulise-a
astupat cu cear urechile vâslaşilor şi pe el însuşi s-a
legat cu frânghii groase de catarg.
Şi mai erau pe-atunci doi monştri, ast zi sunt stânci
obişnuite, ce se numeau Scila şi Caribda14. Scila i-a luat
şase luntraşi, de pe corabie, în cele şase boturi ale sale,
ce-aveau, nu dou , ci câte trei rânduri de din i. ţaribda
a supt apa m rii şi-a azvârlit-o iar afar , ca s -i înece pe
Ulise şi pe înso itorii s i. Dar ei, vâslind mai încorda i,
au sc pat şi de aceşti monştri.
Ajunşi în ara soarelui, o insul ce-avea trei vârfuri15,
înso itorii lui Ulise au mâncat boii cei sfin i i ai marelui
zeu Helios. Drept r zbunare, Helios nu a mai vrut s dea
lumin . Iar Zeus, ca s -l îmblânzeasc şi s -l întoarc
iar pe cer pe zeul care lumineaz , a tr snit vasul lui
Ulise. To i cor bierii au pierit. Numai Ulise, ag at de
scândurile sf râmate, a-nfruntat valurile repezi şi-a
ajuns in Ogigia16, insula nimfei Calipso17.
Frumos b rbat era Ulise! Nimfa l-a îndr git şi ea. L-a
primit în palatul s u şi i-a f g duit s -l fac nemuritor
pe veşnicie, dac primea s -i fie so 18.
Îns Ulise, însetat de a fi iar şi în Itaca, i-a r spuns
nimfei Calipso:
— Eu ştiu c draga mea nevast Penelopa nu e ca
tine de frumoas , pentru c tu eşti o zei f r moarte.
Dar eu nu am alt dorin decât s-ajung s-o v d şi s -mi
v d ara.
Aşa a gl suit Ulise, şi totuşi ţalipso, neîndurat , l-a
inut şapte ani la ea. Şapte ani l-a inut acolo,
crescându-i dorul şi m rindu-i jalea, încât s rmanul
ajunsese s nu-şi doreasc altceva decât s vad
rmurile insulei, şi-apoi s moar .

PÂN LA URM , ÎNDR ZNE UL n-a mai putut s

rabde dorul de ara lui, Itaca drag . Şi-a f urit atunci o
plut , din trunchiuri de copaci negeluite, pornind pe
mare, c tre cas .
Nenorocirea lui a fost îns c zeul care-l ura de
moarte – pentru vina de-a-l fi orbit pe Polifem, ciclopul –
Poseidon, furtunosul, l-a z rit. Tocmai se întorcea de la
un osp .
— Aha!… Tu vrei s scapi? a rostit zeul.
Şi-a strâns îndat norii şi vânturile cele mai avane şi
marea a cl tit-o din adâncuri, cu fiorosul lui trident.
Talazurile au urlat spre plut , ca nişte fiare-
nverşunate. Au r sturnat-o într-o clip , şi au sf râmat-
o-n buc ele. Iar pe Ulise l-au vârât la fund.
Dar el nu s-a l sat zdrobit de soart , şi, cum era
voinic şi zdrav n, s-a luat la lupt şi cu marea. S-a
ridicat la suprafa , şi biciuit necontenit, trântit încoace
sau încolo, a izbutit totuşi s -şi prind palmele tari de
un buştean.
Astfel s-a r zboit, trei zile, cu marea cea învolburat ,
f r s -şi piard nici o clip încrederea c va ajunge în
insula lui drag , în Itaca.
Abia atunci a izbutit s-ating rmul cel nisipos al
unei insule frumoase, numit Scheria19. Acolo locuiau
feacii, un popor blând.
Şi atingând rmul acela, Ulise, istovit de lupt , a
c zut jos şi-a adormit.
Din fericire pentru el, tocmai veneau la malul m rii,
s spele rufe, nişte fete. Şi printre ele se g sea
încânt toarea Nausicaa, copil a lui Alcinou, regele-
acelei insule.
O!… ţe s-au mai speriat cu toate… Îns Ulise era
chipeş.
— Parc -i un zeu picat din slav !… a şoptit mândra
Nausicaa.

TREZINDU-SE DIN SOMN ULISE, de ipetele fetelor, a

şi z rit-o pe copila lui Alcinou cea minunat . A stat un
timp şi a privit-o. Ochii lui nu puteau s cread c v d
asemeni frumuse e. Apoi a gl suit cu duioşie:
— Privesc la tine şi nu ştiu de eşti femeie sau zei
din Olimp. Semeni cu Artemis încânt toarea. M plec-
naintea frumuse ii tale şi m cutremur din adânc…
 Dup aceast cuvântare, Ulise s-a plecat din nou
domni ei. Iar ea l-a-ndestulat cu hran , l-a ad pat cu
vin de soi, negru, din insula feacilor; şi-a fost c l uzit la
rege. Şi regele l-a ospe it cu cinste mare, dup datini. A
pus la cale jocuri, lupte şi-ntreceri voiniceşti. Unii dintre
fl c i l-au îmbiat şi pe Ulise s lupte în ograda larg , s -
şi dovedeasc -ndemânarea, destoinicia şi puterea. Iar
Ulise, ca s-arate c nu se teme de nimic, a prins în
bra e-un bolovan de o m rime uimitoare. L-a aruncat
numai cu-o mân peste palat şi peste ziduri, pân
departe, c tre rmul în care marea se lovea cu
înspumatele ei valuri.
V zându-l cât e de voinic, nimeni nu a mai cutezat
s -l cheme pe Ulise-n lupt . Fecioara, mândra Nausicaa,
l-a îndr git parc mai mult. În sine îşi spunea vr jit :
„De ar vrea zeii s r mân aici, la noi, s -mi fie so !…
„
Regele Alcinou, la rându-i, se bucura s aib -n ar
un astfel de viteaz ca el. Deşi nu-l cunoştea pe nume,
în elegea c -i un oştean, un b rbat vrednic, f r team
de nimeni şi nimic pe lume.

ŞI TOT URMÂNDU-SE OSP UL, s-a auzit un cântec

dulce. ţânta b trânul Demodoc, un aed orb, dar plin de
har20. El, înso indu-se cu lira, cânta – ce crede i? – chiar
r zboiul nimicitor, purtat de-ahei contra lui Priam cel
b trân; cânta pe-Ahile şi Ulise şi Menelau şi
Agamemnon, pe cei doi Aias, Antiloh şi pe ceilal i viteji
de seam . Şi, auzind acele stihuri prin care-aedul
prosl vea pe to i eroii de la Troia, Ulise a sim it c -i vin
pe gene lacrimi arz toare.
— O, Demodoc, a gl suit regele insulei Itaca, tu
povesteşti mult prea frumos, de parc ai fi fost acolo, în
fa a zidurilor Troiei. Poate te-a inspirat Apolo… Dar ştii,
b trâne, s ne cân i povestea calului de lemn, pe care
grecii l-au l sat în fa a por ilor troiene?
— Ştiu, cum de nu, a spus aedul, c tând cu ochii
stinşi în acea parte unde şedeau st pânu-i şi Ulise.
Şi Demodoc a prins s cânte şi-aceast fapt prea
istea a lui Ulise din Itaca, fapt ce-a dus în acea
noapte la pierderea cet ii Troia.
Cânta, cânta duios b trânul şi lira lui suna atât de
jalnic! Cânta povestea cum s-aprinsese Troia şi cum
arsese-n fl c ri luminoase, ce lingeau cerul alb strui al
nop ii, încât pe fa a lui Ulise lacrimi curgeau din nou
şiroaie. ţânta, cânta şi r t cirile-i pe mare… Şi dorul s-
aprinsese iar viu în pieptul multîncercatului Ulise,
pentru so ie, pentru cas .
Regele Alcinou, v zând aceasta, a dat porunc -
aedului s tac , s -şi pun lira la o parte. Şi l-a rugat pe
oaspete s -i spun ce nume poart şi de unde vine. Deşi
îi era drag şi ar fi vrut, desigur, s -l aib ca so al
scumpei lui copile, totuşi el i-a jurat c îl va duce, de va
vroi, în orice ar .
V zând atâta bun tate, Ulise şi-a rostit povestea. A
ar tat c este din Itaca şi vrea numai s-ajung -acas .
Apoi a început s spun cum au pornit ei de la Troia,
cum s-au luptat cu multe neamuri şi l-au orbit pe
Polifem, feciorul zeului Poseidon. Şi cum Poseidon,
pentru asta, l-a urm rit plin de mânie, pe m ri; prin
insule; la ţirce; pe la sirenele cu glasuri înşel toare ce-l
chemau; apoi la Scila şi ţaribda. ţum a ajuns dup
aceea la ţalipso, sc -pând cu greu din mreaja ei şi, în
sfârşit, cum a sc pat de moarte, prins de-un buştean,
târât de valuri, zvârlit pe malul feacian.

TO I ASţULTAU F R O ŞOAPT povestea lui. Când

a sfârşit, într-un târziu, şi-a plecat fruntea pe o mas .
Atuncea Alcinou a spus:
— De vreme ce-ai sosit, Ulise, fii sigur c ai s te-
ntorci în insula ta mult dorit . Amarul t u se va sfârşi…
S-a-ndreptat apoi spre curtenii ce se aflau cu el la
mas şi le-a cerut s-aduc daruri viteazului de la Itaca.
S i le pun într-un vas, cu pânze şi cu vâsle bune, care
s -l poarte pe Ulise c tre p mântul multdorit.
Şi, chiar în ziua urm toare, regele insulei Itaca şi-a
luat r mas bun de la gazde. Ochii frumoasei Nausicaa –
spun unii – c erau mâhni i, sc lda i în lacrimi, v zând
pe rege c porneşte c tre Itaca şi so ie.
Dup aceea regele Ulise, suindu-se pe vasul feacian, a
dat semnalul de plecare. Vâslaşii s-au plecat pe rame.
Unul a dat un chiot, şi-au pornit. Corabia plutea spre
z ri ca şoimul, c ci nu erau în largurile m rii vâslaşi
mai buni ca ai lui Alcinou. Şi cu iu eal îl purta cu sine
corabia, spre rmurile insulei Itaca, pe viteazul Ulise,
preaiste ul, acel ce p timise atât de multe, luptându-se-
n r zboiul de la Troia, şi-apoi pe m rile învolburate. Dar
el în linişte-adormise, purtat de vâsle peste valuri.
Uitase-n somnul lui ce suferise şi se visa acum acas .
Dormind trudit, Ulise n-a sim it când au ajuns în
insula Itaca. Vâslaşii l-au dat jos de pe corabie, încet,
încet culcându-l lin pe-un aşternut, sub un copac. I-au
pus al turi l zile cu darurile feaciene şi au pornit pe
calea-ntoars .
Din întâmplare, i-a v zut din nou Poseidon. Şi el s-a
sup rat cumplit c prada lui, Ulise, îi sc pase. Cu
îndârjire-a f cut un semn, cu marele-i trident
str lucitor, şi vasul feacian a împietrit. S-a pref cut pe
loc în stânc sur 21.

DUP UN TIMP S-A DEŞTEPTAT ULISE. Privea în jur

şi nu-i venea s cread .
— Aici e insula Itaca!… striga el parc -nnebunit de-
atâta fericire ce-o tr ia. Şi s ruta p mântul drag.
Dar fiind totuşi prev z tor, s-a dezbr cat de hainele
frumoase, primite de la Alcinou, şi s-a-mbr cat în nişte
straie de om s rac, de cerşetor.
A ascuns într-o peşter adânc l zile mari, pline de
daruri, şi-a pornit prin insul , s-o cerceteze mai întâi.
 Mergând prin insul , Ulise l-a întâlnit pe un porcar,
un om b trân şi de credin , ce purta numele Eumeu.
Acesta, socotind c -ntr-adev r Ulise este un cerşetor,
l-a omenit cum se cuvine. L-a osp tat, l-a odihnit şi,
vorbind ei, dintr-una-ntr-alta, Eumeu i-a povestit
durerea preacredincioasei Penelopa.
— So ul, Ulise, i-a plecat, zicea Eumeu, şi a pierit
desigur, undeva, în lupte. În casa lui s-au oploşit
mul ime de pe itori neruşina i. Unii sunt chiar din
insul , al ii de prin cet i vecine. Şi fiecare-ar vrea s-o ia
pe Penelopa de so ie, c ci e frumoas şi e bun . Iar
cirezi şi turme are destule. Ea-i tot amân şi-i amân .
Spune c -şi va alege so ul când va sfârşi de esut pânza
cu care-şi va înv li fruntea regal -n ziua mult urât-a
nun ii. Dar tot ce ese-n timpul zilei, destram iar în
timpul nop ii… şi îl aşteapt pe Ulise… şi îl aşteapt …
şi-l jeleşte, v rsând nenum rate lacrimi, frumoasa,
dulcea Penelopa. În acest timp neruşina ii de pe itori
p trund în cas -i, benchetuiesc, îi sorb tot vinul,
m nânc turmele, fur din avu ia lui Ulise şi-i
pâng resc întreg palatul… Ea n-a pierdut înc n dejdea
ca s -şi revad iar b rbatul. Nu crede c-a murit. Tot
vrea s afle ce s-a mai întâmplat la Troia, când zidurile
au fost arse. Cu cine a plecat de-acolo? Poate s-a mai
aflat ceva între timp. De-aceea şi-a trimis feciorul, pe
nume Telemah, la Sparta şi la b trânul rege Nestor, s -
ntrebe ce se mai aude despre aheii r t ci i. ţhiar ast zi
trebuie s se-ntoarc . Îns tâlharii pe itori au pus la
cale s -l ucid fiindc prea le st tea în cale.
Ulise ascultase totul, şi-n pieptul lui se aprinsese
flac ra urii-n vâlv t i. Ar fi pornit în acea clip s se
r zbune pe tâlhari. Dar el era prev z tor şi chibzuit în
toate cele. Nu se pripise niciodat . Mai pu in se pripea
acum…

ŞI-A STAT ULISE LA EUMEU, în ospe ie, toat

noaptea. Când s-au ivit pe mare zorii, s-a ar tat şi
Telemah, venind cu o corabie. Ulise i-a ieşit-nainte. L-a
cunoscut numaidecât, c ci era tocmai cum fusese Ulise-
n vremea tinere ii.
Dup pu in cump nire, Ulise i-a spus cine este. Tat
şi fiu s-au strâns în bra e. Şi tat l n-avea ochi destui s -
şi vad şi s -şi mângâie feciorul. ţrescuse mare şi
puternic. Îl cerceta la trup, la fa , şi tot rostea:
— M bucur, Telemah, c eşti voinic. Acum ne
preg tim şi de r splata netrebnicilor pe itori…
Apoi, în tain -au f cut planul. Nu trebuia s afle
nimeni c el, Ulise, s-a întors. Şi cel dintâi s-a dus acas
feciorul, Telemah, voios cum nu fusese pân-atuncea
s rmanul tân r niciodat .
În urm , a sosit Ulise în hainele de cerşetor. ţând a
intrat la el acas , inima îi b tea s -i sparg pieptul,
nimic alta. Pe poarta asta se pornise cu dou zeci de ani
în urm . Şi iat , dup-atâta vreme, îi era dat s-o vad iar.
În poarta casei sta un câine, sleit, b trân, aproape
mort. ţum a sim it îns c-atinge, cu paşii, lespedea,
Ulise, câinele a ridicat capul, încet, încet, şi l-a privit. În
ochii lui plini de credin a lic rit o lumini . A încercat
s dea din coad şi s -şi arate bucuria… Era b trânul
câine Argos, ce îl slujise pe Ulise şi-l aşteptase s -l mai
vad . Acum, privindu-l cu iubire, b trânul câine a-nchis
ochii.
Înverşunat parc mai r u, Ulise a p truns în sala
unde-i benchetuiau duşmanii. În hainele de cerşetor, s-a
pref cut c -i este foame şi le-a cerut o-mbuc tur .
Şi ei, râzând în hohote, i-au dat nişte resturi de
carne; dar l-au lovit, şi l-au batjocorit cu vorbe care de
care mai urâte.
Aflând regina Penelopa c -n casa ei un biet milog,
fiindc ceruse de mâncare, a fost b tut şi înjosit, s-a
mâniat f r m sur . A dat porunc unei roabe, b trâna
doic-a lui Ulise, s -i preg teasc un pat moale
drume ului, s s-odihneasc . Iar mai-nainte, dup
datini, s -i spele-ntr-un lighean de-aram picioarele
preaostenite.
Ţ trâna doic Euricleea a preg tit patul cel moale;
dar vrând s -l spele-n apa cald pe cerşetor, simte la
glezn -o cicatrice. O cicatrice cunoscut , pe care o avea
Ulise de când o fiar îl r nise, odat , la o vân toare.
I se p ruse ei ciudat şi fa a cerşetorului.
— Ulise eşti, st pâne drag!… rosteşte-n şoapt
Euricleea.
Dar el îi pune peste buze palma şi-i face semn s
tac . Îi porunceşte s nu scoat nici un cuvânt, s nu se
afle c s-a întors – pân ce dânsul nu-şi ispr veşte
pedepsirea celor ce-i pâng reau c minul.
 ÎN ACEST TIMP VENISE NOAPTEA. Ulise sta pe lâng
vatr şi Penelopa, întristat , cu ochii-n lacrimi, s-
apucase s -i povesteasc drume ului cât suferise de
amarnic în aceşti dou zeci de ani.
Dar pe itorii, de-ast dat , puneau la cale s -l ucid
pe Telemah, feciorul ei şi-al lui Ulise, de nu se învoia s-
aleag dintre ei pe viitoru-i so .
— Mâine va fi aceast ziu , spunea mâhnita
Penelopa. Am fost silit de ei to i şi m tem pentru
Telemah. Îns şi eu am hot rât c nu e demn s -mi fie
so acela care n-ar putea s -ndoaie arcul lui Ulise. ţ ci
iat , am s pun în lupt securile pe care bietul Ulise le-
nşiruia în sal , câte dou sprezece. El, stând departe,
arunca s geata; şi ea trecea prin toate g urile de la
securi22. Acum la încercarea asta am s -i pun s se
întreac pe itorii… Şi-acela, oh!… acela care va întinde
arcul şi va r zbate, cu s geata, toate securile, va trebui
s -mi fie so . Nu voi avea ce s mai fac…
— S nu amâni aceast lupt , Penelopa, o sf tuia
drume ul pe regin . Eu ştiu c - i va sosi b rbatul mai
înainte ca pe itorii t i s -ntind arcul şi repedea s geat
s str bat prin g urile-acelea din securi…
— Aş vrea s fie astfel, spunea ea, şi lacrimile îi
umpleau iar ochii.
În acest chip a mai trecut o noapte. De diminea , au
venit cu fal to i pe itorii la palat. S-au apucat întâi şi-
ntâi de-osp . Apoi, cu jale, Penelopa a adus arcul lui
Ulise. Telemah, care ştia taina, a-nfipt securile la rând,
şi pe itorii au luat arcul. L-au luat şi-au încercat s -
ndoaie, cât de pu in, struna lui tare. ţe n-au f cut? ţât
s-au silit! L-au înc lzit la foc, în vatr . I-au uns şi struna
cu gr sime. Îns nimic, şi iar nimic. Arcul parc era de
piatr .

ÎN ACEST TIMP ORÂNDUISE Ulise, prin fiul lui, s se

închid poarta casei. S nu mai poat fugi nimeni. Şi a
gr it spre pe itori:
— Da i-mi şi mie pu in arcul. Aş vrea s îmi încerc şi
eu puterea…
— Tu, cerşetorule, au strigat ei, nu i-e destul c te-
ndur m aici? Vrei s te pui cu noi la rând, b rba i mai
tineri şi mai plini de fal ?
Şi erau gata s -l loveasc pe Ulise.
A mijlocit îns , cu mil , Penelopa, spunând c nu e
drept s se arate atât de aspri cu un oaspe, ce vrea
numai s îşi m soare for a cu-a tuturor, dup dreptate.
V zând c se apropie ceasul, Telemah a cerut reginei
s urce sus, în înc peri. Şi-a poruncit s i se dea arcul
cel greu drume ului, deşi to i pe itorii strigau tare şi îl
amenin au cu moartea.
Ulise-a luat în mân arcul, l-a încordat şi-a tras în
int .. To i au r mas înm rmuri i.
 — Vezi, Telemah, a zis atunci Ulise, iat c n-am
greşit, nici n-am trudit prea mult cu arcul, deşi sunt mai
b trân. Puterea mi-e înc deplin . Nu e, cum m
defaim pe itorii. Şi-acum e vremea s g tim osp ul!…
Astfel rosti Ulise şi f cu semnul de lupt c tre
Telemah. Acesta înşf c o sabie şi-o suli mai ascu it
şi veni lâng tat l s u.
O!… ţe-a mai fost!… Ulise a s rit pe prag, r sturnând
tolba la picioare şi, luând s ge i de jos, porni s trag .
Şi cel dintâi şi cel mai r u dintre tâlharii pe itori a
c zut mort, cu o s geat -nfipt în grumaz.
ţine putea s lupte cu Ulise? ţine putea s -nfrunte
pe viteazul care era atât de încercat?
Vuietul greu al b t liei se auzea pân departe.
Viclenii pe itori gemeau, fugeau înfricoşa i pe l turi.
Privirea regelui Ulise îi str pungea ca un cu it, şi ar fi
dat orice pe lume s poat alerga prin por i, s nu-l mai
vad pe Ulise, care le r spl tea purtarea.
Pân la urm , într-un ceas sau dou , sau, poate, mai
pu in, Ulise, ajutat cu sârg de fiul s u şi dou slugi, ce
şi-au recunoscut st pânul, i-au nimicit pe pe itori.
Slugile au primit porunc s zvârle leşurile-ncolo.
Ulise s-a sp lat de sânge şi s-a înf işat so iei:
— Eu sunt Ulise, m-am întors!…
Ei înc nu-i venea s cread c este el, cel aşteptat
atâta timp. Tot se temea c s-ar putea s fie vreo-
nşel ciune. Inima îi b tea de team . Dar când Ulise i-a
rostit cum îşi f cuse singur patul, la nunta lor, dintr-un
m slin, împodobit cu flori de-argint, de aur şi de fildeş
alb, regina s-a încredin at. Numai Ulise ştia taina.
Ce bucurie-a fost, nu spun, c -i lesne de închipuit!…
Ulise, cât era de tare, plângea ca un copil, inând în
bra ele-i mult încercate pe scumpa, credincioasa lui
so ie. Iar ea-l inea de gât cu bra e albe.
Şi mul i, mul i iscusi i poe i au luat atunci lirele-n
mâini s cânte ispr vile eroului Ulise. Dar nimeni n-a
ştiut cu atâta farmec şi-atâta de zguduitor, ca marele
Homer, s cânte-n versuri dorin a vechilor elini de-a-
nvinge soarta – atunci când era duşm noas – de-a birui
orice primejdii prin iste ime şi curaj.
 Note:

1. În celebrul poem epic al lui Homer: „Odiseea”, Ulise

gl suieşte cu înfl c rare despre insula lui, Itaca:

„Eu locuiesc Itaca, limpezitul

Ostrov, pe unde-i muntele Neritul
ţu freamăt de păduri, la-nfă işare
Măre , şi unde împrejur sunt multe
Şi-apropiate insule, precum e
Zachintul păduros, Dulichiu, Same.
Itaca-i cea mai delungată-n mare
Şi scundă spre apus, iar celelalte
Sunt mai spre răsărit. Pietroasă, aspră-i
Itaca, dar ca bună mamă creşte
Feciori voinici. Şi-apoi nimic mai dulce
ţa ara ei nu pot vedea pe lume”.

2. Este vorba de ciconi, un neam de traci, aflat la poalele

muntelui Ismaros, pe rmul de miaz noapte al m rii Egee, între
insulele Tasos şi Samotrace.

3. Astfel de fapte sângeroase dovedesc care era îndeletnicirea

de baz a cetelor de ahei, conduşi de regii sau basileii lor, în cea
de-a doua jum tate a mileniului al doilea înaintea erei noastre. În
acest fel, „Odiseea”, la fel ca şi „Iliada”, zugr vesc societatea,
moravurile de atunci şi, indirect, arat pricinile pentru care – în
adev r – a fost distrus , jefuit Troia. Ele prevestesc pe viitorii
cuceritori, care au n p dit cu sânge, s bii şi jaf peste p mânt, şi
dintre care este destul s amintim pe tân rul macedonean, fiul lui
Filip: Alexandru, şi pe romanul care purta numele de ţezar.
 4. Vechii geografi pretindeau c insula lotofagilor era Djerba
din Sirta Mic .

5. De aceea se spune c s-ar chema acum insula Capri.

6. Homer le zice „ochi rotunzi”, iar noi îi denumim ciclopi. ara

ciclopilor ar fi coasta din golful Neapole, coast care este toat
pres rat de mun i – ca de nişte uriaşi – având pe creştet câte un
ochi rotund şi stins, cratere de vulcani. Îns , în cântecele lor,
elinii au transformat, probabil, pe aceşti uriaşi din piatr sur , în
nişte fiin e fabuloase, pe care le-a înfruntat eroul Ulise.

7. În folclorul nostru, poate ca o influen a acestei legende, se

g sesc poveşti despre P cal sau al i eroi populari care p trund în
iad sau la moara dracilor şi orbesc pe unii dintre încornora i cu o
epuş sau o frigare încins în foc. Fiindc eroul se recomandase
mai înainte „Eu singur” sau „Singur eu”, când cel orbit este
întrebat de draci cine l-a în epat cu frigarea, r spunde: „Singur
eu”. În felul acesta eroul nostru scap de pedeapsa dracilor, ca şi
Ulise de aceea a ciclopilor.

8. Aceast insul cred unii geografi c ar fi Stromboli, cea cu

mul i vulcani.

9. Sunt geografi care socotesc c ar fi vorba de coasta sard a

strâmtorii Bonifacio.

10. Ast zi ar fi Monte-ţirceo, în Italia, pe o coast a M rii

Tireniene.

11. Numele ei în româneşte înseamn : pas re de prad . Ea

era, în legend , sora regelui Eete şi fiica lui Helios – zeul soare. Se
zicea c la sosirea aheilor în Eea, vr jitoarea ţirce a schimbat pe
o mare parte dintre tovar şii lui Ulise în porci. Dar regele insulei
Itaca, prin iste imea sa, a reuşit s le redea înf işarea lor
obişnuit , ba chiar s -i fac mai frumoşi şi mai voinici decât
fuseser înainte.
 12. Una dintre ispr vile pe care le-au s vârşit aproape to i eroii
a fost p trunderea în Infern. ţa s fac legenda despre Ulise mai
palpitant , aheii povesteau şi despre el c s-ar fi coborât în
negrele inuturi ale lui Hades, la fel ca şi Heracle, Tezeu şi Orfeu.

13. În apropiere de Amalfi sunt pân ast zi insulele Sirenuse.

14. Insulele poart aceleaşi nume şi în geografia noastr .

15. Homer numeşte insula: Trinakia – insula tridentului. Mai

târziu numele i s-a schimbat, potrivit înf iş rii, în Trinacria –
insula cu trei vârfuri. Pare c este de fapt inutul Mesinei de
ast zi, din marea insul Sicilia.

16. Ogigia ar fi insula Perejil din zilele noastre, în apropiere de

Creta.

17. Calipso era fiica lui Ocean şi a zei ei Tetis – care era în
acelaşi timp şi mama lui Ahile peleianul.

18. Homer ne cânt astfel în „Odiseea”:

Deşi dorit de ară şi so ie

Oprit era-ntr-o peşteră-adâncată
De zâna cea frumoasă, închinată,
Calipso care-a vrut bărbat să-i fie.

19. Insula ţorfu. Pe fundalul unei privelişti din insul şi-a

creat pictorul rus V. H. Serov cunoscutul s u tablou „Ulise şi
Nausicaa”.

20. Unii mitologi cred c prin aedul b trân şi orb, Demodoc,

Homer s-a reprezentat chiar pe el. Nu ştim sigur dac este aşa
sau nu, dar lucrul pare cu putin . ţunoştin ele geografice ale lui
Homer despre insula ţorfu, ca şi despre celelalte coaste ale
m rilor, cântate de el, sunt de-a dreptul uimitoare, chiar dac
sunt înv luite deseori în haina alegoriei şi legendei.

21. Stânca în care legenda spune c s-ar fi pref cut corabia

feacian , care l-a dus pe Ulise în Itaca, se vede şi ast zi lâng
insula Corfu. Dealtfel, şi ţorfu are înf işare de corabie. De aceea
matrozii greci îi spun insulei nu ţorfu, ci Karavi. Karavi înseamn
în limba greac : corabie.

22. Aceasta pare a fi fost una dintre încerc rile cele mai grele
pentru arcaşi, la care nu se încumetau decât tr g torii cei mai
vesti i. Securile aveau în partea lor metalic nişte g uri, pentru a
putea fi ag ate la cing toare, când erau folosite ca arme, sau în
piroane, în perete. Tr g torii cei mai iscusi i puneau aceste securi
una în fa a celeilalte, la distan de 20-30 cm una de alta şi
tr geau în aşa fel încât s geata s str bat toate aceste g uri ale
securilor dintr-o dat .
 fârşind legendele ce-au amintit p aniile

S aheilor la-napoierea spre Elada, s -ntoarcem

timpul iar în noaptea când fl c rile mistuiau
marea cetate a lui Priam.
ţerul era roşu şi marea – pân departe, c tre ţreta –
p rea sc ldat toat -n sânge.
Unii troieni înc dormeau, visând poate calul de lemn,
sau biruin e în Elada. Şi dintr-o dat se trezeau cu
l ncile vârâte-n piept, cu s biile spintecându-i.
Iar gemetele se-n l au pân -n palatele de aur ale lui
Zeus din Olimp, pân la Hera şi Atena, îndestulându-le
în ura ce o aveau pentru troieni.
În acel ceas s-a ar tat, în vis, troianului Enea, umbra
lui Hector cel viteaz. Hector ce ap rase Troia şi se
sfârşise de curând sub crunta lance a lui Ahile.
 Eroul s-a înf işat, însângerat şi plin de r ni.
— O, tu, Enea, gl suia umbra eroului troian, tu, cel
n scut de Afrodita1, mândra zei -a frumuse ii, fugi, te
salveaz dintre fl c ri… Duşmanul este între ziduri.
Troia se va surpa acum. Fugi, ia pena ii2 – zeii care au
ocrotit pân azi Troia – şi focul sacru al cet ii, urc -i
într-o corabie. Du-i peste mare, în t râmul str moşului
nostru Dardan. Acolo tu ridic ziduri, în care s -i
ad posteşti. F s re-nvie astfel Troia…
Aşa a rostit aspru Hector, şi umbra lui însângerat s-
a risipit. Atunci, Enea a şi s rit din aşternut. Dar n-a
fugit, nu s-a ascuns. Ci, acest fiu al Afroditei şi al
p storului Anhise a înşf cat o sabie şi a ieşit la b t lie,
s-a luptat plin de îndr zneal , f când pr p d printre
duşmani. Şi, tot luptând, s-a strecurat prin marea de
oşteni ahei, pân la marele palat unde şedea regele
Priam.
Palatul era îns -n fl c ri. Din el ieşeau oşteni ahei, cu
prada-n bra e: aur, stofe, vase de pre şi arme scumpe.
În fruntea lor p şea feciorul vestitului erou, Ahile, cu
sabia ud de sânge. M cel riser pe Priam, care-i fusese
lui Enea socru şi rege şi st pân.
— Mişeilor, a spus Enea şi, având sabia în mân , s-a
repezit c tre ahei, şi-ntâi c tre Neoptolem, feciorul
marelui Ahile.
Îns deodat i-a ieşit-nainte îns şi Afrodita.
— Stai, i-a rostit mândr zei a ce-i era mam lui
Enea. Un pas dac mai faci, te stingi. Tu ai acum o
datorie. Fugi şi-l salveaz pe Anhise, b trânul care mi-a
fost so şi ie- i este tat scump. Du-te cu el şi cu
fecioru- i, micul Ascaniu, spre t râmul de unde a venit
Dardan, cel care-a pus temelii Troiei3.
 Enea n-a mai stat pe gânduri şi s-a zorit s -şi scape
tat l. Mai înainte a intrat în templul Hestiei4. A luat de-
acolo focul sacru într-o c ldare de aram . A luat de-
asemeni şi pena ii şi s-a gr bit spre casa sa, luptând
necontenit cu-aheii.
Acas -l aşteptau so ia – fiica lui Priam cel b trân, ce
purta numele Creusa – feciorul s u cel mititel: Ascaniu-
Iulus şi b trânul, care fusese odinioar so ul zei ei
Afrodita.
Enea şi-a urcat pe umeri tat l cel slab şi gârbovit.
Feciorul s u, micul Ascaniu, s-a ag at de haina lui,
ars de fl c ri, g urit de loviturile de l nci. Iar so ia l-
a urmat, purtând în bra e o l di cu câteva lucruri din
cas .
Astfel a r zb tut Enea prin v lm şagul b t liei şi a
ieşit pe o porti , afar din cetatea Troia, care ardea cu
vâlv t i.
S-a c rat pe-naltul munte ce se chema, precum
ştim, Ida, şi s-a ascuns într-o dumbrav , dup o culme-
mp durit .
Aici nu mai putea duşmanul s -i urm reasc
nicidecum.

AJUNS ACOLO ÎN DUMBRAVA unde erau mai to i

troienii, câ i se salvaser cu zile, Enea a v zut cu jale c
soa a lui s-a r t cit.
 — Unde-i Creusa? striga el. Unde-i Creusa, draga
mea? S-a r t cit între duşmani…
Şi f r s asculte sfatul celor ce se sileau s -l in , el
s-a întors, în goana mare, pe coastele împ durite. Ţa a
p truns şi în oraş. S-a furişat cu-ndemânare printre
aheii, ce jefuiau înc oraşul, adunau fete şi copii şi
duceau totul la cor bii.
Înfruntând moartea-n orice clip , Enea a c utat s -şi
afle soa a şi-n cetele de robi; dar n-a putut s-o mai
g seasc . ţ ci ea, pe când p r sea Troia, s-a r t cit
între ahei. A fost surprins de-un oştean şi doborât cu
o lance. Deasupra ei au c zut leşuri. Enea n-o putea
z ri. Umbra ei doar se ridicase şi r t cea printre ruine.
Şi printr-o vraj misterioas , f cut chiar de Afrodita,
umbra ţreusei a venit lâng iubitul ei Enea şi i-a rostit
cu voce blând :
— Dragul meu so !… Nu au vrut zeii s - i fiu tovar ş
de drum, pe calea spre Hesperia5, spre ara unde curge
Tibrul cu valurile lui domoale. Acolo tu ai s fii rege. Alt
so ie vei avea. Deci nu mai plânge pe ţreusa, ce te-a
iubit atât de mult. Fii s n tos. Urmeaz - i calea. Ai grij
de feciorul nostru…
Astfel a spus umbra Creusei, vestindu-i so ului, Enea,
c trebuie s se îndrepte, cu cetele lui de troieni, undeva
c tre asfin it. Rostind cuvintele acestea, fiica lui Priam a
pierit. Enea a strigat-o înc , dorind s-o mai îmbr işeze
pe soa a sa mult credincioas ; dar, dup cum spune
legenda, a strâns în bra e numai fum.
N-a mai avut alta ce face decât s se întoarc -n
munte. Iar pe munte-l aşteptau, cuprinşi de spaim şi
n dejde, b rba i, femei şi chiar copii, care sc paser de
moarte. Şi ei îl implorau cu to ii:
 — Du-ne, Enea, unde vrei… ţ l uzeşte-ne prin lume
şi f -ne o cetate nou , în care s renasc Troia…

LA RUG MINTEA LUI ANHISE, Enea a primit s fie

conduc torul cetelor. Au trebuit îns s-aştepte pân ce
au plecat aheii. Atunci şi-au construit cor bii din
trunchiurile de pe Ida. Au f cut dou zeci de vase şi, sub
conducerea-n eleapt a lui Enea şi Anhise, troienii au
pornit pe mare.
Au poposit, în primul rând, în Tracia. Apoi în Delos.
Aici Enea s-a plecat în templul zeului Apolo, a f cut
jertfele de sânge şi a-ntrebat oracolul: încotro trebuie s
porneasc ?
Oracolul i-a dat r spunsul:
— Voi, ce v trage i din Dardan, c uta i p mântu-i de
obârşie, în care-acesta s-a n scut. Întoarce i-v tot
acolo. E ara unde vor domni Enea şi urmaşii lui6.
— Dar unde s-a n scut Dardan, în care col din
asfin it? a întrebat din nou Enea.
Îns Apolo n-a r spuns. Şi nici ţreusa nu gr ise,
când s-ar tase lui Enea, decât un nume, râul Tibru; dar
unde curge acest râu, nu apucase s mai spun .
— Unde o fi Hesperia? Unde-o fi ara lui Dardan? se
întrebau acum troienii.
Şi nu g seau nici un r spuns.
 Le r mînea numai s caute Hesperia necunoscut şi
s îndeplineasc voia zeului cel b trân şi orb, ce purta
numele de Fatum7.
Dar împotriva lor sta Hera. Ea-l urm rea înverşunat
pe acest fiu al Afroditei. ţ ci nu putea s ierte Troia,
unde fusese-adânc jignit , unde nechibzuitul Paris
d duse premiul frumuse ii, m rul discordiei, de aur,
mamei troianului Enea.
Drept r zbunare pentru asta, Hera era tot ne-
mblânzit şi dup ce c zuse Troia9.
Pe m ri, plutind mereu, Enea întâmpina veşnic
furtuni, şi, coborând pe orice rmuri, Hera-i punea-
nainte piedici. Vremea trecea neostenit şi dup -atâtea
suferin e troienii colindau pe mare şi nu ştiau încotro
merg. Dar, cum, necum, plecând din Delos, flota troian
a atins de la o vreme rmul ţretei.
— Aici ne e poate limanul, ara pe care-a prevestit-o
Febus-Apolo, prin oracol, a rostit tat l lui Enea.
Într-adev r, insula ţreta nu avea rege-n acea vreme.
Enea s-ar fi învoit s stea acolo-n insul , dar într-o
noapte – ce s crede i? – pena ii ce-i avea cu el prind
via şi încep s -i spun :

HESPERIA, PE CARE-O ţAU I – ara str veche şi

bogat , din care a purces Dardan – este Italia, Enea…
Îi spun pena ii, lui Enea, cum arat Italia şi care-i
drumul pân-la ea.
Numaidecât bunul Enea îşi p r seşte aşternutul,
trezeşte pe to i so ii s i, le spune vestea şi în grab se şi
îmbarc pe cor bii, pornind c tre Italia.
Şi-ar fi ajuns repede-acolo, de nu-i lovea din nou zei a
cu bra e albe din Olimp.
Ea i-a împins c tre Strofade, dou mici insule aflate
între Peloponez şi Zante. Aici se aflau nişte harpii, acele,
genii r ut cioase, care aveau trupuri de p s ri şi r peau
oamenilor hrana. Şi au luptat cu aceste p s ri şi le-au
învins pân la urm , prin iscusin a lui Enea, şi s-au
urcat iar pe cor bii.
Au întâlnit în drum Itaca, insula regelui Ulise. Au
poposit, dup acea, şi-n insula Leucadia şi, curând, au
atins Epirul, unde se afla Andromaca, fosta so ie a lui
Hector, târât jalnic în robie de fiul marelui Ahile:
Neoptolem, întors din Troia.
Purta i apoi de vânturi aspre, troienii au trebuit s
treac pe lâng Scila şi Caribda10.
Sc pând cu greu şi de-aceşti monştri, dup atâ ia ani
de trud , troienii au ajuns prin locuri unde c lcase şi
Ulise, unde s l şluiau ciclopii.
Acolo, îngrozi i de Etna, muntele care zvârlea fl c ri,
au stat troienii-o noapte-ntreag , bine ascunşi într-o
dumbrav , privind înm rmuri i vulcanul. În zori, când
s porneasc iar şi, li s-a ivit în fa -un grec, uitat acolo
de Ulise, în goana lui, când p r sise acest rm
neospitalier. I-a rugat în genunchi s -l ierte c-a fost
duşmanul lor la Troia şi s -l salveze din t râmul acesta
înfricoş tor. Pân atunci st tuse, bietul, ascuns, ca
fiarele-n p duri.
Tocmai se ar ta pe munte şi fiorosul Polifem, sprijinit
într-un trunchi de pin, având orbit singuru-i ochi de-
mpuns tura arz toare a îndr zne ului Ulise. De l-ar fi
întâlnit pe grec, l-ar fi-nghi it într-o clipit .
Enea s-a înduplecat şi l-a luat pe corabie pe acest so
al lui Ulise, uitat aici de-atâta timp.

P R SIND ŞI AţEST T RÂM, au plutit iar şi mai

departe. Au ocolit Trinacria şi-au l sat ancora-n alt port,
numit Drepan, unde Anhise – zdrobit de-atâta oboseal
şi r t cire peste m ri – a închis ochii şi-a murit.
Mult l-a mai plâns bietul Enea pe tat l s u, bunul
Anhise. Îşi amintea de acea noapte, când îl salvase din
m cel, purtqndu-l printre-ahei, în cârc . Acum, dup
draga-i so ie, pierdea la rându-i pe p rinte. Nu-i
r mânea decât b iatul, care crescuse-n acest timp, de
când tot r t ceau pe mare, şi se f cuse-un fl c iandru
iste şi vesel şi voinic.
Dup ce şi-au jelit durerea, Enea, fiu-i şi troienii au
f cut slujba-nmormânt rii, demn de-un so al Afroditei.
L-au ars pe rug, l-au îngropat şi-au pus la cale multe
jocuri. Apoi, sfârşindu-se cu toate, înc îndurera i,
troienii s-au urcat iar şi pe cor bii.
Italia era în fa . Nu mai aveau decât un pas şi-i
atingeau rmul dorit. Dar Hera, duşm noasa Hera,
cum i-a z rit c se apropie, chiar de Italia, troienii, a şi
zburat c tre Eol, marele rege peste vânturi.
 — Eol, a poruncit regina, neamul duşman, sosit din
Troia, este pe Marea Tirenian , s-apropie de Italia. D
drumul vânturilor tale şi sufl straşnic peste m ri; s
mi-i dobori pe to i de-a valma; şi-aşa s mi-i îneci în
ape…
Eol a ascultat pe soa a celui ce st pânea Olimpul şi
poruncea întregii lumi.
A hohotit şi s-a-ndreptat spre ad postul-nalt de
stânci, unde-şi p stra, ascunse bine, cele mai
credincioase vânturi. A deschis poarta de aram şi
vânturile au âşnit în lungi vârtejuri peste mare.
Marea a început s geam şi valurile au crescut,
rostogolindu-se, uriaşe, s pând morminte mari de ap .
Zile şi zile a durat furtuna f r de pereche.
Troienii se luptau din greu. Poate de n-ar fi fost Enea,
nici unul n-ar mai fi sc pat de furia mare-a apelor…

ŞI I-A Ţ TUT FURTUNA asta pe bie ii c l tori, sosi i

tocmai din Troia dep rtat , vreme-ndelung , cu mânie
sporit ne-ncetat de Hera.
ţredeau c nu vor mai sc pa şi nu vor mai atinge
rmul. Însuşi Enea fericea pe cei c zu i în fa a Troiei.
Dar când s-a potolit furtuna, au şi z rit ‘naintea lor un
rm întins şi nisipos. Erau pe coasta Africii. Aici a
poposit Enea cu numai şapte cor bii. Pe celelalte le
pierduse; nu mai ştia de soarta lor.
 ţâ i au ajuns îns acolo, sc pa i de groaznica
furtun , s-au strâns în bra e ferici i şi-au chiuit pe
malul m rii.
— O! Zeus, cât este de bine s vie uieşti, când ai
sim it c te atinge, înghe at , suflarea mor ii.
Numai Enea era trist, c ci îşi pierduse-atâ ia oameni.
El se urcase pe o stânc , înalt , de pe malul m rii, doar,
doar s-o mai z ri ceva.
În acest timp, zei a mam a lui Enea se dusese la
tat l zeilor, ce-şi are tronul de aur pe Olimp.
— O, tu, care-i conduci pe zei, ca şi pe oameni,
deopotriv , se ruga ea, de ce înduri ca fiul meu şi cu
troienii oropsi i s nu-şi g seasc , pe p mânt, patria
care şi-o doresc? Tu mi-ai f g duit, odat , c din troieni
o s se nasc neamul puternic de romani. ţând o s se-
mplineasc totul?
Zeus, st pânul din Olimp, a ascultat plin de r bdare
pe dulcea zei -a dragostei şi, surâzându-i, i-a atins
buzele roşii şi frumoase cu mâna lui plin de har şi i-a
f cut un semn s tac , s nu suspine în zadar.
— Frumoasa mea, i-a r spuns Zeus. S nu ai team .
Fiul t u, vrednicul Enea, va st pâni Italia. Va-ntemeia
oraşe noi, va face legi. Şi-i va urma, la rândul lui,
Ascaniu-Iulus11, feciorul s u. Neamul lui Hector va
domni trei veacuri în Italia, pân în ceasul când fecioara
Ilia12, mândra preoteas , va fi-ndr git de un zeu, zeul
r zboiului, de Ares13. Ea îi va naşte lui doi gemeni.
Dintre ei, Romulus va fi acel ce-o s zideasc Roma,
cetatea-n veci nebiruit a zeului r zboiului. Şi-apoi,
frumoas Afrodita, va veni ceasul când romanii vor
r zbuna neamul troian. Micena, Ftia, Argosul, toate
cet ile aheie vor fi atunci legate-n lan uri. Pe lume se va
naşte ţezar, spi troian , numit Iuliu, de la
str lucitorul Iulus – care va-ntemeia imperiul, ce va avea
hotar Oceanul şi aştri luminoşi din slav . El însuşi va
deveni zeu. Atunci o s se curme vrajba. R zboiul va fi
ferecat, în lan uri grele, sub romana pace august , pe
p mânt14.
Astfel a spus m re ul Zeus, mângâind-o pe Afrodita,
şi-a poruncit zeului Hermes15 s plece iute-n Africa16, în
ajutorul lui Enea.

PE-AţEAST ţOAST A AFRIţII se-ntemeiase de

curând un regat nou: ţartagina. Regin -aici era Didona,
o preafrumoas fenician . Didona st pânise Tirul. Dar
fratele ei, Pigmalion, dorind s îi r peasc tronul, a pus
la cale s-o ucid .
Temându-se de Pigmalion, Didona-şi luase avu ia şi
se urcase pe cor bii cu câ iva prieteni credincioşi.
Sosiser în Africa. Şi, sf tuit de-un curtean, Didona-şi
cump rase-acolo p mânt pentru-o cetate nou .
Legendele ne povestesc c ea ceruse unui rege din Africa
s -i vând numai atât p mânt cât cuprindea pielea
întins -a unui taur. Dar sfetnicul o înv ase s taie
pielea-n fâşioare sub iri ca firele de a . Fâşiile le-a
înnodat la capete şi a f cut un curmei lung, cu care ea
a-nconjurat o suprafa nespus de larg de p mânt.
Pe-acest p mânt îşi zidea tocmai un nou oraş mândra
regin , când a sosit la rm Enea, gonit de vajnica
furtun .
Enea a aflat acolo pe cei mai mul i dintre troieni.
Aproape toate vasele, învârtejite de furtun , fuseser
împinse-aici.
Mai mult s-a minunat Enea, când în Cartagina cea
larg a z rit în basoreliefuri şi în picturi şi în statui
înf işate întâmpl ri din marele r zboi troian. Ochii i s-
au umplut de lacrimi, v zând pe Priam şi pe Hector şi pe
al i mul i viteji de seam c zu i sub armele aheie.
Faima eroilor troieni trecuse peste m ri şi ri. Aşa
încât, aflând Didona c ei, şi mai ales Enea, ar fi ajuns
în ara sa, mai, mai c nu-i venea s cread .
În m re ele ei palate, Didona a orânduit ospe e mari
pentru Enea şi pentru ceilal i c l tori. Regina sta pe-un
pat înalt, f cut din aur. ţincizeci de roabe se gr beau s-
aduc -n coşuri bun t i, fripturi şi pr jituri, care de
care mai gustoase. Iar o sut de b rba i, tot robi şi ei,
puneau pe mese amforele pline cu vinuri purpurii. Apoi
troienii-au fost pofti i s se aşeze-n jurul mesei, pe lavi e
scumpe de lemn, acoperite cu covoare din Iân alb
împletit cu firişoare de argint. Şi dintr-un col , cu lira-n
bra e, deştepta sunete duioase un cânt re cu viers
divin.

ÎN ACEST TIMP, PRIVIND DIDONA necontenit pe

c l torul sosit din Troia dep rtat , şi-a sim it inima
cuprins de-un sim mânt tare ciudat. Şi ar fi vrut ca
acea noapte, plin de stele şi parfum, s nu se mai
sfârşeasc -n veci.
— O, tu, Enea, gl suia dalba regin fenician , sunt
prea mul i ani de când cutreieri pe nesfârşirea m rilor.
Nu vrei s povesteşti acuma ce-ai p timit şi ce mai
speri?
Enea i-a r spuns Didonei:
— Tu-mi ceri s povestesc, regino, nenum ratele-
ntâmpl ri pe care le-au tr it troienii, sub biciuirea
asprei Hera. Doreşti s -mi reîmprosp tez durerile, pe
care noi ne str duim s le uit m. Îns dorin a ta-i
porunc . Şi iac t - i voi povesti cum Agamemnon, cu
Ulise şi cu Ahile cel cumplit au nimicit oraşul Troia.
A început atunci Enea s -şi depene, din amintiri, cum
a fost ars de-ahei Troia, cum şi-au f cut apoi cor bii
troienii şi-au pornit de-acolo, pe m ri, c tre Hesperia.
A povestit totul Enea, cum vânturile şi r utatea zei ei
cea cu bra e albe i-a azvârlit încoa şi-ncolo. Au socotit c
vor pieri. Îns vroiau s -ndeplineasc poruncile
destinului şi s ridice-o nou Troia, acolo, în Hesperia,
de unde le era str moşul. De-aceea nu s-au l sat prad
greut ilor care-i loveau şi au luptat cu îndr zneal . Şi
vor lupta şi mai târziu.
Didona nu-şi dezlipea ochii de pe chipul feciorului
dulcei zei e Afrodita. Iar dragostea şi-a aprins focul şi-n
pieptul dârz al lui Enea.
Osp ul s-a sfârşit în zori. Dar dragostea dintre ei doi,
abia-n-ceput -n acea noapte, s-a-nvolburat, neistovit ,
în zilele care-au urmat.
Enea parc îşi uitase de so ii s i, de datorie, sub
mângâierile Didonei. Nu mai trecea pe la cor bii, nu mai
gândea s se porneasc din nou c tre italia. ţi-
nveşmântat în hain scump , de purpur , argint şi aur,
el se trudea s -nal e ziduri puternice ţartaginei. Numai
c din Olimp veghea st pânul cel cu bra de fulger.
— ţum? Nu se lupt s -mplineasc îndatorirea-i de
troian? A uitat de Hesperia? Înl n uit de o femeie, se
îngrijeşte s zideasc cet i str ine? a strigat.
Şi-a poruncit fiului s u Hermes, cel priceput la toate,
s zboare în ţartagina şi s -l trezeasc pe Enea din
dragostea ce-l mistuia.
Hermes s-a dus şi l-a mustrat plin de asprime pe
Enea, pentru aceast z bovire pe rmurile ţartaginei.
— De te nesocoteşti pe tine, n-ai dreptul s îl ui i pe-
Ascaniu, feciorul t u, ce trebuie s st pâneasc în ara
vechiului Dardan…
Atunci Enea s-a trezit. Şi-a smuls din suflet
moliciunea. S-a îndreptat c tre cor bii, şi-a poruncit
troienilor s se g teasc iar de drum.

ÎNS DIDONA A AFLAT. ţu gemete, înl crimat , i-a-

mbr işat picioarele şi, umilit , l-a rugat s nu cumva s-
o p r seasc , c ci îşi va pierde zilele.
— Nu plec de voia mea, Didona, i-a dat r spuns fiul
zei ei care împr ştie iubirea. Şi nu am s te uit nicicând;
c ci tu mi-ai fost nespus de drag . Îns eu am o datorie
fa de neamul meu troian şi de feciorul meu, Ascaniu.
Nimic nu m mai poate ine. Tu nu mai plânge în
zadar…
Se povesteşte c Didona – v zând cor biile troiene
cum s-au îndep rtat de rm – a fost prins de
disperare. A poruncit robilor ei s îi cl deasc -un rug
înalt. Pe rug a aşternut un pat. Ea, îmbr cat în
veşminte de s rb toare, s-a urcat pe-acest rug. Şi a
cerut s se aprind – cu o f clie – focul, din toate patru
p r i. Apoi, cu sabia lui Enea, ce r m sese-n casa ei,
Didona s-a str puns în piept.
Cartagina s-a zguduit aflând c a murit regina.
Lumea a început s-alerge pe uli ele pietruite, strigând de
groaz şi mânie.
Şi chiar Enea, de pe mare, a v zut focul rugului, ce-şi
în l a pala spre slav ; dar nu ştia ce poate fi…

PRIVIND ÎNţ ÎN DEP RTARE, c tre ţartagina, Enea

a sim it stropi s ra i pe buze. Vântul îi biciuia obrajii.
Vasul se leg na mai tare.
Poseidon17, ridicat din ape, privea la ei cu ochii
tulburi. Unii l-au z rit pe zeu şi au strigat la el cu
spaim :
— ţe preg teşti, tat Poseidon?
Da-ndat a-nceput n vala de ape reci şi înspumate
peste cor biile troiene şi vuietul s-a înte it. Nu mai
vedeau în z ri nimica. Doar h uri negre lâng vase,
creste de valuri vinete, nori amenin tori deasupra,
ploaie şi muget ca de fiare, urlete ce-i înfricoşau, âşnind
mereu din adâncimi. Poseidon îşi v rsa mânia pentru
pierirea fenicienei, la rug min ile zei ei cu bra e albe din
Olimp. Astfel s-a scurs o zi şi-o noapte în lupt crâncen
cu marea. Şi-abia cu greu au izbândit s-ajung în
Trinacria18.
Se împlinea un an din vremea când mai fuseser pe-
aici şi avuseser mâhnirea s îl îngroape pe Anhise, tat l
eroului Enea. Pentru aceasta, dup datini, Enea a
orânduit, în cinstea bunului Anhise, jocuri, întreceri şi
serb ri dând premii mari: tauri şi arme, vase de-aram
şi veşminte, biruitorilor în lupte.
În timpul nop ii s-a ivit Anhise însuşi, ca o umbr , în
visele fiului s u, şi i-a rostit poruncitor:
— Feciorule, du-i pe troieni, degrab , spre Italia. Te
vei lupta c-un neam s lbatic, acolo, în inutul La ium,
şi-i vei învinge negreşit. Mai înainte, vino îns în ara
neagr a lui Hades, jos, sub p mânt. M vei g si pe
mine însumi nu în Tartar, ci în Câmpiile-Elizee. Şi ca s-
ajungi pân la mine, te va c l uzi sibila, clarv z toarea
prorocit , care tr ieşte lâng ţume…
Umbra p rintelui Anhise s-a risipit apoi ca fumul,
deşi, prin somn, bunul Enea o mai striga, o mai ruga s -
ntârzie înc o clip şi s -i dea sfaturi în elepte.
Dar umbra nu s-a mai întors. Enea s-a trezit din
somn. A pus doi oameni s adune pe to i troienii cât mai
grabnic, pe pun ile cor biilor; şi-au s ltat ancorele grele,
pornind c tre Italia.
N-a trecut decât pu in timp şi, ocroti i de Afrodita,
troienii au ajuns la Cume 19
Ce-au chiuit! Ce-au mai cântat!… Şi ce-au dan at pe
coasta m rii, v zându-şi noua patrie!
 -

ÎN ţUME AU ţ UTAT TROIENII l caşul sacru-al lui

Apolo. Acolo vie uia pe-atunci o prorocit , o sibil , cu
numele de Deifoba.
Ea a f g duit s -l duc pe fiul mândrei Afrodita pân -
n Infern, s -şi vad tat l. Dar a cerut s i s-aduc mai
înainte o crengu , ce avea frunzele de aur, dintr-un
stejar al zeilor.
N-ar fi g sit aceast creang Enea-n veci de veci, prin
codri, fiindc era ascuns bine într-un desiş de
nep truns. Îns zei a Afrodita a trimis nişte porumbi e
albe ca laptele, uşoare, s zboare lin deasupra lui şi s -i
c l uzeasc mersul pân -n dumbrava neştiut . Acolo a
aflat crengu a, a rupt-o iute; şi-a adus-o sibilei, care-n
acest timp îi preg tise din f in , boabe de mac şi stropi
de miere, o pr jitur , ca s-o dea câinelui Cerber, în
Infern.
Dulcea a-l atr gea pe Cerber. Macul, în schimb, îl
adormea.
Pe o c rare misterioas , prin gura unei peşteri negre,
sibila l-a condus pe fiul zei ei dragostei la Hades. ţâinele
ţerber a mâncat din pr jiturile sibilei, şi, adormind, ei
au putut s intre lesne în Infern.
Aici i-a g sit pe eroii ucişi în luptele grozave purtate
zece ani la Troia. Erau şi to i vitejii-ahei. A-ntâlnit-o şi
pe Didona. Enea i-a cerut iertare c-a p r sit-o din
porunca lui Zeus cel ne-nduplecat. Dar ea şi-a-ntors
încolo capul, mâhnit , toat -nl crimat şi nu a vrut s -i
dea iertare.
Pe urm l-a aflat Enea pe tat l s u, bunul Anhise.
Era-n Câmpiile-Elizee. Iar tat l s u i-a prevestit viitorul,
pe urmaşii lui şi gloria cet ii Roma20.

AFLÂND CELE CE-I PREVESTISE p rintele s u

preaiubit, Enea s-a înapoiat, c l uzit tot de sibil , pe
rmul m rii, lâng ţume. Şi-a adunat în prip oastea şi
s-a c l torit spre La ium, precum îl înv ase Anhise.
St pân în La ium era regele cel b trân Latinus21.
Latinus se tr gea din spi a zeului ţronos22, doborât, de
mult, de mult, de-olimpieni, când au fost birui i titanii.
Acest Latinus mai avea şi o copil , pe Lavinia. Regele o
f g duise pe fata sa unui r zboinic st pânitor peste
rutuli, care avea un oraş mare, numit şi pân azi:
Ardeea. R zboinicul se numea Turnus. Era din neamul
lui Danae.
Enea şi cu so ii s i, plutind de-a lungul coastelor, au
poposit între Ardeea şi Ostia, acolo unde se în l a
cetatea regelui Latinus, adic în Lauren ium23. De-aici
pornise alt dat Dardan, str moşul lui Enea, spre Asia,
s -ntemeieze ara Troadei cea bogat . Acuma se-ntorcea
urmaşul, dup voin a zeilor, chiar pe p mântul
str moşesc.
Solii troianului Enea, trimişi la regele Latinus, i-au
dus în dar sceptrul lui Priam, pocalul lui, haina
regeasc şi alte daruri pre ioase, ce le purta cu el Enea,
din Troia nimicit -n fl c ri. Latinus i-a primit pe soli cu
bun tate şi cu cinste. Şi, aflând despre prorociri, s-a
învoit s -i dea ca soa eroului sosit din Troia, pe fiica
lui, Lavinia.
El s-a-nvoit, îns regina, soa a b trânului Latinus,
Amata cea cu p r c runt, s-a nec jit c -şi calc vorba
fa de Turnus şi rutuli.
De-aicea s-a iscat şi sfada. Turnus a început
r zboiul24. Şi s-au b tut f r cru are. Turnus avea şi el
alia i, mai mul i vecini. Între aceştia, cei mai de seam -
au fost Mezen iu, regele ţerei, şi ţamila, o fat care se
lupta neînfricat cu b rba ii, gonind pe calul ei ca
vântul.
Enea era sprijinit de-un alt rege b trân, Evandru, fiul
lui Hermes cel şiret. Acest Evandru-ntemeiase pe malul
stâng al Tibrului, într-o regiune p duroas , la poalele
unei coline – colin zis Palatinul – cetatea sa
Palan ium . 25

Cu ajutorul Afroditei şi al lui Zeus olimpianul, cu

toate c -i st tea-mpotriv , mereu, neîmblânzita Hera,
Enea şi-a învins duşmanii. Turnus a fost r pus în lupt .
Enea s-a c s torit cu frumoasa Lavinia; şi-a urmat
regelui Latinus, pe tronul s u din La ium.
El a domnit numai trei ani. Şi într-o alt b t lie, pe
rmul fluviului Numiciu, pe când pornise o furtun ,
înconjurat de fulgere şi tr snete nimicitoare, Enea a
pierit în sl vi.
Rege atunci a fost ales feciorul s u Iulus-Ascaniu.
Îns în noaptea ce-a urmat, Enea s-a înf işat fiului s u,
noului rege, purtând pe el înc armura şi-n mâini o
sabie şi-o lance. Şi l-a vestit pe fiul s u c Zeus l-a urcat
în sl vi, c-a devenit la rându-i zeu.
În amintirea şi spre cinstea acestui zeu str moş,
troienii i-au ridicat şi un sanctuar pe rmul fluviului
Numiciu, unde Enea disp ruse, şi-au hot rât s i se-
nchine sub numele de Indigetul.
Iulus, feciorul lui Enea, a p r sit apoi Lauren ium şi
a cl dit un oraş nou, foarte întins, cu ziduri albe, numit
de-aceea Alba Longa26.

ŞI ANII AU TREţUT PE URM , treizeci la num r, pân-

s-a stins şi Iulus, fiul lui Enea. Iar dup Iulus au domnit
al i doisprezece regi mai mici. Şi apoi s-a urcat pe tron,
în Alba Longa, Numitor. Pe el îns l-a doborât fratele
s u, prin ul Amuliu. Şi fiindc Numitor avea şi o copil :
Ilia, prin ul Amuliu a trimis-o în templul Hestiei,
preoteas . Fiind preoteas n-avea dreptul s se m rite
niciodat şi deci nu putea avea fii. Dar zeul Ares a
pândit-o pe Ilia când a venit pe malurile Tibrului şi-a
adormit sub un copac. Atunci s-a coborât, ca Zeus, şi-a-
mbr işat-o pe vestal 27.
Ilia a n scut doi fii. Amuliu, unchiul Iliei, a poruncit
ca fra ii gemeni s fie arunca i în Tibru.
Numai c Zeus tot veghea s se-mplineasc hot rârea
ce-o prevestise Afroditei. Şi, prin voin a lui divin , râul
s-a rev rsat pe rm ducând cu el, nev t ma i, pe cei doi
fra i numi i de mam , de Ilia: Remus şi Romulus. Şi
valurile i-au l sat la poalele unui smochin, care crescuse
pe colina încânt toare, Palatin .
Din fericire, o lupoaic , g sind copiii, i-a hr nit, dup
poruncile lui Ares, în marea grot – Lupercal28.
Un p stor i-a aflat pe gemeni şi i-a luat în coliba lui.
Crescând, ei s-au luptat cu Amuliu. L-au doborât, şi-n
locul lui s-a urcat Romulus pe tron. El a pus temelia
Romei pe Palatin, în locul unde îi hr nise fiara pe fiii
crudului zeu Ares şi ai s rmanei Ilia29.
Romulus şi-a mutat aici poporul s u din Alba Longa.
Din neamul lui şi-al lui Enea s-au tras apoi şi Iuliu
ţezar şi fiu-i adoptiv, August, amândoi apoteoza i şi
preschimba i în zei romani.
Aceasta e povestea Romei, oraşul închinat lui Ares,
zeul r zboiului cel crunt30
 Note:

1. Afrodita-Venus, prin Enea, fiul ei, era socotit drept

str moaşa romanilor. Şi, fiindc zei a se n scuse din sângele lui
Uranus, care se scursese în apa m rii, romanii se socoteau
descenden i direc i din cea dintâi dinastie de zei, deci de origine
mai bun decât elinii, care se tr geau, prin Deucalion şi Pira, din
Prometeu.

2. Pena ii sau larii erau zeii particulari ai fiec rei cet i şi chiar
ai fiec rei familii.

3. Faptele s vârşite de supravie uitorii din Troia au fost

cântate de poetul latin Virgiliu, care a tr it şi a creat în aşa-
numitul „secol de aur”, în timpul lui August, când pacea fusese
statornicit , dup nenum ratele r zboaie crâncene. Atunci şi-a
înstrunat Virgiliu lira lui m iastr s cânte, dup poruncile
Cezarului, triumful poporului roman ajuns pe culmile puterii şi
pretinsul lui drept la suprema ia politic şi economic în
Mediterana. Pe baza legendelor romane, în bun parte cu
elemente preluate îns de la elini, Virgiliu a creat o mare epopee:
„Eneida”, sl vind eroii care au pus temeliile, dup legend , Romei
antice. Aceşti eroi îşi transmiteau, în versurile „Eneidei”, mesajul
lor c tre urmaşi de a p stra gloria str bun şi de-a o creşte prin
virtu i, cum ar fi mila fa de cei în suferin , îndeplinirea datoriei
sau dragostea cald fa de popor. În acest fel credea poetul
Virgiliu c poporul roman poate contribui din plin la dezvoltarea
grandioas a unei noi civiliza ii.

4. Hestia-Vesta la romani – zei a ocrotitoare a focului sacru, a

c minului.

5. Hesperia înseamn ara din asfin it, referindu-se de fapt la

Italia.
 6. Romanii sus ineau c Dardan, acela care venise întâiul din
Europa în Asia şi pusese bazele Troiei, ar fi fost de origine din
Italia, nu din Elada. Astfel justificau faptul c troienii sc pa i din
m cel s-au stabilit în La ium şi au întemeiat cetatea Roma.

7. Fatum era zeul destinului la romani. Mai trebuie ad ugat c

în poema epic a lui Virgiliu: „Eneida”, eroii nu sunt ca aceia ai
lui Homer. Deşi sunt puternici, ei nu se str duiesc s înfrunte
soarta şi s -i calce voin a, atunci când este împotriva lor.
Dimpotriv , vor s-o îndeplineasc . Se simte astfel diferen a dintre
legendele elinilor, în care st ruie în bun m sur spiritul popular,
şi aceast legend roman , prelucrat de poetul Virgiliu. Acesta,
creându-şi epopeea, nu a putut s se sustrag concep iei
aristocra ilor. De aceea, în cântecele sale, eroul Enea se supune
soartei şi caut s -i îndeplineasc hot rârile neclintite, aşa cum îi
poruncesc zeii.

8. În povestirea aceasta – deşi are ca temei epopeea roman a

lui Virgiliu – folosim tot numirile greceşti ale zeilor. Facem acest
lucru pentru a p stra unitatea fireasc a lucr rii şi a face leg tura
direct între miturile şi legendele eline – homerice – şi cele italice,
prin contopirea c rora şi-a realizat dealtfel însuşi Virgiliu
grandioasa lui epopee „Eneida”. Suntem îndrept i i şi mai mult la
aceast p strare a unit ii, întrucât epopeea lui Virgiliu se refer
la zei, eroi şi ac iuni cunoscute de noi din capitolele anterioare ale
„Legendelor Olimpului”.

9. Hera-Junona îl duşm neşte atât de mult pe Enea, nu numai

fiindc îl înso ise pe Paris la Sparta, când o r pise pe Elena, sau
fiindc era ginerele lui Priam şi luptase cu vitejie împotriva
aheilor, al turi de Hector, ci în primul rând pentru c salvase
câteva cete de troieni şi urm rea s înfiin eze în Hesperia – Italia –
o nou Troie.

10. Vergiliu ne cânt aceast întâlnire în „Eneida” .

Virgiliu : „Eneida”, în româneşte de D. Mur şanu, E.S.P.L.A., 1950.

 „Scila-i pe dreapta, la stânga ţaribda cea neîmpăcată,
Care de trei ori înghite-n adâncul gâtlej al genunii
Valuri ce nu au sfârşit şi de-a rândul din nou către ceruri
i le azvârle, lovind şi aştrii cu unda-i în spumă.
Scila în tainică hrubă se-nchide şi capu-şi aruncă
Din ascunziş şi atrage spre stânci plutitoarele vase.
ţhip omenesc are dânsa, fecioară cu piept ce încântă
Pân’la mijloc, şi-ncolo-i balenă la trup uriaşă… „

11. Numele fiului lui Enea: Ascaniu sau Iulus, venea de la Ilus
– adic cel din Ilion – Troia.

12. Numele preotesei Ilia aminteşte de asemeni Ilionul. Ea se

mai numeşte în legend şi Reea-Silvia.

13. Marte, la romani.

14. Virgiliu, în epopeea lui, ne cânt plin de m re ie imaginarul

r spuns dat de Zeus-Jupiter zei ei Afrodita-Venus, care-i ocrotea
pe c l torii de la Troia. Acest r spuns este celebru. Împ ra ii
romani îl invocau adeseori, socotind c el justifica pe deplin
preten iile de st pânire asupra întregii lumi de atunci şi, mai ales,
peste Elada. Moştenitorii lui Enea: Iulii, sau dinastia de ţezari, şi-
n primul rând însuşi Octavian-August, pretindeau c soarta şi zeii
olimpieni au hot rât ca ei, romanii, urmaşii vechilor troieni, s se
r zbune pe ahei, ocupând chiar oraşul vestitului rege
Agamemnon, acela care-i condusese pe ahei la Troia, adic
splendida Micen . S cucereasc şi întregul Argos, unde domnise
Diomede; Ftia, inutul p duros, unde v zuse lumina zilei cel mai
puternic dintre ahei: Ahile, cel cu bra de fier. Şi, în sfârşit, toate
acele locuri, care-i d duser pe eroii biruitori la Troia. Prin acest
închipuit r spuns, atât de drag inimilor imperiale, dat de Zeus-
Jupiter, se hot ra de soart , deci de puterile supreme, c el,
August, care era neam de zei şi viitor zeu, avea dreptul s
st pâneasc tot pâmântul. Se ştie doar c Octavian-August
ceruse înc din timpul vie ii s i se fac un templu şi s fie adorat
ca zeu.

15. Numit Mercur de romani.

16. Este vorba de coasta Africii de Nord, cam pe unde este

ast zi Tunisia

17. Neptun, la romani.

18. Sicilia.
19. Pe lâng Neapole de ast zi.

20. Aceast imaginar povestire era cântat de Virgiliu,

probabil dup dorin a împ ratului August. ţu ajutorul acestei
aşa-zise prevestiri, Cezar-Octavian August dovedea c e din
neamul lui Enea. Prin Enea se înrudea cu Dardan, fiul lui Zeus-
Jupiter. Dup cum, tot prin Enea, se înrudea cu Afrodita şi cu cel
dintâi zeu, Uranus. Deci, soarta – Fatum i-a hot rât lui August s
întemeieze un imperiu, ale c rui grani e s fie marginile lumii.

„… Ochii îndreaptă-i acuma încoace: priveşte- i tu neamul

Şi pe ai tăi, pe romani. Este ţezar şi spi a întreagă
A lui Iul, ce-o purcede sub larga tărie albastră.
Iată bărbatul, acesta-i ce-auzi că promis i-i, adesea,
ţezar August mlădi ă de zeu; şi dura-va el însuşi
Veacul de aur în Latiu…
… imperiu-i

Dincolo de zodiac, se va-ntinde, afară încolo

De-ale soarelui căi şi pe unde de cer purtătorul
Atlas roteşte cu umăru-i bolta-n podoabă de aştri. „

Enea este numit în versurile lui Virgiliu drept „cel pios”. ţ ci

prin Enea, un lupt tor neobosit, dar cu respect fa de zei,
Virgiliu ar ta cum doreau împ ratul şi aristocra ii s fie îndeobşte
un supus cet ean roman. Poetul îndeplinea astfel dorin ele
stâpânului s u ţezar-Octavian August, reprezentantul
aristocra iei, al st pânilor de sclavi, care voiau s împiedice orice
r scoal popular : a sclavilor, a plebeilor sau a ranilor afla i în
dep rtatele provincii ale imperiului; de asemenea, a popoarelor
inute în lan urile Romei. S fie adic veşnic o „Pax romana” sau
„Pax Augusta”, o pace aspr , asupritoare, orânduit de la Roma
de împ rat şi de aristocra i.

21. De la el a venit numele de latini.

22. Zeul Cronos sau Saturn, fiind doborât de olimpieni, se

refugiase în La ium, dup tradi iile romane.

23. Adic cetatea laurilor sau a gloriei.

24. Legendele eline înnobileaz r zboiul Troiei, ar tând c el

avusese loc, nu din l comia regilor ahei şi din dorin a lor de a
stâpâni oraşul Troia, ci ca o urmare a r pirii frumoasei Elena. ţa
s nu râmân mai prejos, legenda roman are un con inut
asem n tor. În loc de a se povesti c oastea cutez torului Enea a
n p dit cu armele inutul La ium, ca s -l ia în st pânire, se arat
c r zboiul a fost iscat de gelozia lui Turnus.

25. Pe colina Palatin or s se înal e primele ziduri ale Romei.

Roma Quadrat din legend . Aici se vor cl di cele mai mari şi mai
str lucitoare palate ale oraşului.

26. Alba Longa a fost cuprins de Roma.

27. În muzeul din ţracovia se g seşte o splendid camee

antic , înf işând pe zeul Ares-Marte, când se coboar la
preoteasa Ilia, – pe malul râului Tibru, unde neîntinata vestal
doarme – ca s o îmbr işeze.

28. Pe Palatin se ridicase, dealtfel, şi sanctuarul numit

Lupercal, în amintirea acestei întâmplari. Aici, în sanctuarul
Lupercal, se celebrau pe vremuri str lucitoarele serb ri lupercalii.
Scena aceasta a hr nirii celor doi gemeni de c tre lupoaic era
îns şi emblema Romei. Imaginea de baz a fost dat de un bronz
turnat în secolul al V-lea înaintea erei noastre. Acestui bronz, care
cuprindea numai pe lupoaic , i s-au ad ugat mai târziu cei doi
gemeni, care sug lacomi laptele hr nitor al mamei adoptive.

29. Dup cât se pare, legenda are un pic de adev r. Pe malul

stâng al Tibrului, pe colina Palatin , s-au g sit urme omeneşti
cam de la începutul celui dintâi mileniu al erei noastre.

30 Legenda aceasta, prin care urmaşii lui August îşi legitimau

închipuitul drept de a cotropi orice teritoriu str in, are pentru noi
o deosebit însemn tate. Pe temeiul s u au p truns oştile
romane, conduse de împ ratul Traian, pân în inuturile noastre.
Prin ea putem s apropiem „Legendele Olimpului” chiar de
hotarele istoriei poporului român.
 CUPRINS

PREFAŢĂ ................................................................................................................................... 3
STUDIU INTRODUCTIV ........................................................................................................ 8
SPRE ŢĂRMURILE ELADEI ............................................................................................... 34
ZEIŢA GHEEA......................................................................................................................... 36
URANUS ÎŞI ARUNCĂ ÎN TEMNIŢĂ COPIII................................................................. 38
CRONOS PRIMEŞTE LUPTA CU URANUS .................................................................... 40
ZEUS .......................................................................................................................................... 46
CRONOS SE HOTĂRĂŞTE ŞĂ-ŞI MĂNÂNCE ODRASLELE ..................................... 47
REEA ÎŞI NAŞTE CEL DE-AL ŞASELEA COPIL ........................................................... 48
ÎNFRÂNGEREA TITANILOR ............................................................................................. 52
METIS PREGĂTEŞTE O BĂUTURĂ FERMECATĂ ..................................................... 54
CICLOPII ŞI HECATONHIRII SUNT ELIBERAŢI ........................................................ 55
ZEII SE URCĂ PE MUNTELE OLIMP .............................................................................. 57
ZECE ANI DE RĂZBOI CRÂNCEN .................................................................................... 58
ZEII OLIMPULUI ................................................................................................................... 62
ZEUS, POSEIDON ŞI HADES ÎŞI ÎMPART ÎNTRE EI LUMEA ................................. 63
FIICELE LUI CRONOS CAPĂTĂ DEMNITĂŢI ÎN OLIMP ......................................... 64
ZEIŢA CU OCHII DE AZUR................................................................................................. 66
TREI FECIORI AI LUI ZEUS ............................................................................................... 68
PRUNCII ZEIŢEI LETO ........................................................................................................ 71
FIICA ZEULUI URANUS ...................................................................................................... 74
LUPTELE CU GIGANŢII ...................................................................................................... 81
NĂVALA SPRE OLIMP......................................................................................................... 83
TIFON........................................................................................................................................ 87
FUGA ZEILOR DIN OLIMP ................................................................................................. 88
ŞIRETLICUL LUI HERMES ................................................................................................. 89
PROMETEU ............................................................................................................................. 94
FIUL TITANULUI IAPET CREEAZĂ OMUL .................................................................. 95
ADUNAREA DE LA MECONA............................................................................................ 96
ZEUS RĂMÂNE PĂCĂLIT ................................................................................................... 97
PROMETEU ADUCE OAMENILOR FOCUL ................................................................... 99
CUTIA PANDOREI ............................................................................................................. 102
ÎNLĂNŢUIREA LUI PROMETEU ................................................................................... 105
CĂLĂTORIA LUI ZEUS PE PĂMÎNT............................................................................. 112
PLECAREA SPRE ARCADIA ........................................................................................... 114
ÎN FRIGIA ............................................................................................................................ 115
FILEMON ŞI BAUCIS......................................................................................................... 117
O MASĂ ÎNTINSĂ CU TOATĂ INIMA .......................................................................... 119
ZEII SE ARATĂ CINE SUNT ............................................................................................ 120
UN STEJAR MÂNDRU, CE PARCĂ-MBRĂŢIŞEAZĂ UN TEI ÎN FLOARE ........ 122
POTOPUL .............................................................................................................................. 127
STĂPÂNUL LUMII CERE PIEIREA OAMENILOR .................................................... 128
PLOILE SE DEZLĂNŢUIE ................................................................................................ 131
RÂURILE ŞI MAREA ÎNCEP SĂ SE REVERSE........................................................... 133
POTOPUL ÎNCETEAZĂ .................................................................................................... 135
ZEIŢA TEMIS INTERVINE .............................................................................................. 136
DEUCALION ARE UN VIS CIUDAT............................................................................... 138
DIN PIETRE SE NASC NOI OAMENI ........................................................................... 140
ÎNŞELĂCIUNILE LUI ZEUS ............................................................................................. 145
O FLACĂRĂ STRĂLUCITOARE ..................................................................................... 146
O NIMFĂ DIN CORTEGIUL ZEIŢEI ARTEMIS .......................................................... 147
IO E PRESCHIMBATĂ ÎN JUNINCĂ ............................................................................. 149
MONSTRUL ARGUS ÎNCEPE S-O CHINUASCĂ PE IO ............................................ 151
ZEUS HOTĂRĂŞTE MOARTEA LUI ARGUS .............................................................. 153
IO ÎŞI RECAPĂTĂ VECHEA ÎNFĂŢIŞARE .................................................................. 156
RĂPIREA EUROPEI ........................................................................................................... 158
AFRODITA ÎÎ ADUCE MÂNGÂIERE COPILEI LUI AGENOR ................................ 161
HERA ŞL COPIII EI ............................................................................................................ 167
PEDEPSIREA CHELONEEI.............................................................................................. 167
ZEUS A ÎNŞELAT-O ŞI PE HERA................................................................................... 169
GELOZIA ÎŞI ARATĂ COLŢII .......................................................................................... 170
HERA PUNE LA CALE SĂ-L RĂSTOARNE PE ZEUS............................................... 172
UN DAR AMĂGITOR ......................................................................................................... 173
HEFAISTOS CERE O RĂSPLATĂ MARE ..................................................................... 174
SLUTUL SE ÎNSOARĂ CU ZEIŢA FRUMUSEŢII ....................................................... 175
TICĂLOŞIA LUI ARES ....................................................................................................... 177
PALAS ATENA .................................................................................................................... 180
ATENA ÎMBLÂNZEŞTE CALUL ŞI DĂRUIEŞTE OAMENILOR MĂSLINUL .... 181
ATICA ESTE INUNDATĂ DE ZEUL MĂRILOR ......................................................... 183
ATENA PIZMUIEŞTE PE FATA LUI IDMON ............................................................. 185
ARAHNEEA SE IA LA ÎNTRECERE CU ZEIŢA .......................................................... 188
ZEIŢA O PREFACE PE FATĂ ÎN PAIANJEN .............................................................. 190
STRĂLUCITORUL APOLO ............................................................................................... 194
APOLO ÎŞI CAUTĂ LOC DE TEMPLU .......................................................................... 195
NIMFA DAFNE SE PREFACE ÎNTR-UN COPAC ....................................................... 198
FÂNTÂNA CASTALIEI ...................................................................................................... 200
APOLO AFLĂ O VESTE NEPLĂCUTĂ .......................................................................... 201
MARSIAS ESTE ÎNVINS PRIN VICLENIE ................................................................... 203
ARTEMIS............................................................................................................................... 209
ARTEMIS PORNEŞTE PRIN MUNŢI ............................................................................ 210
MÂNIA CUPRINDE INIMA ZEIŢEI ............................................................................... 211
ACTEON E SFÂŞIAT DE CÂINII SĂI ............................................................................ 214
URIAŞUL ORION ................................................................................................................ 215
DOUĂ ZEIŢE SE CEARTĂ PENTRU UN MURITOR ................................................ 217
O NOUĂ CONSTELAŢIE ................................................................................................... 218
COPILA LETEI DEVINE NECRUŢĂTOARE ............................................................... 220
ZEIŢA SĂGETEAZĂ ŞI FETELE NIOBEEI .................................................................. 222
HERMES ................................................................................................................................ 228
UN MIC TÂLHAR ................................................................................................................ 229
UN ZEU BUN LA ORICE TREABĂ ................................................................................. 231
PAN ......................................................................................................................................... 232
ZEUL CEL ÎNCORNORAT VREA SĂ TRĂIASCĂ ÎN ARCADIA ............................. 233
FIUL LUI HERMES FĂUREŞTE NAIUL ....................................................................... 234
NIMFA PITIS........................................................................................................................ 236
AFRODITA ............................................................................................................................ 242
ZEUS INSPIRĂ AFRODITEI O DRAGOSTE NESĂBUITĂ ...................................... 243
ADONIS ................................................................................................................................. 245
CRIMA LUI ARES ............................................................................................................... 247
SCULPTORUL SIHASTRU ............................................................................................... 249
ARTISTUL CIOPLEŞTE O FECIOARĂ DIN FILDEŞ ................................................. 250
STATUIA PRINDE VIAŢĂ................................................................................................ 252
EROS ŞL PSIHEEA ............................................................................................................. 257
PALATUL FERMECAT ...................................................................................................... 259
SE IVESC CELE DOUĂ SURORI ..................................................................................... 262
PSIHEEA ÎL PIERDE PE EROS ....................................................................................... 263
PSIHEEA PORNEŞTE ÎN CĂUTAREA SOŢULUI ...................................................... 266
CĂLĂTORIA ÎN ŢINUTUL LUI HADES ....................................................................... 268
ZEUS HOTĂRĂŞTE… ........................................................................................................ 269
POSEIDON ŞI AMFITRITA .............................................................................................. 273
URMĂRIREA NIMFEI ....................................................................................................... 274
MÂNIA ZEULUI SPOREŞTE ............................................................................................ 276
DELFINII O PEŢESC PE AMFITRITA .......................................................................... 277
CICLOPUL POLIFEM ......................................................................................................... 280
HADES ŞL PERSEFONA ................................................................................................... 286
UN ZEU MEREU LA PÂNDĂ ........................................................................................... 287
IXION ŞI SISIF ..................................................................................................................... 290
HADES VREA SĂ SE ÎNSOARE ...................................................................................... 292
CORA SE ÎNTOARCE LA DEMETRA, DAR… ............................................................. 295
HESTIA ŞL DEMETRA ...................................................................................................... 302
DEMETRA LA ELEUSIS.................................................................................................... 303
DEMETRA SE ARATĂ ÎN ADEVĂRATA EI ÎNFĂŢIŞARE ..................................... 306
TRIPTOLEM RĂSPÂNDEŞTE AGRICULTURA ......................................................... 308
REGELE TESALIEI DOBOARĂ UN STEJAR AL ZEIŢEI ......................................... 310
METRA SE SACRIFICĂ PENTRU TATĂL SĂU .......................................................... 312
VESELUL DIONISOS ......................................................................................................... 317
UN COPIL NĂSCUT DE DOUĂ ORI ............................................................................... 319
GENII ÎNTUNECATE SE NĂPUSTESC ÎN PALATUL DIN TEBA ......................... 321
REGELE ŞI REGINA ÎŞI PIERD MINŢILE ................................................................... 322
FIUL LUI ZEUS SCAPĂ CU VIAŢĂ ................................................................................ 323
PENTEU ................................................................................................................................ 324
PERSEU ................................................................................................................................. 334
ZEUS SE-NDRĂGOSTEŞTE DE DANAE ...................................................................... 336
ACRISIU DESCOPERĂ CRIMA ....................................................................................... 337
PESCARUL DICTIS AFLĂ PE MARE LADA ................................................................ 339
REGELE INSULEI SERIFOS URZEŞTE UN PLAN .................................................... 341
SFATUL ZEULUI HERMES .............................................................................................. 343
PERSEU RĂPUNE MEDUZA ........................................................................................... 345
LA TITANUL ATLAS ......................................................................................................... 347
DEASUPRA ETIOPIEI ....................................................................................................... 349
PERSEU CUNOAŞTE PE FIICA LUI CEFEU ............................................................... 351
MONSTRUL LUI FINEU ESTE RĂPUS ........................................................................ 353
LUPTA CU FINEU............................................................................................................... 355
ÎNTOARCEREA ÎN ARGOS .............................................................................................. 358
HERACLE .............................................................................................................................. 365
ZEUS VESTEŞTE SOSIREA PE LUME A FIULUI SĂU ............................................. 366
ALCMENA DEVINE MAMĂ ............................................................................................. 368
LUPTA CU ŞERPII ZEIŢEI HERA .................................................................................. 370
AMFITRION ÎL TRIMITE PE ALCIDE SĂ ÎNVEŢE MEŞTESUGUL ARMELOR
.................................................................................................................................................. 372
GELOASA HERA ÎL LOVEŞTE DIN NOU CRUNT PE FIUL ALCMENEI ............ 373
LA ORACOLUL DIN DELFI.............................................................................................. 375
TÂNĂRUL ALEGE DRUMUL VIRTUŢII ...................................................................... 376
SOSIREA LA MICENA ....................................................................................................... 378
RĂPUNEREA LEULUI DIN NEMEEA .......................................................................... 380
SPRE MLASTINILE LERNEI ........................................................................................... 383
LUPTA CU HIDRA .............................................................................................................. 384
PĂSĂRILE STIMFALIENE ............................................................................................... 387
CĂPRIOARA ZEIŢEI ARTEMIS...................................................................................... 389
MISTREŢUL DIN ERIMANT ........................................................................................... 392
GRAJDURILE LUI AUGIAS .............................................................................................. 395
TAURUL LUI POSEIDON ................................................................................................. 397
PLECAREA SPRE TRACIA ............................................................................................... 399
BIRUINŢA ASUPRA MORŢII .......................................................................................... 400
ADUCEREA CAILOR LUI DIOMEDE ............................................................................ 402
CINGĂTOAREA HIPOLITEI ............................................................................................ 404
LUPTA CU AMAZOANELE .............................................................................................. 405
VACILE LUI GERIONE ...................................................................................................... 406
ÎN ŢINUTUL LUI HADES ................................................................................................. 408
RĂPIREA CÂINELUI CERBER........................................................................................ 410
ÎNFRÂNGEREA LUI NEREU ........................................................................................... 412
ELIBERAREA LUI PROMETEU ..................................................................................... 414
HERACLE ADUCE MERELE DE AUR........................................................................... 417
ÎNŞELĂCIUNEA LUI NESUS ........................................................................................... 420
HERA URZEŞTE EROULUI NOI SUFERINŢE ........................................................... 422
APOTEOZA LUI HERACLE .............................................................................................. 424
TEZEU .................................................................................................................................... 434
MICUL TEZEU ÎL CUNOAŞTE PE EROUL HERACLE ............................................. 436
DOBÂNDIREA SABIEI ŞI SANDALELOR LUI EGEU............................................... 438
PRIMELE LUPTE ALE FECIORULUI ETREI .............................................................. 440
SCIRION ŞI PROCUST ....................................................................................................... 442
INTRAREA ÎN ATENA ...................................................................................................... 445
EGEU ÎŞI DESCOPERĂ FIUL........................................................................................... 446
PLECAREA ÎN INSULA CRETA...................................................................................... 449
LA ZEUL MĂRILOR POSEIDON .................................................................................... 451
TINERII SUNT SALVAŢI .................................................................................................. 454
TEZEU AJUNGE REGELE ATENEI................................................................................ 456
PIERDEREA ANTIOPEI.................................................................................................... 457
O UNELTIRE A ZEIŢEI AFRODITA .............................................................................. 460
TRAGICUL SFÂRŞIT AL LUI HIPOLIT ŞI-AL FEDREI ........................................... 462
ÎNLĂNŢUIREA DIN INFERN .......................................................................................... 464
DEDAL ŞL ICAR .................................................................................................................. 472
TAURUL LUI POSEIDON IESE DIN MARE ................................................................ 474
REGINA ODRĂSLEŞTE PE MINOTAUR ..................................................................... 476
DEDAL CONSTRUIEŞTE LABIRINTUL ...................................................................... 478
CĂDEREA LUI ICAR .......................................................................................................... 480
LA REGELE COCALOS ...................................................................................................... 483
CASTOR ŞL POLUX ............................................................................................................ 489
ZEUS SE PREFACE ÎN LEBĂDĂ .................................................................................... 490
ELIBERAREA ELENEI DIN TROIA ............................................................................... 491
SPRE ALTE ISPRĂVI ......................................................................................................... 494
CEARTA CU FII LUI AFAREU......................................................................................... 496
POLUX ÎŞI ÎMPARTE NEMURIREA CU FRATELE SĂU CASTOR ....................... 497
BELEROFON ........................................................................................................................ 504
ANTEEA ÎL ÎNVINUIEŞTE PE NEDREPT................................................................... 506
REGELE PRET ÎL TRIMITE LA MOARTE .................................................................. 508
PRINDEREA CALULUI ÎNARIPAT, PEGAS ................................................................ 510
PIEIREA HIMEREI ............................................................................................................. 512
BELEROFON ÎI CERE SOCOTEALĂ LUI ZEUS ......................................................... 514
ASCLEPIO ............................................................................................................................. 519
APOLO O AMĂGEŞTE PE FIICA REGELUI FLEGIAS .............................................. 520
CORBUL PÂRĂŞTE PE CORONIA ŞI ZEUL O UCIDE ............................................. 522
MICUL ASCEPLIO ESTE SALVAT ŞI DAT ÎN GRIJA CENTAURULUI HIRON 524
FIUL ZEULUI LUMINII ÎNCEPE SĂ VINDECE BOALELE ..................................... 526
HADES CERE MOARTEA LUI ASCEPLIO, DAR… .................................................... 528
MELEAGRU .......................................................................................................................... 534
ARTEMIS TRIMITE MISTREŢUL ÎN CALIDON ....................................................... 535
ALTEEA SE ÎNVOIEŞTE CU PLECAREA FIULUI SĂU ............................................ 537
EROII SE STRÂNG ÎN CALIDON ................................................................................... 539
LUPTA SE PORNEŞTE ...................................................................................................... 540
CEARTA DIN PRICINA ATALANTEI ........................................................................... 542
NĂVALA CUREŢILOR ŞI ULTIMA BIRUINŢĂ .......................................................... 543
ORFEU ŞL EURIDICE ........................................................................................................ 549
UN CÂNTĂREŢ FĂRĂ SEAMĂN.................................................................................... 550
PIERDEREA FRUMOASEI EURIDICE.......................................................................... 552
ORFEU PĂTRUNDE ÎN INFERN.................................................................................... 554
ZEUL HADES SE ÎMBLÂNZEŞTE .................................................................................. 556
NUMAI CÂNTECUL ÎI RĂMÂNE ................................................................................... 558
ÎNTEMEIEREA TEBEI ...................................................................................................... 563
CADMOS; ZETOS ŞI AMFION; EDIP ............................................................................ 563
DOBORÂREA BALAURULUI LUI ARES ...................................................................... 565
NAŞTEREA POPORULUI TEBAN DIN COLŢII DE BALAUR ................................ 567
URMAŞII LUI CADMOS RIDICĂ TEBA CEA CU ŞAPTE PORŢI........................... 569
EDIP ÎŞI UCIDE, FĂRĂ SĂ ŞTIE, TATĂL .................................................................... 571
A DOUA CRIMĂ: CĂSĂTORIA CU IOCASTA ............................................................. 573
PUSTIU ŞI LACRIMI AU HOTĂRÂT ZEII.................................................................... 574
EXPEDIŢIA ARGONAUŢILOR........................................................................................ 579
FIUL LUI ESON SE ÎNTOARCE ÎN IOLCO .................................................................. 581
REGELE PUNE LA CALE PIEIREA LUI IASON ......................................................... 582
BERBECELE CU LÂNA DE AUR .................................................................................... 585
PREGĂTIREA MARII CĂLĂTORII ................................................................................ 587
PLECAREA SPRE ŢARA LUI EETE DE LA CAPĂTUL LUMII............................... 588
EROII SUNT ÎNDEMNAŢI SĂ DUCĂ O VIAŢĂ TIHNITĂ ÎN LEMNOS ............. 590
URIAŞII CU CÂTE ŞASE BRAŢE .................................................................................... 591
PIERDEREA LUI HERACLE ÎN MISIA ......................................................................... 593
ÎNFRÂNGEREA BEBRICILOR ........................................................................................ 594
SALVAREA LUI FINEU DE HIDOASELE HARPII .................................................... 596
ARGONAUŢII ZĂRESC CRESTELE CAUCAZULUI .................................................. 597
ÎN PALATUL SOARELUI .................................................................................................. 599
EROS O ŢINTEŞTE ÎN INIMĂ PE MEDEEA............................................................... 601
EETE VREA SĂ-L TRIMITĂ PE IASON LA MOARTE ............................................. 603
HERA ÎI TRIMITE UN VIS MEDEEI ............................................................................. 605
SEMĂNAREA COLŢILOR DE BALAUR PE GLIE ...................................................... 606
RĂPIREA LÂNEI DE AUR ................................................................................................ 608
FUGA MEDEEI CU IASON ............................................................................................... 609
CĂSĂPIREA MICULUI ABSIRT ...................................................................................... 610
ÎNTOARCEREA LA IOLCO .............................................................................................. 612
PELIAS ESTE FIERT ÎNTR-UN CAZAN CHIAR DE CĂTRE FETELE SALE ..... 614
GLAUCA ŞI CREON SUNT CUPRINŞI DE FLĂCĂRI ................................................ 615
FUGA MEDEEI ŞI PRĂBUŞIREA CORĂBIEI ARGO ................................................. 617
RĂZBOIUL TROIAN .......................................................................................................... 625
DEALUL GREŞELILOR ..................................................................................................... 626
PRIAM SE URCĂ PE TRONUL LUI LAOMEDON ..................................................... 627
FIUL NOU-NĂSCUT DE HECUBA ESTE PĂRĂSIT PE MUNTELE IDA ............. 628
MĂRUL DISCORDIEI CADE ÎN MIJLOCUL NUNŢII ZEIŢEI TETIS CU PELEU
.................................................................................................................................................. 630
ÎNCEPE CEARTA ÎNTRE CELE TREI ZEIŢE ............................................................. 631
PARIS DĂ AFRODITEI MĂRUL DE AUR .................................................................... 633
RÂPIREA ELENEI CEA FRUMOASĂ ............................................................................ 634
SFATUL ÎNŢELEPTULUI NESTOR ............................................................................... 635
ULISE SE PREFACE CĂ E NEBUN ................................................................................ 637
ÎN CĂUTAREA LUI AHILE .............................................................................................. 639
UN FLĂCĂU ÎMBRĂCAT ÎN HAINE DE FATĂ .......................................................... 641
ADEVĂRUL IESE LA IVEALĂ ......................................................................................... 642
ZEII CER O JERTFĂ LA PLECARE ................................................................................ 643
PLECAREA SPRE ASIA ..................................................................................................... 645
SE-AŞAZĂ TABĂRA AHEIE ............................................................................................ 647
NOUĂ ANI DE LUPTE SÂNGEREOASE....................................................................... 648
CEARTA DINTRE AHILE ŞI AGAMEMNON .............................................................. 649
AGAMEMNON ESTE AMĂGIT DE MORFEU ............................................................. 651
OASTEA AHEIE VREA SĂ SE ÎNTOARCĂ ACASĂ ................................................... 653
ZEII AŢÂŢÂ PE RĂZBOINICI ......................................................................................... 654
HECTOR ÎL RĂPUNE PE PATROCLE .......................................................................... 655
AHILE SE HOTĂRĂŞTE SĂ INTRE ÎN LUPTĂ .......................................................... 657
DOBORÂREA LUI HECTOR ............................................................................................ 659
PRIAM DOBÂNDEŞTE TRUPUL FIULUI SĂU .......................................................... 660
TROIENILOR LE VIN AJUTOARE ................................................................................. 662
ÎNFRÂNGEREA LUI MEMNON, REGELE ETIOPIENILOR ................................... 663
APOLO ÎNDREAPTĂ SĂGEATA LUI PARIS SPRE CĂLCÂIUL LUI AHILE ...... 665
EROUL RĂPUS ESTE ADUS ÎN TABĂRĂ ................................................................... 666
SFÂRŞITUL LUI PARIS ..................................................................................................... 668
ULISE SE STRECOARĂ ÎN TROIA ................................................................................ 669
CALUL DE LEMN................................................................................................................ 671
LAOCOON ÎNŢELEGE ŞIRETLICUL AHEILOR......................................................... 672
AHEII IES DIN CALUL DE LEMN .................................................................................. 674
TROIA ESTE ARSĂ PÂNĂ LA TEMELII ...................................................................... 675
ÎNTOARCEREA AHEILOR ÎN ELADA.......................................................................... 685
MENELAU PORNEŞTE SPRE PATRIE, ÎMPREUNĂ CU ELENA ......................... 686
AHILE, CA SEMIZEU, SE AŞAZĂ ÎN INSULA LEUCE, CĂSĂTORINDU-SE EL CU
FRUMOASA ELENA........................................................................................................... 688
NIMICIREA AMAZOANELOR......................................................................................... 689
PEDEPSIREA LUI AIAS DIN LOCRIDA ....................................................................... 690
ÎNECAREA CORĂBIILOR LA CAPUL CAFAREU ...................................................... 692
AGAMEMNON ESTE UCIS LA-NTOARCEREA ACASĂ DE SOŢIA
NECREDINCIOASĂ ............................................................................................................ 694
RĂZBUNAREA LUI ORESTE .......................................................................................... 695
PĂŢANIILE LUI ULISE ..................................................................................................... 701
ÎN PEŞTERA CICLOPULUI POLIFEM .......................................................................... 703
URIAŞUL ESTE ORBIT CU UN TRUNCHI ÎNROŞIT ÎN FOC ................................ 705
AHEII SE LEAGĂ SUB PÂNTECELE OILOR ŞI IES DIN PEŞTERĂ .................... 707
ÎN INSULA LUI EOL ŞI ÎN ŢINUTUL LESTRIGONILOR ........................................ 709
PE TĂRÂMUL VRĂJITOAREI CIRCE ŞI ÎN INFERN ............................................... 711
ÎN INSULA OGIGIA, LA CALIPSO.................................................................................. 713
PLUTA ESTE CUFUNDATĂ DE POSEIDON .............................................................. 714
OSPEŢIA LUI ALCINOU ................................................................................................... 715
ULISE ÎŞI POVESTEŞTE RĂTĂCIRILE ........................................................................ 716
ÎNTOARCEREA ÎN ITACA ............................................................................................... 718
PORCARUL EUMEU ÎI DESTĂINUIE LUI ULISE FAPTELE PEŢITORILOR ... 719
PLANUL FĂURIT ÎMPREUNĂ CU TELEMAH ........................................................... 721
ÎNCĂ O NOAPTE................................................................................................................. 723
PEDEPSIREA PEŢITORILOR ......................................................................................... 724
AVENTUROASA CĂLĂTORIE A LUI ENEA ............................................................... 731
PIERDEREA CREUSEI ...................................................................................................... 733
HERA ÎNCEPE SĂ-I LOVEASCĂ IARĂŞI PE TROIENI ........................................... 735
ZEII PENAŢI ARATĂ DRUMUL SPRE ITALIA.......................................................... 736
MOARTEA BĂTRÂNULUI ANHISE .............................................................................. 738
ZEUS PREZICE STRĂLUCIREA ROMEI ...................................................................... 739
ÎN CARTAGINA ................................................................................................................... 741
REGINA DIDONA SE ÎNDRĂGOSTEŞTE DE ENEA................................................. 742
DIDONA ÎŞI STRĂPUNGE INIMA DE MÂHNIRE .................................................... 744
NOUA PATRIE A TROIENILOR ..................................................................................... 745
PE CÂMPIILE-ELIZEE ...................................................................................................... 747
RĂZBOIUL ISCAT DIN PRICINA LAVINIEI ............................................................... 748
ÎNTEMEIEREA ROMEI..................................................................................................... 750