Baba gârbovă, calul grebănos şi sfada păsărilor roz : schiţă pentru o

abordare psiho-cognitivă a basmului Harap Alb de Ion Creangă*

Dana Nora Dinu

Într-un film al lui Paolo Sorrentino1 premiat cu Oscar, un personaj (care trimite la Maica
Tereza), i se adresează sibilinic protagonistului principal. “Rădăcinile sunt importante”, îi
comunică Sora Maria lui Jep Gambardella, pe o terasă – la Roma – din mijlocul unui stol de
flamingo rozalii care ciuguleau cu eleganţă resturile unei petreceri de pe mese. Siluetele păsărilor
se proiectează ireal peste panorama dominată în prim-plan de Colosseum. Această interacţiune,
în care nu comunicarea verbală este dominanta, rămâne singura formă de interviu pe care
jurnalistul îl obţine de la ea. Mesajul pe care îl primeşte acolo îi deschide ochii – şi nu este o
metaforă incidentală, fiindcă întreg filmul se bazează pe revelaţia obţinută prin percepţia vizuală.
Este vorba de o vizualitate nu ( doar) externă cât, mai ales, interioară. De altfel, aproape mereu
privirea bătrânei pare absentă, stinsă către lume. Când se luminează, dă impresia că răzbate de
departe iar uneori pupilele îi sunt îndreptate în sus, ca o reîntoarcere în sine, sugerând o intensă
trăire interioară, o stare de beatitudine sau de transă.

Ajuns în acea zonă al vieţii în care talgerul se înclină de prea plinul întrebărilor fără
răspuns, iar (ne)împlinirile se inventariază fără rest, decodarea parabolei devine esenţială pentru
ziarist. Acel zumzet interior permanent şi indescifrabil al cugetului - ca o ceartă de păsări
legendare care-şi caută Simurgh-ul să le călăuzească spre miticul munte Quaf - devine uneori
asurzitor. Semnificaţia dinamicii interioare, a fluxului subconştient, nu poate fi înregistrată de
Eul cugetător decât prin transpunerea într-o formă de comunicare inteligibilă ce se obţine doar
prin interacţiunea cu un Celălalt, exterior sau interior. Suntem obişnuiţi să luăm în seamă doar
acele forme de comunicare exprimate prin verb şi să legăm interrelaţionarea de logos. Dar
dialogul dintre ascetă şi jurnalist este o formă mult mai complexă de comunicare. Eunţurile –
verbale şi non-verbale - se combină într-o dialectică menită să “dea aripi” unor flamingi pe
balconul unei case din mijlocul unui oraş. Ea îl poartă peste pragul cotidianului, al raţionalului,
prin însăşi prezenţa şi statutul său ale căror repere mistice stabilesc contactul cu miraculosul
(”Ştiai... că ştiu toate numele creştine... ale tuturor acestor păsări ? - întrebare retorică, ce are
rolul de a face cunoscută sapienţialitatea specifică mentorilor, îndrumătorilor spirituali) dar şi
printr-o demonstraţie de magie vizuală care care s-ar putea traduce în termenii berkleyeni “Esse
est percipi” : “Şi-acum vreau să-ţi arăt ceva”- îi spune în finalul discuţiei, după care suflă uşor iar
păsările îşi iau zborul pierzându-se în zorii cenuşii peste acoperişuri şi cupole.

1
*Lucrare publicată în : Tradiții, arte și literatură: compendiu de activități culturale, coord.: Irina Goanță, 2016,
Excelsior Art, Timişoara, Vol.2 , pp.83-92

La Grande bellezza (Marea frumuseţe), 2013, regia Paolo Sorrentino, scenariul Paolo Sorrentino şi Umberto
Contarello
1
 O manevră asemănătoare desfăşoară şi personajul Sfânta Duminică în Povestea lui Harap
Alb de Ion Creangă, cu diferenţa că inducţia imagistică este obţinută prin mijloace verbale,
proprii textului şi caracteristice structurii preponderent dialogale a întregii opere a lui Creangă
(cum este cea a transmiterii procedurii de identificare a calului miraculos). Ceea ce nu înseamnă
că lipsesc imaginile vizuale : chiar prima dispariţie a Sfintei Duminici este o scenă analoagă celei
din film citate mai sus, atât prin detaliile narative, cât şi prin asocierea cu păsările element
simbolic caracteristic şamanismului :

“Şi pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în
văzduh, apoi înălţându-se tot mai sus, şi după aceea n-o mai zări defel.”2

Aparţinând aceleiaşi familii de personaje aflate la graniţa dintre mistic şi magic ca şi

misionara din film, Sfânta Duminică - cu atribute precum vârsta prelungită peste veacuri
( “atâta amar de veacuri câte port pe umerii aceştia.”), abstinenţa (de la hrană) (în profilul
personajului mitologic Sfânta Duminică apare menţiunea că “nu mănâncă decât o dată la şapte
zile”3, sărăcia “o babă gârbovită de bătrâneţe, care umbla după milostenie”, şi – nu în ultimul
rând - nivelul superior de cunoştinţe : ”ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii
pământului”, “multe au mai văzut ochii mei” , şi puterile supraomeneşti : “ să aibi tu puterea
mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite aşa, pe
degete, şi toate ar fi după gândul tău.”

În sfârşit, ambele personaje au şi darul de vindecător şi îndrumător moral, care le fixează

în profilul comun unor profesiuni înrudite : şamanul, preotul, şi psihoterapeutul. Însuşirea
comună primilor doi este de a reuşi, prin acumularea de cunoştinţe şi exersarea capacităţilor
fizice şi spirituale să ”transgreseze lumile” şi să comunice astfel cu ”lumea de dincolo 4. În ce
priveşte apropierea dintre şaman şi psihoterapeut, este comună deja analogia menţionată de
antropologul Lévi-Strauss, care le încadrează pe amândouă ca “practici culturale” . Reluând
această comparaţie, Constantin Enăchescu subliniază că cele două profesiuni se diferenţiază
totuşi : ” Psihanaliza şi psihoterapia nu improvizează scenarii” ca în practicile magico-şamanice
ci sondează inconştientul pentru a detecta ”problemele 5. Pe de altă parte, evidenţiind
universalitatea instrumentarului de intervenţie mentală, Mircea Eliade arăta că nici şamanii nu
sunt creatorii ideologiei tribale, ei fiind doar nişte practicanţi care le utilizau “în călătoriile lor
extatice” 6

2
I. Creangă , Amintiri din copilărie. Poveşti şi povestiri, 1964

3
I. Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, 2007, pp. 548-549

4
”A.Oişteanu, Grădina de dincolo,2012, p.21

5
” C-tin Enăchescu, 2003, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie , p.336
2
 Astfel, noile curente ale psihologiei au ajuns să acorde o importanţă mai mare şi funcţiei
fabulatorii, constatând că este un instrument eficace pentru radiografierea mentalului şi controlul
blocajelor psihice întâlnite în unele afecţiuni emoţionale dar şi în situaţii complexe de viaţă.
Tărâmul ficţional – creaţie şi copie a mentalului este asemănător unui univers paralel, o lume
posibilă în care fabulaţia poate imagina nestânjenită soluţii care în termeni reali şi raţionali par
imposibile. Este mecanismul pe care se bazează şi creaţia artistică care se serveşte de limbajul
simbolic la nivelul inconştientului proprie exprimării7.

Poate fi aceasta o interpretare a “întoarcerii la rădăcini”, la acele lucruri moştenite în

memoria colectivă - chei de descuiere probate de atâtea ori, ca şi armele ruginite , hainele roase
de molii ale tatălui de când fusese mire, precum şi calul său din tinereţe – instrumente cu
eficacitate verificată. Acolo însă se găsesc de toate şi meşteşugul este nu numai să le găseşti, dar
şi să ştii cum să le întrebuinţezi. Este semnificativ că în impasurile sufleteşti, spiritul se
focalizează pe acele credinţe care, în urma unor experienţe trumatizante, nu sunt de natură a
favoriza dezvoltarea personalităţii şi evoluţia. Mai mult le fixează în acel patrimoniul spiritual 8
familial şi naţional, influenţând destinul unei naţiuni întregi. Această idee apare obsesiv în
aprecierile şi autoevaluările poporului român, încât s-a ajuns la formarea unei prejudecăţi a unei
“gene” a fatalismului şi resemnării înscrisă în codul nostru genetic (Vezi cunoscuta caracterizare
a lui Ovidiu Papadima “Neam înclinat către tristeţi, melancolii visătoare şi resemnări duioase”9 ).

Caracterizând personajul Harap Alb în Dicţionarul personajelor lui Creangă, Valeriu

Cristea porneşte de la comparaţia cu Hamlet, unul din argumente fiind gama de sentimente de la
melancolic spre depresiv regăsibile în discursurilor acestora10. O recitire a poveştii ne relevă că
proape toate enunţurile pe care le rosteşte Harap Alb par croite după modelul primului, care este
un monolog interior :

”Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai rău decât poftim la masă, zise el.
Nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăţi dai ; parcă a
pierit sămânţa omenească de pe faţa pământului.”11

Deşi enunţurile ulterioare au destinatar, şi constituie replici încadrate în structura

dialogală, ele îşi păstrează caracterul autoreferenţial, conţinând indici lexicali emoţionali care le
transformă într-o suită de monologuri cu o ridicată concentraţie paremiologică :
6
M. Eliade, Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, 1997 pp. 249

7
P. Santagostino, Cum să te vindeci cu o poveste, 2008, p.7-8

8
A. Oişteanu, op.cit., p.22

9
O. Papadima, O viziune românească a lumii, 1995 şi 2009, p.135

10
Cristea, Valeriu, Dicţionarul personajelor lui Creangă, 1999, p.251

11
I. Creangă, op. cit.
3
 ” Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat! Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că
bine m-a învăţat! Aşa-i că, dacă n-am ţinut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă şi
acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie? ”

”Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul!... De-oi mai scăpa şi din asta cu
viaţă, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu ştiu, zău, la cât mi-a sta norocul!”

”Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preţ. Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată
de zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori!”

”prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu.”

"Poftim pungă la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă."

„Se vede că mi s-a apropiat funia la par.”

Se degajă sentimente de neîncredere, anxietate, lipsă de perspectivă, pesimism şi

fatalism, atingând chiar cote suicidare :

”Cine ştie ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine-câineşte,
până acum. Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cât mi-a sta capul.”

”Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta! ”

”Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu
greşesc înaintea lui Dumnezeu.”

”Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am
deprins a târâi după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: "Să nu dea Dumnezeu omului cât poate
el suferi"

Complexat de poziţia ultimă în lista de moştenitori ai tronului, dar şi de aceea de mezin

niciodată luat în serios, discursul lui Harap Alb vădeşte un dezechilibru emoţional, care apare ca
un fir negru în contextul replicilor calului năzdrăvan şi Sfântei Duminici. Substanţa
contraargumentelor are altă compoziţie fiind de natură să modifice viziunea negativistă, deşi
aparţin aceluiaşi patrimoniu “mioritic” :

” nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul”

”Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te
sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi.

“aşa e lumea asta şi, de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu
umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: "Zi-i lume şi te mântuie".

“După vreme rea, a fi el vreodată şi senin.”

4
 Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieţii”

"Nu aduce anul ce aduce ceasul".

“Când sunt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat

“Fă-mă, mamă, cu noroc,/ Şi măcar m-aruncă-n foc.”

"Ce-i e scris omului în frunte-i e pus." Doar' mare-i Cel-de-sus! S-or sfârşi ele şi aceste
de la o vreme...”

”(…) mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta! ”

“pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim

îndelung.”

“Doar' mare-i Cel-de-sus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme...”

Observând dispunerea acestor enuţuri, se poate distinge o strategie proprie practicilor

psihoterapeutice. Intervenţiile Sfintei Duminici urmează o anumită schemă de modelare a
imaginaţiei :

Punerea în evidenţă a gândurilor automate depresive :

”Da' ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? ”

”Spune babei ce te chinuieşte;

Modificarea gândurilor automate

” (…) alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi
supărat.”

“ de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva.”

” nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.”

Modificarea atitudinii de neîncredere, autosubevaluare şi deperspectivare :

”Fecior de crai, vedea-te-aş împărat!”

” (…) Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioşi; se vede că aşa place sfinţiei-
sale.”

”să aibi tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea
aceasta ai purta-o, uite aşa, pe degete, şi toate ar fi după gândul tău”

5
 ” (…) mare norocire te aşteaptă. Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat
altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic.”

“mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai.”

“ai să scapi din toate cu capul teafăr, pentru că norocul te ajută.”

“nu-i nici o faptă fără plată”

Influenţarea conduitei prin trasarea unor sarcini, perfecţionarea capacităţilor de percepţie

şi control emoţional :

”Nu căuta că mă vezi gârbovă şi stremţuroasă”

” stai liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare-aminte ce ţi-oi spune: du-te la
tată-tău şi cere să-ţi dea calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi atunci ai să te poţi duce
unde n-au putut merge fraţii tăi;”

”Hainele despre care ţi-am vorbit sunt vechi şi ponosite, şi armele ruginite, iară calul ai
să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tavà plină cu jăratic, şi care dintre cai a veni la
jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăţie şi are să te scape”

Strategia calului năzdrăvan constă în combaterea blocajului negativist printr-o pedagogie

ironică, continuându-l pe tatălui lui Harap Alb, împăratul, de parcă acesta s-ar fi transformat din
nou venind în ajutorul fiului său :

”de-acum înainte, ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i : fii odată bărbat
şi nu-ţi face voie rea. ”

”Mare-i Dumnezeu şi meşteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac şi Spânului celuia,
nu-i e vremea trecută.”

”Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupeşti piatra
morii şi să duci pielea la împărăţie...”

” Vorbă să fie, stăpâne, că tocmeala-i gata”

“”nu te mai olicăi atâta!

“Dac'ar sta cineva să-şi facă seamă de toate cele, cum chiteşti d-ta, apoi atunci ar trebui să
vezi tot oameni morţi pe toate cărările”

“ Zi şi d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea: "Părinţii mănâncă

aguridă, şi fiilor li se strepezesc dinţii”

Uneori, această atitudine este adoptată şi de Sfânta Duminică :

6
 ” parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cât văd, eşti mai fricos decât o
femeie!

“Hai, nu mai sta ca o găină plouată”

Ironia este principalul factor moderator, ţintind nu acoperirea gravitatăţii situaţiei, ci să

atenuarea intensitatăţii emoţiilor care perturbă identificarea soluţiilor optime. Se obţine astfel
acea proporţie ideală a dialogului intern dintre Eul cugetător şi Sine, comparabilă cu “numărul
de aur” din canoanele esteticii clasice. Ideea necesităţii unui “fond de negativitate pentru a putea
percepe o formă pozitivă”, considerată exigenţă neuropsihologică a mecanismelor perceptive 12
este formulată chiar în basm de către ambele personaje ajutătoare :

“Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe
obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”

“Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei
crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul.”

Vizibilitatea trăirilor interioare la Harap Alb este foarte redusă, astfel că, aşa cum observa
Valeriu Cristea, la finalul drumului iniţiatic, pare că personalitatea eroului nu înregistrează nicio
evoluţie. Stranie este şi pasivitatea de pe parcurs, de exemplu resemnarea cu care acceptă robia şi
substituirea identităţii cu toate consecinţele ce decurg de aici. Această atitudine ni se pare slab
motivată de teama pentru propria viaţă (în condiţiile în care dispunea de ajutorul miraculos a
două entităţi superputernice) sau de “respectarea cuvântului dat”, care, în opinia noastră, nu
rezistă la punerea în balanţă cu angajamentul de a satisface dorinţa unchiului său, împăratul
Verde de a reglementa impasul de succesiune la tron. În plus, acest pacifism contrazice singurele
reacţii de revoltă pe care naratorul le înregistrează şi le descrie şi care reprezintă începutul crizei.
Harap Alb conştientizează noua situaţie în care îl implică ratările fraţilor săi, dar nu se poate
transpune pe ad-hoc într-un rol atât de diferit de cel în care se complăcuse. Este blocat de
neîncredere şi de insignifianţa poziţiei în cadrul familiei. Se vede forţat să iasă din zona
marginală şi să-şi asume răspunderea, dar îl opresc ironiile tăioase ale tatălui. Deşi adresate
fraţilor – consideraţi anterior mult mai vrednici decât el – este sugerată o culpă : “Din trei feciori
câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica ?” Este copleşit de sentimentul de inferioritate :

“Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi
începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui
său. Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine”

De aici, reacţiile lui par să se scurgă într-un subteran. În acelaşi timp, încep să apară
personajele miraculoase : Sfânta Duminică, pe care el o percepe ca “o babă gârbovită de

12
J. Cottraux, Psihoterapii cognitive, 2003, pp.11-12
7
bătrâneţe, care umbla după milostenie”, dar care se dovedeşte a fi “Crăiasa Zânelor”, care îi
facilitează descoperirea celui ce avea să fie nedespărţitul său prieten miraculos, calul năzdrăvan.

Această trecere în zona fantasticului vine în sprijinul perspectivei propuse de Andrei

Oişteanu de înlocui coordonatele exterioare ale universului basmului cu coordonate
corespondente spirituale, vizibilizând astfel parcursul spiritual al eroului : “spaţiul macrocosmic
(oameni, animale, obiecte) reprezintă simbolic ceea ce apare, de fapt, în spaţiul microcosmic
(virtuţi, patimi, stări afective, memorie, suflet, experienţă etc.), cu unele pleacă la drum, pe altele
le descoperă sau le dobândeşte pe parcus, e subjugat de patimi (omul spân), dar le învinge cu
ajutorul virtuţilor şi calităţilor, purificându-se şi obţinând în final starea de iniţiat.” 13

Ceea ce demonstrează că orice încercare de a detecta cu mijloace raţionale semne ale unei
evoluţii spirituale rămâne ca o foaie neimprimată, în timp ce, acceptând jocul personificărilor
alegorizate se obţin capacităţile psiho-cognitive dobândite de erou ca novice în cursul drumului
iniţiatic. Considerând-o un argument temeinic în sprijinul teoriei pe care am enunţat-o, nu putem
decât să ne raliem constatării din lucrarea mai sus citată, că personajele ajutătoare (Crăiasa
furnicilor, Crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) “
simbolizează părţi componente ale personalităţii” lui Harap Alb, fiindcă fiecare are de executat
doar acea însuşire pe care o menţionează chiar numele lor, la o capacitate care o depăşeşte pe cea
umană : “să atingă lucruri pe care nu le poate atinge un om, să vadă ceea ce nu poate vedea un
om etc.), “ desemnând astfel puterile extatice supraumane pe care le capătă iniţiatul (şamanul,
yoghinul, iniţiatul în mistere).14

În siajul acestei idei, am putea admite chiar că eroul se exprimă pe mai multe voci în
faimoasa scenă a confruntării verbale plină de şăgalnice tachinerii, uneori cam piperate, aşa cum
stă bine unor uriaşi, închişi împreună cu Harap Alb în camera în care Împăratul Roşu plănuia să-i
piardă, (şi care duce la imaginea evocată de pilda esopiană a revoltei membrelor corpului uman),
deoarece este semnificativ faptul că “vocea” care este atribuită identităţii lui Harap Alb nu ia
parte la această conversaţie). Sau că vorbeşte cu sine însuşi. Cu Sinele cel nou, încercând să se
acomodeze unul cu altul.

Un şir de alte fapte care par nemotivate (dispariţia tranzitorie din naraţiune a celor doi
“mentori”, Sfânta Duminică şi calul, reţinerile lor în a-l demasca şi pedepsi pe uzurpator,
atitudine care se soldează cu moartea eroului, conduc, de fapt la concluzia că, aşa cum susţine şi
Andrei Oişteanu, toate aceste personaje reprezntă defecte (“păcate”) de care Harap Alb reuşeşte
să se debaraseze, sau însuşri pe care învăţase nu numai să şi le descopere dar şi să le controleze şi
să se slujească de ele. O dată misiunea îndeplinită, unele îşi încetează rolul. De aici şi impresia a

13
A. Oişteanu, op. cit., p.23

14
idem, p.122).
8
ceea ce Valeriu Cristea numea o “doză de nepăsare” şi “afectivitate redusă” faţă de prietenii care
îl ajutaseră şi de care se despărţise mult prea uşor, neinvitîndu-i nici măcare la nuntă15.

Pe de altă parte, nu-l instruise Sfânta Duminică să-şi înfrâneze emoţiile dăunătoare chiar
de la început, apoi prin proba de rezistenţă la rugăminţile cerbului ? Cu toate acestea, el nici nu
reuşeşte pe deplin, căci, iată, îşi pierde capul – la propriu şi la figurat, fiindcă în timp ce o
conducea pe fata împăratului Roş, ca un nou Tristan, spre mirele ei, “lui Harap-Alb i se tulburau
minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină de vină-ncoace.” Şi
pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei

Filmul lui Sorrentino se deschide şi se încheie cu un mesaj fundamental : păienjănişul de

emoţii care ne bântuie au un rol hotărâtor în modul în care percepem realitatea : un turist leşină,
copleşit de priveliştea oraşului etern surprinsă de pe înălţimile dealul Gianicolo. Semnificaţia
este tradusă în limbaj verbal sonor în secvenţa de final :

“Aşa se încheie întotdeauna. Cu moarte. Dar mai întâi a fost viaţa. Ascunsă sub blah,
blah, blah. Totul e stabilit dedesubtul flecărelilor şi a zgomotului. Linişte şi simţământ. Emoţie şi
frică. Sclipiri de frumuseţe palidă şi inconstantă. Şi-apoi, degradarea e umanitatea mizerabilă.
Toate îngropate la adăpostul stânjenelii de a exista pe lume. Dincolo de asta e cealaltă lume.”

Bibliografie
Creangă, Ion, Amintiri din copilărie. Poveşti şi povestiri, 1964, Ed. A 2-a, Editura
tineretului, 1964

Cottraux, Jean, Terapiile cognitive, Cum să acţionăm asupra propriilor gînduri, 2003,
Polirom, Iaşi

Cristea,Valeriu, Dicţionarul personajelor lui Creangă, 1999, Editura Fundaţiei Culturale

Române, Bucureşti

Eliade, Mircea, Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, 1997, Humanits, Bucureşti

Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, 2003, Ed. a 2-a rev. şi

adăug., Polirom, Iaşi

Enăchescu, Constantin, Experienţa vieţii interioare şi cunoaşterea de sine. De la Socrate

la Freud, 2006, Paideia, Bucureşti

Evseev, Ivan. Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale. 2007,

Timişoara Învierea

15
V. Cristea, op. cit, p.252
9
 La Grande bellezza (Marea frumuseţe), 2013, regia Paolo Sorrentino, scenariul Paolo
Sorrentino şi Umberto Contarello

Oişteanu, Andrei, Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice, 2012, Ed. a 2-

a, Polirom, Iaşi

Papadima, Ovidiu Chipuri mai blânde pentru rău, p.135, în O viziune românească a lumii.
Studiu de folclor, Bucureşti, Saeculum , Ed. a 2-a 1995 şi 2009

Santagostino, Paola, Cum să te vindeci cu o poveste, 2008, Humanitas, Bucureşti

10
11