SPAȚIUL DE GRANIȚĂ ȘI COMPORTAMENTUL MAGIC ÎN BASMUL

POPULAR ROMÂNESC CU ZMEI RĂPITORI DE FECIOARE

THE BORDER SPACE AND THE MAGIC BEHAVIOR IN THE ROMANIAN

POPULAR'S FAIRY TALE WITH ZMEII THAT KIDNAP VIRGINS
(publicat în Incursiuni în imaginar, vol. 9/ 2019)

Dr. Petru Adrian Danciu

Membru al Centrului de Cercetare a Imaginarului „Speculum”
Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Abstract:
This study examines the comprising aspects of the proximity state found at the boundry between
the sacred and the profane in the folktale worlds, per se as many laws structured on either side of a
line that defines the concept of otherness as well. The proximity of these worlds is in itself a tale with
well-defined rules to be gradually revealed, from a folktale to another but having in common the
motif of the transcending from the sacred to the profane or that of the transcendence from the profane
to the sacred according to the folktale actants’ courses of action.

Key words: zmeu, sacred, profane, folktale, space

Plecând de la premiza că expunerea orală a basmului generează în primul rând o stare de trăire
prin cunoaștere a sacrului, ea urmărește să poarte ascultătorul, în același timp, spre o realitate basmică
sau „lume a basmului”, ultimă formulă de trăire în sacralitate. Pentru că în esență este aceeași,
povestirea sau mai degrabă mesajul ei se adresează tuturor celor care s-au lăsat „amprentați” de
limbajul basmic. Aici sunt incluși cei aflați încă în spațiul sacrului regional (de la sat) precum și
puținii „adaptați” la structurile imaginarului, adică avizații prin știință ai lumii basmului. Aceștia din
urmă rămân cunoscătorii profani, câtă vreme gnosisul basmic, în absența oralității, este „dobândit”
doar prin intermediul lecturii. Dacă expunerea basmului prin intermediul oralității este unică,
perceperea mesajului se face, însă, diferit, în funcție de „calitatea” auditoriului de a fi sau nu în re-
cunoașterea – cuantificată mai degrabă prin trăire decât prin intelect – proximității sacrului. Cu alte

1
cuvinte, basmul nu se adresează necunoscătorului absolut (echivalent gnostic al prostului hylic), ci
neofitului ce „rezonează” cu lumea supranaturalului, capabil, deci, să treacă pragul.

1. Povestirea ca viu în actul inițierii

Dincolo de calitatea povestitorului1 de a se transforma în autor de basm, nu de puține ori prin
inserarea și compactarea mai mult sau mai puțin reușită a unor frânturi de acțiune din alte basme ori
prin inserarea în conținutul povestit a unor elemente care țin, să spunem, de „științificul cotidian”,
autorul nu face altceva decât să încerce „prinderea” și „ancorarea” în propria povestire a auditoriului.
Dacă pentru filolog această atitudine seamnănă mai degrabă cu o tehnică prin intermediul căreia se
urmărește captarea atenției pentru a-l introduce în tradiție pe neofit, din perspectiva povestitorului, ea
trimite mai degrabă la creație sau la procesul magic al vorbirii generator de imagine vie. Avem de-a
face cu suflul modelator al cuvântului, capabil de a se revela în act, cuvântul sacru devenind conținut
pentru profan. Pentru a prinde contur, acest logos-scânteie a lumii divine trebuie să fie incubat mai
înainte în povestitor, un adevărat purtător de pnevma al lumii gnostice. Eliberat, fluxul povestirii va
trebui să inunde recipientul sau neofitul al cărui suflet nu este complet trezit la recunoașterea
realităților ultime. Cu alte cuvinte, trăirea basmică face diferența între cunoaștere și recunoașterea
acestor realități.
Procesul povestirii intenționează să cuprindă concentrată în singurul flux2 întreaga paletă de
imagini și sunete basmice (sacre), proiectat asupra tuturor simțurilor, după cum scopul său este de a
produce treptata „deconectare” din profan, pentru a le transpunere trăirea în noul spațiu al sacrului
basmic. Tot ceea ce se „percepe” aici, la finalul basmului se „decantază” ca gnoză. În acest proces,
povestitorul aflat pe tot parcursul relatării în sacru primește funcția de „ghid” sau daimon capabil de
a direcționa cu înțelepciune, de la început până la final3, corecta (coerenta) inițiere a neofitului.
La început, atât auditoriul (re)găsit în profan, cât și gnosticul sau povestitorul (aflat în sacru) se
privesc față în față, „din afară”, fiecare aflându-se în proximitatea graniței (inițierea) care le desparte
lumile, la jumătatea distanței ce face posibilă nașterea contactului (auzirea logosului). La fel ca în

1
După cum vom vedea spre final, nimic mai mult decât o copie profană a eroului basmic ce-și povestește la nuntă
isprăvile, el este receptorul gnozei pe care, prin actul povestirii, o va transforma în tradiție. Adevărată kabbalah, basmul
suportă inserțiile repetate, mai mult sau mai puțin inspirate (de sacru), ale diferiților povestitori, fără a îmbogăți în esență,
cu mult, regia basmelor cu zmei răpitori de fecioare.
2
Basmul trebuie să marcheze. De aici „plictisul” celor care deja știu povestirea, natural de vreme ce inițierea, de la actul
memorării până la cel al trăirii, a fost deja primită. Întrucât etapele au fost parcurse, pentru aceștia basmul nu se
desacralizează prin reascultare, ci doar le va fi indiferent.
3
Este și motivul pentru care un basm „slab”, pierdut în amănunte ori, și mai grav, fără final, nu se constituie ca inițiere,
probabil unul din motivele pentru care poveștile sunt considerate încă „basme” sau „prostii” fără sens. O concluzie parțial
adevărată, căci relatarea nu și-a atins scopul inițiatic. Sigur, un rol important îl are deopotrivă capacitatea neofitului de a
percepe lumea basmică, după cum și numărul acestora. Dacă dorim ca basmul să fie bine primit (însușit), spre exemplu,
de o clasă de 32 de elevi, este necesar un maxim efort din partea povestitorului pentru ca magismul povestirii să-i cuprindă
pe toți. Numărul mic asigură reușita, de vreme ce basmul nu se adresează tuturor, fiind astfel opusul procesului de
evanghelizare.

2
cazul fecioarei răpite de zmeu, simpatetismul magic asigură corecta și completa derulare a procesului
de inițiere. Astăzi putem vorbi de un „ateism basmic” doar în măsura în care basmul doar se citește
și nu se mai povestește, iar despre „autism”, în măsura în care, netrăită de povestitor, relatarea nu
provoacă în auditoriu reacțiile „firești” ale întâlnirii cu sacrul: uimire, teamă și bucurie. Atunci când
aceste opoziții sunt depășite, efectul cel puțin terapeutic al basmului este pe deplin dovedit4.
Așadar, ambii sunt destinați5 să se găsească în proximitatea spațială a celuilalt. Am stabilit deja
că inițierea „conexiunii”, identică gestului de depășire a graniței, se face prin rostire, un act cu scop
„recuperatoriu”, pornind de fiecare dată dinspre sacru spre profan. Profanul va răspunde la chemarea
sacrului ieșind de bună voie (ca răspuns al simpatetismului magic generat de logos) propria lume și
depășind, nu fără ajutor, granița, pătrunde în sacrul unde urmează a se regăsi pe sine. Completarea de
sine ar putea fi identică androginului edenic, în structura căruia, lipsite de orice eroare, animus și
anima funcționează armonios, ca un tot unitar.

2. Pierderea și regăsirea proximității

Începutul și finalul actului inițiatic „dezorientează”. Criza apare pentru început, în timp ce
receptorul (neofitul) se conectează la fluxul generat de logosul povestirii. Eliberându-se pe sine de
gravitația mundanului, el primește imponderabilitatea incontrolabilă a zborului. Cine o face este
povestitorul, iar în basm e calul fermecat. Detașarea de cotidian șochează prin profunda derută, orice
reper cunoscut evaporizându-se nu în fața uneia, ci a mai multor perspective (sau lumi sacrale), cu
legi asemănătoare cu cele ale profanului, dar diferite prin raportul la o altfel de diversitate și prin
vechimea lor eonică. El se lasă purtat de fluxul povestirii, „un zbor” de a cărui magie cuvântul profan
nu este lipsit total și de care nu are cunoștință, regăsindu-se într-o lume la ale cărei legi se adaptează.
„Naturalizarea” cu lumea basmului presupune accepția unui tip specific de gnoză, al cărei
început se află în profan. Evident, odată pătruns în sacru, el are de-a face cu o cunoaștere superioară,
dar nu total străină profanului. Cu toate că lumea basmică este o altfel de ființare, diferența nu ar
trebui să fie substanțială, căci altfel ea ar scăpa simțurilor „răpite” din profan. Șocul asupra simțurilor
vine din diversitate și nu din legile fundamentale pe care lumile, indiferent de stare (sacru/ profan),
se structurează.
Odată depășit pragul derutei provocată de noua realitate, întreaga istorisire sacră va fi parcursă
cursiv până la declicul final, respectiv al doilea moment de derută. Otpustul basmic este un ritual de
o extremă importanță, căci el închide circuitul fără a lăsa ceva pe dinafară sau la ne-locul lui. În sens
strict, el rezonează cu reîntoarcerea ulterioară a neofitului, acum a gnosticului în profan. În sens

4
Cf. Bruno Bettelheim, Psihanaliza basmelor. Traducere de Teodor Fleșeru. București, Editura Univers, 2017.
5 Cu privire la rolul vital al cunoașterii destinului în credința noastră populară, v. Nicula Chiper, Reprezentări ale
destinului în folclorul românesc (Representations of destiny in Romanian folklore). București, Editura Saeculum I.O.,
2006.

3
spiritual finalul este însăși starea și momentul când el este nevoit să apeleze la reevaluarea corectă
trăirilor avute, pe care trebuie să le păstreze în memorie ca reale. Astfel, rămâne inițiat doar dacă va
reuși să treacă peste incertitudinea provocată de iluzoria falsitate a profanului, capabilă să
distorsioneze proaspăta experiență trăită.
Abia după ce va fi fost trecută ispita aruncării în derizoriu sau minciună a experienței trăite,
inițiatul devine credibil ca povestitor. Perspectiva personală asupra alterității basmice este rodul
expus al propriei experiențe. În sine, ea este o știință, de vreme ce aduce experiența personală ca
dovadă a cunoașterii altor lumi. Vorbim deci despre un statut ce face diferența între povestitor și
ascultător. Primul are credința în propriile trăiri, pe când ultimul ia doar cunoștință de ele. El se va
baza în sens strict pe receptarea povestirii din perspectiva strictă a ascultării/ lecturii, fapt ce-l obligă
la o evaluare indirectă și restrânsă practic la dezvoltarea unei viziuni științifice ce pierde gnoza
emoției. Acesta ar fi și motivul pentru care basmele, pentru a fi cunoscute prin trăire, nu se citesc, ci
se ascultă.

3. Ce se întâmplă în proximitatea spațială a lumilor basmice?

În basmele cu zmeii răpitori de fecioare, proximitatea se naște din firescul apropierii celor două
spații aflate în dispută, prin ființele ce le populează. Astfel, atât sacrul, cât și profanul, în proximitatea
granițelor ce le despart, generează proximitatea. Ea este maleabilă, funcție de acțiunile actanților celor
două tabere. Proximitatea ar putea fi definită ca o stare a spațiului unde, atât de-o parte și de alta a
lumilor, influxurile lor se resimt cu putere. În același timp, este un spațiu al stărilor de degradare și
reconfigurare a ființei în procesul de trecere peste graniță. Înțelegem proximitatea ca pe un terminal
unde consistența specifică fiecărei lumi în parte slăbește, motiv pentru care aici este atât locul, cât și
momentul grelelor încercări care deschid și închid ciclul intrigii basmice.
Ieșirea din profan se prezintă ca o lăsare în urmă a tot ceea ce este familiar și pătrunderea treptată
într-o spațialitate care, deși rămâne profană, își pierde treptat din consistență, primind în aceeași
măsură „influxuri” străine până la ceea ce numim granița cu sacrul. Prin actul călătoriei, asistăm la o
deschidere treptată spre sacru, urmând ca, odată ce am pășit peste „prag” (prin simpla trecere sau
zbor), să fim introduși, lin sau abrupt, în dimensiunea „tare” a sacrului unde, în cea mai mare parte,
se derulează întreaga intrigă. Urmează inevitabilul deznodământ. Ea este finalitatea ce se impune
pentru a închide cercul magic al ritului expunerii orale. În același timp, oferă echilibrul necesar între
cauză și efect6. Concret, vii sau moarte, personajele basmice trebuie să rămână în dimensiunea căreia
îi aparțin, restabilindu-se astfel echilibrul afectat de intersectarea celor două lumi.

6
Subscriem astfel părerii lui Ion-Aurel Candrea care susține că basmele au un caracter moral (Lumea Basmelor. Studii și
culegeri de folclor românesc [The World of Fairy Tales. Studies and collections of Romanian folklore]. Ediție îngrijită de
Antoaneta Olteanu. Cuvânt înainte de Alexandru Dobre, București, Editura Paideia, 2001, p. 94.

4
 Cu siguranță că în proximitate se derulează și următorul exemplu cu privire la moartea violentă
a zmeoaicei7 care, aflată în urmărirea fugarilor ajunși în profan, se oprește la limita dintre lumi și cere
să-l privească pe erou pentru ultima dată cu intenția de a-i soarbe ochii/ sufletul8. El se află acum
protejat, deși încă în proximitatea periculoasă a sacrului, totuși în limitele propriei sale lumi, adică în
spatele zidului, granița „tare” ce-l desparte de sacru. Este încă în pericol pentru că se află în apropierea
găurii sau „fisurii” prin intermediul căreia transferul absolut, uneori necesar, al ființelor între lumi
este permis. Aici are loc conflictul final cu adevărat important, în urma căruia se reinstalează
echilibrul sau pacea mult dorită. În cazul „pașnicilor” actanți profani ai basmului cu zmei răpitori de
fecioare, conștientizarea proximității cu sacrul se certifică ori se clarifică doar în urma acțiunilor
agresive inițiate de ceilalți.
Rareori este afirmată locuirea zmeilor în profan. De cele mai multe ori, după incursiunile in
profan, ei se retrag în lumea de dincolo. Modelul lor comportamental îl imită pe cel al invaziilor
barbare. În linii mari, basmele cu zmei răpitori de fecioare ne lasă să înțelegem că profanii au
cunoștință de sacru, de vreme ce nu se miră de existența lui. În funcție de distanță, el apare ca
indiferent, inaccesibil sau înfricoșător, de altfel tot atâtea stări de alterare ale (viziunii asupra) sacrului
în lumea profană. Cert este că atunci când este conștientizat atât prin legile și constituția ființelor sale,
el este ostil profanului. Fără ajutor, aici „nu calcă picior de om”, motiv pentru care în lumea de dincolo
profanul este străinul sau agresorul care cu greu își poate ascunde intențiile.
În profan, dinspre proximitatea cu sacrul se resimte „unda de șoc” a răpirii fecioarei, expusă ca
fapt în basme prin „zvonul” răspândit în împărăție de tatăl disperat. Furtul fecioarei „nevinovate” va
fi, de fiecare dată, condiția (profană) declanșatoare de efect (în sacru). Actul răpirii sau al luării în
posesie a ceea ce nu îți mai aparține va fi de fiecare dată incipitul basmelor cu zmei. Din perspectiva
învingătorului care își povestește aventura în final, zmeii se fac vinovați pentru răspunsul la o
provocare venită din profanul căreia nu-i poate face față. Nu sacrul, ci profanul, prin refuzul de a fi
activ sau precis prin incapacitatea de a-și manifesta dorința incubată în fecioară, ajunsă la vârsta
deplinei maturități, constituie de fiecare dată cauză declanșatoare a repetatelor invazii ale zmeilor.
Stricto sensu, pasivitatea „dospită” a potențelor captive în profanul tâmp are ca efect în sacru dorința
acestuia de a le elibera pentru sine. Fecioara este prototipul pasivității permanente, dovetită atât în
fața actului de răpire, cât și în fața celui de recuperare. Natura ei saturnalică inhibă orice proces de
autodescoperire. Ea nu se poate cunoaște pe sine câtă vreme sinele îi rămâne adânc cufundat în
„moțăiala” produsă de aceste forțe.

7
Ființă îmbătrânită a elementului umed (feminin), moare ingerând prin absorbție cărbunii (sau „ghiuleaua” în cazul
basnului Țugulea, feciorul mătușii, în G. Dem. Teoforescu, Basme române (The Romanian fairy tale). Ediție îngrijită,
prefață și rezumate în limba franceză de Stanca Fotino, București, Editura Pentru Literatură, 1968, pp. 42-43), ori drugului
de fier încins, simboluri ale tinerei masculinități a eroului.
8
Să fie vorba despre o reminiscență a mitului orfic, prin care se promovează interdicția celui de pe tărâmul „de aici” de
a privi înapoi spre „lumea de dincolo”?

5
 Din perspectiva noastră, pasivitatea este generată de imposibilitatea capacității personale de a
gestiona potențele creatoare rebele din propriul corp, o materie prea grea pentru sine, dar suficientă
în consistență pentru a le menține captive. Aceste stări nemanifestate nu pot fi activate din proprie
voință și transformate, cu atât mai puțin trasformate în energii creatoare. Situația se schimbă după
răpire când, împreună cu trupul, rămân captive în creuzetul alchimic al castelului zmeului, adevărat
centru al energiilor sacrului, singurele capabile de control absolut. În profan, ele nu sunt altceva decât
„o irosire” de valori creatoare, de vreme ce evită să fie „deșărtate” (fecioarele refuză căsătoria), după
cum nu au voință proprie și nu se opun asalturilor dorințelor pătimașe ale zmeilor. Pentru că
„mocnesc”, comportamentul lor în profan rămâne atipic. Ele sunt atrase de tot ceea pofta activă dar
nespusă își poate imagina. De aici, refuzul normalității, al tuturor cererilor în căsătorie. Situația lor
este cu atât mai critică, cu cât aceste „exemplare” frumoase9 sunt lipsite de inițiere. Or, pentru a iniția
e necesară scoaterea în afară (din profan) a acestor potențe în sacrul cu putere de „exorcizare” a
materiei care le ține captive. Dacă în profan, potențele lor sunt „mocnite” și ele par bolnave, în sacru
ele „dospesc”, se vindecă, urmând să primească sens prin căsătoria cu zmeul.
Sigur, din perspecitvă socio-antropologică, prin gestul răpirii credințele populare românești
recunosc existența comportamentelor deviante de la cutumele satului, plecând de la cauza răpirii, o
prostească încăpățânare fetei de a refuza măritișul și, implicit, de a-și asculta părinții. Efectul este
pețirea de către celălalt, zmeul sau străinul, „incubul” omniprezent al sexualității interzise. Până la
experiența întâlnirii cu sacrul, fecioarele rămân totuși proprietatea profanului, chiar dacă
disfuncțională, greu, dacă nu aproape imposibil, de reintegrat. Pentru aceasta este nevoie de un „erou
recuperator”, un bărbat nu doar curajos (viril), ci și înțelept, care să își asume rolul de a o recupera
pentru profan (de a o aduce cu „picioarele pe pământ”) pe fecioara aflată „cu capul în nori”. Dincolo
de inițierea social-profană cu tentă moral-patriarhală, pentru sacrul basmic fecioarele rămân acea rară
sursă de potențe nu doar creatoare de umanitate – caracteristică unilaterală specifică profanului –, ci
și generatoare de specii, încă atribut unic al sacrului. Reținem că astfel de „accidente” se întâmplă
aproape de fiecare dată în proximitatea sacrului, care unește cele două „împărății”.

4. Legile graniței și ale proximității

Dacă în sens concret, proximitatea este apropierea spațială dintre două teritorii sau vecinătatea
la finalul căreia se impune „granița”, proximitatea basmică este zona comună celor două spații care
include granița dintre acestea. Ea nu este granița, ci doar spațiul situat de o parte și de alta ei, până
la limita unde fiecare teritoriu intră pe deplin sub incidența propriile legi. Proximitatea este, așadar,

9
Frumusețea lor este „extremă”, de vreme ce aflăm că „la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”. Interiorul radiază în
exterior frumusețe, una superioară creației lumii materiale, semn că fecioara este posesoarea unor calități la care nici un
pământean nu se poate ridica. Tensiunea așteptărilor ei trece dincolo de granița acestei lumi, iar răspunsul, firesc, vine
din altă parte.

6
„zona de confort” a sacrului cu profanul, după cum granița devine centrul proximității despărțind-o
în două. Mai mult decât atât, nu granițele sunt cele care se extind, ci proximitatea impusă ca rezultat
firesc al asaltului ciclic și reciproc al celor două stări. Astfel, avem exemplul elocvent al basmului
Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte, unde în drumul spre casă, eroul nu mai recunoaște
teritoriile dominate cândva de ființe fabuloase, căci după dispariția acestora „împărățiile” au fost
„diluate” în mundanul profan.
În basmele cu zmeii răpitori de fecioare, proximitatea poate fi „cuantificată” ca distanță în zilele
petrecute pe drumul parcurs de actantul uman până la granița sau centrul perceput fie fizic – munte,
pădure, mare curgere de apă, lac – fie artificial-magic drept o construcție „suspendată” sub formă de
pod. Parcurgerea acestui spațiu până la graniță ori dincolo de ea se mai poate face prin ascensiune și
coborâre.
Atunci când vorbim de proximitatea cu sacrul, ne gândim și la locul unde neofitului îi va fi
încercat curajul, bunătatea și răbdarea. Chiar dacă ele sunt virtuți (cavalarești) ale lumii profane, ele
trebuiesc dovedite aici și înainte de trecerea graniței dintre lumi. În timp ce spațiul-stare al graniței
este trecut, ele se transformă în trei verbe magice: a ști, a vrea și a tăcea, la fel cum, odată depășit
centrul, în proximitatea cu profanul, ele se transmută în cele trei virtuți creștine, credința, nădejdea
și dragostea. Astfel, dacă, spre exemplu, în profan eroul are nevoie de curaj (calitate mai degrabă
intelectuală decât fizică) pentru a-și începe călătoria, pentru a trece granița, nu poate fi altfel decât
înțelept, fapt în permanență dovedit (prin ascultarea daimonului, calul fermecat) prin însușirea gnozei
transformată în „normă de credință”. Apoi, înainte de a părăsi profanul, el trebuie să-și arate
bunătatea, arătând prin gesturi concrete empatie și în același timp respect față de tot ceea ce a fost
adus în existență, chiar și față de zmeii ce primesc astfel „reacții” umane10. Rezultatul este feedback-
ul pozitiv primit în semn de recunoștință de la toate aceste ființe. În fine, esențială în profan este
răbdarea, de vreme ce aici timpul se dovedește a fi, de cele mai multe ori, principalul ei reprezentant.
La graniță, acolo unde timpul se suspendă, răbdarea se transmută magic în tăcere, iar dincolo
de graniță, ea va fi răsplătită cu dragostea fecioarei, pentru că, nu-i așa, dragostea pe toate le rabdă,
„ea nu cade niciodată” (I Corinteni, 13, 7). Rezultă că în proximitățile celor două stări, despărțite ca
întreg de graniță, calitățile psihice, spirituale și sufletești ale eroului sunt încercate, ele suferind în
același timp nuanțări specifice fiecăreia dintre cele trei situații și care trimit de fiecare dată la păstrarea
aceluiași echilibru interior, indiferent de factori (v. tabelul).

Proximitatea Granița dintre cele Proximitatea sacrului

profanului cu sacrul două ființări cu profanul
Curaj A ști Credință
Bunătate A vrea Nădejde

10
Cf. Vasile Nicolescu, Starea lirică. Eseuri (The lyrical state. Essays), vol. II. București, Editura Eminescu, 1984, p 42.

7
 Răbdare A tăcea Dragoste
Tabelul atributelor eroului în proximitate și în centrul său

Dincolo de normele sociale, legi care reglementează comportamentul în profan, putem vedea
în aceste atribute reflecții ale legilor sacrului, superior profanului atât cantitativ, cât și calitativ, de
vreme ce basmul cu zmei răpitori de fecioare relevă un număr de trei lumi din cele patru create. Cu
toate acestea, însă, sacrul pare a fi dependent existențial de profan, întrucât răpirea fecioarei îi asigură
continuitatea. După cum se poate observa din imaginea de mai jos, dacă spațiile sacrale sunt
interconectate (granițele lipsesc), relația profanului cu acestea se derulează în proximitatea a trei
granițe. Geografia lor sacră nu este altceva decât perspectiva profanului asupra a ceea ce înțelege prin
noțiunea de axialitate și, prin urmare, numai din această perspectivă le putem înțelege în relație. De
vreme ce în proximitate dispare ceea ce am numit interacțiunea spațiilor sacrale, noțiunea de centru
pentru acestea nu o mai reprezintă granița.

„Harta” lumilor basmice.

Cu alte cuvinte, plecând din profan, chiar dacă nuanțate în funcție de moment sau stare, aceste
legi vor ajuta eficient eroul pe tot parcursul demersului recuperator. Legile sunt, așadar, universale,
cu toate că nu par a se aplica eficient dincolo de vatra sau centrul sacro-social al satului. Atât profanul
cât și sacrul, cu mici excepții (zmeii „uitați” în păduri sau în oricare altă geografie constituite ca
proximitate a profanului cu sacrul sau cazul moșilor „pierduți” în „lumea de dedesubt” ori a fetelor
acum femei măritate cu diferite personaje fantastice), rămân reprezentantele fundamentale ale
diferitelor tipuri de alteritate, păstrând această stabilitate pentru că se supun unor legi comune ca fond.
Astfel, baza acestor construcții stă în legile ce le aduc și mențin în existență.

8
 Putem vorbi de o „axă” pe care cele patru lumi se construiesc, motiv pentru care putem lua în
discuție o „lege universală”, nuanțată în funcție de direcția spațială unde se aplică. Acesta ar fi unul
dintre motivele pentru care este posibilă comunicarea și deplasarea inter-mundi. Trebuie doar ca
aceste nuanțe esențiale pentru supraviețuirea eroului la legea universală să fie bine însușite. Reușita
supraviețuirii nu este calitatea acestei lumi. Ea se va găsi dincolo de granița cu profanul, dar numai
în măsura în care legile acestuia sunt urmate cu temeinicie până într-acolo, încât intrusul va deveni
„frate de cruce”. În sacru, a cunoaște legea înseamnă trecerea de la „vorbă”, „asimilarea de
cunoștințe” (urmarea întocmai a sfaturilor), la „faptă”. Totul se dezvoltă pe o bază deja existentă
dobândită când eroul se afla în profan (cei „șapte ani de acasă” reprezintă exact perioada când basmele
sunt spuse copilului). Călătoria prin lumi nu face altceva decât să-și „recalibreze” natural propriile
legi la noile provocări fără a renunța vreodată la memoria identitară („să nu uiți niciodată cine ești și
de unde vii”), permanență fără de care nu există drum de întoarcere.
Practic, ajungând în sacru, „Făt-Frumos” nu face altceva decât să recunoască originile propriei
sale lumi, de vreme ce legile profane sunt doar o „reflecție” a celor divine. Descrierile tărâmurilor
basmice sunt cât se poate de plastice, un anumit tip de materialitate asupra căreia magicul cuvântului
ori al gestului are puterea de a o modela în forme specifice magiei simpatetice. Cert este că în credința
populară românească nu apare nici o formulă expozitivă în care să avem de-a face cu o spiritualitate
pură, cum întâlnim, spre exemplu, în creștinism. Rezultatul: nu există rai și iad, iar moartea și riturile
dedicate ei scapă registrului descrierilor basmice cu zmei răpitori de fecioare11, fiind înlocuită de
somn (în cazul eroului) ori de neantizarea prin „crăpare” (în situația aceasta aflându-se de obicei
zmeoaica uneori și zmeii). Hiperspiritualizarea materiei rămâne străină credințelor noastre populare,
„lumea de dincolo”12, ca lume a spiritelor absolute, neregăsite nici în basmul nostru popular. De altfel,
orice încercare în acest sens reprezintă aportul inserțiilor dogmatice ale teologiei creștine.
Din punct de vedere inițiatic, cunoașterea sacrului nu survine în urma unui act dezinteresat de
credință. Ea presupune urmărirea unui scop (a unui interes propriu), motiv pentru care este necesară
asimilarea treptată de cunoștințe, învățătură de care se face responsabil calul fermecat sau daimonul
socratic. Dincolo de practica descoperirii prin cunoaștere/ gnoză menită eroului recuperator, rolul
„martorului” se reduce la acela de a fura prin ascultare, întâmplările expuse primind astfel „efectul

11
Nu este exclusă din credințele populare. Ele pun accentul pe efectuarea corectă a ritului de trecere, precum și pe cele
de protectție (cf. Gherasim Rusu-Togan, Pământul și ordinea lumii [Earth and the order of the world], București, Editura
Fundației Culturale Libra, 2005, pp. 159-182). Basmului îi lipsește moartea, pentru că moartea este neantizare. Teoria
noastră se bazează pe faptul că făpturile supranaturale prinse de eroul recuperator își manifestă frica față de moarte, pe
care nu o personalizează, semn că moartea reprezenta în unele credințe populare însuși sfârșitul viului sau dispariția
completă. Teoria noastră este dublată de credința basmică în viața fără de moarte, semn că moartea nu reprezenta nimic,
fiind însuși nimicul.
12
Dată fiind direcția relativ plană a călătoriei, „lumea de dincolo” nu se află neaparat orientată pe axa verticală a geografiei
fizice profane, ci, în cele mai multe cazuri, în continuarea, am putea spune, firească a profanului. Dacă granița dintre ele
nu ar exista, sintagma și-ar pierde cu totul esența. Altfel, adverbul de loc nu își are sensul decât în relație cu această
„barieră”, existentă mai degrabă pentru profan, decât pentru spațiile sacre.

9
gnozei” sau calitatea magică de prim povestitor. Este cunoscută credința magică după care „meseria
(de povestitor) se fură, nu se învață”. Furtul apare ca o consecință „a foamei” de care viitorul narator
suferă. De cele mai multe ori neinvitat la masa nuntașilor, „intrusul” va „fura” gnoza, hrănindu-se cu
povestirea, motiv petru care va deveni primul vector inductiv al sacrului în spațiul profan. Se naște
astfel primul creator de basm, de vreme ce gnoza care inițiază va fi încastrată într-o poveste de viață.
De fapt, plecând de la inserția imaginată a creatorului profan al basmului în nunta basmică, noi, aflați
acum la finalul expunerii ne regăsim în aceeași postură, de a participa icognito la același ritual al
mesei în comun, de unde primim în cadou darul povestirii. Nu avem cum să nu recunoaștem aici o
formulă ingenioasă de apostolat, de care singură oralitatea se face pe deplin responsabilă. Doar în
măsura în care se transpune în actul povestirii, povestitorul devine un credincios, chiar dacă, aproape
de fiecare dată când se apropie de finalul expunerii, își va manifesta incertitudinea, semn că, în esență,
povestirea, la fel ca inițierea, nu este a lui. Avem de-a face aici cu trăirea caracteristică a profanului
în permanenta nesiguranță/ necredință, cu „foamea” de certitudine și dorința de a primi un „semn”
(cf. Matei, 12, 38).

Bibliografie
Bettelheim, Bruno, Psihanaliza basmelor (The Uses of Enchantment). Traducere de Teodor Fleșeru,
București, Editura Univers, 2017.
Candrea, Ion-Aurel, Lumea Basmelor. Studii și culegeri de folclor românesc (The World of Fairy
Tales. Studies and collections of Romanian folklore). Ediție îngrijită de Antoaneta Olteanu.
Cuvânt înainte de Alexandru Dobre, București, Editura Paideia, 2001.
Chiper, Nicula, Reprezentări ale destinului în folclorul românesc (Representations of destiny in
Romanian folklore), București, Editura Saeculum I.O., 2006.
Nicolescu, Vasile, Starea lirică. Eseuri (The lyrical state. Essays), vol. II., București, Editura
Eminescu, 1984.
Teodorescu, G. Dem., Basme române (The Romanian fairy tale). Ediție îngrijită, prefață și rezumate
în limba franceză de Stanca Fotino, București, Editura Pentru Literatură, 1968.
Togan, Gherasim Rusu-, Pământul și ordinea lumii (Earth and the order of the world), București,
Editura Fundației Culturale Libra, 2005.

10